www.referat.

ro

Dezvoltare rurala

 1.1. Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie

Spaţiu rural reprezintă: terenul agricol, aferent culturilor şi creşterii animalelor şi
spaţiului funciar neagricol aferent altor întrebuinţări decât agricultura şi anume locuirea
sau activităţile oamenilor care trăiesc în mediul rural.

Caracteristicile spaţiului rural:

 densitate redusă de locuitori şi de construcţii, făcând să apară

preponderent în peisaje o întindere vegetală;
 uzanţa economică de dominanţă agro-silvico-pastorală;
 modul de viaţă a locuitorilor săi caracterizat prin apartenenţa lor la
colectivităţile de talie limitată şi prin raportul lor particular cu spaţiul
 o identitate şi o reprezentare specifică, cu conotaţii puternice ale culturii
săteşti.

 1.2. Ruralul şi urbanul

Organizaţia Naţiunilor Unite propune o clasificare a localităţilor în funcţie de

numărul populaţiei, în două categorii:
A. Localităţi cu populaţie aglomerată, care cuprind:
 cel puţin 12.500.000 locuitori – marile metropole;

In anul 1900, Londra era cel mai mare oras din lume cu 6,5 milioane de locuitori,
urmat de New York cu 4,2 milioane, Paris cu 3,3 milioane, Berlin cu 2,7 milioane si
Chicago cu 1,7 milioane, Viena cu 1,7 milioane de locuitori, Tokyo cu 1,5 milioane, St.
Petresburg cu 1,4 si Manchester cu 1,4.
Conform unei prognoze realizata de un institut american specializat, in anul 2015,
cel mai populat oras din lume va fi Tokyo cu 35,5 milioane de locuitori. Topul
megalopolis-urilor (orase cu peste zece milioane de locuitori) este format din urmatoarele
orase:
1 – Tokyo, Japonia – 35,5
2 – Mumbai , India – 21,9
3 – Mexico City, Mexic – 21,6
4 – Sao Paulo, Brazilia – 20,5
5 – New York, SUA – 19,9
 6 – Delhi , India– 18,6
7 – Shanghai, China  – 17,2
8 – Calcutta, India – 17
9 – Dhaka , Bangladesh– 15,2
10 – Jakarta, Indonezia – 16,8
În prezent Parisul este impartit in doua de fluviul Sena - Malul Drept, in partea de
nord a Parisului, si Malul Stang, in partea de sud. Orasul propriu-zis are o populatie de
peste doua milioane de locuitori, dar zona metropolitana are peste 12 milioane de
locuitori.
 cel puţin 2.000.000 locuitori - oraşele plurimilionare;
Roma, Madrid, Berlin
 cel puţin 500.000 locuitori - oraşele foarte mari;
Lisabona, Atena, Sofia
 cel puţin 20.000 locuitori - populaţia aglomerată;
Alba Iulia, Reşiţa, Oradea
B.Localităţi care cuprind populaţia oraşelor mici şi mijlocii şi populaţia rurală:
Oraşele mici: localităţi cu mai puţin de 20.000 locuitori, dar considerate "urbane"
în definiţiile naţionale; Recaş, Făget, Ciacova
Localităţi rurale: aşezările pe care definiţiile naţionale nu le-au considerat drept
urbane.

Ţara Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale

Austria Comunităţi cu mai puţin de 5000 de locuitori

Danemarca Aglomeraţiile cu mai puţin de 200 de locuitori
Franţa Comune conţinând o aglomeraţie de mai puţin de 2000 de
locuitori, locuind în case învecinate sau la distanţă de nu mai mult de
200 de metri unele de altele
Grecia Populaţia municipalităţilor şi comunelor în care cel mai mare
centru de populaţie are mai puţin de 2000 de locuitori
Islanda Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori
Irlanda Aşezări cu mai puţin de 500 locuitori
Luxemburg Comune având mai puţin de 2000 de locuitori în centrul
administrativ
Olanda Municipalităţi cu o populaţie mai mică de 2000 de locuitori
dar cu mai mult de 20% din populaţia activ economică angajată în
agricultură, excluzând anumite municipii rezidenţiale de navetişti
Norvegia Localităţi cu mai puţin de 200 de locuitori
Portugalia Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de
10.000 de locuitori
Suedia Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori.
Scoţia Aglomeraţii si alte zone administrative cu mai puţin de 1000
de locuitori
Spania Municipalităţi cu mai puţin de 2000 de locuitori
 Elveţia Comune cu mai puţin de 10.000 de locuitori

1.2.1. Criterii de delimitare a aşezărilor urbane şi rurale în România

 Prin legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului

naţional, se face o ierarhizare a localităţilor pe ranguri astfel:

 rangul 0 - Capitala României, municipiu de importanţă europeană;

 rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel

european;
 rangul II - municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de
echilibru în reţeaua de localităţi;
 rangul III - oraşe;
 rangul IV - sate reşedinţă de comună;
 rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi
oraşelor.

Localitate urbană localitatea în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată în

activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o influenţă
socio-economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.
Localitate rurală majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură,
silvicultură, pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prin
politicile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul rural;
majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole, silvice, piscicole,
dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vederea declarării ei ca oraş şi
care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va putea evolua spre localităţile de tip
urban

1.2.2. Încercări de definire a ruralului şi urbanului pe plan mondial

 Cercetătorii americani, au definit ruralul privindu-1 mai mult ca pe un spaţiu

geografic: "localităţi mici, izolate, omogene, cu un puternic simţ al identităţii de
grup".

 În Europa, de multe ori ruralul a fost considerat ca fiind un spaţiu rezidual

acordându-i-se o atenţie scăzută în teoria generală, termenul de rural fiind
considerat o categorie empirică, nu sociologică, mai mult o expresie geografică.
 Sociologul englez, Howard Newby, dă în esenţă o altă definiţie, considerând
ruralul "acele localităţi geografice unde mărimea şi densitatea populaţiei este
relativ joasă“.
 1.2.3. Delimitarea spaţiului rural conform criteriilor Organizaţiei pentru
Comerţ şi Dezvoltare Economică şi ale Uniunii Europene

La nivel regional OCDE, regiunile sunt grupate în trei categorii:

 predominant rurale - populaţie rurală peste 50%;

 semnificativ rurale - populaţie rurală între 15 - 50%;
 predominant urbane - populaţie rurală sub 15%.

În consecinţă, un spaţiu (o regiune) este considerat rural dacă ponderea populaţiei

care trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15%

  % din populaţia naţională

Ţara Populaţia Populaţia Populaţia Populaţia
din din din din
comunităţi comunităţi comunităţi comunităţi
rurale predominat semnificativ predominat
rurale rurale urbane
Belgia 4,9 3,4 4,9 91,7
Danemarca 32,4 39,6 31,3 29,1
Germania 12,0 5,4 25,2 69,3
Grecia 30,8 28,1 28,3 43,6
Spania 24,4 12,7 41,5 45,8
Franţa 23,7 10,5 56,5 32,9
Irlanda 43,1 46,6 15,1 38,8
Italia 14,1 4,1 27,1 68,8
Olanda 3,1 0,0 6,7 93,3
Austria 34,6 30,2 28,9 41,0
Portugalia 21,2 18,1 22,8 59,1
Finlanda 50,6 58,9 41,1 0,0
Suedia 66,8 63,2 17,7 19,1
M. Britanie 8,7 1,0 18,7 80,3
EUR_15 17,5 9,7 29,8 60,5
EUR_15 80,90% 47,00% 37,40% 15,60%
suprafaţă

1.3. Structura spaţiului rural

- zone periurbane sau preorăşeneşti;
- zone intermediare sau de echilibru;
- zone rurale periferice, marginale sau defavorizate.

 1.3.1. Zone rurale periurbane sau preorăşeneşti

 cuprind zona limitrofă a marilor oraşe şi centre industriale

 au raza de acţiune între 10 şi 50 de km, în funcţie de puterea economică şi
administrativă a polului industrial
 sunt foarte dezvoltate din punct de vedere edilitar şi al echipării tehnice, fiind cele
mai evoluate din punct de vedere educaţional
 din punct de vedere arhitectural şi cultural sunt puternic influenţate de urbanul
vecin
 mişcarea populaţiei este mult mai puternică, fapt ce determină caracterul eterogen
al localităţilor.
 sunt puternic dezvoltate având o economie mixtă (agricolă, industrială şi de
servicii).
 agricultura are o structură adecvată cerinţelor urbane (cu un preponderent caracter
legumicol, pomicol şi de creştere a animalelor pentru lapte, carne, ouă etc.)
 exploataţiile agricole din aceste zone au dimensiuni reduse ca suprafaţă sau
efectiv de animale, dar de cele mai multe ori au o mărime economică
considerabilă datorită caracterului intensiv sau chiar industrial al producţiei
agricole.
 aceste exploataţii pot fi comerciale sau de subzistenţă sau pot, de asemenea, să fie
cu timp parţial sau de tip hobby-ferma

1.3.2. Zonele rurale intermediare sau în echilibru

 au un anumit grad de stabilitate economico-socială, un anumit echilibru socio-

economic
 cuprind cea mai mare suprafaţă a spaţiului rural unde preponderent întâlnim o
activitate intens agricolă, modernă chiar de performanţă
 fenomenele şi procesele economice caracteristice zonelor intermediare sau în
echilibru sunt:
 specializarea, concentrarea şi integrarea exploataţiilor agricole
 crearea unor filiere agroalimentare puternice care integrează producţia,
prelucrarea şi comercializarea produselor agricole, standardizarea produselor
şi a proceselor de producţie
 preocupări importante pentru protecţia mediului şi a peisajului
 aceste zone beneficiază de un potenţial ridicat de fertilitate, dispun de
activităţi diversificate şi de un grad important de pluriactivitate.

1.3.3. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate

  sunt periferice din punct de vedere economico-social şi nu neapărat din punct de
vedere geografic
 se caracterizează printr-o importantă scădere a populaţiei lor şi printr-o
predominanţă agricolă
 factorii care favorizează apariţia unor astfel de zone în spaţiul rural sunt factorii
naturali pedoclimatici, sociali şi economici
 Factorii naturali se împart în două categorii importante:
- factori naturali cu acţiune defavorabilă permanentă, iremediabilă
(altitudinea, panta şi clima în zona de munte etc.);
- factori naturali a căror acţiune defavorabilă poate fi corectată prin
măsuri de îmbunătăţiri funciare (combaterea inundaţiilor prin îndiguiri, combaterea
secetei prin irigaţii, combaterea acidităţii solurilor prin amendarea lor cu calcar etc.

 se află la periferia eficienţei economice, în special a agriculturii care datorită

costurilor de producţie mai ridicate decât cele realizate pe terenurile cu fertilitate
ridicată nu vor putea face faţă concurenţei producţiei obţinute de pe acestea
 din categoria zonelor defavorizate fac parte regiunile montane, regiunile rămase
în urmă din punct de vedere al dezvoltării rurale şi zonele rurale aflate în
dificultate
 Zona de munte rămâne zona cea mai defavorizată, iar legislaţia din ţările
occidentale europene şi din U.E. o consideră nu numai defavorizată ci chiar o
zonă „handicapată” şi au prevăzut în măsurile de susţinere din partea autorităţilor
publice naţionale şi a U.E. o aşa numită compensaţie de handicap care se acordă
pe cap de animal şi pe hectar

În Uniunea Europeană regiunile rămase în urma din punct de vedere al dezvoltării

rurale sunt susţinute de la bugetul comunitar. În acest sens Reglementarea 2052/1988 a
Uniunii Europene, defineşte regiunile rămase în urmă acele zone în care produsul intern
brut (PIB) reprezintă sub 75% din media comunitară.
Pentru România, Uniunea Europeană şi Guvernul României au iniţiat în cadrul
programului PHARE un proiect privind Dezvoltarea Rurală.
Zonele rurale în dificultate sau declin sunt caracterizate printr-un nivel scăzut de
dezvoltare socio-economică.
În Uniunea Europeană (UE-15) se apreciază că circa 26% din teritoriul comunitar şi
circa 32,7 milioane de locuitori (adică 8,8% din populaţia totală a UE-15) aparţin zonelor
aflate în dificultate.
În concepţia UE programele de dezvoltare a zonelor în dificultate trebuie să cuprindă
următoarele domenii:
- diversificarea activităţilor din sectorul primar;
- dezvoltarea sectoarelor neagricole;
- dezvoltarea agroturismului;
- protecţia şi reconstrucţia mediului natural;
- dezvoltarea resurselor umane;
- asistenţă tehnică
 Asemenea zone rurale în dificultate sau declin există şi în România iar apariţia lor
este cauzată de un complex de factori, începând cu cei naturali continuând cu cei sociali
şi terminând cu cei de politică economică.
Pericolul cel mai mare al localităţilor rurale în declin este acela de dispariţie. Există
multe sate care s-au depopulat până la câteva zeci de familii sau care au dispărut fizic şi
geografic cum ar fi satele din dealurile Banatului şi podişul Lipovei dispărute complet:
Salcina Nouă, Hodoş, iar multe alte sate sunt pe cale de dispariţie.
Situaţii asemănătoare sunt în nenumărate sate din Timiş, Caraş-Severin, Arad,
Braşov, Sibiu, Alba, Bistriţa-Năsăud, Satu-Mare, Suceava şi Neamţ.
De fapt majoritatea satelor româneşti se află în pragul sărăciei şi degradării
continue sub toate aspectele.

1.4. Caracteristicile şi funcţiile spaţiului rural

Referitor la structura economică, în spaţiul rural activităţile agricole ocupă de regulă

cele mai întinse zone, agricultura reprezentând „coloana vertebrală” a ruralului, spaţiul
rural fiind astfel un spaţiu preponderent agrar.
Pe măsură ce apar în spaţiu rural o serie de elemente urbane (infrastructuri şi
activităţi economico-sociale şi culturale) ponderea agriculturii scade din punct de vedere
al locului pe care îl ocupă în totalul populaţiei ocupate, în produsul intern brut şi în
valoarea adăugată din mediul rural.
Treptat în toate ţările dezvoltate, zonele rurale cu o predominanţă spaţială agricolă
tind să se reducă.
Din punct de vedere ocupaţional „spaţiul rural este preponderent un spaţiu de
producţie, în care activităţile sectoriale primare au o pondere destul de ridicată din punct
de vedere economic.
O mare parte din profesiunile practicate în spaţiul rural sunt profesiuni practice,
normale, unele dintre acestea solicitând policalificare profesională.
Populaţia ocupată în servicii, în activităţile sociale etc., este mai redusă ca pondere.
Populaţia rurală desfăşoară concomitent activităţi atât în sectoarele agricole cât
şi neagricole.
În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu
zonele urban-industriale, lumea rurală fiind, în esenţa sa, o lume liberală. În zonele rurale,
proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se, de regulă,
la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi reţelelor de
transport, unele terenuri cu destinaţie specială.
Spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii
aşezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au unele
caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar
participarea cetăţeanului la problemele comunităţii este mai prezentă.

Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin
peisajul îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai
apreciat de mulţi locuitori. Liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniştitor, de
calm social sunt caracteristici ale calităţii habitatului rural. Peisajul natural al ruralului
constituie un patrimoniu inestimabil al umanităţii.
 Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura populară
locală sau regională. Viaţă socială şi culturală, caracteristică ruralului, este un patrimoniu
de neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie, dă adevărata
dimensiune şi valoare spaţiului rural.

1.4.2. Funcţiile spaţiului rural

- funcţia economică
- funcţia ecologică
- funcţia socio-culturală

Funcţia economică este funcţia de bază a spaţiului rural, înseamnă promovarea unui
sistem de producţie agricolă şi silvică, pescuitul, valorificarea pe termen lung (durabilă) a
resurselor naturale, turismul rural, funcţionarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM)
productive şi de servicii din spaţiul rural, meşteşugurile etc.
Ţările semnatare ale Cartei europene a spaţiului rural se angajează să garanteze un
sistem de producţie agricolă care să asigure:
- necesarul de alimente al populaţiei;
- garantarea unui nivel al venitului agricultorilor şi al familiilor lor
apropiat şi comparabil cu a celorlalte profesiuni libere;
- protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor de
producţie ca solul şi apa freatică, pentru generaţiile viitoare în spiritul unei dezvoltări
durabile.
În Carta europeană, funcţia economică are şi alte subfuncţii:
- producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi producţiei
de energie;
- asigurarea nevoilor întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, industriale,
artizanale sau comerciale şi de prestări de servicii;
- să asigure o bază pentru recreaţie şi turism;
- conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei
Cu cât structura ruralului este mai diversificată, cu atât implicaţiile sociale sunt
mai favorabile: posibilităţi de plasare a forţei de muncă, stabilitatea populaţiei,
menţinerea tineretului în spaţiul rural cu posibilităţi de a lucra în ramuri neagricole dar
apropiate de agricultură

Funcţia ecologică
Acţiunile necontrolate şi nechibzuite ale oamenilor din ultimele decenii au
determinat grave accidente ecologice care au condus la: poluarea intensă a spaţiului rural,
deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei şi
perturbarea sau chiar distrugerea echilibrului ecologic în foarte multe ecosisteme ale
spaţiului rural .
Aceste acţiuni ar fi: industrializarea excesivă în regiuni rurale, exploatarea rapace
în unele zone miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea acestora în
mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte reduse, chimizarea excesivă în
cultura mare şi legumicultură, extinderea necontrolată a turismului, exploatarea
neraţională în unele perimetre silvice, exploatarea agricolă şi forestieră fără protecţie
antierozională etc.
Carta europeană prevede corespunzător acestei funcţii ca fiecare parte angajată să
procedeze astfel încât spaţiul rural să acţioneze în următoarele direcţii:
- să conserve resursele naturale ale vieţii – sol, apă, aer – utilizându-le într-o
manieră judicioasă şi durabilă;
- să protejeze biotopurile şi „spaţiile verzi” de care dispune şi care joacă un rol
esenţial în calitatea mediului înconjurător;
- să întreţină şi să protejeze peisajul natural;
- să conserve şi să protejeze biodiversitatea şi în special biodiversitatea genetică,
diversitatea speciilor şi cea a peisajelor naturale;
- să asigure protecţia animalelor sălbatice, prin instrumentele juridice şi în condiţii
ecologice corespunzătoare.

Funcţia socio-culturală

Spaţiul rural, este un spaţiu social - prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din
interiorul comunităţilor şi a celor intercomunitare.
În marile aglomeraţii urbane, unde caracteristica esenţială a omului în raport cu
societatea este anomimatul, în localităţile rurale toţi oamenii se cunosc între ei din toate
punctele de vedere.
Un factor negativ este „orăşenizarea” care a dus la degradarea autenticului privind
tradiţiile, portul, cântecul, obiceiurile etc.
Chiar dacă unele tradiţii au dispărut ca efect al „modernizării” totuşi în spaţiul rural se
menţin încă tezaure de etnografie şi folclor, meşteşuguri care constituie o mare bogăţie.

1.5. Dezvoltarea rurală – noţiune, definiţie

Termenul „dezvoltare rurală” se poate defini printr-o îmbunătăţire generală a

bunăstării economice şi sociale a locuitorilor rurali şi a mediului instituţional şi fizic în
care ei trăiesc.
Creşterea înseamnă extinderea întregii activităţi economice într- un teritoriu şi este
măsurabilă prin numărul crescând al locurilor de muncă, prin creşterea veniturilor
populaţiei. Programele care generează aceste creşteri pun accentul pe crearea imediată a
unor locuri de muncă, în general cu sprijin de la stat.
 De regulă dezvoltarea are întotdeauna un caracter strategic iar elementele importante
ale dezvoltării strategice sunt:
1. identificarea concepţiei, precum şi a alternativelor practice pentru soluţionarea
problemelor strategice;
2. stabilirea piedicilor, obstacolelor, care stau în calea atingerii obiectivelor
strategice;
3. elaborarea propunerilor pentru înlăturarea piedicilor;
4. determinarea modurilor de acţiune care se vor aplica pe termen lung;
5. elaborarea programelor detaliate de acţiune pe termen scurt, care servesc la
rezolvarea sarcinilor strategice.

Problemele rurale, respectiv cunoaşterea, cercetarea, dezvoltarea şi ameliorarea lor

sunt activităţi complexe, de importanţă vitală pentru o ţară (prin dimensiunea spaţiului
rural, exprimată prin activităţi productive, de servicii, cultural-sociale, de habitat şi de
turism) a căror rezolvare nu poate fi soluţionată prin activităţi pe termen scurt.
Dezvoltarea rurală este legată de Politica Agricolă Comună (PAC) şi măsurile care
sprijină ocuparea forţei de muncă. Obiectivele de bază ale acesteia sunt:
- modernizarea fermelor şi asigurarea sprijinului financiar pentru tinerii fermieri;
- promovarea infrastructurilor pentru turism şi încurajarea activităţilor locale;
- oferirea unui acces mai bun al populaţiei la servicii (cum ar fi reţele de
comunicaţii, aprovizionarea cu apă şi energie electrică);
- stoparea depopulării zonelor rurale, prin ajutoare pentru perfecţionarea
lucrătorilor şi persoanelor apte de muncă din firmele mici.
Dezvoltarea locală cuprinde concepţiile legate de dezvoltarea unei aşezări date şi a
împrejurimilor sale imediate, vizează comunităţile locale (sate, comune) şi gospodăriile
componente.
Dezvoltarea teritorială (sau regională) se referă la investiţiile mari, la dezvoltarea
infrastructurilor pe plan regional sau care vizează mai multe regiuni, create prin relaţiile
de interdependenţă din plan regional;
Dezvoltarea rurală transfrontalieră este creată prin legăturile economice, sociale
şi culturale dintre comunităţile de graniţă ale diferitelor ţări şi are ca scop final
dezvoltarea zonelor respective;
Dezvoltarea rurală paneuropeană este caracterizată prin amploarea fenomenului
la nivel european

1.5.1. Dezvoltarea rurală în plan economic

Dezvoltarea în plan economic trebuie:

 să se desfăşoare în condiţii de rentabilitate
 să acţioneze pe toate căile pentru a avea exploataţii şi ferme viabile,
deoarece agricultura este elementul determinant al dezvoltării rurale în
majoritatea spaţiilor rurale
 În unele ţări din vestul Europei dezvoltarea şi eficientizarea agriculturii a
contribuit la creşterea puterii de cumpărare a populaţiei ca urmare a ieftinirii alimentelor,
lucru care se reflectă în ponderea cheltuielilor cu alimente, băuturi şi tutun în totalul
cheltuielilor de consum (17,5% în UE, 15,5% în SUA, pe când în România ele reprezintă
58%).
Locul agriculturii în economia unor ţări europene, SUA şi Japonia

Ţara Forţa de Ponderea Ponderea chelt.

muncă ocupată în agriculturii în de consum alimentar,
agricultură, PIB (%) băuturi şi tutun în total
silvicultură, pescuit chelt. de consum (%)
(%)(2)
Belgia 2,7 1,1 15,7
Danemarca 3,7 2,4 19,7
Germania 2,9 0,8 14,2
Grecia 19,9 5,9 22,2
Spania 8,3 3,3 19,3
Franţa 4,6 1,9 17,8
Irlanda 10,9 3,4 30,7
Italia 6,5 2,5 18,9
Luxemburg 2,4 0,7 18,2
Olanda 3,5 2,6 14,1
Austria 6,9 0,9 16,8
Portugalia 13,3 2,4 28,0
Finlanda 7,7 0,7 19,5
Suedia 3,2 0,4 18,4
Marea 1,9 0,7 19,9
Britanie
Cipru 20,5 4,3(2) ...
Bulgaria 37,3 23,3 54,0
Cehia 4,1 ... 31,0
Estonia 9,2 ... 30,0
Ungaria 8,2 5,2 24,0
Letonia 15,3 6,3 39,0
Lituania 24,0 10,4 52,0
Polonia 26,7 5,1 35,0
România 37,3 18,8 58,0
Slovacia 6,0 4,4 35,0
Slovenia 6,3 11,0 23,0
SUA 2,6 1,6 15,5
Japonia 4,8 ... ...

1.5.2. Dezvoltarea rurală în plan ecologic

 Principiile dezvoltării durabile a spaţiului rural în plan ecologic, trebuie să vină în
concordanţă cu dezvoltarea în plan economic şi social şi să evite degradarea mediului.
Existenţa unui raport optim între tehnologiile cultivate, producţiile obţinute şi
ecologie, care să asigure dezvoltarea economico-socială a comunităţilor rurale presupune:
- satisfacerea cerinţelor alimentare şi sociale;
- îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a bazei de resurse naturale;
- utilizarea cu eficienţă maximă a resurselor limitate şi a celor neregenerabile;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Practicarea unei agriculturi durabile are ca scop:
 menţinerea calităţii solului şi asigurarea unei corelaţii optime între
cantitatea şi calitatea alimentelor,
 sănătatea oamenilor
 menţinerea calităţii mediului înconjurător.

1.5.3. Dezvoltarea rurală în plan social

Asigurarea condiţiilor de viaţă la nivelul condiţiei umane, pentru toate localităţile şi

regiunile, unde este prezentă activitatea umană constituie de fapt dezvoltarea rurală
durabilă în plan social.
Nu toate regiunile oferă aceleaşi condiţii de dezvoltare economico-socială.
Dezvoltarea în plan social a unei regiuni este în corelaţie cu dezvoltarea
economică a regiunii respective şi se găseşte în relaţie de dependenţă cu aceasta. Cu cât o
regiune prosperă în plan economic cu atât mai puţin se înregistrează efecte negative, care
să conducă la regres social.

1.6. Dezvoltarea rurală durabilă

Noţiunea de dezvoltare rurală cuprinde toate acţiunile îndreptate spre îmbunătăţirea

calităţii vieţii populaţiei care trăieşte în spaţiul rural, spre păstrarea peisajului natural şi
cultural şi care asigură dezvoltarea durabilă a spaţiilor rurale conform condiţiilor şi
specificului acelor meleaguri.

1.6.1. Conceptul de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă implică utilizarea resurselor naturale reînnoibile în aşa fel încât
să nu fie epuizate sau degradate sau să nu fie diminuată utilizarea lor pentru generaţiile
viitoare.
Prin Acordul internaţional exprimat asupra Declaraţiei de la Rio şi Agendei 21,
dezvoltarea durabilă s-a constituit în alternativa strategică globală pentru secolul următor,
nevoia de durabilitate a activităţii economice sprijinindu-se pe câteva argumente de ordin
moral, ecologic şi economic.
 Moral, pentru că generaţia prezentă nu trebuie să prejudicieze şansele generaţiilor
viitoare nici sub aspectul volumului resurselor, al procesului de producţie şi nici al
bunăstării;
Ecologic, pentru că activitatea omului nu trebuie să ameninţe în vreun fel şi cu atât
mai puţin să reducă biodiversitatea, stabilitatea ecologică, integritatea sau capacitatea de
regenerare biologică;
Economic, pentru că un comportament raţional constant, continuu este mai eficient
decât unul inconstant, deoarece maximizează bunăstarea socială în timp.
Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite se referă,
în principal la:
- dezvoltarea economică echitabilă şi echilibrată;
- un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii;
- asumarea răspunderii pentru folosirea resurselor naturale şi protecţia mediului;
- politici coerente, deschise şi transparente;
- cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel
global.
Adoptarea unei decizii bune din punct de vedere economic poate avea efecte negative
în plan social sau creşterea efectului în plan ecologic.
În prezent conceptul de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare
durabilă şi are câteva trăsături fundamentale:
- dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltarea economică şi
echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi asumarea
responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului;
- dezvoltarea rurală multisectorială care se referă la crearea de reţele şi
parteneriate între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii ale societăţii
civile în vederea unei abordări multisectoriale;
- dezvoltarea rurală integrată sau extensivă, se referă la dezvoltarea mediului rural
prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin extinderea activităţilor din
spaţiul rural spre sectorul neagricol şi promovarea agriculturii extensive a cărei
coordonată esenţială este transferul informaţional.

1.6.2. Conceptul de dezvoltare rurală integrată şi obiectivele dezvoltării rurale

integrate

„prin dezvoltare rurală integrată se înţelege tot ansamblul de măsuri -

guvernamentale şi neguvernamentale – care au ca scop difuzarea tehnicilor moderne
în rândul populaţiilor rurale şi facilitatea adoptării acestora de către cei interesaţi”.

Aceste tehnici vizează:

- creşterea producţiei, productivităţii şi a veniturilor;
- ridicarea nivelului de viaţă din punct de vedere economic şi social;
- utilizarea, dezvoltarea şi protejarea mediului înconjurător, care să ofere
locuri de viaţă şi de muncă agreabile şi permanente;
- antrenarea persoanelor din mediul rural la participarea din plin şi activ la
viaţa socială a comunităţii.
 Integrarea este un proces complex care produce schimbări calitative fundamentale în
societate, prin crearea şi dezvoltarea unor legături de interdependenţă între sectoare,
ramuri şi activităţi, în interiorul unei ţări şi între economiile diferitelor ţări sau grupe de
ţări.
Integrarea este baza formării structurilor economice moderne, caracteristică epocii
contemporane. În economia modernă au avut loc în ultimele două decenii importante
schimbări şi se accelerează procesele de globalizare economică.
În cadrul conferinţelor regionale şi a numeroaselor consultaţii regionale de experţi
privind dezvoltarea rurală integrată au fost formulate obiectivele operaţionale ale
dezvoltării rurale integrate.

Aceste obiective sunt:

1. creşterea productivităţii sectorului rural, în care agricultura este sectorul
principal în cea mai mare parte a ţărilor din lumea a treia (în faza iniţială a dezvoltării
lor);
2. asigurarea unei distribuţii echitabile a veniturilor şi oferirea unor suficiente
locuri de muncă;
3. ameliorarea infrastructurii lor sociale, economice şi fizice din regiunile rurale;
4. stabilirea unui cadru instituţional pentru competenţa politică şi administrativă,
precum şi pentru participarea locuitorilor din mediul rural la luarea deciziilor şi la
activităţile comunitare.
Fiecare ţară, în funcţie de condiţiile specifice, de posibilităţile sale, de resursele sale
precum şi de voinţa politică, adoptă propria politică de dezvoltare rurală integrată.
În general au fost încercate trei metode de dezvoltare rurală integrată:
1. dezvoltarea pe zone;
2.delegarea autorităţii de decizie şi descentralizarea birocraţiei;
3. principiul autonomiei.
Raportul de la Bogota a stabilit lista criteriilor care servesc la delimitarea zonelor:
- dimensiunea zonei;
- frontierele naturale;
- sistemele de transport;
- factorii sociali şi culturali;
- omogenizarea şi complementaritatea factorilor de producţie.

Pentru ca zonele rurale să devină locuri de viaţă mai atractive trebuiesc abordate
următoarele obiective generale de dezvoltare rurală:
- reorganizarea teritoriului;
- lucrări de îmbunătăţiri funciare;
- lucrări de îmbunătăţire a căilor de acces;
- înfrumuseţarea peisajului;
- conservarea resurselor şi păstrarea echilibrului ecologic;
- îmbunătăţirea confortului populaţiei.
Politica de dezvoltare durabilă trebuie să includă trei direcţii principale:
- dezvoltarea gospodăriei, prin sistematizarea şi modernizarea dotărilor
acesteia fără alterarea tradiţiilor;
- consolidarea fermelor agricole compatibile cu cele ale ţărilor UE;
 - dezvoltarea comunităţilor rurale prin dotări de infrastructură (apă
curentă, telefonie etc.) şi prin asigurarea locuitorilor cu servicii sociale.

1.6.3. Principiile dezvoltării rurale durabile

Principiile dezvoltării durabile în condiţii ecologice sunt:
- regenerarea resurselor naturale şi păstrarea stocului lor natural la un nivel
acceptabil;
- reducerea poluării la un „nivel minim de siguranţă”;
- respectarea limitelor pentru conservarea biodiversităţii;
- evitarea ireversibilităţii efectelor proceselor economice prin:
- strategii orientate către prevenirea riscurilor;
- orientarea dezvoltării tehnologice în direcţia protejării mediului;
- orientarea schimbărilor instituţionale şi a deciziilor economice în direcţia
protejării mediului;
- distribuţia veniturilor în mod echitabil şi rezonabil. \
Durata îndelungată a procesului de dezvoltare durabilă este generată de următorii
factori:
- creşterea populaţiei pământului;
- scăderea constantă a resurselor globale;
- lipsa unor acorduri internaţionale asupra exploatării excesive a resurselor
naturale;
- existenţa unui decalaj îndelungat în cadrul proceselor din ecosisteme;
- existenţa unor aspecte încă neînţelese ale relaţiei mediu-economie;
- implicarea factorului uman: oamenii trebuie să aibă necesităţile de bază
satisfăcute (asigurate) pentru a fi interesaţi într-un scop altruist cum este dezvoltarea
durabilă;
- toate naţiunile trebuie să fie dispuse să coopereze şi să contribuie financiar la
acest proces;
- existenţa şi a altor probleme etice.
Rezultă că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută decât ca o relaţie între
următoarele elemente:

 cultura, din care rezultă ce funcţii ale societăţii şi ce schimbări de

comportament sunt esenţiale pentru aplicarea dezvoltării durabile;

 structura, care trebuie să precizeze organizarea modului de

realizare a dezvoltării durabile;

 tehnologia, care trebuie să stabilească mijloacele tehnologice prin

care se poate realiza dezvoltarea durabilă.

1.6.4. Factorii dezvoltării rurale durabile

Persoanele care pot influenţa mersul vieţii economiei rurale şi care pot participa la o
dezvoltare durabilă a spaţiului rural să regăsesc la nivelul tuturor structurilor:
 - fiecare membru al comunităţii;
- alesul comunităţii locale (primarul);
- guvernul;
- parlamentul;
- societatea civilă
1. Pentru o dezvoltare rurală durabilă, primul factor responsabil este parlamentul care
trebuie să trateze la modul cel mai serios problema dezvoltării rurale prin emiterea unor
legi stabile, care să pornească de la realitatea actuală, în vederea asigurării unui cadru
instituţional care să vină în sprijinul economiei rurale, a protejării producătorului şi
activităţii sale. Legislaţia trebuie să asigure continuitatea programelor iniţiale.
2. Al doilea factor important al dezvoltării durabile este guvernul atât la nivel
naţional cât şi prin reprezentanţii regionali şi locali.
Guvernul dispune de toate pârghiile economico-financiare care intervin în economia
rurală şi de iniţiativă legislativă care poate completa cadrul legislativ. De aceea politica
guvernamentală în domeniul dezvoltării durabile poate avea efecte de progres, regres sau
stagnare.
Programele guvernamentale trebuiesc elaborate pe termen lung şi mai ales să fie
finalizate, indiferent de „culoarea” politică a guvernanţilor care se succed la putere.
3. Al treilea factor care „joacă” un rol important în dezvoltarea rurală este alesul
comunităţii rurale (primarul).
Acesta trebuie să reprezinte interesele membrilor comunităţii şi să acţioneze în
spiritul comunităţii. El are un rol determinant în procesul de dezvoltare al comunităţii
deoarece este persoana care administrează comunitatea rurală. Trebuie să devină
iniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare şi să vină în sprijinul iniţiativelor
locale. Scopul final al acestuia trebuie să conducă la consolidarea dezvoltării comunităţii.
4. Al patrulea factor responsabil al dezvoltării rurale dar nu ultimul este individul
şi comunitatea.
Comportamentul individului fie el fermier, mic întreprinzător, specialist, funcţionar
public etc., contribuie atât la definirea comunităţii, la evoluţia şi prosperitatea
individuală, cât şi la progresul comunităţii.
5. Într-un stat democrat societatea civilă este un partener activ în elaborarea şi
implementarea programelor de dezvoltare durabilă.
Locul acesteia se regăseşte la nivelul fiecărui factor (guvern, parlament,
comunitate, individ) în dezvoltarea durabilă şi joacă rol de feed-back în activitatea
fiecăruia, în scopul concentrării atenţiei spre programe care să asigure creşterea
progresului în economia rurală.

DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ A ROMÂNIEI:

CONCEPT, POLITICI, CĂI

Pornind de la calităţile naturale deosebite ale spaţiului rural, cercetarea ştiinţifică

şi decizia politică trebuie să susţină dezvoltarea rurală durabilă ca factor:
  de creştere economică,

 de atenuare a cauzelor stării de sărăcie

 de trecere treptată spre un standard economic, ecologic şi social de viaţă

acceptabil în mediul rural
 Trei resurse majore dau adevărata dimensiune a procesului de dezvoltare rurală în
ţara noastră:
I. Suprafaţa: România deţine 21,0 mil. ha teren agricol şi silvic, din care:
14,7 mil. ha suprafaţă agricolă – 61.7%
6,3 mil. teren silvic – 26.49%
II. Populaţia:
- 9,6 milioane de locuitori în spaţiul rural 44,9%, din care:
4,2 milioane forţă de muncă rurală – 45,7%
III. Suprafaţa rurală
90% din spaţiul naţional constituie spaţiul rural.

 OCDE – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică defineşte spaţiul

rural ca fiind acele comunităţi în care densitatea populaţiei este de 150 loc./kmp

 Eurostat – defineşte spaţiul rural ca acele comunităţi în care densitatea este sub
100 loc./kmp.
Evoluţia densităţii poilaţie pe perioada 1930-2007:
Anul 1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002 2007
Densitatea 59,9 66,6 73,4 80,1 90,4 95,7 90,9 90,5

Agricultura României şi spaţiul rural românesc, privite comparabil în timp cu cele

din ţările vesteuropene, se găsesc acum la nivelul la care se aflau acestea în anii 1945-
1950, iar, prin consecinţă, soluţiile de susţinere a agriculturii trebuiesc adaptate acestui
stadiu.
Prioritatea modernizării agriculturii şi a economiei rurale, în ansamblu, se
fundamentează pe funcţiile economice şi sociale vitale ale sistemului agroalimentar:
 asigurarea alimentaţiei echilibrate a populaţiei (implicit a siguranţei
alimentare),
 a necesarului de materii prime pentru activităţile neagricole
 a unui export activ şi profitabil de produse agroalimentare.

În acelaşi timp, economia rurală, în general şi agricultura, în special, reprezintă o

imensă piaţă pentru ramurile din amonte şi aval de acestea, contribuind direct la
dezvoltarea unor ramuri neagricole precum şi a sectoarelor conexe spaţiului rural.
Dezvoltarea rurală, prin ponderea populaţiei rurale şi suprafaţa spaţiului rural,
capătă importanţă naţională. Pornind de la această dimensiune, reafirmăm faptul că
spaţiul rural este o importantă carte de vizită a României.
Dezvoltarea rurală durabilă presupune realizarea unui echilibru între cerinţa de
conservare a spaţiului rural economic, ecologic şi social - cultural de la ţară, pe de o
parte, şi tendinţa de “modernizare” a activităţii economice şi a vieţii rurale, pe de altă
parte.
În acelaşi timp, dezvoltarea rurală se află la confluenţa dintre tendinţa de
expansiune a urbanului, a dezvoltării (uneori agresivă) a industriei pe seama spaţiului
rural şi cerinţa de a menţine ruralul, pe cât este posibil, la valoarea, caracteristicile şi
dimensiunile sale actuale.
Dezvoltarea rurală durabilă, cu tendinţe de modernizare pe coordonate europene,
ca arie de cuprindere, are ca principal obiectiv menţinerea şi conservarea caracterului
naţional al spaţiului şi culturii rurale.
Referitor la conceptul de dezvoltare rurală durabilă, în România, până în prezent,
nu au existat preocupări ştiinţifice complexe în domeniu. Cu excepţia perioadei
interbelice, când Dimitrie Gusti a pus bazele şcolii de sociologie rurală, care a făcut
ample studii sociologice în spaţiul rural, analizând starea satului românesc, în rest nimic
consistent din punct de vedere ştiinţific.
Noua filosofie a dezvoltării spaţiului rural se bazează pe conceptul de dezvoltare
rurală durabilă care presupune îmbinarea armonioasă între componenta agricolă şi
componenta economică rurală neagricolă, fundamentată pe următoarele principii:

 armonia dintre economia rurală şi mediu înconjurător (echilibrul

economie-ecologie);
 programele de dezvoltare durabilă trebuie să cuprindă într-un orizont de
timp mediu şi lung;
 naturalizarea spaţiului rural, prin păstrarea mediului natural cât mai intact;
 mediul antropizat, creat de om, să fie cât mai apropiat de mediul natural;
 folosirea în activitatea economică rurală a resurselor naturale locale, cu
prioritate a resurselor regenerabile;
 diversificarea, prin pluriactivitate, a structurii economiei agricole, în
primul rând, prin extinderea economiilor agroalimentare, a economiilor
neagricole şi a serviciilor.

Din analiza structurilor agricole actuale (cu subperformanţele sale), a economiei

rurale cu caracter predominant primar şi a consumului de resurse a populaţiei rurale, se
poate concluziona, încă de acum, că satul românesc se caracterizează, în primul rând,
printr-un grad ridicat de sărăcie (peste 45%, faţă de 15-18% în mediul urban).
Sărăcia accentuată, cu tendinţă de cronicizare, face ca economia rurală să alunece din
ce în ce mai mult spre economia naturală de subzistenţă şi să se izoleze de economia de
piaţă.
Soluţiile de dezvoltare rurală durabilă trebuie să conţină elemente tehnice, juridice şi
financiare concrete de stimulare a dezvoltării complexe şi durabile.
Satul, prin economia sa, trebuie scos din economia naturală închisă şi introdus în
mediul de afaceri, iar economia rurală trebuie transformată, treptat, din economie de
subzistenţă în economie comercială competitivă.
Calitatea spaţiului rural (ecosistemului agricol şi silvic) românesc constituie premisa
naturală a competitivităţii produselor noastre.
Produsele agricole şi silvice de bază (grâul, porumbul, floarea soarelui, soia,
legumele, fructele, strugurii, carnea, laptele, mierea, lemnul, fructele de pădure etc.),
obţinute în condiţii medii de producţie, sunt perfect competitive cu produse similare din
alte ţări, iar la majoritatea sortimentelor calitatea lor naturală este chiar superioară.
Mare parte din spaţiul rural românesc, prin peisajul său frumos şi variat, are vocaţia
naturală şi culturală pentru practicarea turismului agricol şi silvicol, ecologic şi cultural,
în toate variantele sale.

3.1. NOUA FILOSOFIE A DEZVOLTĂRII DURABILE A SPAŢIULUI RURAL

 Specificul problemelor din ruralul românesc este determinat:

 în primul rând, de fenomenele economice şi sociale ale perioadei, de

starea satului rămasă după jumătate de secol de comunism

 în al doilea rând, de fenomenele economice şi sociale ale perioadei de

tranziţie la economia de piaţă, de restructurare a agriculturii, de trecerea
acesteia de la forma etatist-colectivistă la structuri privat-familiale, de
refacerea instituţiilor şi organismelor necesare spaţiului rural.

 Problematica dezvoltării rurale la acest început de mileniul al III-lea, în esenţa sa

rămâne o chestiune fundamentală de gestiune raţională a spaţiului rural, de
afectare a acestuia pentru folosinţe economico-sociale, habitat şi agrement.

 Se impune o schimbare de concept, de mentalitate, o nouă filosofie a dezvoltării

durabile a ruralului, corelată cu autonomia locală şi regională şi cu principiul
subsidiarităţii.

3.2. DEZVOLTAREA AGRICULTURII

În general, nu poate fi conceput un program de dezvoltare rurală fără ca agricultura să

nu aibă un rol esenţial.
Cu toate că au intervenit mutaţii importante în ultimul timp în rolul şi funcţiile
agriculturii, aceasta rămâne o componentă principală a oricărui program de dezvoltare
rurală.
Totodată, a apărut şi problema unei noi filosofii în dezvoltarea agriculturii care
conduce la ideea de schimbare a centrului de greutate de pe aspectul productivist al
agriculturii pe aspectul multifuncţional al acesteia.
 Agricultura multifuncţională, - deşi din punctul de vedere strict al producţiilor şi
profitului, este mai puţin performantă, în schimb, din alte puncte de vedere (turistic,
peisagistic, ecologic, social etc.), este preferată.
Agricultura multifuncţională (sau plurifuncţională), în principiu, îndeplineşte funcţiile
economice ca şi în cazul agriculturii superintensive şi specializate, preluând însă funcţii
noi ca:
 producerea de materii prime energetice - bioenergetica, funcţie nouă şi
extrem de importantă în zonele cu supraproducţie alimentară;
 sporirea capitalului turistic prin păstrarea şi înfrumuseţarea patrimoniului
peisagistic;
 conservarea elementelor vitale şi a biodiversităţii (sol, aer, apă, floră,
faună), prin exploatarea lor durabilă într-o agricultură prietenoasă cu
mediul care să asigure stabilitatea agroecosistemelor;
 armonizarea funcţiilor sociale şi culturale ale spaţiului rural în strânsă
legătură cu o agricultură sănătoasă şi diversă.
Agricultura, având aceaste funcţii multiple, este firesc ca societatea, beneficiara
acestora, să plătească nu numai produsele agroalimentare, adică hrana, ci şi serviciile
indirecte care contribuie la ameliorarea habitatului, înfrumuseţarea peisajului etc.
Actualul sistem d preţuri, precum şi tendinţa de reducere permanentă a acestora, pentru
ca hrana să fie cât mai ieftină, fără utilizarea unor forme de compensare pentru serviciile
subsidiare ale agriculturii, va avea pe termen mediu consecinţe nefaste asupra
agricultorilor şi, indirect, pe termen lung consecinţe negative în ceea ce priveşte siguranţa
alimentară.
Apariţia crizelor energetice de proporţii de la sf. secolului XX a adus noi probleme în
faţa agriculturii. Printre alternativele energetice la criza materiilor fosile, cu epuizare mai
apropiată sau mai îndepărtată, este şi producţia agricolă de bioenergie. Astfel, agricultura
a dobândit o nouă funcţie: producătoare de materii prime energetice.
Producţia de ulei şi alcool din materiile prime agricole face ca motoarele diesel
actuale, cu puţine adaptări, să folosească drept carburant uleiul de rapiţă, soia sau floarea
soarelui sau alcoolul produs din diferite plante.
Carburanţii vegetali au încă preţuri mai mari comparativ cu carburanţii clasici, în
schimb sunt nepoluanţi, şi încep să fie solicitaţi de tot mai mulţi utilizatori.

3.3. SILVICULTURA ŞI ECONOMIA FORESTIERĂ

Economia forestieră este ramura care, asemeni agriculturii, în ecosistemele

ocupate de păduri, are funcţii multiple. Silvicultura, în corelaţie cu agricultura, poate avea
o funcţie economică complementară sau o funcţie economică de bază în anumite zone.
În cadrul extins al economiei forestiere, două aspecte trebuie să constituie
obiective ale programelor de dezvoltare şi amenajare rurală:

 primul se referă la extinderea pădurilor prin noi plantaţii, a perdelelor

forestiere de protecţie, întreţinerea pădurilor actuale,
  iar al doilea aspect cuprinde exploatarea raţională a pădurilor şi
prelucrarea materialului lemnos brut în produse finite înalt prelucrate cu
valoare adăugată.
1. Extinderea pădurilor pentru România este o prioritate a reconstrucţiei ecologice în
multe zone ale ţării.
Sunt multe zone colinare (Podişul Transilvaniei, al Dobrogei şi al Moldovei) cu
acoperire forestieră mică.
În zonele de câmpie, despădurirea excesivă a cauzat aridizarea, stepizarea
excesivă şi, pe alocuri, chiar deşertizarea, iar în zonele de deal eroziunea masivă a
solului.
Pentru aceste zone agricole reîmpădurirea unor terenuri este necesară din
considerente de reechilibrare ecologică.
În condiţiile proprietăţii funciare private, împădurirea trebuie făcută prin
programe de lungă durată şi cu avantaje economice pentru proprietar.
Proiectele de împăduriri şi de plantare a perdelelor de protecţie au arie de
cuprindere la nivelul comunităţilor locale sau regionale (zonale).
Contribuţia la reechilibrarea ecologică a proprietăţilor trebuie plătită de toţi
beneficiarii ei, adică fie de comunităţile locale sau regionale, fie, în cazul unor lucrări de
mai mare anvergură, prin intermediul bugetului de stat.
A doua mare problemă a dezvoltării rurale în zonele predominant silvice o
reprezintă economia forestieră:
 exploatarea şi prelucrarea masei lemnoase recoltate, recoltarea şi
prelucrarea produselor pădurii:
- fructe,
- ciuperci,
- plante medicinale etc.
 meşteşugurile specifice zonei montane legate de prelucrarea artizanală a
produselor forestiere etc.

3.4. AGROTURISMUL ŞI ECOTURISMUL LOCAL

Peisajul rural extrem de divers, în mare parte bine conservat, viaţa la ţară, cu
însemnate componente tradiţionale, potenţialul agricol şi silvic al României, arhitectura
specifică mediului rural sunt factori care favorizează turismul rural.
Turismul rural, spre deosebire de celelalte forme de turism, trebuie să se bazeze pe
patrimoniul natural, folcloric şi etnografic (cultural, în general), arhitectural şi
gastronomic specific zonelor agroturistice.
Deşi există unele semnale pozitive de extindere a agroturismului, totuşi câţiva factori
restrictivi blochează lărgirea turismului rural la capacitatea oferită de peisaj şi cultura
tradiţională.
Factorii limitativi (restrictivi) sunt:
  infrastructura (şosele, căi ferate, servicii bancare, poştale şi telefonice rapide şi
sigure),
 condiţiile de locuit modeste sau de neacceptat chiar şi pentru turiştii modeşti,
oferite de majoritatea gospodăriilor ţărăneşti,
 instrucţia insuficientă a gospodarilor (cunoştinţe minime în domeniul turismului,
necunoaşterea unei limbi moderne)
 nesiguranţa, insecuritatea personală a turiştilor etc.

MODERNIZAREA SISTEMULUI DE INFORMARE ŞI CUNOAŞTERE ÎN

AGRICULTURĂ (MAKIS)

Cadrul instituţional pentru implementarea PAC în România

Conţinut, metode şi timp alocat

Subiect Metodă Durată
1. Introducere în modul discuţii ½ oră
interactive –
cursanţi şi
lector
2. Instituţii şi actori privind implementarea PAC în Curs cu ½ oră
România: întrebări
- Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale integrate şi
- Direcţiile generale şi agenţiile MADR discuţii
- Instituţiile şi serviciile de consultanţă scurte,
- Instituţii financiare private prezentări
- Fermieri şi asociaţii de fermieri Power point
3. Sistemul Integrat de Administrare şi Control (IACS), Curs cu ½ oră
parte a PAC întrebări
- IACS – reguli şi elemente generale (baza de date, integrate şi
sistemul de identificare a parcelelor, sistemul de identificare discuţii
şi înregistrare a plăţilor, sistemul integrat de control, scurte,
sistemul unic de înregistrare a fermierilor, sistemul de prezentări
identificare şi înregistrare a animalelor) Power point
- IACS – implementare în România
4. Proceduri administrative pentru accesarea subvenţiilor şi Curs cu 1 oră
fondurilor în cadrul PAC: - Reguli generale – aplicaţii, întrebări
implementare şi integrate şi
monitorizare discuţii
- Proceduri în cadrul Pilonului 1: scurte,
- subvenţii în cadrul pieţei comune: plăţi prezentări
directe Power point
- Proceduri în cadrul Pilonului 2:
- măsuri în cadrul Planului Naţional de
Dezvoltare
5. Pregătirea unei aplicaţii pentru accesarea de fonduri: Studiu de caz, 3 ore
- aplicaţii în cadrul Pilonului 1 discuţii PC
 - aplicaţii în cadrul Pilonului 2
(procedura de aplicare, documente şi formulare, completarea
aplicaţiei, cooperare: consultant-fermier-instituţii financiare)
6. Evaluare şi apreciere: estimarea rezultatelor în funcţie de discuţii, ½ oră
aşteptări muncă
individuală

Cadrul instituţional pentru implementarea PAC în ROMÂNIA

Rolul jucat de UE în agricultură a fost întotdeauna:

 de a asigura o aprovizionare stabilă a populaţiei cu alimente sănătoase, la
preţuri accesibile;
 de a asigura un nivel de viaţă rezonabil pentru agricultorii din UE,
permiţând totodată agriculturii să se modernizeze şi să se dezvolte;
 să asigure continuarea practicilor agricole în toate regiunile UE.

Odată cu dezvoltarea PAC, în conformitate cu cerinţele cetăţenilor europeni,

următorii factori au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare:
 îmbunătăţirea calităţii alimentelor în Europa;
 garantarea siguranţei alimentelor;
 grija pentru bunăstarea societăţii rurale;
 protejarea mediului pentru generaţiile viitoare;
 crearea unor condiţii mai bune de sănătate şi bunăstare a animalelor;
 realizarea acestor obiective cu cheltuieli minime pentru bugetul UE (care
este finanţat în principal de contribuabili, respectiv de cetăţenii obişnuiţi).
Politica Agricolă Comună reprezintă un set de reguli şi mecanisme care
reglementează producerea, procesarea şi comercializarea produselor agricole în Uniunea
Europeană şi care acordă o atenţie crescândă dezvoltării rurale. Are la bază preţuri
comune şi organizaţii comune de piaţă.
PAC în prezent are următoarele obiective strategice:
 agricultură competitivă pe pieţele mondiale, care respectă standarde stricte
de protecţie a mediului;
 siguranţa alimentelor;
 bunăstare a animalelor în cadrul unei economii rurale durabile şi dinamice.
În decursul următorilor ani, PAC va evolua şi mai mult, pentru a continua:
 să fie o politică vie, care să reflecte nevoile şi aşteptările societăţii
europene;
 să promoveze o agricultură durabilă, oferind produse sănătoase, de
calitate, protejând în acelaşi timp mediul şi bunăstarea animalelor;
 să sprijine rolul multifuncţional al agricultorilor în calitate de furnizori de
bunuri publice pentru societate;
 să promoveze creşterea şi crearea de noi locuri de muncă în zonele rurale;
 să contribuie la consolidarea unui sector agricol competitiv şi inovator,
care să poată face faţă provocărilor de pe piaţa mondială;
 să fie gestionată prin norme simple şi transparente.
 Bugetul alocat pentru PAC
 Cele 27 de state membre ale Uniunii decid asupra structurii şi implementării PAC, pe
baza propunerilor Comisiei Europene şi cu avizul Parlamentului European.
Deciziile majore sunt luate de Consiliul Uniunii Europene la nivel de miniştrii ai
statelor membre.
În fiecare an Consiliul UE şi Parlamentul European decid asupra bugetului alocat
pentru PAC. Iniţial decizia cu privire la bugetul anual alocat este discutată şi luată în baza
unui cadru multianual (de obicei 7 ani) cunoscut sub numele de Perspective financiare.
Perspectivele actuale acoperă perioada 2007-2013 şi include o finanţare de peste 77
miliarde Euro.
Pachetul financiar negociat de România cu UE, pentru agricultură, pe perioada 2007-
2009 cuprinde următoarele sume alocate pe cei doi piloni ai PAC:

 Pilonul I – Plăţi directe - 967.900.000 EURO

- Măsuri de piaţă - 732.000.000 EURO
 Pilonul II – Dezvoltare rurală – 2.308.000.000 EURO
Total - 4.007.900.000 EURO
Gestiunea zilnică a PAC şi plăţile iniţiale în favoarea agricultorilor sunt gestionate la
nivel naţional sub supravegherea Comisiei Europene, a Parlamentului European şi a
Curţii de Conturi Europene.
În următorii ani bugetul alocat PAC rămâne destul de ridicat, însă subvenţiile
acordate agricultorilor nu sunt alocate ca în anii trecuţi pe unitate de producţie ci pe
unitate de suprafaţă şi număr de animale începând cu anul 2007.
Contribuţia cetăţenilor europeni pentru PAC
În medie fiecare cetăţean european contribuie la finanţarea PAC cu aprox. 0,30
Euro/zi.
Bugetul anual alocat PAC pentru măsuri de piaţă, plăţi directe şi dezvoltare rurală
este de aprox. 53 de milioane Euro, ceea ce reprezintă 40% din bugetul total al UE.
În 1984 ponderea agriculturii în buget era de 71%, în 1990 de 65%, iar în 2013 se
prevede o scădere la 33%.
Se prevede reducerea plăţilor directe pentru agricultorii din cele 15 state membre
până în 2004.
PAC este finanţată din bugetul general al UE. O parte a cheltuielilor, respectiv
măsurile de dezvoltate rurală sunt cofinanţate de statele membre şi UE.

 Resursele bugetare proprii ale UE sunt de două categorii:

 1. resurse tradiţionale:
 o parte din drepturile vamale percepute la frontierele externe de
către ţările membre, reprezintă 10% din buget;
 impozite agricole – sunt impozite pe produse agricole şi cotizaţia
pe producţia de zahăr, reprezintă 1% din buget;

 2. resurse noi:
 resursa TVA – 1% din TVA, aplicat la o bază de impozitare de
50% din PIB, armonizată, 24% din buget;
  resursa PIB – cotă aparte din PIB-ul fiecărui stat membru, 60% din
buget.
Rolul şi funcţiile Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

 OBIECTIV FUNDAMENTAL:
Stoparea declinului, redresarea treptată şi asigurarea condiţiilor pentru relansarea
agriculturii, industriei alimentare şi silviculturii, în concordanţă cu potenţialul natural,
economic şi uman de care dispune România, în scopul asigurării securităţii alimentaţiei
populaţiei, pentru crearea de disponibilităţi destinate schimburilor economice
internaţionale şi pentru pregătirea în vederea integrării în structurile Uniunii Europene.

 OBIECTIVE GENERALE PRIORITARE:

Creşterea contribuţiei la dezvoltarea complexă, armonioasă şi durabilă a zonei rurale.
Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere.
Încheierea procesului de privatizare-concesionare a activelor şi terenurilor agricole,
precum şi a serviciilor din agricultură.
Stimularea şi sprijinirea producătorilor agricoli  pentru înfiinţarea de adevărate
exploataţii agricole şi de organizaţii profesionale.
Îmbunătăţirea structurii culturilor agricole, pentru eficienţă maximă în folosirea
condiţiilor pedoclimatice, satisfacerea cerinţelor pieţii interne şi externe, precum şi pentru
creşterea profitabilităţii agricultorilor.
Îmbunătăţirea modalităţilor de construire a bugetului şi de utilizare, cu eficienţă
maximă, a mijloacelor financiare, din resurse interne şi externe.
Dezvoltarea agriculturii, industriei alimentare şi silviculturii, în concordanţă cu
regulile de protecţie a mediului înconjurător.
Creşterea veniturilor proprii şi a capacităţii de capitalizare a producătorilor agricoli şi
de industrie alimentară.
Redresarea şi dezvoltarea zootehniei şi a horticulturii.
Intensivizarea,  în  realizarea  producţiei  agricole   şi alimentare. 
Îmbunătăţirea legislaţiei pentru atragere, în mai mare măsură, a investitorilor străini.
Protejarea şi dezvoltarea fondului forestier şi a fondului cinegetic.
Aşezarea, pe alte baze, a învăţământului, cercetării ştiinţifice şi consultanţei din
agricultură, industria alimentară şi silvicultură.
Reforma structurală a instituţiilor publice, cu răspunderi în domeniile de competenţă
ale ministerului.
Atingerea treptată, dar în ritm susţinut, a parametrilor minimali de performanţă, în
vederea integrării în structurile Uniunii Europene, precum şi pentru creşterea
profitabilităţii agricultorilor.
Avantajele şi costurile integrării în UE pentru agricultură
 Beneficii:
 creşterea nivelului de trai în mediul rural;
 revigorarea satelor;
 noi oportunităţi de angajare, prin diversificarea activităţilor în mediul
rural;
 creşterea calităţii produselor, prin retehnologizarea unităţilor din industria
alimentară;
  creşterea protecţiei consumatorului, prin implementarea legislaţiei în
domeniul siguranţei alimentare (respectarea standardelor UE în unităţile
de procesare, abatoare, ecarisaj);
 creşterea accesului la informaţii;
 creşterea producţiei şi a competitivităţii prin utilizarea noilor tehnologii.
Costuri:
- costuri instituţionale, care sunt legate de organizarea unor noi structuri ce vor
asigura transferul fondurilor comunitare către sectorul privat (Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie -APIA, Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit-
APDRP, Sistemul Integrat de Administrare şi Control etc., care asigură accesul la plăţile
directe şi mecanismele de piaţă) sau întărirea structurilor existente (OJCA, DJDR).

Principalele instituţii ale Ministerului Agriculturii,

Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
implicate în implementarea PNDR

 I. Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA)

 funcţionează în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în baza
Legii 1/2004 cu modificările şi completările ulterioare.

 Instituţia are următoarea organizare: aparat central, 42 de centre judeţene şi 210

centre locale.

 Începând cu 1 ianuarie 2007, APIA derulează fondurile europene pentru

implementarea măsurilor de sprijin finanţate din Fondul European pentru
Garantare în Agricultură (FEGA).

Atribuţiile APIA:

 Asigură derularea operaţiunilor financiare legate de gestionarea fondurilor

alocate;
 Asigură verificarea cererilor de plată primite de la beneficiari;
 Autorizează plata către beneficiari în urma verificării cererilor de plată sau
îi înştiinţează pe aceştia cu privire la eventualele nereguli sesizate, în
vederea soluţionării acestora;
 Execută plăţile autorizate către beneficiari;
 Ţine contabilitatea plăţilor efectuate;
 Urmăreşte încadrarea în fondurile alocate pentru activităţile prevăzute mai
sus;
 Asigură îndeplinirea cerinţelor cu privire la informarea publică privind
activităţile desfăşurate;
 Asigură desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor economice,
administrative, contabile, de personal şi audit ale Agenţiei;

 Colaborează pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice cu organele

administraţiei publice centrale şi locale;
  Pregăteşte şi implementează prevederile privind mecanismele comerciale;
 Administrează sistemul de certificate de export-import şi garanţii pentru
importul şi exportul produselor agricole
 Elaborează şi implementează procedurile privind aplicarea sistemului de
intervenţie pentru produsele agricole;
 Este autoritatea publică responsabilă cu implementarea Sistemului Integrat
de Administrare şi Control;
 Asigură managementul cotelor de producţie de zahăr şi izoglucoză şi
gestionează contribuţiile aferente acestor cote;
 Elaborează manuale de proceduri şi metodologii în vederea implementării
corespunzătoare a atribuţiilor care îi revin;
 Implementează şi administrează restituţiile la export şi sistemul de garanţii
aferente restituţiilor;
 Furnizează toate informaţiile solicitate de Organismul coordonator al
agenţiilor de plăţi pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit.
 Colaborează pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice cu organele
administraţiei publice centrale şi locale;
 Pregăteşte şi implementează prevederile privind mecanismele comerciale;
 Administrează sistemul de certificate de export-import şi garanţii pentru
importul şi exportul produselor agricole
 Elaborează şi implementează procedurile privind aplicarea sistemului de
intervenţie pentru produsele agricole;
 Este autoritatea publică responsabilă cu implementarea Sistemului Integrat
de Administrare şi Control (IACS);
 Asigură managementul cotelor de producţie de zahăr şi izoglucoză şi
gestionează contribuţiile aferente acestor cote;
 Elaborează manuale de proceduri şi metodologii în vederea implementării
corespunzătoare a atribuţiilor care îi revin;
 Implementează şi administrează restituţiile la export şi sistemul de garanţii
aferente restituţiilor;
 Furnizează toate informaţiile solicitate de Organismul coordonator al
agenţiilor de plăţi pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit.

Sistemul Integrat de Administrare şi Control (IACS)

Direcţia IACS din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură
(APIA) are ca principală atribuţie crearea şi implementarea Sistemului Integrat de
Administrare şi Control (IACS) în vederea gestionării cererilor de plată pentru schemele
de sprijin pe suprafaţă, conform cerinţelor Uniunii Europene. Direcţia IACS este
structurată astfel:
1. Serviciul coordonare integrare proceduri şi statistici
- Biroul implementare bune condiţii agricole şi de mediu
- Biroul armonizare proceduri
2. Serviciul control pe teren

- Biroul control prin teledetecţie

- Biroul control pe teren prin măsurători clasice
 - Biroul analiză de risc şi eşantionare pentru control pe teren
3. Serviciul registre şi sistemul de identificare a parcelelor (LPIS)
- Biroul registre
- Biroul sistemul de identificare a parcelelor (LPIS)
Atribuţii IACS:

1) coordonează elaborarea procedurilor de lucru privind controlul cererilor de plată pe

suprafaţă, crearea şi întreţinerea Registrului fermierilor, actualizarea Sistemului de
Identificare a Parcelelor Agricole (SIPA – Land Parcels Identification System - LPIS),
privind conformitatea încrucişată (GAEC pentru SAPS şi GAEC şi cerinţe statutare
manageriale – SMR pentru SPS), a procedurilor de eşantionare (prin analiză de risc şi
aleator) pentru toate schemele de sprijin pe suprafaţă.
2) colaborează cu dezvoltatorul de soft pentru implementarea şi integrarea
procedurilor privind administrarea şi controlul cererilor de plată pe suprafaţă în software-
ul IACS.
3) verifică prin testări implementarea procedurilor privind administrarea şi controlul
cererilor de plată pe suprafaţă în sistemul IACS.
4) analizează reglementările europene şi naţionale, procedurile elaborate şi face
propuneri pentru actualizarea software-ului.
5) monitorizează activitatea de control pe teren, supracontrol şi control prin
teledetecţie.
6) monitorizează respectarea procedurilor pentru efectuarea controlului prin
teledetecţie cuprinse în documentele de lucru ale JRC.
7) elaborează specificaţiile tehnice privind achiziţia de echipamente, servicii,
necesare derulării activităţii de control precum şi imagini ortofoto, digitizare în domeniul
LPIS şi urmăreşte derularea contractelor.
8) stabileşte criterii de selecţie pentru control pe teren clasic şi prin teledetecţie.
9) efectuează analiza de risc, stabileşte eşantionul fermelor supuse controlului pe
teren şi execută selecţia fermierilor care vor fi controlaţi pe teren prin control clasic şi a
zonelor de control prin teledetecţie.
10) coordonează crearea şi actualizarea Registrului fermierilor.
11) coordonează crearea, implementarea şi întreţinerea Sistemului de Identificare a
Parcelelor Agricole (LPIS).
12) coordonează transpunerea şi aplicarea la nivel teritorial a procedurilor privind
controlul pe teren, crearea şi întreţinerea Registrului fermierilor, implementarea şi
întreţinerea LPIS.
13) instruieşte personalul de la centrele judeţene asupra procedurilor elaborate şi
asupra utilizării software-ului IACS.
14) monitorizează aplicarea procedurilor de utilizare a software-ului IACS.
15) acordă asistenţă tehnică pentru aplicarea procedurilor de lucru şi utilizarea
software-ului IACS.
16) realizează statistici privind controlul şi administrarea cererilor de plată pe
suprafaţă.

Acordarea plăţilor directe prin IACS

 Începând cu anul 2007, România beneficiază de fonduri pentru agricultură de la
Uniunea Europeană sub forma de plăţi directe pe suprafaţă.
Condiţiile de eligibilitate pe care trebuie să le îndeplinească un fermier pentru a
beneficia de sprijinul direct pe suprafaţă sunt:
- sa exploateze un teren agricol cu o suprafata de cel putin 1 ha, iar suprafata parcelei
agricole sa fie de cel putin 0,3 ha.
- în cazul viilor, livezilor, culturilor dehamei, pepinierelor pomicole, pepinierelor
viticole, arbustilor fructiferi, suprafata minima a parcelei trebuie sa fie de cel putin 0,1
ha;
- sa declare toate parcelele agricole;
- sa depună o singura cerere de sprijin pe suprafata pentru toate parcelele agricole pe
care le utilizez, incluzând si suprafata neeligibila si cea pentru care nu solicit sprijin;
- sa respecte bunele conditii agricole si de mediu (GAEC), reglementate prin
legislatia nationala, pe toata suprafata agricola a exploatatiei, dupa cum urmeaza:
I. Standarde pentru evitarea eroziunii solului:
GAEC 1. Pe timpul iernii, terenul arabil trebuie sa fie acoperit cu culturi de toamna
si/sau sa ramâna nelucrat dupa recoltare pe cel putin 20% din suprafata arabila totala a
fermei;
GAEC 2. Lucrarile solului pe terenul arabil cu panta mai mare de 12%, cultivat cu
plante prasitoare, se efectueaza de-a lungul curbelor de nivel;
GAEC 3. Se mentin terasele existente pe terenul agricol la data de 1 ianuarie 2007;
II. Standarde pentru mentinerea continutului de materie organica în sol, prin aplicarea
unor practici agricole corespunzatoare:
GAEC 4. Floarea soarelui nu se cultiva pe aceeasi parcela mai mult de doi ani
consecutiv;
GAEC 5. Arderea miristilor si a resturilor vegetale pe terenul arabil nu este permisa
decât cu acordul autoritatii competente pentru protectia mediului;
III. Standarde pentru mentinerea structurii solului:
GAEC 6. Lucrarile solului pe terenul arabil cu panta mai mare de 12%, cultivat cu
plante prasitoare, se efectueaza de-a lungul curbelor de nivel;
IV. Standarde pentru mentinerea unui nivel minim de întretinere a terenurilor
agricole:
GAEC 7. Mentinerea pajistilor permanente prin asigurarea unui nivel minim de
pasunat sau prin cosirea lor cel putin o data pe an;
GAEC 8. Arderea pajistilor permanente nu este permisa decât cu acordul autoritatii
competente pentru protectia mediului;
GAEC 9. Nu este permisa taierea arborilor solitari si/sau a grupurilor de arbori de pe
terenul agricol;
GAEC 10. Evitarea instalarii vegetatiei nedorite pe terenurile agricole, inclusiv pe
terenurile care nu mai sunt exploatate pentru productie;
V. Standarde pentru mentinerea suprafetei existente de pajisti permanente:
GAEC 11. Mentinerea suprafetei de pajisti permanente la nivel national, existente la
data de 1 ianuarie 2007.
Prin sistemul IACS sunt gestionate următoarele scheme de plată pe suprafaţă:
 1). SAPS (schema de plată unică pe suprafaţă),
  2). CNDP (plăţi naţionale directe complementare),
 3). LFA (plăţi pentru zone defavorizate),
 4). măsuri de agromediu,
 5). schema pentru culturi energetice începând cu 2008,
 6). plăţi tranzitorii pentru tomate.
Pe lângă construcţia infrastructurii logistice şi de IT necesare pentru a putea avea
un IACS funcţional la momentul aderării, APIA a realizat, înainte de integrarea României
în Uniunea Europeană, o serie de activităţi de importanţă primordială:
- înregistrarea fermelor în conformitate cu Ordinul Ministrului nr. 302/25 aprilie
2005, şi crearea bazei de date Registrul fermierilor
- crearea LPIS - realizat pe bază de ortofotoplanuri pe care sunt identificate
blocurile fizice. S-a creat un sistem de blocuri fizice unic identificate la nivel naţional.
Aceste două tipuri de date (ortofoto şi blocuri fizice) s-au reunit într-un sistem de
informaţii geografice (GIS)
- pre-identificarea parcelelor agricole. Fermierilor înregistraţi în Registrul
Fermelor li s-au pus la dispoziţie materiale grafice (ortofotoplanuri pe care sunt unic
identificate blocurile fizice) şi au fost rugaţi să îşi localizeze parcelele declarate în
Registrul fermelor pe acest material.

Fluxul tipic al operaţiunilor derulate prin IACS

1. Fermierul completează cererea de plată de suprafaţă, în care declară numărul şi

mărimea parcelor agricole utilizate şi face o schiţă a acestor parcele pe materialul grafic
pus la dispoziţie de reprezentanţii centrelor locale şi judeţene APIA.
2. Dosarul cererii este depus de fermier la centrul local sau judeţean APIA. Fermierii
trebuie să acorde o mare atenţie identificării corecte a parcelelor agricole pe materialul
grafic.
3. La centrele APIA cererile sunt verificate formal (vizual) de un funcţionar APIA. În
cazul în care sunt erori formale (evidente), fermierului i se va cere să le corecteze. Când
cererea este completă şi corectă formal, aceasta este acceptată şi avizată de funcţionarul
APIA.
4. Cererea verificată vizual este introdusă în baza de date a cererilor din IACS.
5. La încheierea perioadei de depunere a cererilor, după introducerea acestora în baza
de date IACS, are loc un control administrativ automat în software. Acest control
presupune verificarea corectitudinii şi completitudinii datelor din cereri şi în principal o
verificare încrucişată cu baza de date LPIS. Toţi fermierii din blocurile fizice
supradeclarate sunt notificaţi şi chemaţi la APIA pentru clarificări cu acte doveditoare a
utilizării suprafeţei de teren pentru care solicită plata pe suprafaţă. Este important ca
fermierii să răspundă solicitărilor de clarificare trimise de APIA şi să prezinte documente
doveditoare în vederea clarificării în cazul supradeclarării blocului fizic.
6. Regulamentele europene prevăd ca un eşantion de minimum 5 la sută din totalul
cererilor să fie controlate efectiv pe teren. Aceste ferme sunt alese prin analiza de risc
care se face automat prin softul utilizat. Aceste ferme sunt selectate cumulativ, atât în
baza unor factori de risc (mărimea subvenţiei cerute, mărimea suprafeţei agricole, tipul de
cultură etc.) cât şi în baza unui proces de selecţie aleator. Eşantionul de control de la acest
punct este separat în două categorii: ferme care vor fi controlate la faţa locului şi ferme
care vor fi controlate prin teledetecţie, cu ajutorul imaginilor prin satelit.
7. Angajaţii APIA controlează la faţa locului sau prin teledetecţie fermele selectate şi
întocmesc rapoarte de control care vor fi introduse în baza de date IACS. Este important
ca fermierii controlaţi pe teren să nu refuze accesul în fermă al inspectorului APIA care
efectuează controlul pe teren pentru că vor fi excluşi de la plată.
8. Toate aceste date stocate in baza de date IACS sunt analizate, comparate cu
ajutorul unui soft care determină exact pentru fiecare caz de abatere cuantumul
penalizărilor ce urmează a fi aplicate.
9. Structura de autorizare a plăţilor din APIA verifică listele, cuantumurile şi dă
aprobarea finală asupra efectuării plăţii.
10. Lista cu plăţile şi beneficiarii este trimisă la bancă şi banii sunt viraţi direct în
conturile fermierilor.
În cadrul APIA mai funcţionează următoarele direcţii:

Direcţia Măsuri de Piaţă – Comerţ Exterior (DMP-CE) din cadrul Agenţiei de Plăţi
şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) are ca principală atribuţie gestionarea sistemului
de licenţe de import/export certificate cu fixare în avans şi garanţii, certificate de
restituire pentru exportul de produse procesate, neincluse în anexa I (non Anexa I).
Altă atribuţie a acestei direcţii este reprezentată de implementarea şi derularea
Planurilor anuale de furnizare ajutoare alimentare pentru personale cele mai defavorizate
din România şi al programelor de promovare produse agricole pe piaţa internă şi în ţări
terţe.

Direcţia Măsuri de Piaţă – Intervenţie este structura funcţională a APIA responsabilă

de gestionarea măsurilor de piaţă internă ale Uniunii Europene pentru produsele agricole
în conformitate cu legislaţia europeană privind Politica Agricolă Comună.

Direcţia Măsuri de Piaţă – Intervenţie are în structura sa:

 Serviciul Vegetal,
 Serviciul Lapte şi Produse Lactate,
 Serviciul Carne,
 Serviciul Zahăr,
 Biroul Analiză şi Stocuri
 Biroul Autorizare Plăţi.
Serviciile de specialitate asigură implementarea măsurilor de intervenţie pe piaţă
şi a măsurilor de sprijin pentru produsele agricole care fac obiectul organizării comune de
piaţă.

Direcţia Ajutoare de Stat şi Subvenţii

Direcţia Ajutoare de Stat şi Subvenţii este structura funcţională a APIA responsabilă
de gestionarea fondurilor acordate de la bugetul naţional. Acest departament asigură:
Administrarea Schemelor de sprijin “Plăţi directe naţionale complementare” (CNDP)
pe zootehnie.
Coordonarea procedurilor elaborate pentru măsurile CNDP zootehnie.
 Participarea la programe de instruire, seminarii, cursuri, desfăşurate în cadrul APIA
sau organizate de alte instituţii, pe domenii de activitate.
Administrarea Schemelor de sprijin “ajutoare” de stat sector zootehnic şi sector
vegetal, ecarisaj.
Aplicarea strategiei APIA pentru elaborarea de metodologii şi proceduri specifice.
Analizarea legislaţiei Uniunii Europene şi a legislaţiei naţionale şi actualizarea
procedurilor de lucru în conformitate cu modificările apărute.
Consultări cu grupurile şi organizaţiile de ramură.
Sprijinul financiar de la bugetul de stat se acordă numai pentru activităţile care nu
sunt finanţate din fonduri alocate de Uniunea Europeană. Sprijinul financiar din bugetul
de stat se acordă pentru sectorul zootehnic şi sectorul vegetal.

Direcţia Administrare Cota de Lapte

Serviciul Administrare Cota de Lapte (SACL) din cadrul Agenţiei de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură (APIA) are ca principală atribuţie administrarea şi
gestionarea cotei de lapte din România.
Principalul obiectiv este stabilizarea pieţei laptelui de vacă, precum şi menţinerea
unui climat de afaceri profitabil în sectorul producţiei de lapte. Activitatea de
administrare şi gestionare a cotei de lapte presupune în principal:
Alocarea cotelor individuale de lapte pentru vânzări directe şi livrări din cota
naţională de referinţă
Constituirea rezervei naţionale
Introducerea unei taxe pentru depăşirea cantităţii de referinţă individuală
Autorizarea tranzacţiilor în cadrul cotei

Direcţia de Control a Cotei de Lapte

Direcţia de Control a Cotei de Lapte (DCCL) din cadrul Agenţiei de Plăţi şi

Intervenţie pentru Agricultură (APIA) are ca obiect de activitate efectuarea următoarelor
tipuri de controale în sistemul cotei de lapte:
- controale la producătorii care deţin cotă de lapte pentru livrări şi la producătorii care
deţin cotă de lapte pentru vânzări directe
- controale ale transportului între producătorii şi cumpărătorii de lapte
- controale ale declaraţiilor anuale ale producătorilor şi ale cumpărătorilor de lapte

O parte din aceste controale trebuie efectuate în timpul anului de cotă, iar altă parte
după sfârşitul anului de cotă, pe baza declaraţiilor anuale depuse de producători sau
cumpărători.
Elaborarea programului general de control în sistemul cotei de lapte se face în
colaborare cu Direcţia de Administrare a Cotei de Lapte (DACL) pe baza unei analize de
risc.
Direcţia Juridică şi Contencios este organizată şi funcţionează în subordinea directă a
directorului general şi are în componenţă două Servicii şi un Birou:
 Serviciul Legislaţie şi Avize
  Serviciul Contencios
 Biroul Recuperare Debite.
Obiectivul Direcţiei juridice şi contencios este de a asigura apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale Agenţiei, în conformitate cu Constituţia şi cu legile ţării..

Direcţia Inspecţii si Supracontrol

Direcţia Inspecţii şi Supracontrol este subordonată directorului general şi directorului

general adjunct. Este condusă de un director. Asigură funcţionarea eficientă a sistemului
de inspecţie al Agenţiei.
Structura este următoarea:
 Serviciul Coordonare, Metodologii, Planificare
 Serviciul Monitorizare, având în componenţă două birouri:
 Biroul Non-Anexa I
 Biroul Măsuri de Piaţă-Intervenţie.

Direcţia Management Resurse Umane

Direcţia Management Resurse Umane este organizată şi funcţionează conform

prevederilor legale în vigoare, în subordinea directă şi nemijlocită a directorului general.
Direcţia Management Resurse Umane este structurată astfel:
 Serviciul Pregătire Personal
 Serviciul Stabilire Drepturi Salariale şi Gestiune Funcţii Publice
 Direcţia Metodologie si Relaţii Instituţionale
Direcţia Metodologie şi Relaţii instituţionale se află în subordinea directă a
directorului general şi are în componenţă două servicii:
 Serviciul Metodologie - Elaborare proceduri
 Serviciul Relaţii instituţionale.

II. APDRP – Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit

Potrivit Reglementării Consiliului Europei nr. 1290/2005 privind finanţarea politicii
agricole comune s-au creat două fonduri europene pentru agricultură, numite FEGA
(Fondul European de Garantare Agricolă) pentru finanţarea măsurilor de marketing şi
FEADR (Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) pentru finanţarea
programelor de dezvoltare rurală.

Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 13/27 februarie 2006 a fost înfiinţată
Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, care asigură implementarea tehnică
şi financiară a Fondului European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR) şi a
Fondului European pentru Pescuit (FEP).
În anul 2004, Comisia Europeană a propus pentru perioada 2007 – 2013 crearea
Fondului European pentru Pescuit. Acest fond înlocuieşte Instrumentul Financiar pentru
Orientare în Pescuit (IFOP) care a funcţionat în perioada 2000 – 2006.
Fondul European pentru Pescuit (FEP) ajută la realizarea durabilităţii economice,
sociale şi de mediu prin reducerea efortului de pescuit şi protejarea mediului marin.
 Fondul European pentru Pescuit este structurat pe cinci axe prioritare:
1. Adaptarea flotei de pescuit a Comunităţii
2. Acvacultura, pescuitul intern, procesare şi marketing
3. Măsuri de interes comun
4. Dezvoltarea durabilă a zonelor de pescuit
5. Asistenţă tehnică
In urma definitivării Planului Naţional Strategic 2007 – 2013 s-au conturat patru
direcţii prioritare pentru finanţare prin FEADR a dezvoltării rurale:
Axa I - Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic (căreia îi sunt alocate
45% din fondurile UE)
Axa II - Îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale (25% din fondurile UE)
Axa III- Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale (30% din
fondurile UE)
Axa IV - Leader - implementarea unor strategii locale de dezvoltare pentru
îmbunătăţirea guvernării administrative la nivel rural (2,5% din sumele alocate celorlalte
domenii).

Fonduri pentru perioada 2007-2013

În perioadă 2007 - 2013 Uniunea Europeană pune la dispoziţia agricultorilor români

fonduri în valoare de aproximativ 7,5 miliarde de euro. Modul în care aceste fonduri vor
putea fi accesate, criteriile de selecţie şi beneficiarii au fost stabilite de Programul
Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 - 2013 (PNDR) şi de Planul Naţional Strategic
pentru Dezvoltare Rurală 2007 - 2013 (PNS). PNDR a fost lansat la începutul lunii martie
de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR), iar agricultorii români pot
depune, în prezent, proiecte pentru cinci categorii de activităţi (denumite măsuri).
Activităţi pentru care pot fi depuse proiecte în prezent (măsuri):
- modernizarea exploataţiilor agricole (Măsura 121)
- creşterea valorii adaugate a produselor agricole şi forestiere (Măsura 123)
- sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de microîntreprinderi (Măsura 312)
- încurajarea activităţilor turistice (Măsura 313)
- renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi
populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale (Măsura 322).

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate