Curs Regional Si Rural

CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................... 3
CAPITOLUL 1 - NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DEZVOLTAREA REGIONALĂ . 7
1.1. Dezvoltarea regională concept, trăsături caracteristice ....................... 7
1.2. Structuri teritorial-administrative necesare gestionării dezvoltării
regionale în România ................................................................................. 13
1.3. Componentele dezvoltării regionale ................................................... 22
1.4. Obiectivele şi principiile dezvoltării regionale ................................... 25
1.5. Dezvoltarea durabilă sau sustenabilă- DD .......................................... 33
CAPITOLUL 2 - ASPECTE PRIVIND DEZVOLTAREA DEGIONALĂ ÎN

ROMÂNIA ......................................................................................................... 40
2.1. Situaţia istorică asupra dezvoltării regionale în România ................... 40
2.1.1. Situaţia dezvoltării regionale în România până în 1945 ............ 40
2.1.2 Dezvoltarea regională din timpul guvernării comuniste ............. 40
2.1.3. Dezvoltarea regională în anii tranziţiei de la plan la piaţă......... 42
2.1.4. Măsuri de dezvoltare rurală adoptate în România pentru
perioada 2007 – 2009 .......................................................................... 48
2.2. Problemele dezvoltării regionale în România ..................................... 51
2.2.1. Gradul de dezvoltare economică .............................................. 52
2.2.2. Gradul de manifestare a problemelor privind ocuparea
forţei de muncă .................................................................................... 53
2.2.3. Dezvoltarea economică la nivelul regiunilor ............................. 54
2.3. Diversitatea economică şi socială regională în România .................... 55
2.3.1. Caracteristici şi particularităţi ale procesului ............................ 55
2.3.2. Situaţia zonelor defavorizate .................................................... 58
2.3.3. Aspecte demografice ................................................................. 60
2.4. Întreprinderi mici şi mijlocii ............................................................... 63
2.5. Investiţiile străine ................................................................................ 69
2.6. Restructurare industrială/privatizare/ lichidare ................................... 69
2.7. Programe de susţinere a agriculturii.................................................... 70
2.8. Metodologii de calcul ale decalajelor regionale.................................. 72
2.8.1 Consideraţii generale privind creşterea regională....................... 72
2.8.2 Metode de evaluare a creşterii regionale .................................... 73
2.8.3 Metodologia de calcul a decalajelor regionale ........................... 74
2.9. Strategia şi priorităţile pentru agricultură şi dezvoltarea
rurala în România ....................................................................................... 89
2.9.1. Tendinţe în politicile agricole .................................................... 90
2.9.2. Pieţele agricole interne din lume ............................................... 92
2.9.3. Dezvoltarea multisectorială ....................................................... 94
CAPITOLUL 3 - DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ....... 97

3.1. Începuturile regionalismului în Europa............................................... 97
3.2. Uniunea Europeană – o privire retrospectivă ...................................... 101
3.3. Caracteristicile regionalismului actual european ................................ 102
3.3.1. Regiuni de dezvoltare. Delimitări conceptuale.......................... 108
3.3.2. Nomenclatorul Unităţilor Statistice Teritoriale (NUTS) în
Uniunea Europeană şi România .......................................................... 110
3.3.3. Aspecte generale ale politicii de dezvoltare regională
în Uniunea Europeană ......................................................................... 115
3.3.4. Instrumentele financiare europene utilizate în
programele de dezvoltare regională ale Uniunii Europene.
Obiective şi iniţiative comunitare finanţate ......................................... 120
3.4. Cadrul institutional pentru coordonarea, gestionarea şi
implementarea instrumentelor structurale .................................................. 132
3.5. Ajustarea dezvoltării economice regionale la cerinţele
Uniunii Europene ....................................................................................... 132
3.5.1. Modalităţi de finanţare a dezvoltării sociale şi economice în
Uniunea Europeană ............................................................................. 132
3.5.2. Instrumentele financiare pentru dezvoltarea regională în
perioada de preaderare ........................................................................ 139
3.5.3. Obiectivele comunitare finanţate de Uniunea Europeană
în perioada 2007–2013 ........................................................................ 141
CAPITOLUL 4 - DEZVOLTAREA SPAŢIULUI RURAL ÎN ROMÂNIA ŞI

UNIUNEA EUROPEANĂ .................................................................................... 147
4.1. Definiţia şi caracterizarea spaţiului rural românesc ............................ 147
4.1.1 Funcţiile spaţiului rural............................................................... 148
4.1.2. Principalele caracteristici ale spaţiului rural românesc ............. 152
4.1.3. Spaţiul rural al Uniunii Europene .............................................. 154
4.1.4. Evoluţia istorică a dezvoltării rurale în Europa ......................... 156
4.2. Impactul situaţiei actuale asupra dezvoltării socio-umane în
spaţiul rural românesc ................................................................................ 160
4.2.1. Situaţia demografică a zonei rurale ........................................... 160
4.2.2. Piaţa muncii ............................................................................... 163
4.2.3. Structura ocupaţională, pe activităţi economice (2008-2005) .. 166
4.2.4. Veniturile şi nivelul de sărăcie .................................................. 168
4.2.4. Dezvoltarea afacerilor şi turismului .......................................... 169
CAPITOLUL 5 - CADRUL INSTITUŢIONAL ŞI REGLEMENTAR AL

DEZVOLTĂRII REGIONALE. STRATEGII ŞI PRINCIPII ALE POLITICILOR
REGIONALE ...................................................................................................... 175
5.1. Necesitatea existenţei unui cadru instituţional bine organizat
şi funcţional................................................................................................ 175
5.2. Strategiile politicilor regionale............................................................ 180
1
Dezvoltare regională şi rurală George Ungureanu
5.2.1. Tipuri de strategii de dezvoltare regională 180
5.2.2. Principiile politicilor de dezvoltare regională 181

5.3. Instrumentele financiare ale politicii regionale în Uniunea
Europeană .................................................................................................. 182
5.4. Principiile implementării fondurilor structurale.................................. 183
5.5. Obiectivele politicii regionale în Uniunea Europeană ........................ 184
5.6. Surse comunitare de finanţare a politicilor de dezvoltare regională ... 192
CAPITOLUL 6 - AGRICULTURA – RAMURĂ IMPORTANTĂ A DEZVOLTĂRII

REGIONALULUI ŞI RURALULUI ........................................................................ 196
6.1.Contribuţia agriculturii, silviculturii, pisciculturii în formarea
Produsului Intern Brut................................................................................ 197
6.2. Problematica resurselor din agricultură .............................................. 198
6.2.1. Resursele funciare ..................................................................... 200
6.2.2. Resursele de muncă ................................................................... 204
6.3. Resursele tehnice şi financiare ale agriculturii.................................... 208
6.4. Susţinerea financiară a agricultorilor din România şi
Uniunea Europeană .................................................................................... 209
6.4.1. Modelul economic al agriculturii din România şi
Uniunea Europeană şi disparităţi privind principalii indicatori
macroeconomici .................................................................................. 209
6.4.2. Indicatori bugetari de susţinere ai agriculturii din România
şi Uniunea Europeană .......................................................................... 214
6.4.3. Principale forme de sprijin acordate în anul 2007, ca prim an
după aderarea României la Uniunea Europeană .................................. 229
6.5. Indicatorii de apreciere a eficienţei programelor finanţate
din fonduri structurale ................................................................................ 233
6.6. Implementarea legislaţiei comunitare in vederea dezvoltării
durabile rurale ............................................................................................ 237
6.7. Strategii de integrare a agriculturii româneşti în comunitatea
europeană ................................................................................................... 244
6.7.1. Ajustarea strategiei dezvoltării sectorului agroalimentar la
politicile agricole comune ................................................................... 244
6.7.2. Măsuri de sprijin guvernamental prin subvenţionare a agriculturii
sau prin legea creditului agricol........................................................... 255
6.7.3. Căile de perfecţionare a reformei structurale în

procesele
integrării internaţionale 258
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 260
2
3
CAPITOLUL 3
DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ
Abordarea de mai jos îşi propune prezentarea problematicii dezvoltării

regionale în Uniunea Europeană, din perspectiva istoriei recente (Tratatul de
la Roma) şi a prezentului (Agenda de la Lisabona).
Premisa şi importanţa unui astfel de demers îl constituie certitudinea
că dezvoltarea ruralului românesc şi a agriculturii din România vor trebui să
fie în concordanţă cu valorile şi perceptele globale privind mediul,
agricultura şi rolul tradiţiei. Politicile de dezvoltare rurală din România vor
trebui să fie rezultatul internalizării creative a obiectivelor şi a
reglementărilor precise, exprimate de Agenda 2010 a Uniunii Europene.
În cele ce urmează vom puncta: dificultăţile de definire unitară a
spaţiului rural, în Uniunea Europeană, principalele momente în elaborarea
politicilor de dezvoltare rurală, precum şi principalele deziderate în vederea
dezvoltării sustenabile a mediului rural, pe termen mediu şi lung, în Uniunea
Europeană.
3.1. Începuturile regionalismului în Europa

O trecere în revistă a caracteristicilor regionalismului european pre-
supune abordarea unor aspecte politice şi, respectiv, doctrinare.
Dilema de bază a oricărei administraţii este prezentă de la începuturile
activităţii statale: la ce nivel al organizării teritoriale pot fi / trebuie asumate
diferitele funcţii publice pentru a asigura o funcţionare cât mai eficientă a
structurilor administrative. Excepţii în acest sens sunt acele structuri care
prezintă, deopotrivă, caracteristici statale şi de autoguvernare: state-oraş
(Vatican), sau ministate (San Marino, Lichtenstein).
Dintre structurile spaţiale ale administraţiei publice două au existenţă
obiectivă, graniţele statale şi cele ale localităţilor fiind incontestabile, chiar
dacă urbanizarea respectiv, globalizarea au relativizat stabilitatea lor.
Structurile administrative între aceste două nivele sunt expresii ale unor
98
intenţii şi interese politice, condiţionate de anumite caracteristici geografice
şi istorice. Numărul nivelelor decizionale, competenţele atribuite fiecăruia în
parte dau caracteristica aparte a oricărui stat.
Vorbind de regionalism, atenţia trebuie îndreptată mai întâi spre statul
feudal. Statele lumii antice erau puteri centralizate cu excepţia unei anumite
perioade a Greciei antice. Statul feudal nu “acoperea” întregul său teritoriu,
autoritatea curţii regale, asimilată cu statul, nu se manifesta în chestiuni
curente şi de jurisdicţie locală, permiţând apariţia unor competenţe locale.
Trebuie menţionată diferenţa esenţială dintre oraşele cu privilegii obţinute
pe bază contractuală şi satele găsite sub autoritatea moşierului sau a bi-
sericii. Cei de la ţară erau aserviţi unor instituţii autoritare: chiar dacă aveau
structuri de autoadministrare legitimate prin cutumă, puterea acestora era
limitată de autoritatea publică recunoscută, reprezentată de moşier sau
biserică. Oraşele aduc marea schimbare prin faptul că locuitorii acestora, de
multe ori cu susţinere din partea monarhului, îşi creează structuri inde-
pendente de autoritatea moşierului / bisericii, reuşind să creeze, conform
interpretărilor actuale, primele forme de autoguvernare. Apare, astfel, sen-
timentul ataşamentului liber consimţit,15 sau cum formulează un proverb
german foarte vechi: Aerul de la oraş te face liber!
Ţinând cont de existenţa graniţelor, istoric condiţionate, ale moşiilor
feudale şi ale oraşelor, statul feudal şi-a construit structuri teritoriale: jude-
ţe, provincii. Chiar dacă acestea erau unităţi teritoriale central constituite,
din punct de vedere politic erau reprezentări ale intereselor locale ale
moşierimii respectiv ale bisericii, doar în plan financiar şi jurisdicţional
exista o legătură mai strânsă cu puterea centrală de stat.
În secolele 16-17 îşi fac apariţia formulări ale suveranităţii naţionale,
ceea ce duce, pe fondul tendinţelor centralizatoare ale monarhiilor abso-
lutiste, la reinterpretarea privilegiilor contractuale ale oraşelor şi la elimi-
narea treptată a elementelor de autoguvernare. Îşi fac apariţia proiecte de
structurare a administraţiei cu totul improprii domeniului, caracteristice unor
activităţi inginereşti.16
Europa secolului XVII prezenta un tablou extrem de colorat de unităţi
teritoriale (regiuni) care, datorită unei dezvoltări impetuoase din secolul al
XVIII-lea, va facilita, în plan politic, apariţia drepturilor umane, a statului
de drept, iar în plan economic, apariţia pieţei în sens modern, ceea ce va
15 Norton, A.: International Handbook of Local and Regional Government, Edward Elgar, Aldershot,
1994. p. 5.
16 David Hume propunea ca o soluţie ideală pentru structurarea teritorială a imperiului britanic
un fel de sistem „zecimal”: să fie 100 de judeţe, fiecare cu 100 comune (parish). Conducerea
judeţelor se asigură de către 10 magistraţi, câte unul delegat de 10 comune. Puterea centrală se
asigură de către 100 de senatori, câte unul pe judeţ. Vezi: Norton, op.cit.
99
face posibilă structurarea, în secolele XIX respectiv XX, a statelor naţionale.

Chiar dacă graniţele acestor noi structuri nu vor coincide întru-totul şi în
toate timpurile cu limitele zonale şi regionale ale unor comunităţi locale, în
mare parte etnic condiţionate, existând, astfel, o permanentă presiune de
uniformizare a centrului politic, conştiinţa acestor regiuni nu dispare, deci
ele vor continua să constituie elemente definitorii ale unor comunităţi. Din
acest motiv pot fi apostrofate unele graniţe, într-un anumit context, desigur,
drept nişte cicatrice ale istoriei17.
Istoricii, în abordarea fenomenului, şi-au construit două scheme de
prezentare diferite: prima pune accent pe şirul evenimentelor legate de uni-
tăţi politice cu frontiere şi cadru juridic configurate; cea de a doua fiind o
prezentare a fenomenelor sociale şi va lucra cu o noţiune de regionalism ce
are ca elemente constitutive aspecte legate de economic, de infrastructură,
de climă, de tradiţii locale. Prima consideră condiţionarea locală / regională
un dat, a doua are în vedere multiplele relaţii şi reţele ce structurează viaţa
oricărei comunităţi.
În Europa Centrală regionalismul este caracteristic fiecărei comunităţi
naţionale, chiar dacă nu există o accepţiune spaţio-temporală general vala-
bilă a conceptului. Fiecare epocă are o interpretare proprie a regionalis-
mului, precum reprezentanţii diferitelor discipline vor promova accepţiuni
personalizate. Pentru gânditorii vest-europeni regiunea este o noţiune mai
articulată, mai apropiată de a doua din abordările istorice evocate. Elemente
importante sunt natura, peisajul, chiar dacă în accepţiunea lor regiunea
devine ceea ce este prin cei care o populează. Dimensiunea culturală, feno-
menele şi evenimentele istorice îi conferă specificitate oricărei regiuni. De
fapt, pe acest considerent s-au bazat mişcările regionale ale secolului XIX,
evocând, majoritatea, grija faţă de o anume tradiţie culturală. Această grijă
explică şi etnocentrismul unor astfel de mişcări. În decursul secolului XX,
situaţia s-a schimbat în mare parte, datorită evenimentelor din lumea a treia
ca, în prezent, integrarea euro-atlantică să fie caracterizată printr-o clară
dimensiune cultural-tradiţionalistă.
O analiză adecvată poate releva, în multe ţări europene (Spania, Italia,
Franţa ca să nu mai vorbim de Germania), componente în conştiinţa coti-
diană legate de existenţa unor structuri regionale medievale. Revoluţia fran-
ceză a produs schimbare de proporţii privind relaţionarea regionalismului,
fără să fi putut elimina definitiv din practica de configurare a puterii statale
influenţele regionaliste. Astfel, statul federal existent în ţări ca Elveţia,
17 Termen evocat de Herwig van Staa în lucrarea „Régiók Európában”, prezentată la
Conferinţa naţională de politologie din Ungaria, 1998. Vezi: Európai Unió – Regionalizmus –
Szuverenitás, MTA Veszprémi Bizottsága – Kodolányi János Főiskola, Veszprém, 1999. p. 9.
100
Germania, Austria, spre exemplu, poate fi considerat o formă specifică a
regionalismului.18
Regionalismul din secolul XX se bazează pe federalismul secolului
XIX. Dată fiind importanţa Germaniei în construcţia noii Europe, vom
prezenta evoluţia regionalismului folosindu-ne de acest exemplu.
Federalismul însemna o uniune între state independente şi structuri
prestatale în cadrul căreia funcţiile statului erau împărţite printre structurile
constitutive. Deşi este adevărat, pare de neconceput că la sfârşitul secolului
al XVIII- lea imperiul german număra cca. 2010 unităţi administrative.
Prima structură federativă, Confederaţia Germană apare în 1814 după
destrămarea Imperiului Romano-German (1806), la constituirea căreia au
participat 39 state. Aceste state, printr-un act de alianţă, au convenit să nu
ducă războaie între ele şi, în anumite condiţii, să acţioneze în comun, în
pofida faptului că statele aliate şi-au păstrat suveranitatea externă. Adevărata
unificare a Germaniei a avut loc mult mai târziu, în 1870, sub conducerea
Prusiei. Cele 22 principate şi 3 oraşe partenere la actul de unificare au
transmis nivelului federal doar prerogativele privind externele şi serviciul
poştal. Constituţia de la Weimar n-a renunţat la structura federală, chiar
dacă prerogativele landurilor au fost mult diminuate. A treia structură
federală germană datează din 1949, când pe fondul vechiului principiu
constitutiv, caracterul federal s-a mai accen-tuat. Prin această ofertă, făcută
comunităţilor locale, noua putere urmărea reducerea deficitului de
democraţie acumulat în anii dinaintea şi din timpul războiului, regionalismul
devenind astfel un instrument de creşterea legitimităţii. Federalismul
german poate fi denumit unul “cooperativ”, bazat pe o centralizare de nivel
redus, pe autonomia expresă a landurilor, adică pe o cooperare între nivelul
central şi cel regional în mai toate domeniile, ex-cepţie făcând cele câteva în
care autoritatea centrală are prerogative exclusive19.
18 Föderalismus: Sonderform des Regionalismus, In: Esterbauer, Fried – Pernthaler, Peter

(Hrsg.): Europäischer Regionalismus am Wendepunkt. Bilanz und Ausblick, Wilhelm Braumüller,
Wien, 1991. 9-66 p.
19 Ellwein, Thomas: Föderalismus und Selbstverwaltung: Vielfach und Einheit, Deutschland,
1966/2. 44 p.
101
3.2. Uniunea Europeană – o privire

retrospectivă
“Casa europeană reprezintă catalizatorul schimbării”, spre secolul
XXI, în care se conturează un model universal de dezvoltare bazat pe cinci
concepte cheie:
 globalizarea pieţelor de bunuri şi de capitaluri şi dimensiunile
transformărilor structurale;
 creşterea concurenţei într-o lume în care acţionează forţele
schimbării;
 stabilizarea macroeconomiei prin monedă şi buget;
 promovarea schimbării şi dezvoltarea capacităţilor de
adaptare;
 definirea unei “reţele de securitate” pentru a face acceptabil
costul schimbării.
Statele europene trebuie să rezolve problemele provocate de
schimbările specifice sfârşitului de secol, având în vedere diversitatea
naţiunilor, istoria lor diferită, “diferenţele de dezvoltare culturală,
economică şi socială”. “Vizionarii sunt cei care scriu cu adevărat istoria”,
viziunile devenind realitate. În acest sens amintim momentul creării
Comunităţii Economice Europene, când Robert Schuman previziona “Noi
trebuie să facem Europa nu numai în interesul popoarelor libere, ci, de
asemenea, pentru a putea să primim în ea popoarele din Est”. Acest
principiu, aşa cum reiese şi din documentele Tratatului de la Maastricht,
aplică principiul subsidiarităţii, o Europă “apropiată de cetăţeni”,
“respectuoasă faţă de diversităţile naţionale şi regionale”, în care
“identitatea, cultura şi modul de viaţă al fiecărui popor îşi găsesc locul”. În
opinia cancelarului Kohl: “Nu se potriveşte nici un costum confecţionat de-a
gata, fiecărei ţări ce aderă va trebui să-i confecţionăm unul pe măsură”,
opinie la care facem amendamentul confecţionării costumelor individuale
împreună cu ţările candidate la aderare.
Debutul secolului XXI, ca secolul Europei , după unii autori, aşa cum
secolul XX a fost secolul SUA, se va face cu o Europă a cărei identitate” îşi
are rădăcinile în identităţile materiale şi regionale” cu o pondere substanţială
în comerţul mondial.
Uniunea Europeană, ale cărei începuturi s-au concretizat prin Tratatul
de la Roma, în anul 1957, cu tradiţionala grupare a celor 6 (Olanda, Belgia,
Luxemburg, Germania, Franţa, Italia), sub denumirea de Comunitatea
102
Economică Europeană, în decursul celor 43 de ani a ajuns la 15 membri
(Danemarca, Irlanda, Marea Britanie – 1973), (Finlanda, Suedia, Austria –
2006)
3.3. Caracteristicile regionalismului actual

european
În Europa de după 1989 se pot distinge două procese contrare şi totuşi

complementare: s-a ajuns într-o fază susţinută a integrării politico-eco-
nomice şi, nu fără reacţii de suspans în cadrul celor care consideră securi-
tatea o valoare extrem de vulnerabilă în context european, are loc o scin-
dare, o fragmentare ale unor state considerate stabile timp de lungi dece-
nii.20 Ceea ce leagă aceste procese contrare, făcându-le complementare, este
regionalismul. Acest fenomen, complex şi controversat pentru mulţi politi-
cieni dar şi o mare parte a cetăţenilor, puşi în faţa unor situaţii nemaiîn-
tâlnite, atrage tot mai mult interesul analiştilor din cele mai diverse domenii
şi ramuri. Astfel, dincolo de abordările de factură politică, sunt tot mai nu-
meroase cele ştiinţifice. Chiar dacă dimensiunea ştiinţifică este, în acest
cadru, primordială, nu putem trece cu vederea un element din ce în ce mai
important legat de regionalism: a devenit şi continuă să fie un principiu de
structurare a relaţiilor internaţionale.
Actualele structuri şi cooperări regionale în Europa au luat naştere ori
în cadrul unui proces de sus în jos, ori invers, prin articularea şi
reprezentarea la nivele superioare ale unor interese locale. Fiecare proces şi
categorie de structuri se poate exemplifica prin mai multe cazuri.
Regionalismul structurat de sus în jos poate fi internaţional sau din
interiorul unor state naţionale. În acest ultim caz avem de-a face cu acte
administrative şi sunt expresii ale unei voinţe politice centrale în materie de
structuri locale / intermediare, procesul fiind unul de regionalizare.21 În
Europa postbelică, începând cu anii ‟50, apar primele exemple ale unor
tendinţe de integrare, printre ele existând atât formule tradiţionale cât şi
20 În primul deceniu de după 1989 au apărut, în Europa, 19 state noi, lungimea totală a
graniţelor devenind mai mare cu cca. 14 mii km. Procesul, pare-se, mai continuă, Iugoslavia de
odinioară ne va oferi, după toate probabilităţile, noi exemple de fragmentare.
21 Perioada comunistă prezenta destule cazuri de acest gen, scopul politic fiind estomparea,
ştergerea unor solidarităţi locale tradiţionale în vederea realizării mediului propice pentru
exerciţiul puterii dictatoriale.
103
structuri de tip nou. De prima categorie ţin cooperarea scandinavă22 şi cea

dintre statele Benelux,23 iar de a doua(virgulă?) uniuni şi comunităţi ca
expresii ale unor situaţii şi tendinţe în politica internaţională, începând cu
Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului24 şi terminând cu Uniunea Europeană.
În cazul ţărilor Benelux putem vorbi de o tradiţie comună, în al celor
scandinave chiar de istorie comună, în aceste cazuri dezvoltarea fiind
organică. Dimpotrivă, uniunile şi comunităţile cu ţări membre cu rivalităţi şi
tensiuni serioase, în trecut sau chiar recente, între ele, sunt proiecte politice
sau ideologice (împotriva pericolului comunismului). Acestea din urmă apar
ceva mai târziu, începând cu anul 1960. Aici poate fi încadrat şi demersul
integrator privind Uniunea Europeană care este, pe de o parte, o reluare a
ideii pan-europenismului,25 pe de altă parte poate fi un răspuns, sau tentativă
de răspuns în domeniul economicului, la expansiunea americano-japoneză.
Regionalismul de jos în sus configurează structuri în domeniul coo-
perărilor transfrontaliere şi vizează, de regulă, probleme economico-finan-
ciare, fiind cunoscute sub denumirea de euroregiuni. Există, după diferite
surse, cronologii diferite ale apariţiei acestor cooperări. Primatul ar putea fi
al regiunii Basel, adică din jurul acestui oraş elveţian “înghesuit” între
graniţa franceză şi Rin.26 Era normal şi natural ca acest oraş să promoveze o
cooperare transfrontalieră care a-i putea transforma poziţia defavorabilă într-
una extrem de avantajoasă. Ideea s-a realizat practic prin înfiinţarea unei
asociaţii – Regio Basiliensis – în 1963, fiind urmată în 1965 de iniţiativa
franceză (Regio de Haut-Rhin din Mulhouse) respectiv cea ger-mană (Regio
Gesellschaft din Freiburg). La cooperare participă cantonul Basel, judeţele
Südbaden şi Haut-Rhin. Un ghid editat de Comisia Euro-peană prezintă date
puţin diferite: nu apare Regio Basiliensis, primatul fiind al unei cooperări
Euregio în zona de frontiehră dintre Germania şi Olanda, iniţiată în 1958.
Această cooperare, informală la început, s-a concretizat ceva mai târziu în
22 Prima structură internaţională a cooperării scandinave a fost Consiliul Nordic (1953) cu

scopul de a fi un organ consultativ al guvernelor naţionale. În 1954 s-a realizat prima piaţă de
muncă comună a mai multor ţări, cea scandinavă.
23 Protocolul pentru uniunea vamală şi valutară dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg s-a semnat
în 1948. În domeniul economiei primul protocol al celor 3 ţări datează din 1960.
24 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului – marea realizare a ministrului de externe
francez, R. Schuman prin care s-a deschis calea reconcilierii în Europa de vest (realizat în 1950
cu participarea statelor: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg).
25 Lucrarea Pan-Europa a lui Richard N. Coudenhove-Kalergi, publicată la Viena în 1923, este
cel dintâi manifest pro-european coerent, fiind o analiză a decăderii Europei, proces care, după
autor, are la bază cauze politice. Vezi: R.N. Coudenhove-Kalergi: Pan-Europa, Editura Liga Pro
Europa, Tg. Mureş, 1997.
26 Vezi: Éger György: Regionalizmus, Osiris, Budapest, 2000. pp. 14-15.
104
structuri ca Euregio Rhein-Waal (1973) şi Euregio Maas-Rhein (1976).27
Nici una din sursele citate nu pomeneşte de cooperarea Polul European de
Dezvoltare,28 realizat în zona frontalieră belgiană-franceză-luxemburgheză
la începutul deceniului şapte, cu scopul de a găsi soluţii-răspuns la criza din
mineritul local provocată de criza generală a petrolului. Nu greşim dacă
afirmăm că înainte de 1989, în ţările din cadrul Uniunii Europene şi zona
baltică, s-au structurat cca. 15 de cooperări de acest gen, numărul lor
triplându-se în deceniul următor.
Regionalismul din Europa Centrală şi de Est prezintă iniţiative la
nivelul statelor şi local-teritoriale, deopotrivă. La nivel statal s-a promovat
Iniţiativa de la Visegrad (1991), apoi Iniţiativa Central-europeană (1989) ca
şi o continuare a Grupului de lucru Alpi-Adria (1978). Acordul privind
comerţul în Europa Centrală (CEFTA) s-a lansat în 1992, intrând în vigoare
din 1993. În Europa Centrală şi de Est procesul de constituire a euro-
regiunilor a început din dorinţa de a demonstra Europei democrate ade-
văratele intenţii ale ţărilor care se confruntau cu crunta tradiţie a
comunismului, acest element fiind amplificat de politica financiară a UE
privind procesul de preaderare în structurile UE. Ghidul UE privind
cooperarea transfrontalieră deja citat prezintă 34 astfel de euroregiuni, cifră
sigur modificată de atunci dacă avem în vedere că nici referitor la România
nu sunt cuprinse toate structurile constituite29.
Caracteristicile euroregiunilor sunt cuprinse în tabelul de mai jos.
Importanţa politică a euroregiunilor este în continuă creştere.
Consiliul Europei, Parlamentul Europei şi Uniunea Europeană a sprijinit
acest proces prin declaraţii şi luări de poziţie repetate, s-au creat structuri
speciale.30
27 Vezi: Practical Guide to Cross-border Cooperation, European Commission, Third Edition, 2000.
28 Le pole europeen de developpement, document réalisé par Service Programmes et Aménagement,
I.D.E. Lux, 1995.
29 Sunt amintite următoarele euroregiuni la care judeţe din România sunt parte: Dunăre-Criş-
Mureş-Tisza (DKMT – Ro-Hu-Yu), Hajdu Bihar-Bihor (Hu-Ro), Prutul Superior (Ro-Md-

Ucr), Prutul de Mijloc (Md-Ro), Dunărea de Jos (Ro-Md-Ucr), Dunărea de Est (Ro-Bg) şi
Dunărea de Sud (Ro-Bg). Lipseşte euroregiune Carpatica (Ro-Hu-Sk-Pl-Ucr), prima din acest
spaţiu, la care un judeţ românesc este parte. Vezi: Practical Guide to Cross-border Cooperation,
European Commission, Third Edition, 2000, p. 37.
30 Vezi: Bărbulescu, Iordan Gheorghe: Uniunea Europeană: aprofundare şi extindere, Editura Trei,
Bucureşti, 2001.
105
Tabelul 3.1.
Caracteristicile euroregiunilor
Aspect Structuri permanente Management, programe
Autorităţi locale / regionale
Structură Autorităţi naţionale
Alte structuri (asociative)
Organ decizional / politic
Organ operativ (comisie)
Organizare
Secretariat – comun
Secretariat – în mai multe centre
Administrativ (cu aparat propriu)
Tehnic (grupuri de lucru)
Domeniu Resurse financiare (cotizaţii
parteneri)
Resurse atrase (prin proiecte)
Culegere de informaţii, studii, Contribuţii la dezvoltarea
cercetări programelor
Elaborarea de strategii, programe,
Parte la dezvoltarea programelor
planuri
Programe publicitare
Consiliere, promovare Informarea beneficiarilor
Asistenţă tehnică
Elaborare proiecte proprii
Elaborare proiecte
Coordonarea unor proiecte străine
Implementarea proiecte Implementare proiecte proprii
Secretariat programe Managementul proiectelor, rapoarte
Funcţii Grupuri de lucru sectoriale şi
structuri de decizie
Evaluare, selectare, notificare Participare şi prezenţă în structuri
proiecte decizionale
Pregătirea participării la astfel de
structuri
Ca şi autoritate direct implicată
Administrare financiară
Ca şi autoritate indirect implicată
Culegere date pt. raportare
Elaborare rapoarte
Monitoring şi evaluare Organizare proces de evaluare
Calitate de membru în comisii de
monitoring
Sursă: Practical Guide to Cross-border Cooperation, European

Commission, Third Edition, 2010, p. 38.
106
Consiliul Europei a abordat primul problema regionalismului. În 1980
a adoptat un document prin care se recomandă cooperarea transfrontalieră
regiunilor în cauză (Convenţia cadru privind cooperarea transfrontalieră a
comunităţilor şi autorităţilor teritoriale, nr. 106/198031). Lângă Consiliul
Europei funcţionează Adunarea Regiunilor Europei, în care sunt
reprezentate peste 200 de structuri administrativ teritoriale. Tot în cadrul
Consiliului Europei a luat fiinţă Conferinţa Permanentă a Autorităţilor
Locale şi Regionale (1988) care a emis, în 1992, primul document important
privind problemele regionale (hotărârea cu titlul Autonomia, minorităţile,
naţionalismul şi unitatea europeană), ce are în vedere şi spaţiul post-totalitar.
Parlamentul Europei a formulat câteva luări de poziţie de principiu,
cea mai importantă fiind Carta privind regionalismul comunitar, document
ce schiţează viitorul regionalismului în UE, având ca scop final realizarea
unor structuri minimale unitare privind autonomia regională în toate ţările
membre32. Uniunea Europei de la început a instituit organul specific pentru
regionalism (Comisia Regiunilor – 1994) cu participarea a 189 unităţi
administrative teritoriale, structură ce ar putea constitui germenul unei noi
camere decizionale.
Tabelul 3.2.
Profilul Uniunii Europene
Populaţie
Ţara Codul ţării Suprafaţa (km2
(mil. locuitori)
Austria A 83.900 7,909
Belgia B 30.500 10,068
Danemarca DK 43.100 5,180
Finlanda FIN 337.100 5,055
Franţa F 544.000 57,529
Germania D 356.900 80,614
Grecia GR 132.000 10,346
Irlanda IRL 70.300 3,560
Italia I 301.300 56,932
Luxemburg L 2.600 0,395
Olanda NL 41.200 15,239
Portugalia P 92.400 9,859
Regatul Unit al Marii Britanii GB 244.100 57,959
Spania E 504.800 39,114
Suedia S 450.000 8,692
În ţara noastră, potrivit prevederilor Constituţiei României, teritoriul
este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe (art. 3,
31 Convenţie ratificată de România în 1996.

32 Propunerea de text pt. Carta europeană a autonomiei regionale s-a lansat pentru analiza
finală a textului de către factorii politici de nivel statal şi regional în 1997, text nefinalizat nici
până azi. În toamna anului 2003 se mai organizează dezbateri privind proiectul cartei (la
Veneţia), cu participarea reprezentanţilor puterilor teritoriale.
107
alin. 3), iar autorităţile administraţiei publice funcţionează la nivelul

unităţilor administrativ-teritoriale (art. 119 – 122). În acest context, amintim
că administraţia publică este împărţită în administraţia centrală şi
administraţia teritorială, în administraţia statului, administraţia locală
(autonomă) (art. 115 – 122). Administraţia de stat şi administraţia autonomă
sunt două categorii complementare în stat, deoarece administraţia ţării este
încredinţată unor autorităţi statale – administraţia centrală.
Tabelul 3.3.
Situaţia comparativă a celor 10 state din Europa centrală comparate cu
cele 15 state ale Uniunii Europene
Total Total Produsul intern brut

exporturi importuri
Populaţia Suprafaţa ale unei ţări ale unei ţări Media Media
Ţara
mil. loc. km2 = 100, din = 100, din 1994 – 2008 -
care către care către 2007 2009
UE. UE.
Polonia 38,5 313.000 70 65 6,3 6,0
Ungaria 10,3 93.000 63 62 2,4 4,6
Republica
10,3 79.000 55 56 3,1 2,3
Cehă
Slovacia 5,3 49.000 37 35 6,2 4,0
Slovenia 1,9 20.000 87 69 3,8 3,8
România 22,7 238.000 53 50 2,1 -0,1
Bulgaria 8,5 111.000 38 38 -3,6 3,0
Lituania 3,8 65.000 37 41 3,5 6,6
Letonia 2,6 65.000 44 50 2,4 6,4
Estonia 1,6 45.000 55 67 3,5 6,9
Cele 10 ţări
din Europa 105,5 1.077.000 - - 4,1 4,3
centrală
Cele 15 ţări ale
369,5 3.234.000 - - 2,4 2,9
UE
Europa
29 % 33 % - - - -
centrală/UE
Politica dezvoltării regionale şi locale ce susţine dezvoltarea

întreprinderilor private, practicată cu succes la sfârşitul anilor 70 şi
începutul anilor 80, se bazează pe funcţionarea mecanismelor pieţei, fiind o
alternativă a primei tipologii de politici. Dezvoltarea regională şi locală
văzută prin practicarea acestei politici, permite poziţionarea
întreprinzătorului în mediul economic, social, politic, regional şi local, care
108
descoperă pieţele, introduce inovaţia, îşi asumă riscul şi se adaptează cu mai
multă uşurinţă circumstanţelor.
3.3.1. Regiuni de dezvoltare. Delimitări conceptuale
Literatura de specialitate foloseşte termenul de regiune în domeniul
politicii structurale, descriind nivelul teritorial situat între nivelul naţional şi
cel local.
Regionalismul a devenit factor dinamizator al dezvoltării, odată cu
Tratatul de la Maastricht din 1992, în care se precizează „că politica Uniunii
Europene trebuie să atenueze deosebirile dintre regiuni, diferenţele de şanse
datorate dezvoltării întârziate, să creeze instrumente structurale şi de politici
economice naţionale şi comunitare corelate pentru înlăturarea diferenţelor
regionale izbitoare şi să coordoneze diferitele surse financiare ale UE în
interesul politicii regionale eficiente” (art. 130).
Delimitarea unei regiuni sau zone este o problemă complexă, fiind
condiţionată de două aspecte: omogenitatea teritorială şi disponibilitatea
datelor statistice.
Omogenitatea teritorială se referă atât la criteriile geografice,
istorice, economice şi sociale precum şi la comunitatea de interese, tradiţii şi
obiceiuri, folclor, limbă, dialect şi grai al populaţiei.
Disponibilitatea datelor statistice. Pentru analiza şi diagnosticarea
stării unei regiuni, datele statistice sunt vitale. Pornind de la bazele
informaţionale la nivel regional, se pot defini criterii obiective prin care o
regiune poate fi calificată într-o anumită stare de dezvoltare. Prin prelucrare,
datele statistice trebuie să se identifice acele regiuni care au probleme de
ordin socio-economic, iar pe baza acestora se poate defini politica de
dezvoltare regională care să conducă la întocmirea proiectelor de dezvoltare
regională.
De asemenea, pentru a se evita încrucişarea eforturilor autorităţilor, o
regiune trebuie să fie guvernată de un centru (instituţie) cu structuri
organizatorice adecvate care să dispună de mecanisme financiare eficiente.
După definiţia acceptată pe plan internaţional, încadrarea unui teritoriu
într-o regiune rurală sau urbană se face, conform raportului dintre populaţia
rurală şi cea urbană, astfel:
1. Regiune predominant rurală în care peste 50% din populaţie
locuieşte în mediul rural;
2. Regiune semnificativ rurală în care 15–50% din populaţie
locuieşte în mediul rural;
3. Regiune predominant urbană în care mai puţin de 15% din
populaţie trăieşte în comunităţi rurale (tabelul 3.4.).
109
În concluzie, o regiune este considerată rurală, dacă ponderea

populaţiei care trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15%.
Tabelul 3.4.
Distribuţia populaţiei şi a suprafeţelor pe regiuni în UE şi în RO (%)
% locuitorilor UE RO
Specificare din aşezările
Populaţie Suprafaţă Populaţie Suprafaţă
rurale
Regiuni predo-
>50% 9,70 47,00 47,00 52,50
minant rurale
Regiuni semni-
15–50% 29,80 37,40 43,60 46,50
ficativ rurale
Regiuni predo-
<15% 60,50 15,60 9,40 0,96
minant urbane
Total rural – 39,50 84,40 90,60 99,00
Sursa: Prelucrat după Maria Vincze, Dezvoltarea regională şi rurală, Presa
Universitară Clujeană, 2010.
În afara acestei clasificări, bazată pe indicatorii demografici, trebuie

luate în considerare şi sisteme calitative de analiză a structurii ruralului. La
nivelul unei ţări, este important de studiat raportul între regiunile rurale şi
economia naţională ca întreg.
În concluzie, în funcţie de gradul lor de integrare cu economia
naţională, zonele rurale pot fi diferenţiate astfel:
1. Regiuni rurale integrate economic, situate în apropierea centrelor
dezvoltate din punct de vedere economic, populaţia acestor zone fiind în
creştere, existând locuri de muncă în sectoarele secundare şi terţiare, cu
infrastructură mai dezvoltată. În cadrul acestor regiuni, protejarea moştenirii
socio-culturale şi funcţia ecologică devin esenţiale, deoarece, fiind situate în
jurul marilor oraşe, riscă să devină numai zone de locuinţe (habitat) şi nu
zone economice. Acolo unde condiţiile de producţie şi de valorificare a
produselor agrare sunt favorabile, preţul pământului este ridicat, iar efectele
negative ale agriculturii limitează producţia intensivă.
2. Regiuni rurale intermediare sunt relativ îndepărtate de marile
centre urbane, au acces la reţele de comunicaţii, dar depind, în mare măsură,
de agricultură. În multe ţări se practică o agricultură pe scară largă în aceste
zone. Aici se găsesc fermele mari care produc pentru piaţă, iar perspectivele
lor de dezvoltare sunt determinate de capacitatea de schimbare rapidă a
structurilor agrare şi, mai ales, de măsura în care reuşesc să asigure ocupaţii
alternative pentru populaţia activă.
110
3. Regiuni rurale îndepărtate sunt acele zone care au o densitate a
populaţiei scăzută, o structură demografică nefavorabilă, adesea cu cele mai
scăzute venituri şi cu o populaţie îmbătrânită, care depinde, în mod exclusiv,
de locurile de muncă din agricultură. Posibilităţile de dezvoltare economică
sunt reduse, fiind zone izolate, cu condiţii naturale nefavorabile şi reţele de
transport slab dezvoltate. Acestea sunt regiuni periferice, rămase în urmă,
reprezentând cea mai mare problemă pentru politica de dezvoltare rurală
regională.
În delimitarea unei regiuni (unitate teritorială) trebuie să se ţină seama
şi de limitele naturale, dacă este posibil chiar să se suprapună peste o
anumită regiune geografică căreia îi sunt specifice anumite caracteristici –
de relief, climă, ape, resurse, economie – din interacţiunea cărora rezultă o
zonă cu specific propriu prin care se deosebeşte de regiunile învecinate.
Uniunea Europeană a creat o bază de referinţă unitară a statisticii
regionale, denumită Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice
(Nomenclature des Unites Teritoriales Statistiques – NUTS). Această
structurare a unităţilor teritoriale a fost creată pentru a delimita unităţi
teritoriale, având un sistem regional de statistică necesar pentru analize
economice, precum şi pentru elaborarea politicilor, programelor şi
proiectelor de dezvoltare regională. Sistematizarea, conform NUTS, se
bazează pe unităţi teritoriale administrative, iar baza de date statistice se
sprijină pe acestea. Regiunile sunt constituite, întotdeauna, din unităţi
administrative.
3.3.2. Nomenclatorul Unităţilor Statistice Teritoriale
(NUTS) în Uniunea Europeană şi România
În ultimii 20 de ani, în Europa a existat un curent general cu privire la
regionalizarea ţărilor, fără a avea la bază o concepţie politică, juridică şi
sociologică comună asupra conceptului de regiune. Termenul de regiune
folosit pentru a descrie entităţi politice sau administrative cuprinde o gamă
variată de concepte. Constituţiile statelor membre UE se referă la Länder
(Germania şi Austria), regions sau communities (Belgia), communidades
autonomas (comunităţi autonome, Spania), regiuni şi departamente (Franţa),
consilii de comitat (Marea Britanie şi Suedia), regiuni cu statut special,
regiuni cu statut obişnuit şi provincii autonome (Italia, Spania), provincii
(Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Italia, Olanda).
Eterogenitatea fiecărei ţări este sistematizată de clasificarea europeană
„Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice”. NUTS are la bază
raţiuni statistice de colectare a informaţiei, în mod practic accesul la date
fiind organizat pe cinci niveluri, de la unităţile cele mai mari până la cele
mai mici.
111
Nivelurile NUTS 1, 2 şi 3 sunt diferenţiate în raport de următoarele

praguri demografice.
Număr persoane
Nivelul
Minim Maxim
NUTS 1 3.000.000 7.000.000
NUTS 2 800.000 3.000.000
NUTS 3 150.000 800.000
Sursa: Raportul UE–1991
Regiunile clasificate nu includ numai regiuni rurale, în această

clasificare intră întreg teritoriul unei ţări, care cuprinde, indiferent de nivel
(NUTS 0–5), atât spaţiul rural cât şi cel urban.
Uniunea Europeană a conceput Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale
pentru Statistică prin Oficiul European de Statistică (Eurostat) încă din anul
1988, cu scopul de a crea structura unitară, logică şi coerentă a distribuţiei
teritoriale la nivelul Uniunii Europene şi de a elabora un sistem regional de
statistică pentru analize economice, precum şi pentru elaborarea politicii de
dezvoltare regională la nivelul fiecărei ţări.
Astfel, spaţiile rurale din Uniunea Europeană sunt supuse unor
schimbări structurale continue, legate de demografie, demoeconomie,
economie, servicii publice şi private, politici guvernamentale. În perioada de
după cel de-al doilea război mondial, un fenomen de o importanţă deosebită
l-a reprezentat declinul continuu şi constant al ocupării în sectorul agricol,
şi, de asemenea, consensul politic privind susţinerea agriculturii. În plus, au
existat schimbări majore în sectoarele din amonte şi aval de agricultură,
fiind identificate noi oportunităţi economice, legate, în principal, de
interesul pentru mediul natural şi cultural specific spaţiilor rurale.
În acest sens, politica de dezvoltare rurală a înregistrat modificări
semnificative, de la o politică agricolă sectorială la o politică rurală bazată
în special pe regional.
Din 1988, Comisia Europeană publică periodic (din trei în trei ani) un
raport privind situaţia socio-economică şi dezvoltarea regiunilor NUTS din
ţările membre, de la nivelul NUTS 1 la nivelul NUTS 3, iar pentru nivelul
NUTS 4 şi NUTS 5, sunt utilizate unităţile administrativ naţionale ale
fiecărui stat denumite LAU 1 pentru NUTS 4 şi LAU 2 pentru NUTS 5.
112
Tabelul 3.5.
Corespondenţa dintre nivelurile NUTS şi unităţile administrative naţionale
(2007) ale ţărilor UE
2 pagini
113
114
În UE sunt ţări care formează o singură macroregiune (Suedia,
Luxemburg, Irlanda), în timp ce alte ţări cuprind mai multe macroregiuni
(Belgia, Germania, Italia, Grecia, Olanda, Polonia, Ungaria etc.).
În România, prin Legea 151/2008 privind dezvoltarea regională, s-a
creat cadrul legal prin care între 4 până la 7 judeţe s-au grupat într-o regiune
de dezvoltare economică. La nivelul României, astăzi, există 8 regiuni de
dezvoltare economică, conform Legii 151/2008 .
Cadrul instituţional, obiectivele, competenţele şi instrumentele
specifice politicii de dezvoltare regională în România au fost revizuite în
2004, în contextul negocierilor privind Capitolul 21 „Politica regională şi
coordonarea instrumentelor structurale”, prin aprobarea Legii 315/2004
privind dezvoltarea regională în România.
Regiunile de dezvoltare sunt definite ca fiind „zone ce corespund unor
grupări de judeţe, constituite prin asociere, pe bază de convenţie semnată de
reprezentanţii consiliilor judeţene şi respectiv ai Consiliului General al
Municipiului Bucureşti” (Carta verde, Politica de dezvoltare regională a
României, Guvernul României şi Comisia Europeană, Bucureşti, 2007).
Cele 8 regiuni din România corespund NUTS 2 al UE, iar la nivelul NUTS-
3 corespund cele 42 judeţe (inclusiv municipiul Bucureşti).
În România, prin asociere voluntară, au fost create cele opt Regiuni
de Dezvoltare, fără statut administrativ şi fără personalitate juridică, care
corespund sistemului european NUTS, astfel:
Nivelul NUTS 1: reprezentat de 4 macroregiuni: Macroregiunea 1
include Regiunile Nord-Vest şi Centru, Macroregiunea 2 include Regiunile
Nord-Est şi Sud-Est, Macroregiunea 3 include Regiunea Sud-Munrenia şi
Bucureşti-Ilfov şi Macroregiunea 4 include Regiuneli Sud-Vest-Oltenia şi
Vest;
Harta Macroregiunilor din România

115
Nivelul NUTS 2: 8 regiuni de dezvoltare cu o populaţie medie pe

regiune de 2,8 milioane locuitori;
116
Tabelul 3.6.
Indicatori de analiză ai regiunilor de dezvoltare economică
Nivelul NUTS 3: 41 judeţe plus municipiul Bucureşti, care reflectă

structura administrativ-teritorială a României;
117
Harta regiunilor de dezvoltare:

1. Regiunea Nord-Est; 2. Regiunea Sud-Est; 3. Regiunea Sud-Muntenia; 4. Regiunea Sud-Vest
Oltenia; 5. Regiunea Vest; 6. Regiunea Nord-Vest; 7. Regiunea Centru; 8. Regiunea Bucureşti-Ilfov.
Nivelul NUTS 4: nu se foloseşte, deoarece nu s-au realizat asocieri de

unităţi teritoriale;
Nivelul NUTS 5: cuprinde 276 municipii şi oraşe (din care
103 municipii), 2.727 comune cu 13 042 sate (după Anuarul Statistic, 2004)
şi reflectă structura administrativ-teritorială a României.
Considerăm că aceste regiuni au fost stabilite arbitrar, fără a se ţine
seama de legăturile interjudeţene bazate pe dezvoltare organică şi durabilă.
Există diferenţe însemnate între regiuni privind gradul de dezvoltare
exprimat prin PIB/regiune, aşa cum rezultă din tabelul 3.6, dar mai ales o
mare neomogenitate datorată tradiţiilor şi a legăturilor istorice româneşti.
România, în perioada interbelică, a fost împărţită în provincii. Astfel,
în anul 1937, conform Anuarului statistic, în România au funcţionat
10 provincii (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Basarabia, Bucovina,
Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş) şi 71 judeţe.
Ne punem întrebarea de ce nu s-a ţinut seama de acest lucru în 2008
când a fost promulgată Legea 151, cu atât mai mult cu cât ele au funcţionat
foarte bine în perioada interbelică, deoarece locuitorii din provinciile
respective aveau preocupări comune, atât în domeniile de activitate
economică cât şi în ceea ce priveşte caracteristicile de viaţă asemănătoare,
118
exprimate prin viu grai, tradiţii, port, obiceiuri, cultură, folclor, stil de viaţă
etc., majoritatea menţinându-se, în multe zone, chiar şi astăzi. Până şi
denumirile regiunilor, după punctele cardinale, sunt neconforme cu tradiţiile
româneşti. Denumirea „regiunea Vest”, ne poate duce gândul la vestul
Siberiei, iar „regiunea Sud”, poate fi tot aşa de bine, Sudul Saharei. Când
afirmăm aceasta, ne gândim la ţările UE care şi-au respectat tradiţiile, ca de
exemplu Germania cu landurile sale Bayern, Baden-Württemberg,
Brandenburg, Hessen, Niedersachsen sau Saarland (ca suprafaţă mai mică)
comparativ cu judeţul Timiş) etc.; Franţa unde întâlnim regiunile
(provinciile) Ile-de-Francé, Alsace şi Loraine (în ciuda sensibilităţilor
istorice franco-germane), Bretagne, Rhône-Alpes, Corse, Côte d‟Azur etc.;
Spania, cu istoricele sale provincii Galicia, Principada de Asturias, Navarra,
Aragon, Cataluna, Castilia, Andalucia, Extremadura; Italia: Lombardia,
Liguria, Veneto, Toscana, Emilia-Romagna, Calabria, Sicilia, Sardinia, fără
să mai vorbim de Grecia, care-şi menţine provinciile de milenii: Macedonia
(pentru care a intrat în conflict deschis cu noul stat Macedonia rezultat din
divizarea fostei Iugoslavii), Thessalia, Atica, Anatolia, Ioanina, Pelopones,
Creta şi exemplele pot continua şi cu ţările intrate în noul val (mai 2004).
În România, nivelul microregiunilor care ar corespunde NUTS 4 sau
(LAU 1) nu a fost încă organizat. În prezent, microregiunile se formează
conjunctural, pe baza parteneriatului voluntar al unor administraţii
comunale, în cadrul unor programe sau proiecte.
România interbelică, şi în acest caz, a avut tradiţia ei, în sensul că
microregiunea, în concepţia actuală, în foarte mare măsură ar corespunde cu
ceea ce a fost plasa, în urmă cu aproape un secol.
NUTS 4 acoperă nivelul microregiunilor, reprezentând nivelul de bază
al politicii de dezvoltare teritorială constituită de jos în sus. Astfel,
microregiunea poate fi considerată ca o unitate de planificare-dezvoltare în
care se desfăşoară majoritatea proceselor economice, comerciale legate de
infrastructură, administrative, sociale etc., în general toate activităţile
nevoilor cotidiene ale populaţiei rurale, scopul lor fiind să exprime intenţiile
comune legate nemijlocit de localităţi, de peisaj, să coordoneze folosirea în
comun a resurselor naturale şi să realizeze dezvoltarea zonală.
În România, este necesară organizarea microregiunilor prin
delimitarea zonelor de tradiţie, unde locuitorii au aceleaşi îndeletniciri,
transmise de la o generaţie la alta şi unde activităţile se dezvoltă pe baza
resurselor naturale ale zonei cum ar fi: Ţara Moţilor, Ţara
Făgăraşului, Ţara Almăjului, Banat, Crişana, Bucovina, Maramureş,
Oaş, Mărginimea Sibiului, Zona Pădurenilor, Ţara Zărandului, Ţara
Crişurilor etc.
119
3.3.3. Aspecte generale ale politicii de dezvoltare

regională în Uniunea Europeană
Principiile politicii de dezvoltare regională la nivel european au fost
luate în considerare încă din 1957 odată cu semnarea tratatului de constituire
a Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma), care prevede, la art. 2 şi 3, că
misiunea Comunităţii (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg,
Olanda) este, printre altele, aceea de „a promova pe întreg teritoriul
Comunităţii, o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor
economice, un nivel de muncă şi de protecţie socială ridicat ( ... ), o creştere
a nivelului de trai, coeziune economică şi socială şi solidaritate între statele
membre”. Mai mult, art. 158–162 din titlul XVII, intitulat Coeziune
economică şi socială, stipulează faptul că Uniunea Europeană vizează
reducerea decalajului între nivelul de dezvoltare al anumitor regiuni. Titlul
XVII prezintă participarea Comisiei la efortul de coeziune, prin acţiunea sa
şi cu ajutorul fondurilor structurale. Încă din 1957, cele 6 state fondatoare
ale Uniunii Europene au căzut de acord asupra nevoii de a reduce diferenţele
existente între diferitele regiuni şi de a sprijini regiunile cele mai puţin
favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide, unitare şi
echilibrate. Totuşi, în primii ani de existenţă ai Comunităţii Europene, nu a
fost adoptată nici o măsură de politică regională adecvată. Politica de
dezvoltare regională, ca şi bugetul acesteia, au fost introduse abia în
mijlocul anilor ‟70. Până la jumătatea deceniului al nouălea, resursele
bugetului comunitar alocate au fost foarte reduse. Odată cu accelerarea
integrării ţărilor membre ale UE, în anul 1985, în cadrul programului Pieţei
Unice şi, mai recent, cu ocazia propunerilor privind Uniunea Economică şi
Monetară, politica de dezvoltare regională a UE a crescut considerabil în
importanţă. Atât în spaţiul comunitar, cât şi în afara lui, nu toate regiunile
beneficiază de aceleaşi condiţii economice, sociale, geografice pentru a se
putea dezvolta în condiţii asemănătoare sau de egalitate. Politica regională a
UE este, deci, necesară având scopul de a încuraja dezvoltarea armonioasă
şi echilibrată a spaţiului comunitar.
Cerinţa asigurării unei dezvoltări armonioase, prin reducerea
decalajului între anumite regiuni, a fost prefigurată încă din 1957, în
preambulul Tratatului de la Roma, unde se prevede, atât crearea Fondului
Social European (FSE), cu destinaţia de a promova încadrarea în muncă şi
favorizarea mobilităţii populaţiei active pe teritoriul comunitar, cât şi a
Băncii Europene de Investiţii (BEI). Celelalte instituţii (instrumente) de
susţinere financiară a dezvoltării statelor membre au fost instituite odată cu
construcţia europeană şi cu lărgirea UE prin aderarea de noi membri.
120
În 1962, cu ocazia acordului asupra Politicii Agricole Comune
(PAC), Comunitatea a creat Fondul European de Orientare şi Garantare
Agricolă (FEOGA), care funcţionează şi astăzi, susţinând şi stimulând
producţia agricolă din Comunitate. În 1964, FEOGA a fost divizat în
secţiunea „garantare” şi secţiunea „orientare”. Secţiunea „orientare”
contribuie la cheltuielile pentru reforma structurală a agriculturii şi ia în
calcul alt mod de dezvoltare rurală.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) a luat fiinţă în
1975, în urma aderării Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (1973). Acest
fond a servit, într-o primă etapă, pentru reconversia regiunilor aflate în
declin industrial ale Marii Britanii. După aderarea Greciei (1981), apoi a
Spaniei şi Portugaliei (1986), prerogativele acestui Fond s-au extins asupra
tuturor regiunilor cu dezvoltare întârziată sau precară. Actul Unic a introdus,
pentru prima dată, în anul 1987, un titlu specific conceptului coeziunii
economice şi sociale şi a pus bazele unei Politici regionale solidare.
Cele două reforme, din 1988 şi 1992, au revoluţionat structura şi
funcţiile politicii regionale din cadrul UE. Reforma Fondurilor Structurale
din anul 1988 a însemnat o mutaţie de la susţinerea proiectelor individuale
către finanţarea programelor, transferând preocupările în direcţia unei mai
bune coordonări a celor trei fonduri structurale, precum şi alocarea unui
buget mai mare, destinat prioritar celor mai dezavantajate regiuni ale UE.
În 1992, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene,
împreună cu crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi a Pieţei
Unice, au făcut din coeziunea economică şi socială un obiectiv prioritar al
Comunităţii. Au fost fixate pentru Statele membre criterii de convergenţă
economică şi bugetară. Tratatul a impus, cu precădere, controlul deficitelor
publice. Pentru cele mai sărace ţări, Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia,
Uniunea a acordat un sprijin pentru creşterea investiţiilor în infrastructură şi
pentru accelerarea dezvoltării acestora. În acest scop, UE a înfiinţat un Fond
special de solidaritate, Fondul de Coeziune, destinat acestor ţări membre,
cu scopul de a sprijini aceste ţări să intre pregătite în Uniunea Economică şi
Monetară, cofinanţând proiecte în domeniile mediului şi transporturilor.
Consiliul European de la Edinbourg, din decembrie 1992, a hotărât
o nouă creştere a fondurilor destinate acţiunilor structurale pentru perioada
1994–2009. Paralel, a luat fiinţă Instrumentul financiar de orientare a
pescuitului (IFOP), ca urmare a crizei din sectorul pescuitului de la
începutul anilor 1990, având ca obiectiv asistarea restructurării acestui sector.
În anul 2007, Tratatul de la Amsterdam a confirmat importanţa
strategică a coeziunii. În acest scop, tratatul a inclus un titlu specific asupra
angajării în muncă, cu scopul de a pune în prim plan necesitatea reducerii
şomajului.
121
În cadrul Consiliului European de la Berlin, din martie 2009, şefii

de stat şi de guvern au încheiat acordul politic privind Agenda 2010, un
program de acţiune ale cărui obiective principale au fost consolidarea
politicilor comunitare şi înfiinţarea, la nivel de Uniune Europeană, a unui
nou cadru financiar, pentru perioada 2010–2006, care să ţină seama de
perspectiva extinderii (lărgirii) cu noi state membre. A luat, astfel, fiinţă un
nou cadru juridic pentru Fondul structural şi Fondul de coeziune, valabil
până la sfârşitul anului 2006. Acest cadru se bazează pe principiile
concentrării intervenţiilor, calificării şi descentralizării responsabilităţilor
între statele membre şi comisii.
Având în vedere viitoarele extinderi ale UE spre Est, Agenda 2010 a
prevăzut, printre altele, crearea instrumentelor financiare ISPA şi SAPARD
care să permită ţărilor candidate să intre în bune condiţii în UE, fiind
pregătite pentru gestionarea ajutoarelor structurale comunitare.
În noiembrie 2012, Uniunea Europeană a creat Fondul de
Solidaritate al Uniunii Europene (FSUE). Acest fond a fost destinat să
susţină viitoarele state membre, precum şi unele regiuni, victime ale unor
catastrofe naturale majore. Fondul a intervenit, cu precădere, în susţinerea
reconstrucţiei urgente a infrastructurii, dar şi în relansarea economică a
regiunilor lovite de inundaţii în Europa de Est sau de secetă, cum este cazul
Portugaliei în anul 2013.
UE-15 a alocat pentru perioada 2004–2006 resurse suplimentare de
21,7 miliarde € (sumă inferioară plafonului fixat în 2009 la Consiliul
European de la Berlin, în cadrul Agendei 2010) pentru cele zece noi state
membre. Reforma politică regională, susţinută financiar în Agenda 2010, a
favorizat, atât concentrarea ajutoarelor în regiunile cu o dezvoltare
întârziată, cât şi punerea în aplicare a politicilor într-un mod mai simplificat.
Mai mult decât atât, statele şi regiunile, cunoscând specificităţile şi realitatea
din teren, îşi vor gestiona direct fondurile primite de la Uniune, aceasta
intervenind doar pentru a coordona şi controla conformitatea utilizării
finanţărilor europene.
Politica de coeziune, alături de contribuţiile sale în lupta împotriva
diferenţelor regionale, are meritul de a stabili parteneriate între Uniunea
Europeană – state membre – autorităţi locale – sector privat, în jurul
strategiilor de dezvoltare regională, definite odată cu obiectivele comunitare.
În acest sens, între Uniunea Europeană, statele membre şi autorităţile
regionale sunt prevăzute contracte şi convenţii tripartite de obiective, cu
scopul de a defini rolul şi competenţele acestor trei niveluri administrative
în cadrul viitoarei politici generale.
122
Politica regională europeană este, înainte de toate, o politică de
solidaritate, stimulând la nivel comunitar intervenţiile care permit teritoriilor
aflate în cea mai mare dificultate să depăşească mai uşor handicapurile lor.
În perioada 2010–2006, un sfert din bugetul comunitar (213 miliarde
Euro), provenit din contribuţia statelor membre, a fost alocat Politicii
regionale şi redistribuit spre regiunile care au cea mai mare nevoie de
această finanţare pentru dezvoltare. Atât statele membre, prin propriile lor
politici regionale, cât şi Uniunea Europeană, vor continua efortul de a
reduce decalajele de dezvoltare, participând la reconversia zonelor
industriale în dificultate, la dezvoltarea zonelor rurale sau, mai mult, la
revalorificarea zonelor aflate în criză.
Politica regională este, în egală măsură, o politică concretă, vizibilă
pentru toţi locuitorii comunitari, ajutându-i să-şi găsească locuri de muncă şi
să se adapteze mai uşor schimbărilor de pe piaţa muncii, prin pregătire sau
reconversie profesională.
Această politică permite, în final, fiecărui cetăţean european să
trăiască mai bine în regiunea sa, participând financiar la eforturile
autorităţilor publice şi, astfel, să contribuie la dezvoltarea infrastructurii,
ajutând întreprinderile, prin retehnologizare, modernizare, introducerea de
tehnologii avansate etc., să fie mai competitive. Din aceste fonduri se
construiesc sau se modernizează autostrăzi, aeroporturi, trenuri de mare
viteză prin cofinanţare din Fondul structural, cu respectarea măsurilor
europene referitoare la mediul înconjurător. De asemenea, se creează
întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri) şi în regiunile îndepărtate, cu scopul
de a menţine populaţia în regiune.
În acelaşi timp, Societatea informaţională bazată pe cunoaştere
pătrunde în cele mai izolate spaţii rurale. Serviciile noi educaţionale,
medicale şi de petrecere a timpului liber ajung şi în zonele periferice,
contribuind, în acest fel, la repopularea acestora.
Am prezentat aceste caracteristici de politică regională, pentru a
înţelege importanţa şi rolul regiunilor în dezvoltarea complexă şi durabilă a
spaţiului rural.
În prezent, Politica regională a UE se confruntă cu trei provocări
majore:
1. Concurenţa, care a crescut foarte mult ca urmare a liberalizării
pieţelor, întreprinderile amplasându-se acolo unde găsesc condiţii pentru a-
şi mări competitivitatea (infrastructură şi servicii de calitate, muncitori
calificaţi) şi profitabilitatea.
2. Revoluţia tehnologică şi societatea informaţională, care implică
o adaptabilitate ridicată a oamenilor, întreprinderilor şi teritoriilor. Cetăţenii
123
pot accede oriunde la o pregătire avansată, de calitate, în conformitate cu

cerinţele pieţei a forţei de muncă.
3. Extinderea (lărgirea) reprezintă o oportunitate şi o provocare fără
precedent pentru Uniunea Europeană. Majoritatea noilor state membre sau
aflate în prag de integrare au condiţii economice şi sociale mai puţin
favorabile comparativ cu cele mai slab dezvoltate regiuni din cele 15 state
membre. Această nouă caracteristică a UE, a impus schimbări în
funcţionarea actualei politici de coeziune, începând cu ianuarie 2007. Odată
cu extinderea, efectele coeziunii economice şi sociale s-au deplasat spre est,
în politica regională apărând noi probleme:
 se accentuează diferenţele de dezvoltare, deoarece suprafaţa şi
populaţia Uniunii creşte cu o treime, iar PIB-ul cu numai 5%,
prin intrarea în UE a unor state cu venit sub 40% faţă de media
comunitară;
 centrul de greutate al politicii de coeziune se deplasează spre
est, având ca obiectiv dezvoltarea armonioasă a spaţiului
comunitar. Noua politică regională a UE trebuie să permită
tuturor regiunilor europene să beneficieze de oportunităţile
pieţei unice, contribuind la realizarea Uniunii Economice şi
Monetare.
3.3.4. Instrumentele financiare europene utilizate în

programele de dezvoltare regională ale Uniunii
Europene. Obiective şi iniţiative comunitare
finanţate
Fondurile Structurale sunt instrumentele financiare prin care

Uniunea Europeană acţionează pentru eliminarea diferenţelor economice şi
sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale.
Politica regională a Uniunii Europene are trei caracteristici majore:
 este o politică de sprijin, complementară politicilor regionale
ale statelor membre şi ale regiunilor;
 integrează sistemic dimensiunea dezvoltării regionale în
politicile comunitare de dezvoltare structurală, pe domenii
economice şi sociale (agricultură, piaţă internă, cercetare etc.);
 intervine direct prin intermediul fondurilor structurale ca
principale instrumente financiare de care dispune pentru a
întări coeziunea economică şi socială.
124
Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene este
implementată cu ajutorul instrumentelor sau fondurilor de solidaritate, care
se adresează ţărilor membre UE, în principal, şi regiunilor, în special. UE
acordă sprijin financiar prin Fondurile structurale şi alte două fonduri
speciale: Fondul de Coeziune Socială şi Fondul de Solidaritate a Uniunii
Europene (FSUE), acestea fiind numite şi instrumente structurale.
Pentru ţările în curs de aderare, UE a creat trei fonduri de preaderare:
PHARE, ISPA şi SAPARD. Funcţionarea fondurilor de preaderare, ca
instrumente de solidaritate la nivel regional, se identifică cu sistemul NUTS
al UE. Nivelul la care este implementată politica de dezvoltare regională în
statele membre ale UE este NUTS-2. Finanţările din fondurile structurale se
face pe bază de programe, acestea fiind, la rândul lor, structurate în funcţie
de domeniile şi obiectivele prioritare ale politicii regionale, în timp ce
Fondul de solidaritate şi Fondul de coeziune funcţionează pe bază de
proiecte.
În prezent, în categoria Fonduri structurale sunt incluse următoarele:
 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR);
 Fondul Social European (FSE);
 Fondul de Coeziune;
Acestea permit Uniunii Europene să acorde sprijin financiar
programelor multianuale de dezvoltare regională, atât celor negociate între
regiuni, state membre şi Comisia Europeană, cât şi iniţiativelor şi acţiunilor
comunitare specifice.
Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) şi
Fondul European pentru Pescuit (FEP) deşi funcţionează într-un sistem
similar fondurilor structurale, nu fac parte din această categorie.
1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) – având ca
bază legală Regulamentul CE Nr.1783/2009 – vizează reducerea
diferenţelor regionale din cadrul UE, sprijinind în acelaşi timp dezvoltarea şi
conversia regiunilor. Prin intermediul FEDR sunt finanţate programe /
proiecte din zonele acoperite de Obiectivele 1 şi 2, precum şi de iniţiativele
comunitare INERREG şi URBAN.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) este folosit pentru
finanţarea proiectelor de infrastructură, a investiţiilor productive pentru
crearea de locuri de muncă, precum şi a proiectelor de dezvoltare locală şi
de sprijin a IMM-urilor. A fost înfiinţat în 1975 şi are cea mai mare pondere
în cadrul fondurilor structurale, având ca principal obiectiv reducerea
diferenţelor între regiunile UE, cu următoarele direcţii de intervenţie
(conform reglementării Parlamentului European şi a Consiliului 1783/2009):
125
 investiţii productive pentru crearea şi menţinerea unor locuri

de muncă durabile;
 investiţii în infrastructură, contribuind, astfel, la revitalizarea,
diversificarea şi îmbunătăţirea accesului în zonele economice
şi industriale aflate în declin economic, zonele urbane inactive,
zonele rurale şi zonele dependente de pescuit;
 investiţii în activităţi de dezvoltare locală şi de afaceri ale
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri), cu scopul extinderii
serviciilor pentru întreprinderi, transfer tehnologic, dezvoltarea
de instrumente financiare, oferirea de sprijin direct pentru
investiţii, asigurarea infrastructurii locale şi sprijinirea
structurilor ce furnizează servicii în vecinătate;
 investiţii în educaţie şi sănătate.
Domeniile sprijinite prin aceste măsuri sunt:
 dezvoltarea unui mediu de afaceri atractiv;
 cercetarea şi dezvoltarea tehnologică;
 dezvoltarea societăţii informaţionale;
 protecţia mediului;
 egalitatea între sexe în domeniul ocupării forţei de muncă;
 cooperarea transfrontalieră şi interregională.
2. Fondul Social European (FSE) – având ca bază legală
Regulamentul CE Nr. 1784/2009 - are ca scop prevenirea şi combaterea
şomajului, dezvoltarea resursele umane şi promovarea integrării pe piaţa
muncii.
Fondul Social European a fost creat în 1958 şi a constituit, încă de la
început, principalul instrument al politicii sociale comunitare. FSE pune
accent pe îmbunătăţirea funcţionării pieţei muncii în diferite ţări şi pe
reintegrarea şomerilor pe piaţa muncii, prin finanţarea a trei tipuri de
acţiuni: formarea profesională, reconversia profesională şi crearea de
locuri noi de muncă.
Măsurile finanţate din FSE, conform Reglementării Parlamentului şi
Consiliului 1784/2009, au în vedere următoarele direcţii principale:
 reintegrarea profesională a şomerilor pe termen lung;
 integrarea profesională a şomerilor tineri;
 integrarea profesională a persoanelor excluse de pe piaţa
muncii;
 promovarea egalităţii de şanse în accesul femeilor la piaţa
muncii;
 îmbunătăţirea sistemelor de educaţie şi formare;
126
 concentrarea potenţialului uman înalt calificat în domeniile
cercetării şi dezvoltării.
În acelaşi timp, prin intermediul acestor măsuri, FSE acoperă trei
aspecte orizontale ale politicilor UE:
 promovarea iniţiativelor locale de ocupare a forţei de muncă;
 dimensiunea socială şi ocuparea profesională în societatea
informaţională;
 crearea de oportunităţi egale între femei şi bărbaţi.
3. Fondul de Coeziune, înfiinţat în anul 1993, are ca scop finanţarea
proiectelor din domeniul protecţiei mediului înconjurător şi îmbunătăţirea
reţelelor de transport transeuropene în statele membre ale Uniunii
Europene al căror PIB este mai mic de 90% faţă de media europeană
(Spania, Grecia, Portugalia, Irlanda, iar după anul 2004 ţările noi membre).
Sprijinul financiar acordat nu este structurat pe programe ci pe
proiecte, fiecare proiect primind finanţare în proporţie de 80–85% din
totalul costurilor eligibile. Finanţarea celor două domenii (protecţia
mediului înconjurător şi infrastructura de transport) este echitabilă, fiecare
activitate primind 50% din bugetul alocat acestui fond. Proiectele sunt
selectate şi implementate de către statele membre beneficiare, fiind
responsabile de managementul şi monitorizarea lor financiară. Pentru
perioada 2010–2006, bugetul Fondului de Coeziune se ridică la suma de
18 miliarde Euro, acest buget fiind repartizat celor patru state beneficiare
corespunzător ponderilor stabilite de Consiliul European (Berlin, 2008),
astfel: Spania 61–63,5%; Grecia şi Portugalia 16–18% fiecare; Irlanda 2–
6%.
Sunt acceptate pentru finanţare proiecte care contribuie la realizarea
obiectivelor de protecţia mediului, şi anume:
 conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
 protecţia sănătăţii populaţiei;
 crearea condiţiilor necesare utilizării prudente şi raţionale a
resurselor naturale.
În particular, sunt urmărite următoarele direcţii prioritare:
 asigurarea rezervei de apă potabilă;
 tratarea apei menajere;
 depozitarea deşeurilor solide.
În domeniul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care
îşi propun să creeze sau să dezvolte infrastructura la nivelul Reţelei Trans-
Europene de Transport (TEN) sau care asigură acces la această reţea.
Destinaţia Fondului de Coeziune se va schimba permanent funcţie de
progresul actualelor ţări beneficiare şi de nevoile celor 10 noi state membre
127
intrate în anul 2004, la care se alătură România şi Bulgaria aflate pe agenda

de integrare în ianuarie 2007.
4. Fondul European de Orientare şi Garantare pentru
Agricultură (FEOGA)
Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă – având ca bază
legală Regulamentul CE Nr. 1257/2009 - este format din secţiunea Orientare
şi secţiunea Garantare. în cadrul politicii europene de coeziune economică şi
socială, FEOGA sprijină dezvoltarea rurală şi îmbunătăţirea structurilor
agricole.
Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă creat în 1962
pentru finanţarea Politicii Agricole Comune (PAC), multă vreme a cuprins
cea mai mare parte a bugetului comunitar fiind format din două secţiuni:
 Secţiunea Orientare (FEOGA – O) prin care s-au finanţat
acţiunile de dezvoltare rurală şi de ajutor a agricultorilor, în
principal în regiunile rămase în urmă din punct de vedere al
dezvoltării;
 Secţiunea Garantare (FEOGA–G) prin care s-au finanţat
măsurile de organizare comună a pieţelor agricole şi de
susţinere a preţurilor produselor agricole.
Potrivit Reglementării Consiliului Europei nr. 1290/2005 privind
finanţarea politicii agricole comune s-au creat alte două fonduri europene
pentru agricultură, numite: Fondul European de Garantare Agricolă
(FEGA) destinat măsurilor de susţinere a organizaţiilor comune de piaţă –
finanţarea măsurilor de marketing şi Fondul European Agricol pentru
Dezvoltare Rurală (FEADR) dedicat măsurilor de dezvoltare rurală, pentru
finanţarea programelor de dezvoltare rurală.
În România sunt conturate patru direcţii privitoare la finanţarea prin
FEADR:
 restructurarea şi dezvoltarea producţiei agricole şi silvice, dar
şi a industriilor prelucrătoare aferente, ţinându-se cont de
îmbunătăţirea competenţelor profesionale, de un management
durabil şi de respectarea exigenţelor de mediu;
 biodiversitate şi conservarea naturii, care se va materializa prin
sprijinirea conservării şi dezvoltării pădurii, asigurarea unei
ocupări echilibrate a teritoriului şi dezvoltarea practicilor de
management durabil al terenurilor agricole şi forestiere;
 investiţii în dezvoltarea infrastructurii şi serviciilor rurale, o
mai mare importanţă acordată multifuncţionalităţii economice
a zonelor rurale inclusiv conservarea şi punerea în valoare a
patrimoniului cultural şi arhitectural;
128
 implementarea unor strategii locale de dezvoltare pentru
îmbunătăţirea guvernării administrative la nivel rural.
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 13/27 februarie 2006 a fost
înfiinţată Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit. Această
structură pe lângă derularea Programului SAPARD asigură şi
implementarea tehnică şi financiară a Fondului European pentru Agricultură
şi Dezvoltare Rurală (FEADR) şi a Fondului European pentru Pescuit
(FEP).
5. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului
(IFOP)– având ca bază legală Regulamentul CE Nr. 1263/2009 - vizează
realizarea unui echilibru durabil între resursele piscicole şi exploatarea
acestora. De asemenea, se doreşte îmbunătăţirea competitivităţii sectorului
piscicol şi dezvoltarea zonelor care depind din punct de vedere economic de
activităţile piscicole.
Fondul European pentru Pescuit (FEP) înlocuieşte Instrumentul
Financiar pentru Orientare în Pescuit. FEP a fost creat în anul 2004, la
propunerea Comisiei Europene şi implementează Politica Comună de
Pescuit care se referă la asigurarea pe termen lung a activităţilor de pescuit
printr-o exploatare eficientă a resurselor acvatice, la dimensionarea flotelor
de pescuit, precum şi dezvoltarea şi îmbunătăţirea vieţii marine, a locurilor
şi zonelor de coastă afectate de activităţile intensive de pescuit şi
acvacultură.
Fondul European pentru Pescuit este structurat pe cinci axe
prioritare:
 reabilitarea flotei de pescuit a Comunităţii; acvacultură; pescuit
intern;
 procesare şi marketing;
 măsuri de interes comun;
 dezvoltare durabilă a zonelor de pescuit;
 asistenţă tehnică.
Obiectivele care trebuie atinse prin derularea acestor fonduri în
România sunt: facilitarea implementării Politicii Comune de Pescuit şi
diversificarea activităţilor în comunităţile pescăreşti.
6. Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (FSUE), înfiinţat în
noiembrie 2012, în urma inundaţiilor care au afectat Franţa, Germania,
Austria şi Republica Cehă, este cel mai mare fond al politicii de dezvoltare
regională. Obiectivul acestui fond este de solidaritare a UE faţă de populaţia
unui stat membru sau în curs de aderare, care a fost afectat de un dezastru
natural major.
129
Pentru a estima amploarea dezastrului natural şi a justifica utilizarea

fondului au fost stabilite două criterii:
 în cazul unui stat, pierderile să fie estimate la trei miliarde €
sau la mai mult de 0,6% din venitul naţional brut a unui stat
membru UE;
 în cazul unei regiuni, daunele avute în vedere la finanţare din
FSUE pot fi mai mici de trei miliarde € (preţuri 2012), dar care
afectează cea mai mare parte a populaţiei din regiune, având
consecinţe majore şi de durată asupra condiţiilor de viaţă şi
stabilităţii economice a regiunii respective, acordându-se, în
acelaşi timp, o atenţie specială regiunilor îndepărtate şi izolate.
Fondul de solidaritate are o sumă maximă alocată de un miliard €
anual, iar suma neutilizată în acest interval trebuie rambursată. În general,
Fondul finanţează acţiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi asigurate.
Sumele se alocă într-o singură tranşă de finanţare pentru ţara sau regiunea
solicitantă, în baza unei cereri înaintată Comisiei Europene, în termen de 10
săptămâni de la înregistrarea primei pagube cauzate de dezastre. Finanţarea
este complementară efortului naţional şi nu necesită cofinanţare din partea
statului afectat.
Acţiunile eligibile pentru finanţare din cadrul acestui fond sunt:
 reabilitarea imediată a infrastructurii, uzinelor electrice,
telecomunicaţiilor, transportului, sănătăţii şi educaţiei;
 asigurarea de locuinţe temporare şi servicii de salvare, ca
răspuns la nevoile imediate ale populaţiei afectate de dezastre;
 asigurarea imediată a structurilor şi măsurilor urgente de
protecţie a patrimoniului cultural;
 curăţarea imediată a zonelor lovite de dezastre, inclusiv a
zonelor naturale.
Utilizarea şi eficienţa acestui fond se analizează la data de 1 iulie a
fiecărui an, când Comisia Europeană trebuie să prezinte un raport referitor la
activitatea Fondului de Solidaritate.
Prezentarea pe larg a acestui fond, ca exemplu, o considerăm deosebit
de utilă pentru decidenţii României, deoarece, după modul în care au
acţionat în situaţii de criză, s-a dovedit că nu au avut încă capacitatea de a
rezolva operativ şi eficient problemele apărute ca urmare a dezastrelor
naturale care au afectat ţara noastră în ultimii ani, în mod deosebit,
inundaţiile din anii 2005 şi 2006, seceta din anul 2010, care au dus la
pierderi economice importante locuitorilor regiunilor afectate şi economiei
româneşti, în ansamblu. Pierderile au fost suportate, în mare parte, de către
130
localnici, deoarece sprijinul financiar acordat din bugetul României, prin
diferite instituţii ale statului, au fost nesemnificative.
Politica de solidaritate a Uniunii Europene este o politică complexă,
care nu se limitează numai la nevoile actualelor state membre, fiind în
concordanţă şi cu strategia de extindere a Uniunii, având în vedere şi ţările
în curs de aderare. Pentru acestea, au fost create instrumente financiare
specifice, cu rolul de a reduce decalajele de dezvoltare dintre acestea şi
statele membre şi de a le pregăti, încă înainte de aderare, din punct de
vedere instituţional şi al managementului implementării pentru utilizarea
fondurilor structurale. Instrumentele financiare au fost create pentru a
răspunde nevoilor acute ale statelor aflate în faza de preaderare în domeniile
infrastructurii, restructurării economice, a serviciilor şi sectorului IMM-
urilor, agriculturii şi protecţiei mediului.
Agenda 2010, publicată în 2007 şi adoptată în anul 2009, a adus
schimbări semnificative în politicile regionale, agrostructurale şi rurale,
fiind orientate spre descentralizarea şi simplificarea managementului
privind ajutorul acordat regiunilor aflate în dificultate sau rămase în
urmă. Pe de altă parte, s-a stabilit o diviziune clară a responsabilităţilor şi o
mai strictă aplicare a principiului subsidiarităţii.
În politica regională a Uniunii, Agenda 2010 a adus schimbări prin
reducerea formelor de asistenţă la trei obiective, numărul programelor de
iniţiativă comunitară a scăzut la patru, derulate pe o perioadă de şapte ani,
iar sursa financiară destinată dezvoltării rurale apare separat în bugetul PAC.
Iniţiativele comunitare sunt instrumente ale politicii structurale
comunitare pe care Comisia Europeană le propune statelor membre în
vederea susţinerii acţiunilor care contribuie la rezolvarea unor probleme de
interes special pentru UE.
Reglementarea Consiliului 1260/2009 a stabilit programele comunitare,
pe obiective, pentru perioada 2010–2006, după cum urmează:
INTERREG III pentru cooperarea transfrontalieră, interregională şi
transnaţională de-a lungul graniţelor, cu scopul dezvoltării echilibrate şi
durabile a întregului spaţiu comunitar, fiind finanţat din fondul FEDR în
sumă de 4,875 miliarde €;
URBAN II este programul destinat reabilitării, sub aspect economic şi
social, a oraşelor şi a cartierelor urbane aflate în criză, în vederea promovării
unei dezvoltări durabile, este finanţat, de asemenea, din fondul FEDER în
sumă de 0,7 miliarde €;
EQUAL este destinat cooperării transnaţionale pentru combaterea
tuturor formelor de discriminare şi inegalitate de pe piaţa muncii, fiind
finanţat din fondul FSE în sumă de 2,847 miliarde €;
131
LEADER+ este programul prioritar având ca obiectiv dezvoltarea

rurală în sumă de 2,02 miliarde € (tabelul 3.7).
Tabelul 3.7.
Alocări din Fondurile Structurale pe Iniţiative Comunitare şi ţări
(milioane Euro, nivel 2009)
Numele statului INTERREG III URBAN II EQUAL LEADER+ Total
Belgia 104 20 70 15 209
Danemarca 34 5 28 16 83
Germania 737 140 484 247 1 608
Grecia 568 24 98 172 862
Spania 900 106 485 467 1 958
Franţa 397 96 301 252 1 046
Irlanda 84 5 32 45 166
Italia 426 108 371 267 1 172
Luxemburg 7 0 4 2 13
Olanda 349 28 196 78 651
Austria 183 8 96 71 358
Portugalia 394 18 107 152 671
Finlanda 129 5 68 52 254
Suedia 154 5 81 38 278
Marea Britanie 362 117 376 106 961
UE 15 4 875 700 2 847 2 020 10 442
Sursa: Prelucrare după Internet.
Iniţiativa comunitară cunoscută sub numele de LEADER a fost lansată
în 1990, ca program model pentru susţinerea şi dezvoltarea iniţiativelor de
dezvoltare rurală locală durabilă. Programul LEADER +, reprezintă etapa sa
actuală, finanţat din fondul FEOGA – Orientare, încurajând implementarea
originală şi de înaltă calitate pentru dezvoltarea durabilă a zonelor rurale.
Cele trei obiective ale Agendei 2010, care reprezintă priorităţi ale
programelor iniţiate de statele membre UE, în perioada 2010–2006, sunt:
Obiectivul 1 sprijină dezvoltarea şi transformarea structurală a
regiunilor rămase în urmă. În această categorie sunt incluse acele regiuni
care înregistrează PIB sub 75% faţă de media comunitară, precum şi zonele
mai puţin populate din Finlanda, Suedia, Austria, unele regiuni din Irlanda
de Nord în cadrul programului PACE. Prin Obiectivul 1 sunt finanţate
regiunile care corespund nivelului NUTS 2 al căror PIB/locuitor se
calculează la standardele puterii de cumpărare pe baza datelor comunitare
din ultimii trei ani. Sunt, de asemenea, vizate prin acest obiectiv regiunile
care aparţin departamentelor franceze de peste mări care se situează sub
75% din media PIB a UE.
O regiune pentru a fi calificată în programele de asistenţă comunitară
în cadrul Obiectivului 1 trebuie să se caracterizeze printr-un nivel redus al
132
investiţiilor, o rată a şomajului mai mare decât media UE, absenţa serviciilor
pentru afaceri şi persoane, infrastructură de bază redusă.
Resursele financiare destinate pentru realizarea obiectivului sunt
derulate prin fondurile: FSE, FEDR, FEOGA-Orientare şi IFOP.
Obiectivul 2 sprijină reconversia economică şi socială a regiunilor cu
dificultăţi structurale, precum şi a regiunilor care au suferit schimbări socio-
economice semnificative în sectorul industrial şi al serviciilor,
confruntându-se cu dificultăţi structurale. Obiectivul 2 vizează regiunile din
NUTS-3 şi sprijină zonele rurale aflate în declin, zonele urbane care au
greutăţi şi zonele în criză dependente de pescuit. Obiectivul 2 vizează
maxim 18% din populaţia UE cuprinsă în zonele industriale şi sectorul de
servicii (10%), în zonele rurale (2%), în zonele urbane (2%), în zonele de
pescuit (1%).
Zonele cu transformări socio-economice în sectorul industrial
trebuie să corespundă criteriilor următoare:
 rata medie a şomajului superioară mediei comunitare în cursul
ultimilor trei ani;
 ponderea locurilor de muncă din industrie, în raport cu totalul
locurilor de muncă, egală sau superioară mediei UE pentru
întreg anul de referinţă, începând cu 1995;
 constatarea unui declin al locurilor de muncă în industrie în
raport cu anul de referinţă;
 dificultăţi în domeniul pescuitului.
Zonele rurale trebuie să corespundă unei unităţi teritoriale NUTS-3 şi
să îndeplinească următoarele criterii:
 densitatea populaţiei mai mică de 100 locuitori/km2 sau o
pondere a locurilor de muncă în agricultură în raport cu
numărul total de locuri de muncă egală sau superioară dublului
mediei comunitare pentru întregul an de referinţă, începând cu
anul 1995;
 rată medie a şomajului superioară mediei comunitare în cursul
ultimilor trei ani sau o reducere a populaţiei după 1985.
Zonele urbane vizate de Obiectivul 2 sunt mai populate şi satisfac cel
puţin unul din următoarele criterii:
 rata medie a şomajului pe termen lung superioară mediei
comunitare;
 un nivel ridicat al sărăciei, inclusiv condiţii precare de locuit;
 mediul social şi natural degradat;
 rata criminalităţii şi a delicvenţei crescută;
 un grad redus de educaţie a populaţiei.
133
Zonele dependente de pescuit sunt regiunile de coastă unde locurile de

muncă din zona pescuitului ating un nivel semnificativ şi sunt confruntate cu
probleme socio-economice structurale legate de restructurarea sectorului de
pescuit. Una şi aceiaşi zonă este eligibilă numai într-un singur obiectiv. Lista
zonelor este valabilă timp de şapte ani, cu începere de la 1 ianuarie 2010.
Obiectivul 2 este finanţat prin următoarele fonduri: FEDR, FSE,
FEOGA-Garanţie.
Obiectivul 3 – dezvoltarea resurselor umane – se aplică în zonele
care nu intră sub incidenţa finanţării după Obiectivul 1.
Acest obiectiv include sprijinul acordat populaţiei de a se adapta şi
pregăti pentru schimbări în educaţie, formare şi angajare.
Măsurile care beneficiază de o astfel de finanţare, în principal, sunt:
 politici în favoarea pieţei muncii, dirijarea luptei contra
şomajului;
 promovarea egalităţii şanselor pentru toate meseriile;
 anticiparea şi facilitarea adaptării la evoluţia economică şi
socială;
 acţiuni pozitive care vizează ameliorarea participării femeilor
în cadrul pieţei muncii.
Obiectivul 3 are în vedere: combaterea şomajului pe termen lung,
integrarea tinerilor pe piaţa muncii, integrarea celor ameninţaţi cu
excluderea de pe piaţa muncii, adaptarea forţei de muncă la schimbările de
producţie. Regiunile finanţate pentru Obiectivul 3 nu sunt cuprinse în
Obiectivul 1.
Fondul prin care se finanţează Obiectivul 3 este FSE.
Fondurile structurale pentru perioada 2010–2006 sunt: Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE),
FEOGA – Orientare şi FEOGA – Garanţie, Instrumentul Financiar de
Orientare a Pescuitului (IFOP).
Fondurile structurale sunt principalele instrumente de solidaritate
pentru europeni, contribuind la crearea de noi locuri de muncă, la
dezvoltarea economică prin investiţii în infrastructură şi acţiuni de educaţie
în ţările sărace, fiind destinate acordării de ajutoare în cadrul programelor de
dezvoltare pe termen lung şi derulate prin intermediul autorităţilor naţionale.
Resursele financiare disponibile Fondurilor structurale, exprimate în
preţurile anului 2009, s-au ridicat la peste 195 miliarde € pentru perioada
2010–2006, repartizate pe obiective astfel:
 69,7% pentru Obiectivul 1, de care beneficiază circa 50% din
regiunile UE şi 22% din populaţia comunitară (135,9 miliarde
€);
134
 11,5% pentru Obiectivul 2, de care beneficiază aproximativ
18% din populaţia UE (22,5 miliarde €);
 12,3% pentru Obiectivul 3 (24,05 miliarde €);
 0,51% pentru IFOP (1,1 miliarde €);
 5,35% pentru alte iniţiative comunitare;
 0,65% pentru acţiuni inovatoare şi măsuri de asistenţă tehnică.
Ţările UE care beneficiază de cele mai mari finanţări, în perioada
2010–2006, din fondurile structurale sunt: Spania (42,9 mld. €), Italia (28,3
mld. €), Germania (28 mld. €), Grecia (20,9 mld. €), Portugalia (19 mld. €),
Marea Britanie (15,5 mld. €).
UE acordă ajutoare şi din alte surse cum sunt: Fondul de coeziune
(care a avut resurse disponibile pe perioada 2010–2006 de 18 miliarde €)
prin Banca Europeană de Investiţii şi alte instrumente financiare care permit
realizarea obiectivelor sale generale.
Reducerea şi concentrarea obiectivelor în perioada 2010–2006 a
apărut din nevoia de a creşte eficacitatea măsurilor structurale. Ca urmare a
funcţionării fondurilor structurale, situaţia economică şi socială a unor
regiuni a avut o evoluţie pozitivă. În cazul acestor regiuni nu se mai justifică
asistenţă comunitară în perioada 2010–2006, pentru acestea fiind asigurate
fonduri de sprijin pentru o perioadă de tranziţie până în 2005 (pentru
Obiectivele 1 şi 2) sau 2006 (pentru Obiectivul 3). În această situaţie se află
mai multe regiuni cum ar fi: Corsica, Valenciennes, Dounai şi Avesnes
(Franţa), Berlinul de Est (Germania), Catalonia (Spania) etc.
Obiectivele prioritare ale Fondurilor structurale pentru perioadele
1994–2009 şi 2010–2006 pot fi prezentate schematic astfel:
Obiective prioritare Reforma Agenda Obiective prioritare

1994–2009 2010 2010–2006
Obiectivul 1 – ajustarea
Obiectivul 1 – ajustarea
economică şi structurală a
economică şi structurală a
regiunilor rămase în urmă
Obiectivele regiunilor rămase în urmă ca
ca dezvoltare
1+6 dezvoltare inclusiv a regiunilor din
Obiectivul 2 – reconversia
nordul Europei (PIB < 75% din
economică a regiunilor
media UE)
aflate în declin industrial
Obiectivul 3 – combaterea Obiectivul 2 – reconversia
şomajului pe termen lung şi economică şi socială a regiunilor
facilitarea integrării Obiectivele cu dificultăţi structurale – urbane
profesionale a tinerilor şi a 2+5b sau rurale, dependente de industrie
persoanelor expuse sau pescuit
excluderii de pe piaţa
135
muncii
Obiectivul 4 – facilitatea
adaptării forţei de muncă de
orice sex la schimbările
intervenite în industrie şi în
procesul de producţie în
general
Obiectivul 5 – promovarea
dezvoltării rurale prin:
Obiectivul 5a – urgentarea
ajustării structurilor Obiectivul 3 – dezvoltarea
agricole în cadrul reformei resurselor umane în afara
politicii agricole comune regiunilor eligibile pentru
Obiectivul 5b – facilitatea Obiectivele Obiectivul 1
dezvoltării şi ajustării 3+4 – modernizarea politicilor şi
structurale a zonelor rurale sistemelor de educaţie şi formare
Obiectivul 6 – dezvoltarea profesională şi promovarea
şi ajustarea structurală a ocupării forţei de muncă.
regiunilor slab populate din
zonele nordice Suedia şi
Finlanda
3.4. Cadrul institutional pentru coordonarea,

gestionarea şi implementarea instrumentelor
structurale
Ca urmare a procesului de descentralizare şi a responsabilizării
continue au fost acordate din ce în ce mai multe responsabilităţi Statelor
Membre privind politicile comunitare.
Dacă la începuturile politicii regionale, Comisia Europeană era cea
care decidea, în cea mai mare parte, unde se duc fondurile, iar controlul era
foarte riguros, acum Statele Membre au responsabilităţi din ce în ce mai
crescute în implementarea fondurilor comunitare ce îi revin prin alocările
financiare stabilite de Comisie. La nivelul unui stat membru este obligatoriu
ca pentru coordonarea, gestionarea şi implementarea asistenţei financiare
acordată de UE prin instrumentele structurale să desemneze autorităţile de
management; autorităţile de certificare şi plată; autoritatea de audit.
Organismele intermediare pot fi desemnate de către autorităţile de
management şi parte din atribuţiile acestora sunt delegate unui nivel
inferior.
Autoritatea de management
136
Aşa cum este definită în textul Regulamentului general 1080/2006
Autoritatea de management este autoritatea publică naţională, regională,
locală sau un organism public sau privat desemnat de către statul membru
pentru a asigura gestionarea unuia sau mai multor programe operationale.
3.5. Ajustarea dezvoltării economice regionale

la cerinţele Uniunii Europene
3.5.1. Modalităţi de finanţare a dezvoltării sociale şi
economice în Uniunea Europeană
Principalul scop al fondurilor structurale este acela de realizare a
coeziunii sociale şi economice în cadrul Uniunii Europene. Resursele
financiare sunt îndreptate spre acţiuni menite să reducă diferenţele existente
între regiunile mai dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate şi să promoveze
oportunităţi egale de angajare între diferitele grupuri sociale. Acţiunile
fondurilor structurale sunt focalizate, în mod special, spre următoarele trei
obiective prioritare:
 Obiectivul 1 priveşte dezvoltarea şi ajustările structurale ale

regiunilor a căror dezvoltare este întârziată, aceste regiuni
înregistrează un PIB pe locuitor mai mic decât 75% din media
aceluiaşi indicator înregistrată în ţările membre ale UE (este de
menţionat că sunt foarte puţine astfel de zone în UE 15).
 Obiectivul 2 are ca scop conversia economică şi socială a
zonelor care întampină dificultăţi structurale. Acoperind un
total de 18% din populaţia europeană, se au în vedere patru
tipuri de zone: industriale, rurale, urbane şi zone dependente de
activităţi de pescuit.
 Obiectivul 3 acoperă întregul teritoriu Uniunii Europene, care
se găseşte în afara zonelor Obiectivului 1. El face referire la
adaptarea şi modernizarea politicilor naţionale şi a sistemelor
de educaţie, formare şi angajare, ţinând cont de strategia
europeană în domeniul ocupării forţei de muncă.
Fondurile structurale funcţionale în Uniunea Europeană care au
contribuit şi contribuie la dezvoltarea economico-socială a ţărilor membre
sunt în număr de patru şi anume: Fondul European de Dezvoltare Regională
(FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul European de Orientare şi
Garantare Agricolă (FEOGA) şi Instrumentul Financiar de Orientare
137
Piscicolă (IFOP). Domeniile de activitate vizate de cele patru fonduri

structurale şi obiectivele urmărite de acestea sunt :
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) are scopul de a
reduce diferenţele regionale în cadrul Uniunii Europene, încurajând, în
acelaşi timp, dezvoltarea şi conversia regiunilor. Regiunile de dezvoltare,
respectiv domeniile de activitate pentru care sunt alocate sursele financiare
provenite din acest fond sunt:
 regiunile incluse în Obiectivului 1 sunt finanţate pentru
investiţii în infrastructură, în special în cadrul reţelelor
transeuropene (transporturi, telecomunicaţii şi energie) şi
investiţii în educaţie, sănătate şi protecţia mediului
înconjurător;
 în ceea ce priveşte regiunile Obiectivului 2, finanţarea are ca
scop următoarele: regenerarea zonele industriale şi zonele
urbane în dificultate, îmbunătăţirea căile de acces, revitalizarea
zonele rurale sau cele care sunt dependente de activităţi de
pescuit, prin intermediul planificării teritoriului, regenerării,
protejării mediului inconjurător.
Prin intermendiul Obiectivelor 1 şi 2, FEDR este implicat în investiţii
directe în sectorul productiv în vederea creerii de locuri de muncă durabile,
ajutarea sectorului IMM-urilor şi dezvoltarea locală, cu un accent special în
promovarea Pactelor de Ocupare Teritoriale, încurajarea şi îmbunătăţirea
capacităţilor de cercetare şi dezvoltare a regiunilor.
La nivelul întregului teritoriu al Uniunii Europene, FEDR vizează
regenerarea economică şi socială a zonelor urbane în dificultate şi sprijină
cooperarea transfrontalieră, transnaţională şi interregională .
Fondul Social European (FSE) (înlocuit în 2007 de FEADR şi
FEGA) are scopul de a preveni şi combate şomajul şi a dezvolta resursele
umane, precum şi de a promova integrarea pe piaţa muncii. Domeniile sale
de intervenţie (pentru care se acordă finanţare) cuprind următoarele
activităţi :
 integrarea în muncă a şomerilor, cu precădere a tinerilor
şomeri şi a persoanelor excluse de pe piaţa muncii;
 promovarea oportunităţilor egale pentru toţi cei ce intră pe
piaţa muncii acţiuni specifice pentru a îmbunătăţi accesul
femeilor pe piaţa muncii;
 îmbuntăţirea sistemelor de educaţie şi de formare;
 promovarea unei forţe de muncă calificate şi creşterea
potenţialului uman în domeniul cercetării şi dezvoltării.
138
Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) a
reprezentat sursa de finanţare care a contribuit, într-o proporţie covârşitoare,
la dezvoltarea agriculturii şi a spaţiului rural din ţările membre ale UE.
Acesta a fost format din Secţiunea de Orientare şi Secţiunea de Garantare.
În cadrul politicii Europene de coeziune economică şi socială, FEOGA
a sprijinit dezvoltarea rurală şi îmbunătăţirea structurilor agricole.
Domeniile sale de intervenţie pentru care s-a asigurat finanţare includ
următoarele activităţi:
 investiţii în ferme agricole, ajutor pentru constituirea noilor
ferme de către tineri fermieri şi formare profesionala;
 ajutor pentru pensionarea anticipată;
 compensaţii pentru zonele defavorizate;
 măsuri pentru mediul inconjurator şi agricultură;
 prelucrarea produselor agricole şi marketingul acestora;
 dezvoltarea şi utilizarea optimă a pădurilor;
 dezvoltarea zonelor rurale prin furnizarea de servicii, sprijin în
favoarea economiei locale, încurajarea turismului şi a
activităţilor artizanale etc.
În cadrul regiunilor Obiectivului 1, aceste măsuri au fost finanţate de
către FEOGA prin intermediul Secţiunii de Orientare, cu excepţia
subvenţilor de compensare, ajutorul pentru pensionare anticipată, măsurile
legate de mediul înconjurător legat de zonele agricole şi măsurile legate de
dezvoltarea pădurilor, care au fost finanţate de către FEOGA prin
intermediul Secţiunii de Garantare. În afara zonelor Obiectivului 1, toate
măsurile au fost finanţate prin fondul FEOGA Secţiunea de Garantare.
Principalul obiectiv al Uniunii Europene în reformarea fundamentală a
primului „pilon” al Politicii Agricole Comune din 2013 şi 2004, a vizat în
primul rând dezvoltarea rurală. Astfel, Comisia Europeană a adoptat, în data
de 14 iulie 2004, propunerea de modificare a politicii de dezvoltare rurală a
Uniunii Europene, vizând consolidarea şi simplificarea actualului sistem de
acordare a fondurilor, pentru perioada 2007-2013, prin crearea Fondului
Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FEADR). Acesta urmează a
înlocui Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA),
având rolul de a răspunde exigentelor impuse de o Uniune Europeana
lărgita, cu o serie de decalaje majore privind spaţiul rural şi nivelul de trai
al populaţiei rurale.
Raţiunile tehnice care au determinat această modificare se referă, în
principal, la numărul mare de programe, sisteme de programare şi diferite
sisteme de management financiar şi de control care există în perioada
curentă de programare şi care a dus la creşterea semnificativă a sarcinii
139
administrative a Statelor Membre şi a Comisiei Europene şi la reducerea

coerenţei, transparenţei şi monitorizării politicii de dezvoltare rurală.
Instrumentul Financiar de Orientare Piscicolă (IFOP) (înlocuit în
2007 cu FEP) are scopul de a realiza un echilibru sustenabil între resursele
piscicole şi exploatarea acestora. De asemenea, se doreşte îmbunătăţirea
poziţiei competitive a sectorului piscicol şi dezvoltarea zonelor dependente
din punct de vedere economic de activităţile piscicole. Domeniile de
intervenţie ale IFOP trebuie considerate a fi acelea de ajustare a eficienţei
activităţilor de pescuit, modernizarea flotei piscicole, dezvoltarea culturii
apelor, protecţia zonelor marine, facilităţi legate de porturile de acostare a
navelor pescadoare, prelucrarea şi marketingul produselor piscicole,
promovarea produselor rezultate.
Alocarea şi utilizarea fondurilor structurale în ţările membre ale
Uniunii Europene, inclusiv pentru România şi Bulgaria, se bazează pe cinci
principii: concentrarea, programarea, parteneriatul, adiţionalitatea şi
subsidiaritatea. Documentele de programare ale tuturor statelor membre ale
UE care au stat la baza negocierilor şi, ulterior, obţinerii fondurilor
structurale sunt: Documentul Unic de Programare (DUP)-utilizat în
regiunile cuprinse în Obiectivul 2, Programele Operative (PO) şi Cadrul
Comunitar de Sprijin (CCS)-utilizate în mod tradiţional în zonele
Obiectivului 1 şi Programul Complementar (PC).
Documentul Unic de Programare (DUP) reprezintă un document
aprobat de către Comisia Uniunii Europene şi conţine următoarele capitole:
secţiuni dedicate situaţiei existente, strategii şi priorităţi, evaluarea ex-ante,
programarea financiara, parteneriatul şi prevederile de implementare.
Aceleasi informatii care se regasesc detaliate în Cadrul Comunitar de Sprijin
şi în Programele Operative.
Conţinutul Cadrului Comunitar de Sprijin (CCS) cuprinde, în
prima secţiune, descrierea situaţiei existente, cu prezentarea disparitaţilor,
diferenţelor de dezvoltare, potenţialul pentru dezvoltare sau conversie.
Descrierea trebuie să ia în considerare resursele financiare utilizate,
principalele rezultate obţinute, prin intervenţiile deja efectuate în perioada
precedentă şi rezultatele evaluarii. Prezentarea situaţiei existente trebuie să
cuprindă aspecte legate de competitivitate, cercetare, dezvoltare şi inovare,
situaţia IMM-urilor, situaţia mediului înconjurator, piaţa muncii şi politicile
promovate la nivel naţional şi regional în ceea ce priveşte formarea
profesională şi o evaluare a situaţiei în ceea ce priveşte egalitatea între femei
şi bărbaţi şi în ceea ce privesc oportunităţile oferite de piaţa muncii.
Secţiunea consacrată strategiilor şi priorităţilor trebuie să indice
obiectivele operative şi o descriere a strategiei capabile să contribuie la
140
realizarea tuturor obiectivelor propuse de solicitantul sprijinului financiar
european.
Secţiunea legată de resursele financiare trebuie să se bazeze pe planul
financiar care să cuprindă totalul sprijinului comunitar structurat pe
contribuţia europeană şi pe cea naţională, care la rândul lui trebuie elaborat
în corespondenţa cu perspectivele financiare previzionate.
În ceea ce priveşte verificarea ex-ante a adiţionalităţii pentru
Obiectivul 1 trebuie să îmbrace forma unei situaţii comparative a ceea ce s-a
programat cu ceea ce s-a realizat, până la un moment dat, precum şi cu ce s-
a realizat de alte state membre ale UE.
Secţiunea dedicată parteneriatului cuprinde paşii care trebuie facuţi în
vederea consultării tuturor partenerilor care concură la elaborarea acestui
document (autoritaţile regionale şi locale, alte autorităţi competente, inclusiv
responsabilii pentru protecţia mediului şi promovarea egalităţii de şanse
între femei şi bărbaţii, partenerii economici şi sociali).
Secţiunea dedicată implementarii prevederilor cadrului de sprijin
comunitar, include informaţii despre autoritatea individuală care a fost
desemnată cu implementarea sau organismul responsabil cu gestionarea
CCS, acordurile încheiate cu diferiţi parteneri şi reprezentarea lor în cadrul
Comitetelor de Monitorizare.
Programul Operativ (PO) reprezintă documentul aprobat de către
Comisia Europeană pentru implementarea Cadrului Comunitar de Sprijin şi
include un set complet de priorităţi, cuprinzând măsuri multianuale de
sprijin comunitar. Priorităţile trebuie implementate prin recurgerea la unul
sau mai multe fonduri, utilizarea unuia sau mai multor instrumente
financiare existente, inclusiv apelarea la Banca Europeană de Investiţii sau
la alte organisme financiare care să asigure partea de cofinanţare a
proiectelor de investiţii.
Un program operativ integrat reprezintă un program finanţat din mai
multe fonduri. Conţinutul unui program operativ include următoarele
capitole :
 o parte descriptivă, similară celei din Cadrul Comunitar de
Sprijin;
 o parte care tratează priorităţile statelor care solicită sprijinul
comunitar (specificând legătura lor cu cele cuprinse în CCS,
ţintele precis cuantificate, evaluarea ex-ante şi impactul
aşteptat);
 o secţiune care evidenţiază măsurile necesare pentru
implementarea priorităţilor (inclusiv informaţii în ceea ce
priveşte titlul, descrierea, obiectivele principale, beneficiarii, o
141
indicaţie aproximativă a alocării financiare acordată fiecărei

măsuri şi autoritatea de implementare pentru fiecare măsură);
 o parte dedicată planului financiar (în conformitate cu
perspectivele financiare şi acordurile privind regiunile care
beneficiază de sprijin tranzitoriu şi în conformitate cu totalul
Programelor Operative împărţite pe priorităţi sau pe ani, în
corespondenţa cu priorităţile sau perioadele prevazute de către
CCS);
 o parte care cuprinde prevederi referitoare la implementare
(specificând care este autoritatea de implementare desemnată
de către statul membru ca responsabilă pentru gestiunea PO,
autoritatea de plată, acordurile de administrare a PO, sistemele
de monitorizare şi evaluare, acordurile pentru revizuirea
permanenta a PO pe măsura desfăşurării lui şi cele necesare
evaluării pe parcurs, procedurile pentru mobilizarea şi
circularea fondurilor, măsurile specifice şi procedurile pentru
asigurarea controlului implementării PO).
Programul Complementar (PC) reprezintă documentul de
implementare a strategiei de programare şi implementare a priorităţilor,
conţine elemente detaliate asupra conţinutului măsurilor din program, este
elaborat de către statul membru şi este revizuit, în cazul în care este necesar,
de către Comitetul de Monitorizare la propunerea autorităţii de gestiune a
fondurilor europene. Programul Complementar este trimis Comisiei
Programe regionale de management şi dezvoltare

 primesc de la Comisia Europeana sumele aferente plăţilor;
 efectueaza transferul contributiilor financiare ale Uniunii
Europene către beneficiarii finali, în cel mai scurt timp şi în
întregime;
 elaboreaza şi transmit Comisiei Europene estimări ale
cheltuielilor;
 elaborează şi transmit Comisiei Europene declaraţii de
certificare a cheltuielilor intermediare şi finale, împreună cu
cererile de plată;
 transmit o cerere Comisiei Europene, pentru corectarea, dacă
este necesar, a plăţii soldului final al asistenţei, în termen de 9
luni de la data transferării sumelor aferente soldului final;
 furnizează Comisiei Europene evidente detaliate privind plăţile
efectuate;
 restituie Comisiei Europene sumele neutilizate sau plătite în
mod eronat din instrumentele structurale;
142
 asigură menţinerea unor evidenţe financiare privind
operaţiunile pe care le derulează.
Autoritatea de Audit
Autoritatea de audit este organismul care efectuează acţiuni de audit
pentru a verifica dacă sistemele de gestionare şi control ale programelor
operaţionale funcţionează în mod eficient şi transparent. La 9 luni după
aprobarea programului operaţional de către Comisia Europeană autoritatea
de audit trebuie să prezinte strategia de audit prin care stabilesc cine
derulează auditul (poate fi vorba de o instituţie publică independentă de
autoritatea de management sau o companie privată de audit), metodologia
care va fi utilizată, metodologia de eşantionare. De asemenea Autoritatea de
audit a fost obligată să prezinte un raport de audit până cel târziu la 31
decembrie 2008 şi 2015 privind rezultatul misiunilor de audit, eventualele
disfunctionalităţi constatate, etc.
Organismul intermediar
Organismele intermediare sunt institutiile desemnate de autorităţile de
management, care, prin delegare de atribuţii de la acestea şi/sau de la
autorităţile de plată, implementează operaţiunile din programele
operaţionale. Delegarea de atribuţii către organismul intermediar şi
reglementarea mecanismelor de coordonare şi control ale acestuia de către
autoritatea care deleagă se fac pe baza contractuală. Autorităţile de
management si/sau autorităţile de plată rămân responsabile pentru
îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor delegate, precum şi a
operaţiunilor finanţate prin instrumentele structurale.
Beneficiarul este organismul sau societatea comercială cu capital
public ori privat, responsabil cu execuţia proiectelor sau a operaţiunilor
finanţate.
3.5.2. Instrumentele financiare pentru dezvoltarea
regională în perioada de preaderare
Prin politica de dezvoltare regională UE a acordat asistenţă
financiară ţărilor Europei Centrale şi de Est (TECE-2) în faza de preaderare
prin următoarele programe: PHARE, ISPA şi SAPARD.
1. PHARE (Asistenţă Poloniei şi Ungariei pentru Restructurarea
Economiei) este primul program de asistenţă tehnică şi financiară pentru
TECE. A fost creat în 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a
Poloniei şi Ungariei. După 1990, acest program a fost extins şi la celelalte
TECE, fiind adaptat în permanenţă la nevoile statelor beneficiare. În
perioada 2010–2006, asistenţa s-a concentrat pe două priorităţi:
143
 dezvoltare instituţională, în vederea implementării aquis-ului

comunitar;
 sprijinirea investiţiilor, în domeniul protecţiei mediului,
transportului, întreprinderilor industriale, calităţii produselor,
condiţiilor de muncă etc.
Principalul instrument de pregătire a ţărilor pentru aderare este
reprezentat de Parteneriatul de Aderare, încheiat de ţările în curs de
aderare şi UE, fiind specific fiecărei ţări în care se stabilesc priorităţile,
obiectivele şi resursele financiare necesare realizării lor.
2. ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession-

Instrument pentru Politica Structurală de Preaderare) este instrumentul
structural de preaderare (program), creat în 2009, care intervine în ţările
candidate pe modelul Fondurilor de Coeziune pentru a finanţa proiecte de
infrastructură în domeniul protecţiei mediului şi al transportului.
ISPA are în vedere familiarizarea ţărilor care au semnat acordul de
Parteneriat de preaderare, cu politicile şi procedurile UE, cuprinzând două
domenii de finanţare:
 alinierea la standardele comunitare de mediu;
 extinderea şi conectarea la reţelele de transport transeuropene.
Finanţarea celor două domenii este echilibrată, fiind orientată prin
proiecte specifice în domeniul mediului, o importanţă deosebită
acordându-se prevenirii poluării apei şi a aerului şi gestionării deşeurilor.
Pentru infrastructura de transport priorităţile sunt orientate spre
conectarea reţelelor de transport naţionale cu cele transeuropene şi
dezvoltarea unor sisteme eficiente de transport pentru mărfuri şi persoane.
3. SAPARD (Program Special de Preaderare pentru Agricultură
şi Dezvoltare Rurală) este instrumentul agricol de preaderare, care susţine
pregătirea candidaţilor pentru cunoaşterea mecanismelor Politicii Agricole
Comune şi a modului de implementare a acesteia. A fost creat în anul 2009,
devenind funcţional pentru România din anul 2012, în scopul sprijinirii
dezvoltării rurale durabile şi a agriculturii. Programul SAPARD corespunde,
în principal, componentei Orientare a FEOGA. O importanţă deosebită în
cadrul acestui program o are dimensiunea protecţiei mediului.
Fondurile de preaderare au fost distribuite, pentru ţările aflate în faza
de preaderare, în anul 2010, conform datelor din tabelul 3.7.
4. Programul CARDS (Asistenţă Comunitară pentru
Reconstrucţie, Dezvoltare şi Stabilitate) a pus bazele obiectivelor şi
mecanismelor Procesului de Asociere şi Stabilizare, care rămâne cadrul
144
politic al UE pentru ţările din Balcanii de Vest, până la eventuala lor
aderare.
Toate aceste instrumente au fost înlocuite începând cu 1 ianuarie 2007
de către noul Instrument de Asistenţă pentru Preaderare (IPA), reunind toată
asistenţa de preaderare într-un singur instrument concentrat.
Regulamentul Consiliului privind crearea IPA a fost adoptat pe 17
iulie 2006, înlocuind instrumentele financiare de preaderare din perioada
2010-2006, PHARE, ISPA, SAPARD, instrumentul de preaderare pentru
Turcia şi instrumentul financiar pentru Balcanii de vest.
Proiectele existente în baza acestor foste programe vor continua.
Noile acţiuni de preaderare sunt plasate în cadrul Instrumentului
de Asistenţă pentru Preaderare (IPA).
IPA are cinci componente:
 asistenţă pentru tranziţie, consolidarea instituţiilor;
 cooperare transfrontalieră;
 dezvoltare regională;
 dezvoltarea resurselor umane;
 dezvoltare rurală.
IPA se referă la ţările cu statut de candidaţi în perioada actuală
(Croaţia, Macedonia, Turcia), precum şi cele cu statut de potenţiale
candidate (Albania, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Serbia inclusiv
Kosovo).
145
Tabelul 3.7.
Alocări anuale ale fondurilor de preaderare, începând cu anul 2010
(milioane €, nivel 2009)
Numele ISPA ISPA

PHARE SAPARD Total
statului minim maxim
Bulgaria 100 83,2 124,8 52,1 235,3–276,9
Cehia 79 57,2 83,2 22,1 219,4–245,4
Estonia 24 20,8 36,4 12,1 56,9–72,5
Ungaria 96 72,8 104,0 38,1 206,9–238,1
Letonia 30 36,4 57,2 21,8 109,0–129,8
Lituania 42 41,6 62,4 29,8 113,4–134,2
Polonia 398 312,0 384,8 168,7 878,7–951,5
România 242 208,0 270,4 150,6 600,6–663,0
Slovacia 49 36,4 57,2 18,3 103,7–124,5
Slovenia 25 10,4 20,8 6,3 41,7–52,1
Total 1085 878,8 1201,2 520,0 2483,8–2779,2
Sursa: Prelucrare după Internet.
3.5.3. Obiectivele comunitare finanţate de

Uniunea Europeană în perioada 2007–2013
Noua perspectivă financiară discutată şi votată de Consiliul Uniunii
Europene în 2005 acoperă perioada 2007–2013 şi cuprinde 27 de state
membre (inclusiv România şi Bulgaria).
Consiliul Europei a tratat perspectiva financiară 2007–2013 ca un
pachet de negocieri care include trei părţi: cheltuieli, venituri şi clauza de
revizuire. Aceste trei părţi sunt complementare şi inseparabile.
Cifra totală a cheltuielilor necesare UE-27 pentru perioada 2007–2013
este de 862.363 miliarde € sub forma alocaţiilor pentru angajamente,
reprezentând 1,045% din Venitul Naţional Brut al Uniunii Europene (tabelul
3.8.). Toate cifrele sunt exprimate în preţuri constante 2004, făcându-se
anual ajustarea tehnică în funcţie de inflaţie.
În alocarea fondurilor din Capitolul 1a trebuie să se atingă
următoarele obiective:
 cercetare şi dezvoltare tehnologică;
 conectarea Europei prin reţelele UE;
 educaţie şi formare;
 promovarea competitivităţii pe o piaţă unică pe deplin
integrată;
 agenda politicii sociale.
146
Programul urmăreşte în mod deosebit finanţarea Uniunii Europene
pentru cercetare şi dezvoltare europeană astfel ca până în 2013 resursele
disponibile să fie cu 75% mai mari în termeni reali decât în 2006. Efortul de
cercetare este reflectat, în principal, prin Programul Cadru 7, bazat pe
excelenţă, asigurând, astfel, accesul echilibrat al tuturor statelor membre la
programul european de cercetare-dezvoltare.
Consiliul Europei şi-a dat acordul pentru constituirea unui Fond de
Ajustare la Globalizare destinat să asigure un sprijin suplimentar pentru
salariaţii care rămân fără locuri de muncă, ca efect al schimbărilor majore din
structura comerţului mondial, suma maximă a cheltuielilor din partea
Fondului va fi de până la 500 milioane € pe an.
Conform Capitolului 1b al perspectivei financiare (tabelul 3.8.),
politica de coeziune a UE trebuie să atingă scopul de reducere a diferenţelor
dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor state membre şi regiuni.
Lărgirea UE din anul 2004 şi din anul 2007 sporesc considerabil
diferenţele economice şi sociale, atât la nivel regional cât şi la nivel
naţional, punându-se un accent deosebit pe sprijinirea regiunilor şi statelor
membre mai puţin dezvoltate.
Acţiunile de politică de coeziune se vor concentra asupra investiţiei
într-un număr limitat de priorităţi, concentrate în jurul a trei obiective:
Convergenţă, Competitivitate regională şi angajarea forţei de muncă şi
Cooperarea teritorială.
Atingerea scopului coeziunii economice şi sociale în Uniunea
Europeană lărgită, necesită un nivel al angajamentului financiar pentru
2007–2013 de 0,37% din Venitul Naţional Brut al UE-27, alocarea
fondurilor pe cele trei obiective se face astfel:
 81,7% (251 330 milioane €) alocate obiectivului Convergenţă,
din care:
 24,5% (61 518 milioane €) pentru Fondul de Coeziune;
 0,5% (12 521 milioane €) pentru regiunile şi statele membre
„scoase de pe listă”;
 15,8% (48 789 milioane €) alocate obiectivului
Competitivitatea regională şi angajarea forţei de muncă, din
care:
 21,3% (10 385 milioane €) pentru regiunile „introduse pe
listă”;
 2,4% (7 500 milioane €) obiectivul Cooperare teritorială.
147
Tabelul 3.8.
Structura noii perspective financiare a UE, 2007–2013 (în miliarde €)
1. Obiectivul Convergenţă se concentrează pe accelerarea Convergenţei

regiunilor şi statelor membre cel mai puţin dezvoltate. Regiunile eligibile
pentru alocarea de fonduri din fondurile structurale din perspectiva acestui
obiectiv sunt regiunile NUTS 2, al căror Produs Intern Brut (GDP) pe locuitor,
148
măsurat în parităţi ale puterii de cumpărare şi calculat pe baza datelor UE
pentru perioada 2010–2012, este de sub 75% din media UE-25.
Statele membre eligibile pentru alocarea de fonduri din Fondul de
Coeziune vor fi cele ale căror Venit Naţional Brut pe locuitor, măsurat în
parităţile puterii de cumpărare şi calculat pe baza datelor UE pentru perioada
2011–2013, este sub 90% din media UE şi care au un program de îndeplinire a
condiţiilor de convergenţă economică.
2. Obiectivul Competitivitate Regională şi Angajarea Forţei de
muncă se va concentra atât pe întărirea competitivităţii şi atractivităţii regiunii
cât şi pe angajarea forţei de muncă. Este eligibil întreg teritoriul UE, cu
excepţia regiunilor eligibile pentru alocarea de fonduri structurale din
perspectiva Obiectivului Convergenţei şi a regiunilor acoperite prin
angajamente de tranziţie (conform limitelor stabilite, respectiv nivelul
maxim al transferului către fiecare stat membru), ţinând cont de Venitul
Naţional Brut mediu pe cap de locuitor în perioada 2011–2013 şi Standardul
Parităţii de Cumpărare, ierarhizat de la 40% până la 74% din media UE-25.
Limitele sunt stabilite ca procente din PIB (GDP) al fiecărui stat
membru în parte (tabelul 3.9.).
3. Obiectivul Cooperare Europeană Teritorială urmăreşte întărirea
cooperării teritoriale la nivel transfrontalier, transnaţional şi transregional,
stabilirea reţelelor de cooperare şi continuarea schimburilor de experienţă la
nivelul teritorial. Regiunile eligibile pentru finanţarea cooperării transfrontaliere
vor fi toate regiunile NUTS 3, de-a lungul graniţelor interne, anumite
regiuni NUTS 3 de-a lungul graniţelor externe şi toate regiunile NUTS 3 de-
a lungul graniţelor maritime separate cu lungime maximă de 150 km.
Tabelul 3.9.
Alocările din PIB pentru Competitivitate Regională şi Angajarea
Forţei de Muncă
Nivelul maxim al transferurilor
VNB 2011–2013 (Standardul
din fondurile care susţin
Parităţii de Cumpărare) raportat
coeziunea,
la media UE-25, %
% din PIB:
< 40 3,7893
40–49 3,7135
50–54 3,6188
55–59 3,5240
60–64 3,4293
65–69 3,3346
70–74 3,2398
Sursa: Perspective financiare 2007–2013, Consiliul UE, Bruxelles,19 decembrie 2005.
149
Lista regiunilor transnaţionale eligibile se întocmeşte de către Comisie,

după consultări cu Statele membre. Întregul teritoriu al UE va fi eligibil
pentru finanţarea cooperării interregionale, a reţelelor de cooperare şi a
schimbului de experienţă. Pentru fiecare obiectiv sunt prevăzute metode
specifice de alocare bazate pe criterii obiective. Spre exemplu, alocaţia
pentru regiunile de convergenţă a fiecărei ţări membre este suma alocaţiilor
pentru regiunile sale eligibile individual, acestea din urmă calculate pe baza
prosperităţii regionale şi naţionale relative şi a ratei şomajului, în acord cu
următorii paşi:
 determinarea unei sume obţinută prin multiplicarea populaţiei
regiunii în discuţie cu diferenţa dintre PIB/locuitor şi media
PIB a UE-25 pe locuitor;
 aplicarea procentului la suma absolută de mai sus pentru a
determina plicul financiar al acelei regiuni; acest procent fiind
gradat astfel încât să reflecte prosperitatea relativă a statului
membru în care se află regiunea eligibilă, comparată cu media
UE-25, adică:
 4,25% pentru regiunile din statele membre al căror nivel al
Venitului Naţional Brut/locuitor este mai mic de 82% din
media UE;
Venitului Naţional Brut/locuitor este între 82% şi 99% din
media UE;
Venitului Naţional Brut/locuitor este mai mare de 99% din
media UE.
 la suma obţinută sub nivelul anterior, se adaugă, dacă este
cazul, o sumă rezultată din alocarea unui premiu de 700
€/şomer, aplicată numărului de şomeri din regiune.
Pentru Obiectivul Competitivitate Regională şi Angajarea Forţei de
Muncă metoda alocării se bazează pe suma cuantumurilor regiunilor
eligibile fiecărui stat membru, aceasta fiind determinată în funcţie de
următoarele criterii, ponderate după cum urmează:
 populaţia totală – 0,50;
 numărul de şomeri în regiunile NUTS 3 cu o rată a şomajului
peste media grupului – 0,20;
 numărul de locuri de muncă necesare pentru a se atinge o rată
a angajării forţei de muncă de 70% – 0,15;
 numărul de persoane angajate cu nivel scăzut de educaţie –
0,10;
 densitatea mică a populaţiei – 0,05.
150
Cuantumurile sunt ajustate în acord cu prosperitatea regională relativă.
Fără a intra în detalierea metodologiei de finanţare a UE în perioada
2007–2013, prin prezentarea făcută se scoate în evidenţă importanţa şi rolul
regiunilor în alocaţiile bugetare din perioada următoare. Regiunile de
dezvoltare din cadrul statelor membre sunt considerate factor de promovare
a politicilor structurale şi sunt beneficiarele directe ale Fondurilor
structurale, constituind, în acelaşi timp, baza de calcul a sumelor totale
alocate (plicurilor financiare) capitolului „Creştere durabilă”.
151
CAPITOLUL 4
DEZVOLTAREA SPAŢIULUI RURAL ÎN
ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ
4.1. Definiţia şi caracterizarea spaţiului rural

românesc
Spaţiul rural este un concept deosebit de complex fapt ce a generat o
mare diversitate de păreri privind definirea, sfera de cuprindere şi
componentele sale. Pentru a înţelege complexitatea acestui concept este
necesară definirea, chiar şi sumară a principalelor noţiuni specifice şi
componentele sale, cum ar fi:
 Ruralul cuprinde toate activităţile care se desfăşoară în afara
urbanului şi cuprinde trei componente esenţiale: comunităţile
administrative constituite din membrii relativ puţin numeroşi şi
care au relaţii mutuale;dispensarea pronunţată a populaţiei şi a
serviciilor colective; rolul economic deosebit al agriculturii şi
silviculturii.
Cu toate că, din punct de vedere economic, agricultura şi silvicultura
deţin un loc important, sensul cuvântului “rural” este mai larg decât al celui
agricol sau silvic, aici fiind cuprinse şi alte activităţi cum sunt: industria
specifică ruralului; artizanatul, serviciile productive privind producţia
agricolă şi neproductive care privesc populaţia rurală.
 Spaţiul rural este noţiunea care, prin complexitatea sa a
generat numeroase păreri, care diferă de la un autor la altul, dar
în esenţă se ajunge aproape la aceleaşi concluzii.
După anumite păreri, se consideră că “spaţiul rural” poate fi definit în
funcţie de noţiunile care îl caracterizează, el cuprinzând tot ceea ce nu este
urban. Această definire generală creează, adesea, confuzii între noţiunea de
rural şi noţiunea de agricol, ceea ce nu corespunde realităţii.
Spaţiul rural nu este un spaţiu concret şi eterogen. Eterogenitatea
poate fi privită sub două aspecte: primul se referă la teren – topografie,
152
subsol, sol şi microclimat; al doilea aspect se referă la demografie –
densitate, polarizare de la mici aşezăminte la mari aglomerări urbane.
O definire mai completă a spaţiului rural apare prin luarea în
considerare a următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori,
densitate, tip de mediu), structural şi funcţional (tip de activităţi şi de
relaţii).
Din această definiţie a spaţiului rural sunt evidenţiate cel puţin
următoarele elemente:
 spaţiul rural se caracterizează printr-o slabă densitate a
populaţiei;
 formele de stabilire umană sunt satele şi comunele,
caracterizându-se prin individualitatea şi discontinuitatea
spaţiului construit;
 activitatea productivă este predominant agricolă şi silvică dar
nu exclude industria de procesare şi comerţul rural;
 relaţiile dintre oameni se bazează, în principal, pe cunoaşterea
reciprocă din toate punctele de vedere;
 mediul înconjurător este mult mai puţin poluat decât în mediul
urban etc.
 Sistematizarea (amenajarea) rurală reprezintă o componentă
importantă a ansamblului acţiunilor de organizare complexă a
teritoriului şi are ca obiectiv principal corelarea diferitelor
funcţiuni economice şi sociale ce se manifestă pe acelaşi
teritoriu, precum şi cele de producţie, de locuire, de
comunicaţii, hidroameliorative etc. vizând dezvoltarea
echilibrată a teritoriului şi aşezărilor.
Sistematizarea rurală este o activitate deosebit de complexă cu efecte
semnificative asupra activităţii şi vieţii umane de pe un anumit teritoriu. Are
obiective precise, metode de cercetare adecvate şi se bazează pe principii
specifice bine conturate, ea poate să constituie o disciplină de studiu
deosebit de interesantă şi utilă.
Prin componentele sale, spaţiul rural se deosebeşte de toate celelalte
spaţii existente pe un anumit teritoriu. Cele mai semnificative deosebiri între
spaţiul rural şi celelalte spaţii pot fi semnalate în următoarele domenii:
structura economică; densitatea populaţiei; profesiile de bază dominante;
cultură şi edificii culturale; viaţa spirituală; relaţiile interumane; cutumele
etc.
153
4.1.1 Funcţiile spaţiului rural

Spaţiul rural, poate fi apreciat, ca fiind mediul natural în care se
instalează activităţile umane, cu condiţia ca acestea să nu fie agresive şi să
promoveze degradarea lui. Revenirea populaţiei spre activităţi agricole şi
neagricole în spaţiul rural poate fi apreciat ca un factor de reechilibru
biologic, pentru că se întoarce într-un mediu lipsit de toate aspectele nocive
oferite de spaţiul urban.
Multiplele activităţi economice, sociale, culturale, etc., care se
desfăşoară în spaţiul rural pot fi sintetizate în trei funcţii principale:
economică, ecologică şi socio-culturală
1. Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de
bază, primară, care are ca obiectiv principal obţinerea produselor agricole şi
a altor bunuri materiale realizate de ramurile productive din amonte şi din
aval de agricultură, precum şi silvicultura, industria forestieră, artizanatul
etc. Obţinerea acestor produse ar trebui să asigure oamenilor din spaţiul
rural condiţii de viaţă satisfăcătoare.
Ţările semnatare ale Cartei europene a spaţiului rural se angajează să
garanteze un sistem de producţie menit să asigure:
 necesarul de alimente al populaţiei;
 garantarea unui nivel al veniturilor pentru agricultori şi
familiilor lor comparabile cu celelelte profesiuni, cu un nivel
de responsabilitate, asigurând o sursă de venit (profit)
fundamental pentru populaţia rurală;
 protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării
mijloacelor de producţie, cum ar fi solul şi apa freatică, pentru
generaţiile viitoare în spiritul unei dezvoltări durabile;
 producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi
producţiei de energie;
 toate nevoile întreprinderilor mici şi mijlocii agricole,
artizanale sau comerciale şi de prestări servicii;
 o bază pentru recreaţie şi turism;
 conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi
biotehnologiei.
Din cele de mai sus rezultă că funcţia economică este o funcţie
complexă care cuprinde un număr mare de activităţi (pluriactivităţi), în
sensul că, spaţiul rural nu mai este conceput ca o zonă eminamente agricolă,
ci ca o structură economică diversificată cu implicaţii sociale complexe care
se referă, în principal la: posibilităţi de plasare a forţei de muncă în activităţi
agricole, stabilitatea populaţiei şi, în special, menţinerea tineretului în
154
spaţiul rural prin oferta de activităţi neagricole dar conexe acesteia,
garantând în acest mod surse de venituri suplimentare pentru populaţia
rurală; folosirea mai complexă a timpului de muncă secundar (parţial) al
salariaţilor în exploataţiile agricole.
2. Funcţia ecologică a spaţiului rural
Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale, exploatarea
rapace a unor terenuri miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei,
comasarea acestora în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte
reduse etc., au determinat apariţia şi intensificarea unuia dintre cele mai
grave fenomene, şi anume “poluarea spaţiului rural” (sol, aer, apă),
deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei
şi producerea unui dezechilibru ecologic în foarte multe ecosisteme ale
spaţiului rural.
Acest impact agresiv, dăunător asupra mediului natural a impus
adoptarea unor măsuri care au menirea să limiteze şi să înlăture efectele
negative ale factorilor poluanţi asupra spaţiului rural.
În acest context sunt formulate măsuri şi de Carta europeană, susţinută
de o legislaţie adaptată la condiţiile concrete ale fiecărei ţări să protejeze
mediul natural. Prevederile acestui document se referă la următoarele
aspecte:
 eforturile susţinute în exploatarea raţională şi durabilitatea
resurselor naturale şi de a se prezerva spaţiile de viaţă şi
biodiversitatea;
 protejarea peisajului, deoarece acesta reprezintă interesul
primordial inclusiv în cazul peisajelor seminaturale sau
amenajate de om;
 protejarea frumuseţii şi a particularităţilor spaţiului rural,
renovând satele şi construcţiile, remediind pe cât posibil
degradările naturii şi ale peisajului;
 înregistrarea locurilor unde există specii vechi sau rase de
animale de crescătorie, peisaje rurale tradiţionale, tehnici
tradiţionale în agricultură etc.;
 de a veghea ca dispoziţiile juridice naţionale şi internaţionale
asupra protecţiei mediului să fie respectate cu stricteţe etc..
Aceste precizări impun o anumită politică de protecţie a mediului
natural. Ea trebuie să cuprindă proiecte de amenajare a spaţiului rural menite
să asigure protecţia şi gestionarea solului, aerului şi pentru conservarea
florei, faunei şi a habitatului lor.
De asemenea, nu sunt lipsite de interes măsurile politice cu privire la
delimitarea zonelor în care construcţiile, echipamentele, circulaţia sau alte
155
activităţi care sunt dăunătoare mediului să fie limitate la strictul necesar, iar
cele cu o agresivitate puternică asupra mediului să fie interzise.
Abordarea globală a acestei probleme presupune stabilirea unei
cooperări internaţionale ştiinţifice, tehnice şi politice pentru asigurarea
gestionării mediului rural continental.
3. Funcţia social-culturală
Prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul comunităţilor
şi celor intercomunitare spaţiul rural are un caracter social.
Aşa cum s-a mai precizat, dimensiunile relativ reduse ale localităţilor,
instituirea unor raporturi specifice între membrii comunităţilor, cunoaşterea
reciprocă şi ierarhizarea socială sunt caracteristici ale relaţiilor din mediul
rural. Spre deosebire de marile aglomeraţii urbane, unde este specific
anonimatul omului, în spaţiul rural toţi oamenii se cunosc între ei din
aproape toate punctele de vedere. În acest cadru social, comportamentul
omului – identitate a activităţii rurale, este total diferit de comportamentul
omului – anonim din colectivităţile urbane. Acesta înseamnă că există
diferenţe şi în ceea ce priveşte comportamentul între cele două comunităţi
(rurală-urbană).
Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai puternică
în cazul colectivităţilor rurale. În comunitate toţi oamenii se cunosc între ei
de generaţii, cei care nu respectă normele de instruire din generaţie în
generaţie se “autoelimină”, îngroşând, de regulă, rândurile din alte spaţii
sociale. În acelaşi timp, “asimilarea” celor noi veniţi în colectivităţile rurale
se produce relativ greoi şi numai după o anumită perioadă de timp.
Viaţa socială a localităţilor este intim legată de viaţa spirituală,
culturală.
Cultura tradiţională, obiceiurile constituie un patrimoniu
inconfundabil al fiecărei localităţi, zone sau regiuni rurale. S-a constat că,
dacă unele tradiţii au dispărut ca efect al “modernizării, al producţiei de
serie mare”, totuşi în spaţiul rural se menţin încă tezaure de etnografie şi
folclor, meşteşuguri care constituie o mare bogăţie.
Se depun eforturi mari din mai multe puncte de vedere pentru a se
reabilita preocupările tradiţionale în domeniul alimentar, meşteşugăresc,
etc..
Apreciem că prevederile din Carta europeană cu privire la dezvoltarea
şi protejarea culturii în spaţiul rural, care are ca obiectiv esenţial,
menţinerea, apărarea diversităţii şi bogăţia patrimoniului arheologic din
zonele rurale şi să promoveze o cultură dinamică, acţionându-se în
următoarele direcţii:
156
 inventarierea, punerea în valoare şi promovarea patrimoniului
istoric şi cultural, inclusiv abilităţile vieţii rurale;
 proiectarea şi dezvoltarea tradiţiilor şi a formelor de expresie
culturală ca şi dialectele locale;
 întărirea identităţii culturale regionale a populaţiilor rurale şi
promovarea vieţii asociative;
 promovarea patrimoniului gastronomic rural şi local.
4.1.2. Principalele caracteristici ale spaţiului rural românesc
Delimitările dintre spaţiul rural şi celelalte forme de spaţii au permis
formularea unor caracteristici specifice:
1. Din punct de vedere al structurii economice, în spaţiul rural
activităţile agricole deţin ponderea cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta
nu exclude existenţa şi a altor activităţi, dimpotrivă, silvicultura şi industria
forestieră în zonele montane şi colinare, au un rol esenţial în economia
spaţiului rural, la care se adaugă turismul şi agroturismul de agrement,
serviciile pentru populaţie etc. Cu toate acestea, economia spaţiului rural
rămâne preponderent agricolă.
Ponderea superioară a agriculturii în economia spaţiului rural devine
din ce în ce mai discutabilă pentru că tendinţa de “implementare” în spaţiul
rural a unor elemente specifice urbanului (industria de procesare a
produselor agricole; dezvoltarea infrastructurii, extinderea activităţilor
culturale etc.), determină scăderea ponderii agriculturii din punct de vedere
al locului pe care-l ocupă în totalul populaţiei ocupate, în produsul brut şi în
valoarea adăugată etc. Tendinţele de scădere a ponderii activităţilor agricole
în economia spaţiului rural este accentuată de reducerea terenului arabil în
favoarea altor categorii de terenuri: cum ar fi pentru plantaţii forestiere,
şosele, drumuri, spaţii pentru alte construcţii cu scopuri turistice şi de
agrement.
2. Din punct de vedere ocupaţional, spaţiul rural este preponderent un
spaţiu de producţie în care activităţile sectoarelor primare deţin o pondere
ridicată în economia acestuia. Alături de agricultură, procesarea produselor,
silvicultura cu exploatarea pădurilor, industria lemnului, industria casnică,
producţia artizanală etc. vin să completeze economia spaţiului rural.
Serviciile productive legate de activitatea agricolă şi silvică încep să prindă
contur şi să-şi aducă un aport în acest domeniu, la care se adaugă
dezvoltarea industriilor conexe agriculturii.
Cu privire la profesiunile practicate în spaţiul rural, acestea sunt
practice, manuale, unele necesitând un grad de calificare şi chiar
policalificare profesională.
157
Populaţia ocupată în servicii neproductive, activităţi social –culturale

deţine o pondere redusă în numărul locuitorilor din comunităţile rurale.
De asemenea, în decursul unui an o bună parte din populaţia care
lucrează în activităţi neagricole cu contract de muncă nelimitat desfăşoară
activităţi agricole ajutându-şi membrii familiei sau completându-şi
veniturile cu cele provenite din muncile agricole prestate la terţi. Se poate
afirma că este o caracteristică a muncii în spaţiul rural ca o persoană să
presteze munci neagricole şi agricole. Această pluriactivitate are consecinţe
multiple asupra stării de spirit a lumii rurale în ceea ce priveşte
autoconsumul alimentar.
3. În ceea ce priveşte forma de proprietate, cea privată este
predominantă. În zonele rurale proprietatea publică şi privată a statului este
mult mai redusă, ea fiind constituită din păşuni, izlazuri, parcuri şi terenuri
cu destinaţii speciale (rezervaţii, parcuri naţionale etc.).
4. O caracteristică importantă a spaţiului rural constă în densitatea
redusă a populaţiei şi a mărimii aşezămintelor bine aerisite şi umane.
Comunităţile umane din spaţiul rural au unele caracteristici specifice şi
anume, raporturile interumane sunt mai bune şi întrajutorarea este mai
frecventă. Locuitorii se cunosc între ei din toate punctele de vedere şi
ierarhizarea lor se face ţinând seama de comportamentul în familie şi
societate.
5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa
naturală, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat
de mai mulţi locuitori. Aerul mai curat, liniştea etc.,guvernează majoritatea
aşezămintelor rurale.
6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social,
este aşezată pe o serie de norme emanate din experienţa de viaţă, din tradiţii,
obiceiurile şi cultura locală.
Viaţa socială şi culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un
patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care alături de economie şi
ecologie dă adevărata dimensiune a spaţiului rural.
7. Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii se
bazează pe complementaritate faţă de agricultură dar aceasta nu exclude
posibilitatea de înfiinţare a întreprinderilor mici şi mijlocii din alte domenii.
Şi în acest caz, faptul că furnizează forţa de muncă disponibilă vine în
complementarea economiei spaţiului rural.
8. Se apreciază că nu se poate pune semnul egalităţii între rural şi
rustic, pentru că şi în domeniul rural acţionează legile progresului care
impun o evoluţie în viaţa oamenilor din spaţiul rural. Este greu să afirmăm
158
că, involuţiile, în anumite perioade, pot avea efecte atât de grave încât să se
ajungă la rusticizarea spaţiului rural.
4.1.3. Spaţiul rural al Uniunii Europene
Definirea noţiunii de aşezare rurală, pe plan mondial, este foarte
diferită, în funcţie de criteriul folosit, statistic (numărul populaţiei,
densitatea etc.), administrativ, legislativ, funcţional etc.
Astfel, O.E.C.D.(Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică) foloseşte un singur indicator pentru a deosebi aşezările rurale
de cele urbane, şi anume: numărul locuitorilor/km2. Din acest punct de
vedere sunt considerate aşezări rurale acelea în care densitatea populaţiei nu
depăşeşte 150 locuitori/km2. La nivelul UE, densitatea medie a populaţiei
este de 115 locuitori/km2, iar criteriul folosit pentru departajarea satelor de
oraşe este densitatea de până la 100 locuitori/km2.
În Ungaria, o aşezare este considerată rurală dacă nu are statut urban
sau are statut urban, dar numărul locuitorilor este sub 10.000 locuitori.
În ţara noastră, statutul unei aşezări este reglementată prin lege,
indiferent de mărimea demografică sau densitatea populaţiei.
Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-
romane, cunoscute sub denumirea de „pagi” şi „vici”, cu o populaţie ce
practica agricultura, iar uneori şi mineritul.
Naţiunile Unite (1967) au adoptat principiile şi recomandările pentru
recensăminte în funcţie de diferenţele naţionale între caracteristicile care
deosebesc zonele urbane de cele rurale, distincţia dintre populaţia urbană şi
cea rurală neputând fi influenţată de o singură definiţie care să fie aplicabilă
în toate ţările. Din acest motiv fiecare ţară ar trebui să hotărască pentru sine
care zone sunt rurale şi care urbane.
Totuşi, Programul Naţiunilor Unite pentru recensământul mondial al
populaţiei, pentru Europa, prevede a include în populaţia urbană, numai
localităţile cu peste 10.000 locuitori, iar cele cu populaţie semi-urbană să
cuprindă între 2.000 şi 9999 locuitori. în tabelul 1.1. sunt prezentate criterii
naţionale care stau la baza clasificărilor aşezărilor rurale.
Noua politică a Uniunii Europene pune un(poate fara un) accent
deosebit pe dezvoltarea rurală.
În Uniunea Europeană (UE-25) peste jumătate din populaţie locuieşte
în localităţi rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.
Încă din 2011, la Göteborg, Consiliul European a concluzionat faptul
că politica de dezvoltare rurală va accentua mai puţin aspectele legate de
susţinerea pe piaţă a agriculturii şi va fi mai mult orientată asupra asigurării
bunăstării oamenilor, animalelor şi plantelor, a conservării mediului, a grijii
faţă de natură şi asigurării unei alimentaţii sănătoase.
159
Tabelul 4.1.
Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale
Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor

Ţara
rurale
Austria Comunităţi cu mai puţin de 5000 de locuitori
Danemarca Aglomeraţiile cu mai puţin de 200 de locuitori
Comune conţinând o aglomeraţie de mai puţin de 2010
Franţa de locuitori, locuind în case învecinate sau la distanţă de
nu mai mult de 200 de metri unele de altele
Populaţia municipalităţilor şi comunelor în care cel mai
Grecia mare centru de populaţie are mai puţin de 2010 de
locuitori
Islanda Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori
Irlanda Aşezări cu mai puţin de 500 locuitori
Comune având mai puţin de 2010 de locuitori în centrul
Luxemburg
administrativ
Municipalităţi cu o populaţie mai mică de 2010 de
locuitori dar cu mai mult de 20% din populaţia activ
Olanda
economică angajată în agricultură, excluzând anumite
municipii rezidenţiale de navetişti
Norvegia Localităţi cu mai puţin de 200 de locuitori
Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de
Portugalia
10.000 de locuitori
Suedia Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori.
Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de
Scoţia
1000 de locuitori
Spania Municipalităţi cu mai puţin de 2010 de locuitori
Elveţia Comune cu mai puţin de 10.000 de locuitori
Sursa: Anuarul Demografic al Naţiunilor Unite (United Nations
Demographic Yearbooks
Foarte mult timp, în Uniunea Europeană politicile rurale s-au suprapus
politicilor agrare şi sectorului agricol. Ruralul european a fost considerat ca
fiind un sector, nepunându-se accent pe dimensiunea spaţială a acestuia.
Noua abordare a ruralului presupune, implicit, şi o definire spaţială a
acestuia. În practica Uniunii Europene a fost adoptat criteriul O.E.C.D.,
bazat pe densitatea populaţiei. În acest fel, încep să devină posibile
160
comparaţiile la nivel internaţional ale condiţiilor şi dinamicii mediului rural
din Europa.
Datele socio-economice disponibile sunt la nivelul regiunilor NUT3.
Acestea includ însă şi aglomerările urbane, astfel că datele nu pot fi agregate
pe coordonate rural–urban, fapt care dezavantajează decidenţii de politici în
domeniul dezvoltării rurale.
Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile care au o
densitate a populaţiei mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat. La nivel
regional (NUTS3) sunt definite ca fiind:
 regiuni predominant rurale cele în care peste 50% dintre
locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori/km2);
 regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori
trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori / km2);
 regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre
locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori/
km2);
 Aplicând această definiţie la populaţia U.E.-25, aproximativ
57% din populaţie trăieşte în regiuni rurale, care acoperă peste
90% din teritoriu.
4.1.4. Evoluţia istorică a dezvoltării rurale în Europa
Dezvoltarea rurală în Europa a fost implicit cuprinsă în Politicile
Agricole Comune (PAC), (Common Agricultural Policy).
Sintetizând principalele etape ale istoriei dezvoltării PAC, acestea ar
putea fi:
La sfârşitul anilor ‟50 şi începutul anilor ‟60, politicile agricole
comune au avut drept scop încurajarea producţiei agricole, prin suportul
direct al producţiei şi prin modernizarea agriculturii.
Structura agricolă a Europei se caracteriza printr-un număr mare de
ferme mici şi o pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură. Existau, de
asemenea, şi multe probleme sociale, cum ar fi: sărăcie în mediul rural şi
şomaj în mediul urban.
În trasarea arhitecturii P.A.C. a fost prevăzută, aşadar, restructurarea
fermelor şi eficientizarea producţiei agricole, prin utilizarea progresului
tehnic în agricultură. În 1962 a fost creat un fond special de garantare a
preţurilor produselor agricole pe piaţă (Fondul European de Orientare şi
Garantare a Agriculturii – E.A.G.G.F.), practic, cel mai mare consumator al
bugetului UE.
Aşadar, la mijlocul anilor ‟60, obiectivele principale ale dezvoltării
rurale au fost îmbunătăţirea structurilor de producţie ale agriculturii şi
îmbunătăţirea condiţiilor de procesare şi vânzare a produselor agricole.
161
Accentul s-a pus pe investiţii în mijloace de producţie, atât la nivelul

fermelor individuale cât şi la nivelul întreprinderilor de procesare şi
desfacere.
Principalele deziderate au fost:
 creşterea productivităţii în agricultură, stabilizarea pieţei;
 asigurarea de venituri-echitabile pentru agricultori;
 securitate alimentară, preţuri rezonabile pentru consumatori.
Principalele mecanisme de realizare a dezideratelor propuse au
fost:
 sistemul preţurilor interne garantate de sprijinire a pieţei;
 protecţia importului;
 subvenţii la export.
Aceasta a fost perioada boom-ului economic. Producţia agricolă a
crescut cu- peste 30% în 10 ani şi s-a caracterizat prin: autoaprovizionarea
cu principalele produse agricole şi sporirea veniturilor fermierilor.
Astfel, în perioada 1962–1972, perioada de implementare a PAC, care
are drept pilon central şi unic dezvoltarea agriculturii, CEE (care fusese net
importatoare de produse agricole) devine un mare exportator de produse
agricole.
Perioada 1973–1982 este denumită „perioada politicii prudente a
preţurilor”. Principalele obiective ale acestei perioade au fost transformarea
micilor ferme în ferme bine echipate, competitive şi conectarea lor la
nevoile pieţei. Fermierii mai în vârstă, cu posibilităţi reduse de adaptare la
piaţă, au avut posibilitatea de a se pensiona, abandonând agricultura, iar
fermele care se aflau în zonele dezavantajate au fost susţinute cu pensii
compensatorii.
În această perioadă a crescut importanţa CEE-9 pe piaţa internaţională
a produselor agricole, aceasta deţinând o treime din comerţul internaţional.
În acelaşi timp creşte şi gradul de autoaprovizionare la o gamă mai largă de
produse agricole.
Are loc înlocuirea taxelor pe producţie cu sistemul cotelor de
producţie (1979).
Fermele de subzistenţă au fost modernizate şi reorganizate pe criterii
de productivitate, iar numărul acestora a scăzut substanţial6.
În anii 1970, conform planului Mansholt, accentul s-a mutat pe
managementul capitalului uman, sub aspectul apariţiei pensionarilor la
vârste mai mici sau al recalificării prin cursuri profesionale.
În anul 1975 sunt definite zonele defavorizate ale Uniunii care
necesită măsuri specifice. Scopul era de a stopa exodul din agricultură şi din
162
mediul rural care ar fi putut afecta chiar existenţa unor comunităţi, precum
şi prezervarea mediului natural şi a naturii.
Pentru prima dată, din motive de ordin economic, social şi de mediu,
este aplicată perspectiva teritorială, în ceea ce priveşte elaborarea politicilor
agricole.
În toată această perioadă are loc o dublare a cheltuielilor bugetare
pentru agricultură.
Aşadar, politicile de dezvoltare rurală în toţi aceşti ani au pus accent,
în exclusivitate, pe sectorul agricol.
Perioada 1983–1991 este o perioadă de criză a PAC.
PAC este intens criticată şi se solicită reforma acesteia, atât din
interior cât şi la negocierile multilaterale din cadrul Rundei Uruguay.
Excedentele de producţie au atins niveluri extrem de ridicate (în special la
cereale şi lactate). Are loc o creştere rapidă a costurilor bugetare.
Cheltuielile PAC au sporit cu 30%, în 1989–1991, la nivelul de 36 miliarde
ECU (peste 60% din bugetul CEE), în contrast cu scăderea veniturilor reale
ale fermierilor şi reducerea semnificativă a numărului acestora. Pe lângă
introducerea de cote pentru noi produse, are loc şi lansarea programului de
scoatere din cultură a terenurilor (20% timp de 5 ani), în schimbul unor
prime substanţiale. Sunt garantate preţurile limită şi sunt stabilite nivelurile
maximale de producţie. Stimularea consumului intern se face prin subvenţii
la consumator.
În ciuda diversificării mecanismelor de control la nivelul pieţelor şi al
producţiilor, problemele fundamentale ale PAC nu au fost rezolvate.
Începând cu anii ‟80, dimensiunea teritorială a politicilor rurale
câştigă tot mai mult teren.
Astfel, în 1988, Comisia Europeană elaborează un nou concept de
dezvoltare rurală care se referă la dezvoltarea rurală integrată, care are
repercusiuni dincolo de simpla producţie agricolă. În acelaşi an are loc
reforma Fondului Structural Agricol. În regiuni ca Scoţia (Western Isles),
Franţa (Lozère) sau în Belgia (zone considerate ca fiind defavorizate) sunt
aplicate primele principii ale dezvoltării rurale integrate, prin încurajarea
adaptării producţiei agricole la cerinţele mediului şi diversificarea acesteia.
Iniţiativa LEADER experimentează acest nou concept de dezvoltare
rurală bazat pe strategii de dezvoltare integrată la nivel local, crearea
parteneriatului local.
La începutul anilor ‟90, componenta de suport pe piaţă a PAC, care şi-
a atins propriile limite în stimularea producţiei a intrat într-un proces de
reformă majoră. Aceasta a fost acompaniată de trei măsuri structurale
finanţate prin Fondurile de Garantare, şi anume: pensionarea înainte de
termen, dezvoltarea agriculturii ecologice, împădurirea pământurilor
163
agricole marginale. Comunitatea adoptă o serie de instrumente şi metode

care reflectă orientarea spre trei mari obiective: restructurarea agriculturii,
dezvoltarea locală-teritorială şi integrarea problemelor de mediu.
Perioada 1992–2009 este perioada reformei Mac Sharry. În această
perioadă, mecanismele de control al disponibilităţilor (reducerea preţurilor
garantate şi acordarea de plăţi directe compensatorii) nu au putut preveni
creşterea excedentelor, care au necesitat costuri din ce în ce mai mari de
stocare. De asemenea, tendinţa de scădere a veniturilor reale ale fermierilor
nu a fost stopată, iar metodele intensive de producţie au afectat profund
mediul. Efectul imediat al acestei crize a fost competitivitate scăzută a CEE
pe piaţa agricolă internaţională. A devenit necesară reformarea politicii
comune.
Reforma a constat, practic, în orientarea în mai mare măsură a politicii
agricole spre piaţa liberă, prin introducerea plăţilor compensatorii directe
determinate de tipul de cultură, de randamentul mediu regional (nu
individual) dintr-o perioadă trecută şi de suprafaţa actuală efectivă. Au fost
reduse presiunile asupra bugetului UE. Efectele reformei au fost vizibile şi
notabile. S-a reuşit, astfel, stabilizarea veniturilor fermierilor şi echilibrarea
cererii şi ofertei pe piaţa comună agricolă.
Presiunea pentru reformă a venit din trei surse:
 prima: de la nivelul comunităţilor rurale şi a decidenţilor
locali. În 2006, în noiembrie, Irlanda găzduieşte Conferinţa
Europeană de dezvoltare rurală în cadrul căreia se face
înţeleasă necesitatea unor politici de dezvoltare rurală mult mai
simple şi abordabile;
 a doua: din necesitatea de restructurare a PAC şi a Fondului
Structural (Agenda 2010), de a creşte competitivitatea
agriculturii, de a îngriji problemele de mediu şi a se pregăti
pentru extinderea UE;
 a treia este legată de contextul internaţional şi de rolul
agriculturii în Europa, sub aspectul bunurilor publice şi de
mediu.
Aşadar, la sfârşitul anilor ‟90 se face simţită nevoia unei politici de
dezvoltare rurală, care să cuprindă restructurarea agriculturii, să se adreseze
problemelor de mediu şi înţelegerii nevoilor extinse ale ruralului.
În perioada 2009–2011 se pune un accent deosebit pe PILONUL al
doilea al PAC – dezvoltare rurală, care devine o prioritate pentru PAC.
164
4.2. Impactul situaţiei actuale asupra
dezvoltării socio-umane în spaţiul rural
românesc
4.2.1. Situaţia demografică a zonei rurale
Declinul populaţiei din România, mai pronunţat în zonele rurale,
constituie o problemă care va trebui rezolvată dacă se doreşte dezvoltarea
economică a acestor regiuni.
De la vârful atins în 1989, populaţia totală a României a înregistrat o
scădere rapidă. Această tendinţă este foarte pronunţată în zonele rurale.
Numărul locuitorilor din zonele urbane a depăşit numărul locuitorilor din
zonele rurale pe la jumătatea anilor 1980, ca urmare a problemelor
economice cu care se confrunta România în acea perioadă.
Odată cu explozia economică din ultimii ani, populaţia urbană a
crescut într-o oarecare măsură, în timp ce numărul locuitorilor din zonele
rurale a continuat să scadă.
Procesul de îmbătrânire şi scăderea naturală a populaţiei, care decurge
din această situaţie, constituie principalii factori ai declinului populaţiei
rurale.
Între 2008 şi 2005, se constată următoarele: (1) ponderea categoriei de
vârstă 0-14 ani din totalul populaţiei rurale a scăzut; (2) ponderea categoriei
de vârstă 15-64 ani a rămas relativ stabilă; (3) ponderea categoriei de peste
65 ani a înregistrat o tendinţă ascendentă, ajungând, în 2005, la 19% din
totalul populaţiei rurale (faţă de 11% în zona urbană). Scăderea naturală a
populaţiei rurale s-a accelerat semnificativ în ultimii cinci ani, ajungând la
rate de aproape – 4/1000 de locuitori iar a populaţiei din zonele urbane a
fost mult mai scăzută, situându-se în jurul valorii de –1, înainte de a atinge
valoarea 0 şi ulterior devenind pozitivă în 2005.
Deşi pozitiv, procentul de migrare internă - dinspre urban spre rural -
nu poate compensa acest declin.
La începutul anilor ‟90, a avut loc o migrare masivă din zonele rurale
către cele urbane.
Tendinţa s-a inversat pe parcursul anilor ‟90, pe măsură ce
restructurarea economică şi restituirea terenurilor au determinat creşterea
atractivităţii zonelor rurale, astfel încât către sfârşitul anilor ‟90, rata netă a
migraţiei urban-rural a devenit pozitivă, deşi a înregistrat unele fluctuaţii în
valori absolute. Cu toate acestea, migraţia urban-rural rămâne insuficientă
pentru a compensa declinul populaţiei rurale.
165
Tabelul 4.2.
Rata de migrare internă, înspre zona rurală, în România (ani selectaţi
din intervalul 1990-2005)
1990 1991 1993 1995 2007 2009 2011 2013 2004 2005
-
-105789 -48910Po-12500
p ula tio n b y urb26620
12588 a n a nd rura
9490l a re as
23485 39554 20537
521422 (millio n inha b ita nts , 1960-2005)
25
20
15
10
0
1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005
Total Urban Rural
Fig. 4.1. Situaţia populaţiei pe zone (urban/rural)

(milioane locuitori; 1960-2005)
Migranţii cu vârste mai înaintate înlocuiesc treptat populaţia mai

tânără din spaţiul rural. La începutul anilor `90, migranţii către zonele
urbane proveneau din toate categoriile de vârstă. Tendinţa s-a modificat în
cea de-a doua jumătate a decadei, tinerii începând să plece din zonele rurale,
iar persoanele mai în vârstă migrând în zona rurală. Spaţiul rural a devenit
din ce în ce mai atractiv pentru populaţia de peste 35 ani şi mai cu seamă
pentru cei de 45-54 ani, care sunt, de obicei, mai vulnerabili pe piaţa muncii
din spaţiul urban şi care se îndreaptă către zonele rurale, unde încep să
desfăşoare activitatea de subzistenţă. Cu toate acestea, pentru unele
persoane, traiul în spaţiul rural este o preferinţă faţă de aglomerarea urbană.
Populaţia activă tânără migrează în zonele urbane, în căutarea unor locuri de
muncă mai bune şi a unui mod de viaţă mai atractiv.
Rata netă de migrare internaţională este, de asemenea, semnificativă şi
este legată în principal de categoria de vârstă mai tânără, din spaţiul rural.
166
Migrarea externă a devenit un aspect cu o amploare semnificativă
pentru România, în special în ultimii câţiva ani. Deşi nu există date oficiale
complete în acest sens5, estimările indică faptul că peste 2 milioane de
români – sau circa 10% din totalul populaţiei lucrează în străinătate (în ţări
ca Spania, Italia, Grecia şi Germania; sursa: Open Society Foundation,
noiembrie 2006). Majoritatea lor optează numai pentru angajări temporare.
Potrivit aceluiaşi studiu, incidenţa migrării în străinătate pare să fie mai
mare în rândul bărbaţilor decât în rândul femeilor şi mai ridicată în rândul
populaţiei tinere, faţă de adulţi şi vârstnici. Femeile din zona rurală înclină
mai mult spre migrarea internaţională temporară la vârste mai tinere (18-
29), faţă de femeile din zona urbană.
Rata migraţiei fluctuează astfel: în Centrul ţării (19,8%), în regiunea
Nord-Est (17% din numărul total al emigranţilor români.) (INS, Anuarul
Statistic al României, 2006). Pentru următoarea decadă, se estimează că
numărul lucrătorilor emigranţi va înregistra o scădere sigură, deoarece
economia României dezvoltă şi oferă, progresiv şi sigur, mai multe
oportunităţi de ocupare şi performanţă personală indivizilor.
Migrarea în străinătate are implicaţii economice şi sociale majore,
îndeosebi în zonele rurale.
Sumele de bani trimise în ţară de către cei care lucrează în străinătate,
creează fluxuri financiare importante în economia rurală. Alături de
modificările de atitudine în ce priveşte migrarea în străinătate, aceşti bani
pregătesc calea pentru modernizarea şi dezvoltarea spaţiului rural. Cea mai
mare parte a acestor sume sunt investite în tranzacţiile imobiliare (locuinţe
şi terenuri), în încercarea de a se ridica nivelul calitativ al vieţii şi de a se
asigura un mijloc de protecţie în cazul eventualelor probleme financiare.
Spiritul antreprenorial constituie şi el un element care se dezvoltă în rândul
celor care au lucrat în străinătate (7% sunt dispuşi să înceapă o activitate
agricolă comercială, în timp ce 24% îşi deschid afaceri în sectorul non-
agricol). Cu toate acestea, migrarea în străinătate atrage după sine costuri
sociale. Dinamica intensă a migrării nu compensează capacitatea de reacţie
a sistemului de asistenţă socială. Au loc separări ale membrilor familiilor,
copiii rămânând în grija rudelor din ţară.
Un studiu efectuat de Fundaţia SOROS indică faptul că aproximativ
170.000 copii din ciclul gimnazial au cel puţin un părinte care lucrează în
străinătate. Dintre aceştia, 80.000 au doar tatăl plecat, 55.000 doar mama,
iar în cazul a 35.000 dintre ei, atât mama, cât şi tatăl sunt la lucru peste
graniţă. Cele mai afectate regiuni sunt vestul (Banatul, Crişana,
Maramureşul), unde 27% din părinţii copiilor din ciclul gimnazial lucrează
în străinătate şi estul (Moldova), cu 25%.
167
Diversitatea etnică din România este mai degrabă redusă. Populaţia

totală este predominant românească (89,48%, conform Recensământului
populaţiei din 2012). Ponderea românilor a înregistrat o uşoară creştere de-a
lungul anilor (85,64% în 1956 şi 88,12% în 1977). Minorităţile etnice
principale sunt maghiarii (6,60%), romii (2,47%) şi germanii (0,28%).
Totuşi, unele minorităţi etnice tind să fie mai rurale decât altele. Incidenţa
populaţiei rome din spaţiul rural este de 61%, un procent mult mai ridicat
decât incidenţa populaţiei rurale de origine germană (30%). Pe plan
regional, cea mai mare diversitate etnică se poate observa în Transilvania,
Banat, Bucovina şi Dobrogea.
4.2.2. Piaţa muncii
Creşterea economică recentă, concentrată în mare parte în sectoarele
urbane, non-agricole ale economiei, atrage populaţia activă în zonele
urbane. Migrarea în exterior a populaţiei rurale tinere, alături de
îmbătrânirea populaţiei rurale, conduce la un declin al forţei de muncă
disponibile din spaţiul rural. Populaţia rurală activă a scăzut cu aproape 7%
în perioada 2012-2005, ajungând la circa 4,5 milioane, în timp ce populaţia
activă urbană a crescut cu 3%. În cifre absolute, rata de ocupare a urmat
îndeaproape această tendinţă, aproximativ 4,2 milioane de persoane având
locuri de muncă în zona rurală.
Rata de ocupare a populaţiei din mediul rural, raportată la totalul
populaţiei active rurale, cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64 de ani a scăzut cu
6,8%, în perioada 2008 - 2005,
Ac tiv atingând
e p o p ula tio n a ndprocentul
e mp lo y mede
nt 61,6% în anul 2005.
Ratele de participare şi ocupareb ycrescute a re a din zonele rurale maschează
şomajul ascuns. (tho us a nd s , 2000-2005)
5500
5000
4500
4000
2002 2003 2004 2005
Legendă: Urban active population Rural active population

Urban employment Rural employment
______Populaţia urbană activă __ __ Populaţia rurală activă
_______Rata de ocupare urbană _ _ _ Rata de ocupare din mediul rural
Fig. 4.2. Populaţia activă şi rata de ocupare, pe regiuni

(mii persoane, 2010-2005)
168
Rata de participare din zonele rurale depăşeşte cu 5-10% nivelul din
zonele urbane în perioada 2012-2005, deşi se înscrie pe o curbă
descendentă. Convergenţa dintre ratele de participare rurală şi urbană a fost
o consecinţă a îmbătrânirii constante a populaţiei rurale şi a atractivităţii
crescute a pieţei muncii din spaţiul urban. Rata de ocupare din zona rurală
depăşeşte şi ea, cu un procent semnificativ, pe cea din zona urbană,
rezultatul fiind o rată a şomajului rural mult mai scăzută (5.2%) decât cel
urban (8.8%).
Numărul actual al şomerilor din spaţiul reprezintă 33% din numărul
total de şomeri din România. În loc să reflecte existenţa unor ocazii de
angajare mai bune, rata de ocupare ridicată din zona rurală indică o ocupare
insuficientă – persistentă a forţei de muncă din această zonă. Majoritatea
locuitorilor din spaţiul rural lucrează pe cont propriu, în special în
agricultură, unde productivitatea şi veniturile medii continuă să rămână
scăzute, aşa cum le indică ponderea ridicată a ocupării (32,2%) faţă de
contribuţia acestui sector la PIB (14%).
În profil regional, tendinţele privind gradul de ocupare a populaţiei din
totalul populaţiei active, se reflectă diferit, în funcţie de specificitatea socio-
economică zonală şi de transformările complexe ce au avut loc în cadrul
economiei naţionale, ca urmare a procesului de restructurare.
Caracteristicile regionale ale acestui fenomen sunt:
 Reducerea ponderii agriculturii, ca domeniu de activitate
pentru locuitorii mediului rural, din regiunile Vest, Nord-Vest,
Centru şi Bucureşti şi orientarea spre sectorul industriei şi al
serviciilor în aceste regiuni;
 Menţinerea interesului pentru sectorul agricol în regiunile
Nord-Est, Sud-Est, Sud şi Sud-Vest, unde populaţia ocupată
înregistrează fie stagnări, fie creşteri;
Reorientarea populaţiei spre sectorul serviciilor, în detrimentul
sectorului industrial în regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud şi Sud-Vest,
evoluţie generată, pe de o parte de dinamica ascendentă a sectorului
serviciilor, iar pe de altă parte a recesiunii resimţită de sectorul industrial.
Situaţia structurii populaţiei active, pe grupe de vârstă şi regiuni de
dezvoltare prezintă aspecte importante din punctul de vedere al potenţialului
forţei de muncă în rural, şi anume:
 Nivelul maxim al populaţiei active este reprezentat de
categoria de vârstă cuprinsă între 35-49 de ani, aspect valabil
pentru toate regiunile de dezvoltare, cu excepţia municipiului
Bucureşti; urmat de grupa 25-34 de ani, cu valori foarte
apropiate de grupa 35-49 de ani;
169
 Grupa 50-64 ani prezintă un nivel comparabil cu cel al

primelor două grupe, însă, în unele situaţii, diferenţele sunt
semnificative;
 Grupele 15-24 ani şi peste 65 de ani ocupă ultimele poziţii.
Există anumite diferenţe între regiunile de dezvoltare în cadrul
aceleiaşi grupe de vârstă; acestea sunt mai evidente în cazul grupelor
marginale, de 15-24 ani şi peste 65 de ani şi mai mici pentru celelalte grupe
de vârstă.
De asemenea, tinerii din mediul rural, cu vârste cuprinse între 15-34
ani sunt reprezentaţi după statutul profesional, astfel: patroni 23,3% din
totalul de 33.000, lucrători pe cont propriu, 21% din totalul de 1.553.000 şi
46% lucrători familiali neremuneraţi din 1.198, statistică ce arată că
segmentul tinerilor este slab reprezentat în mediul de afaceri (INS, 2005).
Până de curând, sectorul primar a constituit principalul furnizor de
locuri de muncă din economia ţării.
În 2005, agricultura, silvicultura şi piscicultura (clasificare CAEN) au
angajat 2,9 milioane de persoane, reprezentând 32,2% din totalul locurilor
de muncă (faţă de 30,3% în industrie şi construcţii şi 37,5% în sectorul
servicii). Cu toate acestea, odată cu creşterea economică începută în 2010,
agricultura a pierdut din forţa de muncă, aceasta migrând către sectoarele
secundar şi terţiar.
Totuşi, sectorului primar prezintă importanţă în ceea ce priveşte
furnizarea locurilor de muncă în spaţiul rural. Majoritatea locuitorilor rurali
sunt ocupaţi în agricultură, silvicultură şi piscicultură (64,2%), în timp ce
doar 18,7% muncesc în sectorul secundar, iar 17,1% în sectorul terţiar.
Agricultura are un rol important pentru asigurarea unui venit, prin
propria angajare, în timp ce diversificarea activităţilor din zona rurală
rămâne o problema care trebuie rezolvată.
Majoritatea celor care lucrează în agricultură sunt proprii lor angajaţi,
iar agricultura reprezintă doar 3,2% din numărul total de angajaţi din
economia ţării. Economia rurală non agricolă utilizează numai 24,5% din
populaţia rurală activă. Numărul locurilor de muncă din sectorul non-agricol
rural s-a diminuat în intervalul 2008-2005. Acest declin se explică prin
micşorarea sau restructurarea sectoarelor rurale non-agricole, creşterea
migrării în exterior, în rândul populaţiei active şi veniturile medii scăzute
din zona rurală, care generează mai puţină ocupare şi mai puţine oportunităţi
de diversificare. Diversificarea activităţilor din zona rurală rămâne o
problemă care trebuie rezolvată astfel că, numai 457.000 locuitori rurali
(10% din totalul locurilor de muncă din rural) lucrau în sectorul
meşteşugăresc.
170
4.2.3. Structura ocupaţională, pe activităţi economice
(2008-2005)
O anchetă structurală a sectorului agricol indică faptul că în 2005, nu
mai puţin de 8,5 milioane de persoane au contribuit la producţia agricolă.
Această cifră cuprinde persoanele pentru care agricultura reprezintă
activitatea principală, dar şi cele pentru care agricultura este o activitate
secundară, dar care nu sunt cuprinse în statisticile oficiale ale forţei de
muncă.
Majoritatea acestora muncesc în exploataţii individuale (8,4 milioane
de persoane), în timp ce un procent minoritar lucrează în ferme cu
personalitate juridică (78.366 de persoane). În medie, persoanele implicate
în activităţi agricole au o performanţă de numai 30% din potenţialul unui
angajat cu normă întreagă, fie din cauză că agricultura constituie o ocupaţie
secundară, fieEmpdin
lo ymecauza slabei
nt structure b y theproductivităţi
ma in e co no mic obţinute din numeroasele
exploataţii individuale,a ctivitie
de mici dimensiuni.
s (1998-2005)
100%
80%
60%
40%
20%
0%
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Agriculture Industry and constructions Services
Fig. 4.3. Structura ocupaţională, pe activităţi economice
Restructurarea activităţilor la nivelul fermelor şi intensificarea

capitalului pentru fermele comerciale va conduce inevitabil, la utilizarea
unei forţe de muncă mai reduse pentru îmbunătăţirea competitivităţii.
Experienţa din alte sisteme agricole, din Statele Membre ale Uniunii
Europene sau din alte ţări, reprezintă o dovadă importantă în acest sens.
Aceste schimbări cu impact negativ asupra şomajului arată încă o dată
nevoia de creare de locuri de muncă în sectoarele non-agricole, pentru a
putea absorbi forţa de muncă eliberată din agricultură.
Pe piaţa muncii din zona rurală se observă diferenţe regionale.
Agricultura ca principală activitate ocupaţională a scăzut în importanţă
în vestul, nord-vestul şi centrul ţării. Forţa de muncă rurală din aceste
regiuni s-a orientat din ce în ce mai mult către sectorul industriei şi cel al
171
serviciilor. Totuşi, ponderea agriculturii în totalul gradului de ocupare s-a

menţinut sau chiar a crescut în restul regiunilor. La rândul său, şomajul rural
înregistrează nivelele cele mai ridicate în sudul ţării şi cele mai scăzute în
vestul şi sud-vestul ţării.
La nivel regional, se observă că cea mai mare pondere de ocupare în
sectorul non-agricol din mediul rural se înregistrează în Regiunea de Centru,
cu un procent de 30,8% în sectorul secundar şi 24,6% în sectorul terţiar, în
timp ce în Regiunea de Sud-Vest se înregistrează cea mai scăzută pondere
(10,9%, respectiv 10,3%)(INS, 2005).
Totuşi, economia rurală este slab diversificată şi încă dependentă de
activităţile agricole, ceea ce are drept consecinţă venituri reduse pentru
întreprinzătorii din mediul rural.
4.2.4. Veniturile şi nivelul de sărăcie

Veniturile rurale sunt relativ scăzute, iar discrepanţa faţă de zonele
urbane se măreşte din ce în ce mai mult.
Referitor la venitul gospodăriilor, acesta diferă de la o gospodărie la
alta, astfel că în zonele rurale media venitului/persoană/lună este de
aproximativ 95 Euro, în timp ce în zonele urbane este stabilit în jurul sumei
de 135 Euro. Venitul, la nivelul gospodăriilor rurale, provine în special din
producţia agricolă şi asigură aproximativ 45% din venitul total, pe când în
zonele urbane un procent de 61,1% provine din salarii. Media venitului
provenit din activităţile non-agricole la nivel de gospodărie a fost în anul
2005, de aproximativ 12 Euro/lună reprezentând, doar 4,1% din venitul net
(„Tendinţe sociale” – INS 2005).
Veniturile rurale se diversifică, îndepărtându-se de predominanţa
agriculturii de subzistenţă. Ponderea veniturilor (atât în numerar, cât şi în
natură) din agricultură încă depăşesc 40% din venitul total brut din zona
rurală, în timp ce salariile se situează în prezent în jurul procentului de 25%.
Mai mult, veniturile din agricultură provin în principal (77%) din surse în
natură – cum ar fi alimentele produse în gospodării, pentru autoconsum, fapt
care subliniază caracterul subzistent al agriculturii. Tendinţele apărute în
compoziţia veniturilor rurale indică totuşi faptul că are loc o diversificare a
activităţilor, veniturile provenite atât din pensii cât şi din salarii crescând în
termeni reali, dar şi ca pondere din totalul veniturilor rurale şi depăşeşte
importanţa veniturilor agricole în natură, care înregistrează o oarecare
scădere.
172
Incidenţa sărăciei este considerabil mai mare în zonele rurale şi în
rândul angajaţilor din agricultură.
În ultimii ani, economia românească s-a îmbunătăţit, iar gradul de
sărăcie a scăzut şi el. Deşi s-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce
priveşte reducerea sărăciei absolute, beneficiile noului val de creştere nu
ajung la toate segmentele populaţiei. În România, sărăcia predomină în
mediul rural, peste 70% din oamenii săraci se găsesc în zonele rurale.
Grupurile expuse fenomenului de sărăcie sunt persoanele care lucrează în
agricultură pe cont propriu (32%), şomerii (27%), persoanele care lucrează
pe cont propriu în afara agriculturii şi casnicele (23%). Prin prisma vârstei,
incidenţa sărăciei este cea mai mare în rândul tinerilor (în special în
categoria de vârsta 15-24)
(Raportul INS&BM de monitorizare a sărăciei, bazat pe Ancheta
bugetelor gospodăriilor; date din 2006).
Rural incomes, per capita, constant 2006 prices

400.0
350.0 gross total income

300.0
250.0 gross wages

RON
200.0
cash incomes from
150.0 agriculture
100.0 social protection

(incl. pensions)
50.0
in kind incomes from
0.0
agriculture own-
2001 2002 2003 2004 2005 2006 consumption)
 venit total brut;

 salarii brute;
 venituri în numerar din agricultură;
 asigurări sociale (inclusiv pensii);
 venituri în natură,din agricultură (autoconsum).
Fig. 4.4. Incidenţa sărăciei pe vârste şi zone de rezidenţă (%, 2006)
Între regiuni există diferenţe substanţiale de incidenţă a sărăciei.

Zonele rurale din estul şi sud-vestul ţării sunt cele mai sărace, în timp ce
populaţia rurală din jurul capitalei şi din partea de vest a ţării au o situaţie
materială mai bună.
173
4.2.4. Dezvoltarea afacerilor şi turismului

Dezvoltarea afacerilor în România prezintă diferenţieri semnificative
între regiuni, cu privire la activitatea economică naţională, în anul 2005
există un număr de 450.666 de agenţi economici, din care majoritatea erau
întreprinderi mici şi mijlocii, reprezentând 99,5% din totalul
întreprinderilor.
Referitor la densitatea acestora, la nivel naţional erau în medie de
20,38 IMM/1000 de locuitori (aproape de 3 ori mai mică decât media
europeană), iar în spaţiul rural media acestora era de 6,4 IMM/1000 de
locuitori. Dezvoltarea afacerilor în România prezintă diferenţe mari între
regiuni, în ceea ce priveşte micro-întreprinderile, rata cea mai ridicată s-a
înregistrat în regiunea Nord-Est,3,8%, iar cea mai redusă în regiunea Sud-
Vest, 7,6%, iar în Bucureşti-Ilfov - 23,6%. (INS, Anuarul Statistic al
României, 2006)
Dezvoltarea antreprenorială este slab reprezentată în zonele rurale ca
efect al resurselor materiale limitate, al educaţiei deficitare, al nivelului
scăzut al utilităţilor precum şi al fenomenului de migraţie temporară masivă
spre urban sau peste hotare.
Analiza micro-întreprinderilor din zonele rurale evidenţiază
capacitatea relativ redusă a acestora de a răspunde exigentelor referitoare la
furnizarea locurilor de muncă pentru populaţia din mediul rural, numărul
mediu al salariaţilor din micro-întreprinderile din mediul rural fiind de
113.332, în anul 2005, acestea reprezentau 13% din numărul total al micro-
întreprinderilor la nivel naţional, adică aproximativ 4,2 micro-
întreprinderi/1000 locuitori. Mai mult de 50% (21.316 micro-întreprinderi)
din totalul micro-întreprinderilor din mediul rural (40714 micro-
întreprinderi) desfăşoară activităţi de comerţ. (INS Anuarul Statistic al
României, 2006).
Explicaţia acestei puternice orientări către comerţ rezidă în resursele
scăzute, perioada mai scurtă pentru recuperarea investiţiilor, lipsa de
capacităţi şi abilităţi. Astfel, apare ca necesitate obiectivul de sprijinire a
micro-întreprinderilor din alte domenii, care pot avea un impact mult mai
pozitiv la nivelul economiei rurale. Pentru aceasta, există o discrepanţă în ce
priveşte abilităţile care trebuie acoperită prin formare profesională şi o serie
de alte măsuri cum ar fi sprijin pentru activităţi economice, formarea şi
îndrumarea întreprinzătorilor. Unul dintre grupurile ţintă specifice este acela
al lucrătorilor agricoli cu un nivel scăzut de educaţie. Este nevoie de
formare într-o serie de domenii, de la tehnologie şi afaceri până la probleme
de interes general, cum ar fi mediul, sănătatea şi siguranţa ocupaţională.
174
În prezent, conform datelor ONRC din 2007, există un număr de
145.609 de persoane fizice autorizate (PFA) şi 39.433 asociaţii familiale
autorizate care desfăşoară activităţi economice în mediul rural şi se
constituie, de asemenea, ca micro-întreprinderi. Deşi numărul acestora este
relativ ridicat, deţinând o pondere de aproximativ 70% din totalul agenţilor
economici din mediul rural identificaţi ca micro-întreprinderi, cifra de
afaceri a PFA-urilor şi AF-urilor este foarte scăzută, ceea ce explică
capacitatea financiară redusă a acestora.
În ceea ce priveşte împărţirea pe genuri, la nivel naţional, se remarcă o
pondere mai redusă a persoanelor de gen feminin constituite ca PFA şi AF,
reprezentând 33% din numărul total de PFA-uri, respectiv, o pondere de
41% din total AF-uri33. La nivel rural, ponderea femeilor cu iniţiative
antreprenoriale este şi mai redusă.
Analiza activităţilor comerciale, de artizanat şi servicii indică
faptul că, în ciuda aparenţelor, numărul de locuitori din zona rurală, ocupaţi
în activităţile de acest tip, e nesemnificativ. În realitate, aceste activităţi
reprezintă o parte componentă a unei pieţe a muncii neoficiale în spaţiul
rural. Totuşi, venitul care poate fi obţinut din aceste surse acoperă doar
necesarul pentru subzistenţă, existând nevoia acută de dezvoltare a acestor
activităţi care pot contribui la dezvoltarea economiei rurale, în ansamblul ei.
Sectorul micii industrii artizanale, dezvoltat în perioada comunistă sub
forma cooperaţiei, a înregistrat o scădere majoră după anul 1989. Totuşi, în
alte state membre s-a văzut că există un potenţial important în cadrul
sectorului, dacă se acordă destul sprijin şi acesta este dezvoltat.
În ceea ce priveşte localizarea ativităţilor, meşteşugurile, sunt
concentrate în Nord-Est şi Sud, şi în proporţia cea mai mică în Vest. Astfel,
pe regiuni, există mari disparităţi care sunt şi mai accentuate între judeţe şi
comune.
Distribuţia serviciilor este uneori inexistentă în comune şi sate.
Situaţia acestui sector, ca şi a infrastructurii, reprezintă o barieră în calea
dezvoltării altor activităţi rurale, pentru crearea de oportunităţi ocupaţionale
alternative. Sprijinirea furnizării serviciilor în comunităţile rurale reprezintă
un factor important pentru ridicarea calităţii vieţii şi de sporire a
atractivităţii zonelor rurale.
Deşi turismul rural a înregistrat creşteri, acesta prezintă un potenţial
considerabil care nu este suficient exploatat. Sectorul turistic în anul 2005,
comparativ cu anul 2008, a înregistrat o creştere a numărului structurilor de
cazare (+35,4%), a nivelului capacităţii de cazare (+0,95%) şi numărul
locurilor de cazare în pensiunile turistice a ajuns la 22.061 în anul 2005,
33
Sursa: Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, date disponibile la nivelul anului 2007
175
dintre care 50,5% în spaţiul rural (INS Anuarul Statistic al României,

2006.).
Dezvoltarea turismului în pensiuni în mediul rural depinde de
caracteristicile specifice ale fiecărei regiuni, folclor, regiuni etnografice şi
produse agricole.
La nivel regional, în anul 2005, dezvoltarea turismului rural, depinde
foarte mult de existenţa şi calitatea pensiunilor turistice şi de prezenţa unor
tipuri variate de activităţi, de folclor, de existenţa regiunilor etnografice şi
de practicarea agriculturii şi viticulturii (agro-turism).
Turismul specific pentru Bucovina (Nord - Est) este cel religios, în
Maramureş (Nord - Vest), turismul arhitectural şi etnografic, în Transilvania
(Centru) - turismul recreaţional şi cultural, arta culinară şi a vinului, iar la
poalele Munţilor Carpaţi se practică pescuitul. Zonele montane şi cele
forestiere din România asigură o serie de oportunităţi pentru practicarea
turismului şi în special a ecoturismului.
O altă zonă turistică importantă este Delta Dunării (Est), care de
asemenea, prezintă valoare naturală ridicată datorită biodiversităţii şi
permite practicarea diferitelor tipuri de turism (odihnă, pescuit, artă
culinară).
În ceea ce priveşte împărţirea pe regiuni a numărului de pensiuni în
mediul rural, la nivelul anului 2005, se prezintă astfel: Zona Bucureşti -
Ilfov deţine 0,5%, Zona Vest 4%, Zona Sud-Vest 4%, Zona Sud-Est 8,9%,
Zona Sud 10,3%, Zona Nord-Est 14%, Zona Nord-Vest 14,8%, Zona Centru
43,7%, ceea ce arată o dezvoltare diferenţiată.
Turismul rural şi agro-turismul (specific legate de activităţile din
fermă) sunt activităţi generatoare de venituri alternative, ceea ce oferă
posibilităţi de dezvoltare a spaţiului rural, datorită peisajelor unice, ariilor
semi-naturale vaste, ospitalităţii înnăscute a locuitorilor din mediul rural.
Conservarea tradiţiilor, culturii, a specialităţilor culinare şi a băuturilor
precum şi diversitatea resurselor turistice rurale oferă potenţial pentru
dezvoltarea acestui sector.
Este necesar un proces de modernizare, dezvoltare şi inovare pentru
turismul românesc, precum şi de creare de servicii turistice moderne şi
competitive. Sectorul este afectat de lipsa organizării, promovării şi
diseminării informaţiilor precum centrele turistice ce activează la nivel
local. Turismul rural nu este dezvoltat astfel încât să întâmpine cerinţele
pieţei atât la nivel naţional cât şi internaţional, în mod deosebit, existenţa
infrastructurii de turism nu răspunde cerinţelor turiştilor în ceea ce priveşte
structurile de cazare cât şi cele recreaţionale, atât din punct de vedere
calitativ cât şi cantitativ.
176
Necesitatea de identificare şi promovare a potenţialului turistic rural a
condus la apariţia unor reţele de promovare a acestuia (ex ANTREC).
Deşi în ultima perioadă numărul de unităţi de primire turistică a
crescut, cel al centrelor de promovare turistică este limitat, considerent
pentru care este necesară concentrarea asupra sprijinirii promovării
turismului rural.
Există foarte puţine metode de măsurare a succesului şi rentabilităţii
investiţiilor în turism, din cauza naturii semi-informale a activităţilor, a
promovării şi marketingului slab organizate mai ales la nivel judeţean şi
local, ceea ce face dificil ca întreprinzătorii/operatorii să ajungă pe piaţă şi
să-şi dezvolte afacerile corespunzător. Totuşi, cu un marketing adecvat şi
alte tipuri de sprijin coordonat, produsele unicat ale turismului românesc vor
avea un potenţial important, datorită diversităţii şi atractivităţii lor.
O componentă importantă a vieţii satului este cultura, domeniu
care poate contribui în mod specific la creşterea gradului de atractivitate a
satului pentru populaţia tânără.
Mijloacele prin care se transmite cultura în mediul rural sunt:
căminele şi alte aşezăminte culturale, bibliotecile, cinematografele, radioul,
televiziunea şi internetul.
În ultimii 10-15 ani s-a putut constata o continuă degradare a mediului
cultural al României pe fondul reducerii sprijinului financiar acordat
domeniului, atât din partea bugetului public, cât şi din partea finanţatorilor
privaţi.
Această situaţie a căpătat aspecte alarmante în multe zone rurale, unde
majoritatea căminelor culturale (cca. 97%) beneficiază de un sediu propriu,
dotarea fiind nesatisfăcătoare (pentru cca. 80%) sau şi-au încetat activitatea
şi servesc altor destinaţii.
Situaţia bibliotecilor este caracterizată şi ea de o tendinţă descendentă,
mai mult sau mai puţin asemănătoare cu a altor domenii din viaţa culturală a
satelor, şi cu toate că în anul 2005 se înregistra un număr de 8.239 de
biblioteci, doar o mică parte desfăşura activităţi specifice (INS, 2005).
Patrimoniul cultural al satului românesc reprezintă o sursă importantă
de dezvoltare atât la nivel regional cât şi la nivel local, capitalul simbolic
fiind esenţial pentru identitatea culturală reprezentată prin valori, obiceiuri şi
îndeletniciri, credinţe şi simboluri împărtăşite de către comunitate.
Manifestarea identităţii culturale, a tradiţiilor şi a obiceiurilor este
influenţată de regiune, care reprezintă mai mult decât o locaţie geografică.
Date fiind acestea, menţinerea identităţii culturale trebuie să includă câţiva
factori, cum ar fi educaţia şi consumatorii de cultură.
În acest sens, protejarea moştenirii rurale este extrem de importantă în
ceea ce priveşte dezvoltarea turismului rural ca modalitate de promovare a
177
satelor româneşti, cu un efect pozitiv asupra atragerii turiştilor şi cu

beneficii economice pentru populaţia locală.
Conservarea tradiţiilor, culturii, obiceiurilor din mediul rural şi
promovarea specialităţilor culinare şi a băuturilor tradiţionale reprezintă
mijloace de creştere a potenţialului turistic în multe alte ţări.
România are activităţi culturale semnificative care nu sunt exploatate
din lipsă de organizare, promovare şi dezvoltare.
Zonele rurale din România sunt afectate de lipsa semnificativă a
infrastructurii care afectează atât dezvoltarea economică, cât şi calitatea
vieţii.
În mediul rural, drumurile constituie ruta de transport cea mai
importantă, dar calitatea, şi în general, dezvoltarea acestora şi a traficului
este încă departe de a îndeplini standardele europene. Doar jumătate dintre
comune au acces direct la reţeaua de drumuri iar din acest motiv se poate
spune că reţeaua de drumuri actuală deserveşte doar 3/5 din totalul
populaţiei rurale. Mai mult de 25% dintre comune nu pot utiliza drumurile
în perioadele cu precipitaţii.
În 2005, drumurile publice în România acopereau o suprafaţă de 79
904 km, iar dintre acestea 80% reprezentau drumuri judeţene şi drumuri
comunale. Lucrările efectuate în ultimii ani s-au concentrat în special pe
reparaţii şi modernizări ale reţelei de drumuri naţionale. Resursele financiare
limitate au făcut ca drumurile judeţene şi comunale să fie serios neglijate,
iar calitatea şi gradul lor de utilizare au scăzut34.
34
Sursa: Studiu Banca Mondială, 2004-2005
178
CAPITOLUL 5
CADRUL INSTITUŢIONAL ŞI REGLEMENTAR
AL DEZVOLTĂRII REGIONALE. STRATEGII ŞI
PRINCIPII ALE POLITICILOR REGIONALE
5.1. Necesitatea existenţei unui cadru

instituţional bine organizat şi funcţional
Administrarea şi gestiunea sectorului public reprezintă un capitol de
primă importanţă în programele de dezvoltare economico-sociale, deoarece,
prin intermediul instituţiilor publice, resursele umane şi materiale antrenate
în politica autorităţilor publice pot fi utilizate eficient şi se pot obţine
rezultatele avute în vedere la construirea strategiilor de dezvoltare. Aceste
instituţii sunt cele prin care autorităţile publice implementează programele
de dezvoltare economico-socială, ceea ce impune ca funcţionarea lor să se
ridice la standardele cerute de conjunctura economico-socială şi, totodată, să
contribuie la atingerea obiectivelor politicii macroeconomice - în principal,
în ceea ce priveşte creşterea bunăstării populaţiei şi, în strânsă corelaţie cu
aceasta, creşterea performanţei economiei naţionale.
Prin termenul de "sector public"35 este desemnată acea parte a
economiei naţionale de care Guvernul este direct responsabil. Sectorul
public include administraţiile centrală şi locale, precum şi întreprinderile de
stat şi alte activităţi publice. Comportamentul sectorului public influenţează
direct viaţa economico-socială a ţării, afectând persoanele fizice şi juridice
în multiple feluri şi prin utilizarea unei game largi de instrumente
economice şi financiare. printre aceste instrumente, de primă importanţă
sunt cheltuielile publice, impozitele şi taxele, la care se adaugă întregul
sistem de reglementări ce încadrează activitatea agenţilor economici.
Politica regională are ca principal obiectiv sprijinirea zonelor
geografice mai slab dezvoltate, în vederea diminuării diferenţelor dintre
35
Hardwick P., Langmead J., Kahn B. - "Introducere în Economia Politică Modernă",
Editura Polirom, Iaşi, 2002
179
comunităţile aceleiaşi ţări - sau aceluiaş spaţiu, în cazul Uniunii Europene -

în ceea ce priveşte bunăstarea populaţiei. Pentru ca politica regională - ca
parte a politicii autorităţilor publice - să-şi poată atinge obiectivele propuse,
este necesara existenţa acelor instituţii capabile să gestioneze resursele
proprii şi cele alocate de celelalte autorităţi centrale şi locale în vederea
dezvoltării locale şi amenajării teritoriului.
În cadrul administraţiei publice, instituţiile care implementează
politica regională au de îndeplinit funcţiuni specifice în vederea diminuării
diferenţelor privind condiţiile de viaţă dintre diferitele zone geografice, prin:
- ca primă prioritate, stimularea activităţii agenţilor

economici în zonele cele mai defavorizate - care sunt,
în general, zone rurale, ce prezintă un potenţial
economic mai slab - precum şi a a celor activităţi prin
care sunt realizate bunuri şi servicii destinate
populaţiei mai sărace sau care oferă posibilităţi de
creştere a ocupării forţei de muncă;
- acordarea de sprijin activităţilor ce nu sunt active pe
o piaţă concurenţială - datorită naturii lor sau ca o
consecinţă a stadiului de dezvoltare economică -
deorece desfăşurarea acestora reprezintă un imperativ
pentru bunăstarea populaţiei.
De exemplu, activităţile de producere şi distribuire a
Metode de diminuare energiei electrice se realizează prin societăţi
a discrepanţelor comerciale care, cel puţin în faza noastră de
dintre zonele dezvoltare, nu se afla in concurenţă între ele, dar
geografice funcţionarea lor la nivelul performanţelor înregistrate
pe plan extern constituie un imperativ pentru buna
dezvoltare a ţării, atât din punct de vedere economic,
cât şi social;
- activităţile de tip concurenţial vor trebui să fie în
atentia autorităţilor publice - prin stimulente
administrative, financiare sau legislative - numai în
măsura în care reprezintă un avantaj comparativ faţă
de alte ţări / zone şi/sau dacă autorităţile publice
doresc să extindă partea de piaţă externă a acestora.
Altminteri, rolul Statului se va mărgini la protejarea
condiţiilor concurenţiale de piaţă liberă, fără
intervenţii care să distorsioneze relaţiile dintre agenţii
economici.
180
Dezvoltarea instituţională la nivel regional necesită clarificarea
relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele regionale şi locale, deoarece
acestea au implicaţii multiple, de natură politică, administrativă şi
economică, cu impact important în plan economic şi social.
Sintagma "politică regională"se referă la politica adoptată de o regiune
- definită din punct de vedere administrativ şi instituţional - în vederea
atingerii obiectivelor sale de dezvoltare economică şi socială. Politica
regională nu trebuie confundată cu politica autorităţilor centrale referitoare
la dezvoltaree economică în diversele zone ale ţării - care se pot identifica
cu regiunile - şi nici cu politica descentralizării regionale, care urmăreşte
preponderent realizarea reformei administrative a uniţătilor teritoriale.
În domeniul descentralizarii, Carta Europeană a Autonomiei Locale36
se bazează pe considerente general acceptate de ţarile semnatare:
- existenţa structurilor şi funcţionarea autorităţilor locale şi
regionale reprezintă unul dintre principalii piloni ai oricărui
regim democratic;
- cetătenii au dreptul să participe la conducerea afacerilor
publice locale şi regionale;
- dreptul de participare a cetătenilor la conducerea afacerilor
publice se exercită in cele mai bune condiţii la nivel local şi
regional;
- dacă autorităţile publice locale sau regionale dispun de
putere de decizie şi responsabilităţi reale, administrarea
afacerilor publice este mai eficientă şi mai apropiată de
cetăţean;
- lărgirea şi întărirea administraţiei locale şi regionale
Considerente generale constituie o contribuţie importantă la construirea unei
privind descentralizarea Uniuni Europene puternice, deoarece aceasta are la bază
principiile democraţiei şi al descentralizării puterii de
decizie a autorităţilor publice;
- pentru ca autorităţile publice locale şi regionale să-şi poată
exercita prerogativele în bune conditiuni, ele trebuie să
dispună de organe deliberative şi executive constituite pe
cale democratică, care dispun de un mare grad de autonomie
in ceea ce priveşte puterea de decizie privind afacerile
publice, responsabilităţile care le revin, precum şi caile şi
mijloacele de exercitare a acestor responsabilităţi;
- ca o condiţie esenţială pentru realizarea unei autonomii
reale a autorităţilor locale şi regionale, acestea trebuie să
dispună de resurse umane şi financiare corespunzătoare
responsabilităţilor ce le revin.
36
Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul Cartei
Europene a Autonomiei Locale, care a fost adoptatã de Consiliul Europei la Strasbourg, la
15 octombrie 1985 şi ratificatã în ţara noastrã prin Legea nr.199 din 1997 .
181
Potrivit Cartei, "prin autonomie locală se înţelege dreptul şi

capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul
populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice".
Acest principiu este recunoscut de legislaţia internă a statului
semnatar al Cartei şi, pe cât posibil, în Constituţia ţării (Art.3, pct.2 din
Cartă).
Carta Europeană a Autonomiei Locale se întemeiază pe câteva
principii fundamentale, acceptate de toate ţările semnatare:
Autorităţile publice locale alese pe cale democratică.
Administraţia locală "se exercită de consilii sau adunări, compuse din
membri aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi universal, care pot dispune
de organe executive şi deliberative care răspund în faţa lor. Această
dispoziţie nu aduce atingere, în nici un fel, posibilităţii de a recurge la
adunări cetăţeneşti, referendum sau orice altă formă de participare directă a
cetăţenilor, acolo unde aceasta este permisă de lege." (Art.3, pct.2). Acest
principiu prezintă două aspecte:
- principiul general al democraţiei, potrivit căruia sistemul politic este
fondat pe respectul tuturor, ceea ce generalizează dialogul şi încurajează
participarea populaţiei la toate nivelurile de organizare a societăţii civile.
Democraţia este o formă de guvernare în care participarea populaţiei este
asigurată de independenţa conducerii executivem legislative şi judecătoreşti,
precum şi pe alegerile libere;
- apropierea dintre democraţie şi independenţă, care se face în societăţile
democratice, conferă autorităţilor locale alese legitimitate şi
independependenţă în relaţia cu autorităţile centrale;
Autonomie juridică.
În Cartă se prevede că "puterea atribuită autorităţilor administraţiei publice
locale trebuie să fie, în mod normal, deplină şi exclusivă. Ele nu pot fi puse
în cauză sau limitate de către o altă autoritate centrală sau regională, decât
în cazurile prevăzute de lege." (Art.4, pct.4).
Principii fundamentale ale Acest principiu înseamnă că autorităţile locale sau regionale pot să decidă în
descentralizării enunţate în Cartă probleme ce ţin de competenţa lor, iar competenţa de care dispun
autorităţile centrale de a le controla se limitează strict la asigurarea
respectării legii. Evident, în cazul delegăriii de gestiune a serviciilor
publice, activitatea autorităţilor publice locale va fi controlată de
autorităţile centrale.
Principiul independenţei se referă, de asemenea, la libertatea de care
dispune autoritatea publică locală sau regională "de a putea stabili, ele
însele, structurile lor administrative interne, în vederea adaptării acestora la
nevoile lor specifice şi asigurării unei gestiuni eficiente." (Art.6, pct.1)
Gradul de autonomie juridică variază considerabil de la ţară la ţară, din
variate motive: istorice, culturale, ideologice etc.
Autonomie financiară
Autonomia financiară este o condiţie esenţială, fără de care autonomia
juridică nu are valoare. În acest sens, Carta stipulează că "autorităţile
administraţiei publice locale au dreptul la resurse proprii, suficiente, de care
pot dispune în mod liber în exercitarea atribuţiilor lor." (Art.9 pct.2), iar
resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să
fie proporţionale cu competenţele prevăzute de constituţie sau de lege."
(Art.9, pct.2).
Pentru ca autonomia financiară să fie efectivă, resursele financiare ale
autorităţilor publice locale şi / sau regionale trebuie să provină în majoritate
din impozite şi taxe locale, pe care respectivele autorităţi să aibă dreptul să
le fixeze ele însele.
182
Solidaritatea
Autorităţile locale şi regionale care dispun de resurse financiare mai mici
trebuie să beneficieze de măsuri sau proceduri de echilibrare, care să
corecteze efectele unei distribuţii inegale a veniturilor publice şi să le ajute
să poată acoperi cheltuielile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor ce le
revin referitoare la serviciile publice.
De asemenea, granturile acordate în acest scop trebuie să fie granturi
necondiţionate, altminteri autonomia autorităţi publice locale şi regionale ar
putea fi puternic limitată.
Principii fundamentale ale Ierarhizarea
descentralizării enunţate în Cartă Potrivit principiului subsidiarităţii37, general acceptat în administraţiile
publice moderne, responsabilităţile publice vor fi exercitate, de preferinţă,
de acele autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni. La atribuirea
unei responsabilităţi către o altă autoritate trebuie să se ţină seama de
amploarea şi de natura sarcinii, precum şi de cerinţele de eficienţă şi
economie." (Art.4, pct.3).
Ierarhizarea s-a impus ca unul dintre principiile de bază în stabilirea
atribuţiilor autorităţilor publice pe diferitele trepte organizatorice ale
statului: central şi regional, regional şi local sau, în cazul Uniunii
Europeane - între Uniune şi guvernele statelor membre.
Principiile fundamentale asupra cărora ţările europene au căzut de

acord în ceea ce priveşte descentralizarea administraţiei publice consideră că
nivelul regional se afla la baza regimurilor democratice din statele membre
sau care se vor integra în următorii ani, deoarece acesta este un nivel
corespunzător de autoritate pentru:
 încurajarea cetăţenilor de a-şi exercita dreptul de a participa
direct la conducerea afacerilor publice;
 implementarea eficientă a principiului ierarhizării.
De asemenea, puterile de decizie şi de gestiune la nivel regional
permit adoptarea şi implementarea unor politici adecvate fiecărei regiuni.
De altfel, în cadrul întâlnirilor dintre forurile competente din Uniunea
Europeană cu privire la politica regională, s-a avansat declaraţia, care tinde
să devină principiu, potrivit căreia dacă reglementările adoptate la nivelul
întregii Uniuni pot afecta negativ interesele la nivel regional, în procesul de
dezbatere şi decizie a respectivelor reglementări trebuie sa participe şi
regiunile". Această participare poate să îmbrace diverse forme, inclusiv
reprezentarea regiunilor în organele legislative şi admnistrative.
37
Principiul subsidiarităţii afirmă că, dacã un serviciu public poate fi realizat la un nivel
administrativ inferior, atunci acesta este cel mai indicat sã gestioneze şi sã finanţeze
realizarea respectivului serviciu
183
5.2. Strategiile politicilor regionale

5.2.1. Tipuri de strategii de dezvoltare regională
Politica dezvoltării regionale este un concept relativ recent, dar aplicat
în numeroase ţări, utilizând variate metode şi tehnici de elaborare a
obiectivelor şi programelor aferente acestora, precum şi a metodelor de
implementare. Strategiile privind politicile regionale pot fi grupate în două
mari categorii, în funcţie de tehnicile specifice avute în vedere, respectiv în
strategii tradiţionale şi strategii moderne.
Prezentăm mai jos principalele linii directoare ale celor două tipuri de
startegii, evidenţiind, astfel, deosebirile dintre ele :
Strategiile tradiţionale
Strategiile moderne
Dezvoltarea şi diversitatea
Problema regională Dezvoltarea (structuri regionale
economico-sociala a distincte) în condiţii de
regiunii echilibru economico-
social
Creşterea regională Inovaţia şi spiritul
Strategia principală
(economico-socială) întreprinzător
Forme de Descentralizată (regională
Centralizată
organizare şi locală)
Informaţii tehnologice
Capital-infrastructură
Flexibilitate cantitativă
Creştere cantitativă
Servicii şi relaţii
Orientări principale Activităţi lucrative
intersectoriale
Proiecte de dezvoltare
Programme
Intreprinderi
IMM
Probleme regionale
din punct de vedere Probleme regionale în
geografic continuuă mişcare
Dinamica
Conjugarea politicilor Mobilizarea resurselor
de dezvoltare locale spontane
planificată
Dezvoltarea durabilă are trei obiective:

 organizarea urbană durabilă, limitând:
184
o expansiunea urbană;
o creşterea deplasărilor;
o preponderenţa automobilului.
 controlarea mobilităţii interurbane se face printr-o combinaţie
mai bună a mijloacelor de transport, să se limiteze:
o costurile infrastructurii şi impactul lor asupra mediului
o regiunile cele mai dezvoltate să mobilizeze în favoarea
lor investiţiile
 conservarea şi valorificarea spaţiului rural pentru generaţiile
viitoare.
5.2.2. Principiile politicilor de dezvoltare regională

Principiile politicilor de dezvoltare regională se referă, în principal, la
dezvoltarea mecanismelor de implementare a programelor şi la destinaţia
serviciilor publice a căror realizare este urmărită prin programele respective:
 principiul unităţii teritoriului naţional;
 principiul descentralizării serviciilor publice;
 principiul competenţei agenţilor economici;
 principiul concurenţei între operatorii publici şi privaţi.
Principiul unităţii teritoriului naţional, pentru că:
 are caracter global şi nediscriminatoriu al strategiilor de
dezvoltare;
 trebuie să prezinte o dezvoltare echilibrată.
Constituţia impune caracterul unitar.
Principiul descentralizării se bazează pe:
 principiul subsidiarităţii, cu cele trei forme ale sale:
o delegare
o deconcentrare
o descentralizare: funcţională; managerială.
Principiul competenţei se referă la modul de funcţionare a organelor
competente, care pot fi:
 deliberative;
 de execuţie.
Principalele competenţe ale regiunii/locale:
 dezvoltarea economico-socială a localităţilor;
 urbanizarea şi amenajarea teritoriului;
 condiţii de locuit;
 transport, elemente de infrastructură;
 formarea (profesională), educaţia;
 acţiuni sociale, culturale.
185
Principiul concurenţei, care trebuie să funcţioneze atât în domeniul

privat, cât şi în cel public.
Principiul concurenţei la autoritatea publică trebuie să:
 favorizeze concurenţa;
 atenueze disfuncţionalităţile.
Analiza cuprinsă în documentaţiile privind politica regională are trei
axe principale:
 analiza şi punerea în evidenţă a realităţii specifice a regiunii
respective;
 prezentarea cadrului internaţional – atât a încadrării ţării în
spaţiul geografic regional, cum este, de exemplu zona
europeană, precum şi la nivel mondial;
 analiza condiţiilor conjuncturale economico – sociale.
Principal obiectiv central al politicii regionale se referă la echilibrarea
dintre diversele zone geografice şi, în acest sens, se deosebesc mai multe
tipuri de abordări:
 între regiuni (astfel de politică regională este dezvoltata în ţări
precum Canada, Danemarca, Japonia);
 între Nord şi Sud (Italia este ţara care se preocupă intens de
acest aspect);
 între regiuni prospere şi mai puţin (Marea Britanie abordează
politici regionale prin care urmăreşte apropierea nivelului de
dezvoltare economică între provinciile sale);
 între regiuni favorizate/ mai puţin favorizate (de exemplu
Elveţia dezvoltă programe de stimulare a activităţii în zone cu
atractivităţi mai mici) etc.
186
5.3. Instrumentele financiare ale politicii
regionale în Uniunea Europeană
Instrumentele financiare utilizate de Uniunea Europeană în vederea
atingerii obiectivelor de politică economico-socială pot fi grupate, în
prezent, în două categorii:
 fonduri destinate statelor membre sau sprijinirii unor zone cu
care acestea au relaţii tradiţioale, moştenite, de unele dintre
statele membre din perioada colonială. Acestea sunt constituie
din Fondurile structurale (Fondul European de Dezvoltare
Regională FEDR, Fondul European de Orientare şi Garantare
pentru Agricultură FEOGA şi Fondul Social European FSE),
alături de care stau două fonduri speciale (Fondul European de
Solidaritate FES şi Fondul de Coeziune), care se numesc
instrumente structurale;
 fonduri create pentru a sprijinii ţările candidate la integrare să
atingă un nivel de dezvoltare economic şi social apropiat de cel
al ţărilor membre, în vederea diminuării diferenţelor cu care se
vor confrunta când vor fi membre cu drepturi depline. Există
trei astfel de fonduri de pre-aderare, care prefigurează, pentru
ţările Central şi Est Europene candidate, instrumentele
structurale, respectiv : Asistenţă pentru restructurare
economică pentru polonia şi Ungaria PHARE, Instrument
Structural de Pre-Aderare ISPA şi Programul Special de Pre-
Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală SAPARD.
5.4. Principiile implementării fondurilor

structurale
Principiile care stau la baza implementării fondurilor structurale sunt:
- cât mai multe măsuri concentrate în zonele şi

regiunile Uniunii Europene cele mai
Concentrarea
defavorizate pentru a obţine un efect cât mai
mare prin programele implementate
- se elaborează programe de dezvoltare
Programarea multianuale la care participă atât autorităţile
comunitare, cât şi cele naţionale
187
- se are în vedere cooperarea foarte strânsă între

Comisia Uniunii Europene şi autoritatea
naţională-centrală, locală sau regională –
Parteneriat
implicată din fiecare stat membru în
managementul proiectului de dezvoltare
structurală
- asistenţa financiară şi tehnică a Uniunii
Adiţionalitatea Europene este insoţită de contribuţiile statelor
membre
- fiecare stat membru îşi asumă
responsabilitatea pentru implementarea,
monitorizarea, controlul, evaluarea (financiară)
Eficienţa şi efictivitatea a eficienţei şi efectivităţii operaţiunilor finanţate
prin fondurile structurale. De menţionat că se
are în vedere introducerea unui procent de 4%,
ca rezervă pentru perfomanţa obţinută
- o autoritate nu poate şi nu trebuie să fie
implicată în implementarea unui program
Subsidiaritatea regional, dacă obiectivele respectivului program
pot fi realizate de o autoritate situată pe un nivel
administrativ mai mic
5.5. Obiectivele politicii regionale în Uniunea

Europeană
Pentru a defini scopurile politicii regionale şi, implicit, destinaţia
fondurilor comunitare implicate sunt stabilite principalele priorităţi pentru
fiecare perioadă de programare. Pentru perioada 2010 – 2006 au fost
identificate trei domenii prioritare:
 competitivitatea regională;
 coeziunea economică şi socială;
 dezvoltarea zonelor urbane şi rurale, inclusiv a celor
dependente de pescuit.
Aceste trei domenii au condus la definirea unor obiective prioritare,
care, pentru perioada 2010 – 2006 sunt în număr de trei (în perioadele
anterioare au fost şase şi chiar şapte), astfel:
188
Obiectivul 1 teritorial: dezvoltare şi ajustare structurală a regiunilor
mai slab dezvoltate.
Sunt eligibile pentru Obiectivul 1 :
regiunile de nivel NUTS II, al căror PIB/locuitor este mai mic de


75% decât media comunitară ;
 regiunile care înregistrează o densitate scăzută a populaţiei ;
 regiunile ultraperiferice.
Selectarea regiunilor eligibile se face pe o listă nerevizuibilă, fixată la 1
iulie 2009.
Pentru Obiectivul 1 au fost elaborate două programe speciale :

PEACE, destinat sprijinirii procesului de pace în Irlanda de Nord şi

regiunilor frontaliere ;
un program special de asistenţă în favoarea unor regiuni suedeze de

nivel NUTS II, cu densitate mică a populaţiei.
Pentru ca o regiune să se califice pentru asistenţă comunitară în cadrul
Obiectivului 1 trebuie să fie caracterizată prin :
 nivel redus al investiţiilor ;

rata şomajului mai mare decât media înregistrată în Uniunea

Europeană ;
 un nivel insuficient de servicii pentru persoane şi afaceri ;
 infrastructură slab dezvoltată
Obiectivul 1 teritorial
 absoarbe 70% din bugetul fondurilor structurale

din aceste fonduri beneficiază peste 50% dintre regiuni şi 22% din

populaţia Uniunii Europene.
 fondurile comunitare implicate : FEDR, FSE, FEOGA, IFOP
acoperă maximum 75% - 85% din totalul costurilor eligibile
 se acordă maximum 35-50% pentru investiţii în afaceri şi
infrastructură
189
Obiectivul 2 teritorial: reconversia economică şi socială a zonelor

aflate în dificultate structurală.
Sunt eligibile pentru Obiectivul 2:

 zone industriale care înregistrează:
- rata şomajului superioară mediei comunitare;
- procent de ocupare industrială superioară mediei comunitare;
- declin al ocupării industriale.
 zone rurale unde se înregistrează:
- slabă densitate a populaţiei;
- procent ridicat de ocupaţii agricole;
- şomaj ridicat sau diminuarea populaţiei.
 zone care îndeplinesc cel puţin unul dintre criteriile:
- rată ridicată a şomajului de lungă durată;
- nivel ridicat de sărăcie;
- mediu degradat;
- criminalitate şi delicvenţă;
- nivel scăzut de educaţie.
 zone de pescuit, în care:
-parte importantă a populaţiei este ocupată în sectorul agricol;
- gradul de ocupare este în scădere.
Selectarea regiunilor eligibile se face pe o listă valabilă şapte ani, cu
posibilitatea revizuirii în limita plafonului aprobat.
Lista se întocmeşte astfel:
- Statele membre propun o listă a zonelor ce se încadrează în criteriile
stabilite pentru zonele industriale sau rurale ;
- Comisia Europeană stabileşte lista definitivă, în colaborare cu Statele
membre.
Obiectivul 2 teritorial
 - absoarbe 11,5% din bugetul fondurilor structurale
 - din aceste fonduri beneficiază 18% din populaţia Uniunii
Europene.
 - fondurile comunitare implicate : FEDR, FSE
La aceste fonduri se adaugă:
- o susţinere tranzitorie degresivă prin FEDR, pănă la 31 decembrie
2005;
- pot fi acordate ajutoare prin FSE în cadrul Obiectivului 3, prin
FEOGA în cadrul măsurilor de dezvoltare rurală şi prin IFOP în
cadrul măsurilor complementare Politicii pescuitului.
 - acoperă maximum 75% din totalul costurilor eligibile
- se acordă maximum 15-25% pentru investiţii în afaceri şi
infrastructură
190
Obiectivul 3 tematic: dezvoltarea resurselor umane, în afara
regiunilor eligibile pentru Obiectivul 1, prin modernizarea politicilor şi
sistemelor de educaţie şi formare profesională şi promovarea ocupării forţei
de muncă
Acţiunile întreprinse în cadrul Obiectivului tematic 3:
 promovarea politicilor active pe piaţa muncii pentru combaterea

şomajului;
 promovarea accesibilităţii pe piaţa muncii, în special a tinerilor;
 creşterea şanselor de ocupare prin sistemul de educaţie şi formare
continuă;
 promovarea masurilor pentru facilitarea adaptarii la transformările
economice şi sociale;
 promovarea egalitătii şanselor;
 acţiuni orientate spre resursele umane considerate la nivel naţional,
fără a prejudicia principiul coeziunii.
Obiectivul 3 tematic
 absoarbe 12,3% din bugetul fondurilor structurale

 fondul comunitar implicat : FSE
 acoperă maximum 75% din totalul costurilor eligibile
La aceste trei obiective prioritare se adaugă acţiunile de intervenţie

specifică, în afara obiectivelor, pentru pescuit şi dezvoltare rurală, precum şi
iniţiativele comunitare.
În categoria intervenţiilor specifice pentru pescuit şi dezvoltare rurală,
pentru perioada 2010 – 2006 se regăsesc:
Dezvoltarea rurală prin Politica Agricolă Comunitară (PAC):
 investiţii în exploataţiile agricole;
 instalarea tinerilor agricultori;
 formarea profesională;
 ajutor de pre-pensionare;
 ajutor compensatoriu pentru zonele defavorizate sau supuse
constrângerilor de mediu;
 măsuri de protecţie a mediului;
 transformarea şi comercializarea produselor agricole;
 dezvoltarea şi valorizarea pădurilor;
 adaptarea dezvoltării zonelor rurale.
 fondul comunitar implicat : FEOGA
Adaptarea structurilor de pescuit
191
 ajustarea eforturilor;
 modernizarea flotei;
 dezvoltarea acvaculturii;
 protecţia zonelor marine;
 echipamente portuare;
 transformarea şi comercializarea, promovarea produselor
piscicole.
 fondul comunitar implicat : IFOP prin programele din
Obiectivul 1 în regiunile eligibile şi în programe la nivel
naţional în alte regiuni.
Iniţiativele comunitare pentru perioada 2010 – 2006 sunt patru

programe create special în vederea realizării obiectivelor prioritare şi
finanţate din fondurile structurale, respectiv Interreg III, Leader+, Equal şi
Urban. Fiecare program este finanţat dintr-un singur fond, iar împreună
absorb 5,35% din bugetul total alocat fondurilor structurale:
 Interreg III are ca scop primordial stimularea iniţiativei
regionale, în vederea sporirii coeziunii economice şi sociale în
cadrul Uniunii Europene, prin abordarea regiunilor ca entităţi
geografice şi culturale distincte, independent de apartanenţa lor
la un stat sau altul şi susţinând ideea unei Europe a regiunilor.
Pentru atingerea scopurilor propuse pentru programul

Interreg, acesta a fost structurat în trei componente: A, B şi C:
Componenta A – cooperare trans-frontalieră

 are ca scop promovarea dezvoltării regionale integrate
între regiunile cu frontieră comună ale Statelor membre;
 consumă circa 50% din bugetul Interreg;
 are ca priorităţi:
 promovarea dezvoltării urbane, rurale şi a
zonelor de coastă;
 dezvoltarea spiritului antreprenorial, a turismului
şi a initiativelor locale în aceste zone;
 cooperarea în domeniile juridic şi administrativ,
cercetării, educaţiei, culturii, sănătăţii etc.
 protecţia mediului;
 asigurarea infrastructurii de bază cu importanţă
trans-frontalieră;
 crearea unei pieţe integrate a muncii şi
192
promovarea incluziunii sociale;
 îmbunătăţirea condiţiilor de securizare a
frontierelor;
 pregătirea resurselor umane pentru cooperarea
trans-frontalieră.
Componenta B – cooperare trans-naţională

 contribuie la integrarea teritorială armonioasă cu ştatele
membre sau cu ţări din afara Uniunii Europene;
 consumă 14% din bugetul Interreg III;
 finanţează:
 strategii de dezvoltare spaţială
 dezvoltarea unor sisteme de transport eficiente şi
durabile;
 îmbunătăţirea accesului la societatea
informaţională;
 managementul de calitate al moştenirii culturale,
a resurselor naturale şi a mediului natural;
 asistenţă tehnică în vederea stabilirii de
parteneriate trans-naţionale. Această componentă
are în vedere recomandările European Spatial
Development Perspective.
 Componenta C – cooperare inter-regională

 urmăreşte îmbunătăţirea politicilor regionale, prin crearea
de reţele, în scopul asistării cooperării între diverse
regiuni, în special a celor în curs de reconversie
economică sau celor mai puţin dezvoltate;
 consumă minimum 6% din bugetul Interreg III;
 urmăreşte prioritar schimbul de informaţii şi realizarea de
legături între autorităţile publice şi agenţii economici
implicaţi în diverse proiecte, precum şi diseminarea celor
mai bune practici de dezvoltare urbană.
193
Fondul comunitar implicat : Fondul European pentru

Dezvoltare Regională (FEDR).
Are două scopuri principale:

 combaterii discriminărilor de pe piaţa muncii, prin intermediul
cooperării trans-naţionale;
 facilitării integrării sociale şi profesionale a persoanelor azilante.
Statul membru care doreşte să obţină finanţare prin Equal trebuie să
prezinte la Comisia Europeană un Program de Iniţiativă Comunitară, prin
care să arate cum doreşte să implementeze o acţiune eligibilă pentru acest
program, acţiune ce se poate realiza prin două tipuri de parteneriate:
 parteneriate de dezvoltare geografică, respectiv agenţii economici
beneficiari din zona geografică respectivă;
 parteneriate de dezvoltare sectorială, actorii beneficiari aparţinând
unui anumit sector industrial.
În cadrul Equal, Statul membru realizează patru tipuri de acţiuni,
prin care definitivează programele de iniţiativă:
 stabilirea de parteneriate de dezvoltare şi cooperare trans-naţională;
 implementarea programelor de lucru a parteneriatelor;
 realizarea de reţele tematice, diseminarea de bune practici şi urmărirea
impactului asupra politicilor naţionale;
 asistenţa tehnică.
Deoarece Equal se implică în politica de ocupare a forţei de muncă,

respectă cele patru principii ale Strategiei Europene de Ocupare a Forţei
de Muncă:
 angajabilitatea, respectiv combaterea rasismului şi xenofobiei în
accesul pe piaţa muncii;
 antreprenoriatul, prin care se urmăreşte identificarea oportunităţilor de
iniţierea unei afaceri, precum şi dezvoltarea serviciilor public sociale;
 adaptabilitatea, care înseamnă formarea continuă în vederea
posibilităţii de a utiliza noua tehnologie;
 egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi.
194
Fondul comunitar implicat : Fondul social European (FSE).
Leader+ urmăreşte găsirea de strategii de dezvoltare durabilă la nivel

local.
Leader+ are ca beneficiari „grupurile de acţiune locală (GAL)” şi

încurajează întreprinzătorii rurali să dezvolte programe cu implicaţii pe
termen lung privind zona lor geografică în scopul prezervării şi întăririi
moştenirii culturale şi naturale a acesteia stimulării mediul economic local
şi de îmbunătăţirii capacităţii organizaţionale a comunităţii lor. Programul
are trei linii de acţiune:
 Acţiunea 1: strategii pilot integrate de dezvoltare rurală,
pentru zonele mici ca întindere, dar cu puternică identitate
regională;
 Acţiunea 2: sprijin pentru cooperarea trans-naţională şi
inter-teritorială;
 Acţiunea 3: constituirea unei reţele a zonelor rurale din
Uniunea Europeană.
Un aspect important al programului Leader+ îl constituie gradul

ridicat de cooperare pe care îl promovează şi accentul pe preluarea şi
diseminarea celor mai bune modele de dezvoltare rurală.
Fondul comunitar implicat: Fondul de Orientare şi garantare
pentru Agricultură (FEOGA).
Urban II are ca scop promovarea creării şi implementării unor

modele inovatoare de dezvoltare în vederea revitalizării economice şi
sociale a regiunilor urbane în criză, precum şi întărirea schimbului de
informaţii şi experienţă privind dezvoltarea urbană durabilă pe teritoriul
Uniunii Europene.
Principiile operaţionale ale programului Urban II sunt aceleaşi ca şi

pentru Interreg, însă principiile de acţiune ce trebuie avute în vedere de
strategiile de regenerare propuse presupun următoarele aspecte:
 existenţa unei mase critice de populaţie (valorile de
eligibilitate sunt între 10 – 20.000 locuitori) şi a structurilor
de sprijin corespunzătoare în vederea facilitării creării şi
implementării programelor inovatoare de dezvoltare urbană;
 existenţa unor parteneriate locale puternice pentru definirea
195
proiectelor de intervenţie, monitorizarea şi evaluarea

strategiilor;
 o abordare teritorială integrată;
integrarea aspectelor economice, sociale şi de mediu;
 promovarea egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei;
 complementaritatea cu FS şi cu celelalte Iniţiative
Comunitare.
Aceste principii stabilesc cadrul general de acţiune şi au la bază
priorităţile identificate pentru perioada 2010-2006;
Domeniile acoperite de aceste priorităţi sunt: economic, social,
mediu, transport, etc., iar în cadrul lor sunt promovate proiecte ce răspund
unor nevoi specifice;
O trăsătură aparte a programului Urban este gradul înalt de
implicare al autorităţilor locale, ceea ce derivă în mod direct şi firesc din
poziţia şi responsabilităţile pe care le au, dat fiind că Urban se adresează
exact problemelor cu care acestea se întâlnesc şi cărora trebuie să le
răspundă în activitatea lor curentă;
Proiectul de creare a unei reţele a proiectelor dezvoltate în cadrul
Urban - URBACT, cu scopul schimbării de informaţii şi experienţă în
domeniul dezvoltării urbane durabile la nivel comunitar.
Fondul comunitar implicat: Fondul European de Dezvoltare
Regională (FEDR).
Acţiunile inovatoare sunt un set de măsuri finanţate din bugetul

fondurilor structurale şi care au drept scop experimentarea celor mai noi idei
ce pot contribui la diversificarea şi îmbunătăţirea strategiilor de dezvoltare
regională.
Fondurile structurale, care finanţează sau au în vedere finanţarea de
acţiuni inovatoare sunt Fondul European de Dezvoltare Regională
(FEDER), Fondul Social European (FSE) şi Instrumentul Financiar de
Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP).
5.6. Surse comunitare de finanţare a politicilor

de dezvoltare regională
Există două mari categorii de fonduri comunitare prin care sunt
finanţate programele de dezvoltare regională, atât în cadrul Uniunii
Europene, cât şi în ţările în curs de aderare.
196
A. Din prima categorie fac parte38 :
1. Fondurile structurale
2. Fondul European de Dezvoltare
1. Fondurile structurale
Fondurile structurale, care sunt gestionate de Comsia Europeană şi
sunt destinate finanţării programelor pe termen mediu şi lung (structurale),
pentru:
 sprijinirea regiunilor cu un grad de dezvoltare mai slab , în
vederea diminuării decalajului faţă de regiunile dezvoltate;
 restructurarea/reconversia zonelor industriale afectate de
declinul industrial;
 combaterea şomajului structural (de durată) inserţia
profesională a tinerilor;
 promovarea dezvoltării rurale.
Aceste fonduri structurale sunt, în în perioada 2010 - 2006: Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social Euriopean
(FSE), Fondul de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA), Instrumentul
Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP).
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) destinat zonelor
mai puţin dezvoltate, în vederea reducerii decalajelor dintre regiunile
Uniunii Europene. Prin Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)
sunt finanţate acţiuni inovatoare ce experimentează trei teme strategice:
 economii regionale bazate pe cunoaştere şi inovare
tehnologică;
 e-EuropeRegio: societatea informaţională în serviciul
dezvoltării regionale;
 identitatea regională şi dezvoltarea durabilă.
Obiectivele programelor de dezvoltare regională finanţate constau în:
 dezvoltarea infrastructurii de transporturi, comunicaţii,
energetice, etc.;
 investiţiile productive pentru creşterea ocupării forţei de
muncă;
 proiectele de dezvoltare locală;
 sprijinirea tehnică şi financiară a IMM-urilor.
Fondul Social European (FSE), al cărui obiectiv principal constă în
co-finanţarea programelor destinate adaptării la modificările pieţei forţei de
muncă, umărind inserţia profesională a şomerilor şi a grupurilor
38
www.mie.Roumanie/Informaţii/Romana/dicţionar/Pagina F.htm)
197
dezavantajate, în special prin acţiuni de formare şi prin sisteme de favorizare

a angajării în muncă.
În perioada 2010-2006, bugetul alocat acestor acţiuni este de 1 mld. €
şi reprezintă 0,5% din bugetul Fondurilor Structurale.
Fondul European de Orientare şi de Garanţie Agricolă (FEOGA)
care are două secţiuni, secţiunea „Orientare” şi secţiunea „Garanţie”:
 Secţiunea „Orientare” este parte a fondurilor structurale şi
finanţează cheltuielile de dezvoltare rurală, altele decât cele
vizate de secţiunea „Garanţie”, prin care sunt finanţate
acţiunile de:
o sprijinire a agriculturii şi dezvoltării rurale în statele
membre care prezintă o dezvoltare economică mai
slabă;
o promovare a Politicii Agricole Comune în celelalte
state ale Uniunii.
 Secţiunea „Garanţie”, cu ponderea cea mai importantă,
destinată subvenţionării agriculturii în ţările membre, prin
finanţarea măsurilor de susţinere a preţurilor produselor
agricole, inclusiv de restituire la export, ceea ce garantează
stabilitatea preţurilor.
Sumele alocate sectorului agricol comunitar prin ambele secţiuni din
FEOGA se ridică la 4,5% din bugetul comunitar, ceea ce reprezintă circa 40
miliarde € în fiecare an.
Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP), care
finanţează programele de dezvoltare şi de reformă a sectorulu9i de pescuit.
Un fond structural special este Fondul de Coeziune, creat în 1993,
pentru a finanţa proiectele de ameliorare a mediului şi îmbunătăţirea
infrastruturii de transport în ţările membre Uniunii Europene care
înregistrează un Produsul Intern Brut/locuitor < 90 % faţă de media
europeană, respectiv Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia.
Măsurile speciale pentru piscicultură reprezintă un program care este
finanţat din bugetul fondurilor structurale - mai exact prin Instrumentul
Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) şi apare pe fondul
restructurării majore a sectorului pescuitului şi pisciculturii. Priorităţile
acestui program se bazează pe nevoia ajustării structurilor de producţie, în
vederea:
 creării unui echilibru de durată între resursele marine şi
utilizarea lor;
 creşterea competitivităţii firmelor;
 îmbunătăţirea dezvoltării pescuitului şi produselor piscicole şi
a ofertei în acest sector;
198
 sprijinirea zonelor dependente de pescuit în scopul revitalizării
lor.
Componentele structurale ale acestor fonduri reprezintă 37 % din
bugetul de circa 90 miliarde EURO/an al Uniunii Europene.
Rezerva de performanţă
Rezerva de performanţă este un instrument nou, specific perioadei de
programare 2010 - 2006, cu rolul de a spori eficacitatea asistenţei oferită
prin intermediul fondurilor structurale.
Bugetul rezervei de performanţă se constituie prin reţinerea a 4% din
bugetul alocat fiecărui Stat Membru şi se păstrează până la 31 martie al
anului ulterior, când Comisia va aloca această rezervă pe baza propunerilor
primite din partea fiecărui Stat Membru.
2. Fondul European de Dezvoltare

Fondul European de Dezvoltare, creat în 1957 prin Tratatul CEE este
alimentat prin contribuţiile statelor membre ale Uniunii Europene şi este
destinat finanţării proiectelor de dezvoltare economico-sociale a ţărilor din
Grupul Lome39.
B. A doua categorie cuprinde fondurile de preaderare (PHARE, ISPA
şi SAPARD)
În martie 2009, la Consiliul European de la Berlin, şefii de stat şi de
guvern au încheiat acordul politic « Agenda 2010 », care este un program de
acţiune ce are ca obiective principale crearea cadrului financiar pentru
implementarea politicilor Uniunii în perioada 2010-2006, având în vedere
inclusiv lărgirea Uniunii Europene prin primirea de noi membri în anul 2004
şi perspectiva pentru 2007.
In acest sens, au fost reformulate fondurile structurale şi fondul de
coeziune, iar în perspectiva lărgirii Uniunii Europene către est, « Agenda
2010 » a prevăzut crearea de noi instrumente financiare care să sprijine
ţările candidate să aibă, la momentul integrării, capacitatea de a gestiona
ajutoarele structurale comunitare.
39
Convenţia Lome, încheiată între Comunitatea Economică Europeană
(CEE) şi ţările ACP (Africa, Caraibe şi Pacific) în vederea sprijinirii
acestora în domenii economice şi sociale.
199
CAPITOLUL 6
AGRICULTURA – RAMURĂ IMPORTANTĂ A
DEZVOLTĂRII REGIONALULUI ŞI RURALULUI
Anul 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, marchează

o epocă nouă în economia agricolă şi de dezvoltare rurală a ţării noastre. În
acest context, România trebuie să îşi adapteze rapid economia agricolă şi de
dezvoltare rurală pentru a se putea integra în piaţa internă a Uniunii
Europene şi a adopta în totalitate Politica Agricolă Comună (PAC).
Aderarea la UE este, probabil, cel mai puternic factor de presiune
pentru reforma rapidă a agriculturii şi economiei rurale româneşti, dată fiind
necesitatea integrării cu succes în economia rurală europeană.
Modelul european de agricultură se bazează pe un sector competitiv,
orientat spre piaţă, îndeplinind, totodată, şi alte funcţii publice, cum ar fi
protejarea mediului înconjurător, oferirea unor aşezări rezidenţiale mai
convenabile pentru populaţia din spaţiul rural, precum şi integrarea
agriculturii cu mediul înconjurător şi cu silvicultura. Politica Agricolă
Comună îşi deplasează accentul de la subvenţiile directe acordate
agriculturii (pilonul I al PAC) spre dezvoltarea integrată a economiei rurale
şi spre protejarea mediului înconjurător (pilonul II al PAC).
Cunoaşterea, cercetarea, ameliorarea şi dezvoltarea spaţiului rural sunt
activităţi de importanţă vitală pentru o ţară, atât prin dimensiunea spaţiului
rural, exprimată prin suprafaţa deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei
ocupate în activităţi productive, de servicii social-culturale, de habitat şi de
turism.
Spaţiul rural românesc cuprinde, de asemenea, majoritatea suprafeţei
României, având, conform datelor statistice, ponderea de 93,7%.
Cu toată urbanizarea rapidă, ca urmare a industrializării fără precedent
în a doua parte a secolului al XX-lea, în condiţiile reducerii populaţiei
ocupate în agricultură, silvicultură şi piscicultură şi a diminuării ponderii
relative în produsul intern brut, importanţa spaţiului rural nu se reduce, ci,
dimpotrivă, este din ce în ce mai atent studiată, cercetată şi supusă unui
proces complex de dezvoltare.
200
Agricultura a stat în atenţia a numeroşi cercetători, atât din spaţiul
autohton, cât şi din străinătate. În fond agricultura îndeplineşte aceleaşi
funcţii indiferent de coordonatele geografice unde este localizată.
De asemenea, agricultura a câştigat în cercetarea ştiinţifică numeroase
definiri, nici una completă, dar fiecare exprimând o latură care-i pune cel
puţin parţial în vedere caracteristicile intrinsece.
Resursele agricole ale României constituie o însemnată parte a
bogăţiei naţionale. Volumul, structura şi utilizarea acestor resurse impun
schimbări care să reflecte orientarea spre formarea economiei de piaţă
funcţională. Evoluţiile contradictorii care au avut loc în structurarea şi
utilizarea resurselor agricole se datorează unor factori care ţin de
neajunsurile tranziţiei şi s-au manifestat în toate ţările din Europa Centrală şi
de Est în procesul de transformare a economiei, dar şi de un management
defectuos. Rolul important deţinut de agricultură în economia României,
dificultăţile manifestate în transformarea proprietăţii, lipsa investiţiilor
pentru modernizarea fermelor şi rămânerea în urmă a reformei au limitat
utilizarea eficientă a resurselor. Politicile agricole nu au impulsionat
suficient formarea structurilor competitive de exploatare a resurselor, iar
cadrul legislativ şi instituţional din primele etape ale tranziţiei nu a asigurat
efectele aşteptate privind funcţionarea pieţei agricole.
6.1.Contribuţia agriculturii, silviculturii,

pisciculturii în formarea Produsului Intern Brut
Condiţiile geografice favorabile, relieful, clima, solurile fertile, la
care se adaugă forţa de muncă calificată, ataşamentul populaţiei din mediul
rural pentru pământ şi animale, un sistem instituţional administrativ adecvat,
pot face din agricultura României un domeniu de activitate atractiv si
profitabil.
Pe plan naţional, agricultura reprezintă una dintre cele mai
importante ramuri ale economiei româneşti.
Contribuţia agriculturii, silviculturii, pisciculturii în formarea
Produsului Intern Brut reprezintă cca. 9,7 %, în timp ce contribuţia acestora
în PIB-ul celorlalte ţări membre ale UE se situează la aproximativ 1,7%.
201

Curs Regional Si Rural

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Regional Si Rural

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

CAPITOLUL 2 - ASPECTE PRIVIND DEZVOLTAREA DEGIONALĂ ÎN

CAPITOLUL 3 - DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ....... 97

CAPITOLUL 4 - DEZVOLTAREA SPAŢIULUI RURAL ÎN ROMÂNIA ŞI

CAPITOLUL 5 - CADRUL INSTITUŢIONAL ŞI REGLEMENTAR AL

5.2.1. Tipuri de strategii de dezvoltare regională 180

5.2.2. Principiile politicilor de dezvoltare regională 181

CAPITOLUL 6 - AGRICULTURA – RAMURĂ IMPORTANTĂ A DEZVOLTĂRII

6.7.3. Căile de perfecţionare a reformei structurale în

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 260

Abordarea de mai jos îşi propune prezentarea problematicii dezvoltării

3.1. Începuturile regionalismului în Europa

face posibilă structurarea, în secolele XIX respectiv XX, a statelor naţionale.

18 Föderalismus: Sonderform des Regionalismus, In: Esterbauer, Fried – Pernthaler, Peter

3.2. Uniunea Europeană – o privire

3.3. Caracteristicile regionalismului actual

În Europa de după 1989 se pot distinge două procese contrare şi totuşi

structuri de tip nou. De prima categorie ţin cooperarea scandinavă22 şi cea

22 Prima structură internaţională a cooperării scandinave a fost Consiliul Nordic (1953) cu

Mureş-Tisza (DKMT – Ro-Hu-Yu), Hajdu Bihar-Bihor (Hu-Ro), Prutul Superior (Ro-Md-

Sursă: Practical Guide to Cross-border Cooperation, European

31 Convenţie ratificată de România în 1996.

alin. 3), iar autorităţile administraţiei publice funcţionează la nivelul

Total Total Produsul intern brut

Politica dezvoltării regionale şi locale ce susţine dezvoltarea

În concluzie, o regiune este considerată rurală, dacă ponderea

În afara acestei clasificări, bazată pe indicatorii demografici, trebuie

Nivelurile NUTS 1, 2 şi 3 sunt diferenţiate în raport de următoarele

Regiunile clasificate nu includ numai regiuni rurale, în această

Harta Macroregiunilor din România

Nivelul NUTS 2: 8 regiuni de dezvoltare cu o populaţie medie pe

Nivelul NUTS 3: 41 judeţe plus municipiul Bucureşti, care reflectă

Harta regiunilor de dezvoltare:

Nivelul NUTS 4: nu se foloseşte, deoarece nu s-au realizat asocieri de

3.3.3. Aspecte generale ale politicii de dezvoltare

În cadrul Consiliului European de la Berlin, din martie 2009, şefii

pot accede oriunde la o pregătire avansată, de calitate, în conformitate cu

3.3.4. Instrumentele financiare europene utilizate în

Fondurile Structurale sunt instrumentele financiare prin care

 investiţii productive pentru crearea şi menţinerea unor locuri

intrate în anul 2004, la care se alătură România şi Bulgaria aflate pe agenda

Pentru a estima amploarea dezastrului natural şi a justifica utilizarea

LEADER+ este programul prioritar având ca obiectiv dezvoltarea

Zonele dependente de pescuit sunt regiunile de coastă unde locurile de

Obiective prioritare Reforma Agenda Obiective prioritare

3.4. Cadrul institutional pentru coordonarea,

3.5. Ajustarea dezvoltării economice regionale

 Obiectivul 1 priveşte dezvoltarea şi ajustările structurale ale

Piscicolă (IFOP). Domeniile de activitate vizate de cele patru fonduri

administrative a Statelor Membre şi a Comisiei Europene şi la reducerea

indicaţie aproximativă a alocării financiare acordată fiecărei

Programe regionale de management şi dezvoltare

 dezvoltare instituţională, în vederea implementării aquis-ului

2. ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession-

Numele ISPA ISPA

3.5.3. Obiectivele comunitare finanţate de

1. Obiectivul Convergenţă se concentrează pe accelerarea Convergenţei

Lista regiunilor transnaţionale eligibile se întocmeşte de către Comisie,

4.1. Definiţia şi caracterizarea spaţiului rural

4.1.1 Funcţiile spaţiului rural

Populaţia ocupată în servicii neproductive, activităţi social –culturale

Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor

Accentul s-a pus pe investiţii în mijloace de producţie, atât la nivelul