Analiza zonei foclorice şi etnografice

Bistriţa-Nãsãud

Masterand: Florin-Adrian Hebean

Anul I
Muzică Religioasă și Folclor Muzical
 Județul Bistrița-Năsăud însumează conservarea unor legături teritorial-
tradiționale, beneficiază de un cadru natural variat, cu elemente ce se asociază și se
completează, care, împreună cu elementele înscrise în peisaj de-a lungul secolelor,
dispune de posibilități reale pentru o continuă dezvoltare social culturală
multilaterală.
Zona Bistrița-Năsăud se învecinează cu o serie de zone etnografice, cum sunt
Țară Lăpușului și Maramureșul istoric în partea de nord-vest, zona etnografică
bucovineană a Dornelor și în continuarea zona etnografică moldovenească Neamț,
în partea de est, peste culmea Carpaților Orientali, porțiunea muresana a Câmpiei
Transilvane la sud-est iar în partea de sud-vest cu porțiunea mureșeană a Câmpiei
Transilvane.
Din punct de vedere administrativ, județul Bistrița-Năsăud se învecinează spre
nord cu județul Maramureș, la vest cu județul Cluj, la sud-est cu județul Mureș iar la
est cu județul Suceava.
Cercetările întreprinse până în prezent au scos la iveală asemănări și legături
de ording etnografic și folcloric deosebit de semnificative și cu zonele etnografice
Țară Lăpușului și Câmpia Transilvaniei, o partea din cea din urmă fiind cuprinsă chiar
în județul Bistrița-Năsăud.
Bistrița-Năsăud - subzone etnografice
Reliefarea diferențierilor etnografice dintre anumite părți ale județului Bistrița-
Năsăud, a dus la conturarea teritorială a unui număr de șapte subzone, cu specifice
de ording geografic, economic, al ocupațiilor tradiționale principale, de ordin istorico-
demografic și artistic-popular. Cele șapte subzone etnografice sunt următoarele:
Ciceu-Beclean, Năsăud, Rodna, Bargău, Bistrița, Șieu și Câmpie.
Prima subzonă etnografică, Ciceu-Beclean, cuprinde pe lângă o porțiune din
lunca Someșului Mare, o întinsă suprafață colinară și montană sprijinită spre vest și
nord de culmea Brezei și Munții Țibleș, de la intersecția cu Țara Lăpușului. Subzona
Ciceu-Beclean este străbătură de două vai principale - Valea Mare și Valea Ilișua, cu
numeroși afluenți, ambele vai fiind orientate dinspre nord către sud. Pe luncă
Someșului se află comunele Petru Rareș, Braniștea, Uriu, Chiuza și orașul Beclean,
pe Valea Mare comuna Ciceu-Giurgești iar pe Valea Ilișua comunele Căianu Mic,
Spermezeu și Tarlisaua. Unele dintre satele componente ale acestor comune se
extind pe văile secundare sau pe coline. Izvoarele istorice arată că, încă din a doua
jumătate a secolului al XV-lea un număr de 15 localități dintr-un total de 60, făcea
parte din domeniul cetății Ciceu, precum și una (Braniștea) aparținea de cetatea
Unguraș, alături de alte 34, ambele cetăți constituind multă vreme posesiuni ale Țării
Moldovei. Locuitorii acestei subzone au practicat agricultură în mai mare măsură pe
șesuri, lunci și colinele joase iar în mai mică măsură pe coastele dealurilor și în
părțile montane până la altitudini de pește 800m. În afară de creșterea vitelor în sat,
locuitorii dinspre munții Tiblesului au acordat un interes mai pronunțat păstoritului
pendulator. Încadrată între Țara Nasaudului, Câmpia Transilvaniei și Țara Lăpușului,
subzona Ciceu - Beclean se diferențiază prin conservarea unui caracter tradițional al
culturii și artei sale populare.
 În ordinea amplasării subzonelor etnografice în mediul geografic se află
subzonă Năsăud. De la Someșul Mare până la coama munților Rodnei către
Maramureș, subzona Năsăud cuprinde patru vai: Zagra, Salauta, Gersa și Rebra,
care se varsă în Someșul Mare. Pe luncă Mureșului se află comunele Nimigea,
Salva, Rebrișoara precum și orașul Năsăud, întregite cu altele aflate pe văile laterale.
Comuna Zagra se afla pe valea cu același nume, Valea Salautei adăpostește
comunele Coșbuc, Telciu și Romuli iar valea Rebrei comunele Rebra și Parva.
Exceptând comuna Nimigea de Jos unde maghiarii dețin 2/3 din populație, populația
acestei subzone este în special românească. Din trecutul istorico-social al subzonei
Năsăud este de menționat faptul că tot timpul în această subzonă au fost oameni
liberi, făcând parte din districtul românesc al Rodnei, din regimentul grăniceresc și
districtul Nasaudului. Aceste situații le-au înlesnit afirmarea pe plan cultural și
național. Alături de agricultură de luncă, deal și munte, locuitorii acestei subzone au
practicat creșterea vitelor, păstoritul pendulator cu văratul la pășunile montane
(pendulare simplă) și adeseori cu iernatul în zona fânațelor de pădure sau de sub
pădure (pendulare dublă). În zonele muntoase o pondere au deținut și pădurăritul,
vânătoarea și pescuitul. Prezentând anumite asemănări cu subzonă etnografică
Ciceu-Beclean, portul popular năsăudean a dezvoltat într-un mod mai pronunțat
câteva piese specifice, că: sumanul lung cu guler răsfrânt, izmenele largi la bărbați,
cămașă lungă frumos brodată la femei că și la bărbați, pălăria cu bor mare și până
mare de păun.
Cea de-a treia subzonă etnografică, Rodna, cuprinde de-a lungul Someșului
Mare comunele Feldru, Maieru, Rodna, Șanț, alte cinci comune pe Valea Ilvei: Ilva
Mica, Leșu, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Lunca Ilvei precum și orașul Sângeorz Băi vestit
prin apele sale minerale. După cum rezultă din enumerarea de mai sus, localitățile
acestei subzone pătrund de-a lungul văilor până în inima munților Rodnei în nord și
ai Bargaului în sud-est. Pentru înțelegerea interferențelor de ordin etnografic cu
Moldova, este de menționat că civitas Rodna, cel mai vechi oraș medieval din întreg
județul, în mai multe perioade din secolele XV și XVI a fost sub stăpânirea Moldovei,
întotdeauna împreună cu localitățile subzonei Rodna, iar uneori și cu ale subzonei
Năsăud. Sub denumirea de valis Rodnensis, împreună cu subzonă Năsăud a
constituit un district românesc independent, apoi pendinte de magistratul bistrițean,
iar ulterior a făcut parte din regimentul de graniță și districtul Năsăud. Această
populație românească a practicat pe lângă mineritul rodnenilor și agricultură de
munte în terase, de coastă, de deal, până la altitudini apropiate de 1000m precum și
creșterea vitelor și păstoritul. Îndeosebi în condițiile administrației militare grănicerești
s-au practicat pădurăritul și plutăritul forestier pe Someșul Mare și în continuare pe
Tisa până la Solnoc. Din notele particulare ale portului bărbătesc sunt de menționat
cămașă mai scurtă, izmenele și cioarecii mai strâmți, sumanul relativ scurt, croit pe
corp și cu guler îngust, cu unele evidente asemănări cu portul transcarpatic,
bucovinean și moldovenesc.
Subzona Bargău, cunoscută în literatura geografică și etnografică și sub
numele de Valea Bargaului, cuprinsă între munții Bargaului la nord și munții Călimani
la sud-est este alcătuită din patru comune: Josenii Bârgăului, Prundul Bargaului, Tiha
Bârgăului și Bistrița Bargaului, toate aflate pe valea cu același nume. Multă vreme
acest teritoriu a constituit o posesiune feudală a familiei Bethlen, după care a intrat în
componentă regimentului de granița la Năsăud, apoi a districtului năsăudean, iar din
anul 1876 a făcut parte din județul Bistrița-Năsăud, împreună cu subzonele
etnografice Năsăud și Rodna. Populația din zona Bargaului, preponderent
românească, a practicat agricultură pe toate formele de relief, creșterea vitelor pentru
nevoile gospodărești, păstoritul pentru nevoile de schimb precum și vânătoarea și
pescuitul. Din practicarea pădurăritului s-a dezvoltat lemnăritul și comerțul cu lemn
cioplit și cherestea, transportate în satele de pe Câmpia Transilvaniei în schimbul
produselor agricole. Se remarcă portul tradițional bărbătesc și femeiesc de pe Valea
Bargaului, caracterizat printr-un croi ce continua să rămână tradițional, care
împrumută o linie de suplețe și elegantă deosebite, printr-o decorație bogată în
motive realiste florale, realizate atât în stil geometric cât și în manieră desenului liber,
negeometric, precum și printr-o cromatică specifică în nuanțe de roz-roșu și roz-
galben la pânzături și printr-o policromie fermecătoare în decorul broderiilor de pe
cămăși că și de pe pânzături.
Subzona Bistrița prezintă unele aspecte de cultura materială și spirituală mai
complexe, explicabile pe de o parte prin prezența mai pronunțată a naționalităților
conlocuitoare, iar pe de altă parte prin existența vechiului oraș Bistrița, reședință
județului. Ea alcătuiește o subzonă centrală, înconjurată numai de subzone ale
județului Bistrița-Năsăud. Aceasta se compune din două comune aflate pe Valea
Budacului - Cetate și Budacul de Jos, apoi comună Livezile și orașul Bistrița pe valea
cu același nume, precum și comună Dumitra sitata peste Dealul Târgului. Cercetările
istorice pun în lumina următoarele faze de populare: colonizarea sașilor în secolul al
XII-lea, mai tărziu adăugându-se în orașul Bistrița populație maghiară. Populația
românească a fost mereu prezența atât în mediul rural cât și în orașul Bistrița. Cu
excepția satelor Ragla și Budacul de Sus care au făcut parte din granița
năsăudeană, celelalte localități au aparținut districtului săsesc Bistrița. Satul Sărată a
fost cuprins un timp în domeniul cetății Unguraș de sub suzeranitatea Moldovei. În
mediul rural s-au practicat pe lângă ocupațiile principale și secundare tradiționale,
formele de agricultură specializată că viticultură și Viișoara, Dumitra și Livezile
precum și pomăritul aproape în toate localitățile. În Bistrița au funcționat în tot evul
mediu bresle meșteșugărești, formate aproape în exclusivitate din meșteri sași.
Subzona Șieu cuprinde localitățile situate de-a lungul văii cu același nume din
din comunele Șieu-Odorhei, Șintereag, Șieu-Măgheruș, Mărișelu, Șieu și Șieuț
precum și Monorul, apoi comunele Lechința și Galații Bistriței de pe Valea Dipsei,
afluent al Sieului. Relieful acestei subzone cuprinde luncă și terasele răului, luncile
văilor laterale precum și colinele învecinate. Naționalitățile conlocuitoare din subzonă
Șieu au cunoscut aceleași faze de populare că și în subzonă Bistrița. Fară îndoială
că în aceste localități și în împrejurimi s-au dezvoltat interesante raporturi de ordin
etnografic între populația autohtonă și cea săsească și ungurească, reflectate în
piese meșteșugărești, îmbrăcăminte, construcții gospodărești și ocupații tradiționale.
Pe lângă ocupațiile tradiționale comune cu ale naționalităților conlocuitoare, românii
din localitățile Monor, Gledin, Șieuț, Ardan, Sebiș, Mărișelu, Santioane s-au
specializat într-un păstorit mai intensiv pentru piață (produse lactate, lâna, miei) în
care scop au închiriat pășuni aparținătoare satelor săsești, în perioada de primăvara
și tomnat. Referitor la notele mai caracteristice ale portului popular românesc din
această subzonă, până în vremea din urmă prezența unor forme tradiționale
semnificative prin caracterul lor autentic: portul părului lung la bărbați îndeosebi în
satele Ardan, Sebiș, Gledin unde se pastrareza și o strigătură care îl reflectă: "Părul
meu nu trebe tuns, Numa retezat și uns". Adaugăm cojoacele lungi bătrânești purtate
pe față sau pe dos, după anotimp și starea vremii. Bătrânii au mai purtat căciuli și
vara.
Câmpia preluată din întinsă zona a Câmpiei Transilvaniei, succesiv cu ocazia
diferitelor arondări administrative alcătuiește cea de-a șaptea subzonă etnografică.
Subzonă cuprinde 11 comune, două dintre acestea se afla pe Valea Dipsei
(Sânmihaiu de Câmpie și Teaca), trei pe Valea Melesului (Nușeni, Chiochiș, Matei)
precum și alte șase: Budești, Miceștii de Câmpie, Silvivasul de Câmpie, Urmeniș și
Milaș. Dintre cele de mai sus, Teaca a jucat un rol economic mai deosebit că târg
medieval și centru viticol săsesc. În numeroase localități din această subzonă,
populația românească și maghiară a cunoscut mai din plin decât în restul subzonelor
condițiile iobăgiei. Locuitorii acestei subzone au practicat pe scară largă agricultură
cerealieră și culturile agricole specializate: sfecla de zahăr, tutunul precum și
viticultură la Teaca.
Ansambluri din județul Bistrița-Năsăud
În județul Bistrița-Năsăud există o serie de ansambluri folclorice de cântece și
dansuri și grupuri folclorice tradiționale.
Ansamblurile folclorice sunt: „Baltagul”- Monor, „Izvoraşul”- Ruştior, comuna
Şieuţ, „Poieniţa”- Sebiş, comuna Şieuţ, „Ciobănaşul”- comuna Şieuţ, „Măgura
Şieului”- Şieu, „Cununa de pe Câmpie”- Urmeniş, „Bîrgăul”- Susenii Bîrgăului,
comuna Prundu Bîrgăului, „Plaiurile Bîrgăuane”- comuna Prundu Bîrgăului, „Flori
Bîrgăuane”- comuna Susenii Bîrgăului, „Plaiuri Someşene”- comuna Feldru, „Izvorul
Someşului”- Şanţ, „Păunaşii Salvei”- Salva, „Pană de păun”- Telciu.
Dintre ansamblurile folclorice de cântece şi dansuri amintim: „Păuniţa”- Casa
Orăşenească de Cultură Sîngeorz-Băi, „Someşul”- Casa Orăşenească de Cultură
Beclean, „Someşana”- Casa de Cultură Năsăud, „Balada”- Asociaţia Folclorică
Bistriţa, „Doiniţa”- Cercul Militar Bistrţa, „Codrişorul”- Casa de Cultură a sindicatelor
Bistriţa, „Cununa de pe Someş”- Casa de Cultură George Coşbuc Bistriţa,
„Doruleţul”- Palatul Copiilor Bistriţa, „Nunta Zamfirei”- Colegiul Naţional Andrei
Mureşanu Bistriţa, Formaţia de dansuri maghiare „ALAMVIRÁG” din Malin, Formaţia
de dansuri maghiare CSERESZNYEVIRÁG” din Cireşoaia, Formaţia de dansuri
germane „REGENBOGEN”a F.D.R.G. Bistriţa, Formaţia de dansuri ţigăneşti „Ilo
Romano” Lechinţa, Formaţia de dansuri ţigăneşti din Dumitriţa.
Există şi o serie de formaţii de dansuri şi jocuri bătrâneşti precum: Grupul
folcloric tradiţional „Glanetaşul” din Tîrlişua, Grupul tradiţional de obiceiuri „Cununa”
din Maieru, Grupul din Silivaşu de Câmpie, Grupul din Budeşti, Grupul din Ilva Mică,
Grupul din comuna Măgura Ilvei.
Grupuri folclorice tradiţionale sunt: Formaţia de fluieraşi şi chiuitoare- Leşu,
Fluieraşii din Zagra, Grupul de obiceiuri din Bistriţa Bîrgăului, Spermezeu, Grupul de
colindători- Şanţ, Taraful tradiţional- Sângeorz Băi, Taraful tradiţional din Budeşti.

Formaţia de fluieraşi şi chiuitoare- Leşu

Trișcașii există în Leșu din cele mai vechi timpuri. De altfel, aproape fiecare
copil, care păzește mieii, oile sau caprele, putea și poate fi văzut și azi cu trișca după
curea. Din trișcă își cântau mai mult leșenii durerea și dorul, cu trișca și cavalul
imaginau ei curgerea tumultoasă a izvoarelor, cu trișca era pornit și continuat jocul
feciorilor și fetelor la șezătoare.
Din dorința de a completa sonoritățile corului Căminului cultural, Tudor Jarda a
introdus și instrumente populare (trișcă și steag). Folosind acompaniamentul de
trișcă pentru îmbogățirea coloritului sonor al pieselor corale, în mintea coriștilor și a
dirijorului s-a născut ideea înființării unei formații de trișcași pentru completarea
corului. Constituirea formației de trișcași a fost un proces continuu, a avut mai multe
etape, care s-au desfășurat pe durata mai multor ani.
Triștilor le-au fost adăugate: fluiere, fluiere de trestie, tulnic, cobză, buhai,
tamburină, steag, solz de mesteacăn și alte instrumente. Acestor instrumente care
puteau fi folosite în cadrul unui ansamblu drept conducătoare de melodie, li s-au
adăugat apoi treptat steagul cu clopoței, două tamburine, țitera și încă o cobză,
taragotul, cavalul, fluierele fără dop. Acestei formații instrumentale i s-a alăturat din
anul 1969 grupul de chiuitoare care fie cântau melodia cu trișcașii, fie strigau pe
melodia interpretată de aceștia. Din acest grup au făcut parte: Maria Precup;
Mărioara Precup (invitată ocazional); Ioana Zăgrean; Domnița Avram; Maria Pop;
Matroana Persecă; Savira Sidor; Augustina Todica; Șuta Persecă; Elisabeta Cârdan;
Victorița Cărbune;
Înființată în anul 1953, când director al căminului cultural era Toma Artene, și
această orchestră populară a leșenilor a desfașurat o activitate remarcabilă, atât pe
plan local, dar mai ales pe plan regional, național sau chiar international. La
concursurile și festivalurile artistice de amatori cu caracter național, trișcașii au
ocupat întotdeauna locuri fruntașe. Un palmares al premiilor și distincțiilor primite se
prezintă astfel: În anul 1954, premiul III pe țară; În anul 1956, premiul II pe țară; În
anii 1959, 1961 și 1967, premiul I pe țară și titlul de laureat; În anul 1971, premiul III
pe țară.
La acestea trebuie să adăugăm locul fruntaș obținut la cel de al IV-lea Festival
mondial al Tineretului, în care au reprezentat România frații Larion și Grațian Marica.
Cei mai valoroși soliști instrumentiști ai formației au fost: Ion Căilean, George
Mihăese, Ion Todica, Mihăilă Bălăjan, Grațian Marica și Larion Marica.
 Urmând exemplul celor mari, sub îndrumarea învățătorului Lenuț Bagi, s-a
înființat o formație de trișcași și la școala Leșu-luncă, care s-a afirmat în cadrul
concursurilor școlare.
Ca o recunoaștere a valoroasei tradiții ce s-a acumulat la Leșu, de către
echipa de trișcași, s-a hotărât începând cu anul 1968, să se organizeze la Leșu un
festival de muzică populară instrumentală intitulată „Rapsodia trișcașilor". La prima
ediție au participat formații de trișcași din Rodna, Prundu Bârgăului, Târlișua, Salva,
Susenii Bârgăului, Ilva Mică, Spermezeu, Bistrița Bârgăului, Parva, Poiana llvei,
Zagra (toate din județul Bistrița-Năsăud), precum și din Călinești (județul Argeș),
Cătina (județul Buzău),Hodac (județul Mureș), Jina și Sadu (județul Sibiu) și Vaideeni
(județul Vâlcea).
Instructorii formației de trișcași din Leșu, au fost în decursul timpului, Marica
Larion și Bagi Lenuț.
Jocul
Așa cum rezultă din lucrările de specialitate ale profesorilor leșeni Todica
Larion și Maria Suciu , în vechime până în 1940, se jucau dansuri ce se asemănau
atât ca ritm cât și ca melodie cu cele din Bucovina. Dintre aceste dansuri, care au
început treptat să dispară, amintim:
a) Corăbeanca dans practicat numai de bărbați. Dansul consta dintr-un cerc în
care bărbații se prindeau de mână, și avea un vătaf, care ordona toate mișcările
întregii echipe prin comenzi verbale:
Chipăruș degetu-n sus
Chipăruș căciula-n dreapta!
Chipăruș
b) Archeneaua dans cu puternice influențe bucovinești, jucat de asemenea
numai de bărbați. Ei se prindeau de mână, formând un șir care executa mișcări în
ritmul unei hore moldovenești, într-un tempo mai accelerat. Cel din față, vătaful, ținea
în mână o nuia cu care trebuia să lovească pe ultimul dansator. Acesta trebuia să fie
un flăcău isteț și ager, să se miște pe sub ceilalți, să meargă în altă direcție decât
vătaful, să facă orice exhibiții ca să nu poată fi lovit cu nuiaua de către vătaf. În
momentul în care era atins trebuiasă facă schimb cu vătaful.
c) Moldoveanca, dans mixt, în care dansatorii se adunau, în cerc, cu pași
rapizi, ca în bătuta modovenească.
d) Călușarii dans bărbătesc care se aseamănă foarte mult cu Călușarii din
Câmpia Transilvaniei în ceea ce privește desfășurarea și coregrafia lui. La Leșu
călușarii s-au jucat prima dată în 1910, când flăcăii din sat au fost învățați de un
român venit de prin părțile Sibiului. Echipa de călușari a căminului cultural Leșu a
fost înființată în 1927, când un grup de tineri au jucat acest dans în curtea bisericii.
Călușarul s-a păstrat până astăzi fiind jucat de tineri la căminul cultural cât și de
elevii școii generale. Dintre instructorii care au pregătit echipa de călușari îi amintim
pe Leon Marica, Grigore Gomboș, Nicolae Lupșan și alții.
 e)Sârba dans a cârui melodie este de proveniență moldovenească. Dansul se
joacă atât de către fete cât și de către băieți. Feciorii și fetele se prind în perechi,
cuprinși cu o mână după cap, iar cu cealaltă ținându-se unul de altul pe la spate.
Fiecare figură care urmează este ordonată prin strigături.
Alte dansuri cunoscute și jucate de tinerii leșeni, au fost, și unele mai sunt și
astăzi: brâul, roata cu fete, de-a mâna, țigănește, învârtita.

Cu ani în urmă, hora se desfășura în pavilionul din centrul satului, care părea
o grădină de flori, frumusețea costumelor, cămășilor și a pânzăturilor constituind o
adevărată expoziție de artă. Hora era organizată de unul din feciorii isteți, care
angajau ceterași și aveau grijă de buna desfășurare a jocului. Jocul se desfășura
într-o atmosferă sărbătorească. Când intra prima dată o fată în joc, toate privirile
flăcăilor erau îndreptate înspre aceasta. Fata venea la joc însoțită de prietene sau
vecine mai mari, care aveau menirea de a o iniția pe tânăra fată, care trecea, într-o
altă stare: din rândul copilelor, în rândul fetelor de joc. Daca în vremuri mai
îndepărtate fetele intrau în joc pe la 14-15 ani, astăzi intră la o vârstă mai mică, de
11-12 ani. Alături de tineri, la hora satului participau, ca spectatori, și cei vârstnici.
Astăzi jocul duminical se desfășoară în căminul cultural și nu se ține cu regularitate;
se organizează mai mult cu prilejul marilor sărbători de peste an, în restul duminicilor
tineretul participă la discoteci.
Obiceiuri
Șezătoarea
Șezătoarea la Leșu se păstrează din timpuri străvechi, când femeile și fetele
torceau lâna și cânepa la lumina opaițului sau lămpii și se încălzeau la focul din
vatră. Pentru a lucra mai cu spor și a face economie de „naft", fetele și femeile din jur
se adunau în casa unor bătrâni sau a unei văduve, pe care îi ajutau ducând petrolul
pentru lampă, lemne de foc sau chiar alimente: lapte, ouă, făină de mălai, slănină,
brânză, dacă familia respectivă era mai nevoiașă. În general, șezătorile erau mixte,
formate din fete, neveste, femei bătrâne și feciori, dând prilejul fetelor să învețe multe
lucruri de la cele mai în vârstă. Șezătoarea avea, așadar, o valoare de inițiere și era
organizată pe grupuri de case mai apropiate.
Șezătorile încep toamna târziu, după ce se termină toate muncile câmpului, țin
toată perioada Postului Crăciunului și se continuă în Câșlegi, până în preajma
începerii muncilor de primăvară. În șezătoare muca este îmbinată cu petrecerea,
deoarece aici se spun noutățile satului, snoave, povești, ghicitori, se cântă, se
practică diferite jocuri tradiționale, iar de cele mai multe ori se termină cu joc, după
melodia cântată, de obicei, la fluier („trișcă").
Astăzi numărul șezătorilor a scăzut și sunt mai mult șezători de fete și feciori,
alături de care mai participă și neveste tinere.
Claca
 Dintre obiceiurile foarte vechi legate de munca în gospodărie se mai mențin și
astăzi „clăcile", ca forme de întrajutorare în muncă. Acestea se desfășoară pe tot
parcursul anului. Amintim clăcile de: cosit, gunoit, desfăcut porumb, colectat lână,
prășit, secerat, cărăușit (mai ales atunci când omul își construiește o casă). La unele
dintre ele s-a renunțat, dar majoritatea au rămas, ca semn al solidarătății sătești, ca
formă de întrajutorare, dar și ca prilej de destindere și veselie după munca efectuată.
Cea mai îndrăgită și mai plină de fast era claca de secerat, în urma căreia se
împletea din cele mai frumoase spice de grâu, o cunună, care era adusă în sat cu
cântece și alai, udată pe drum de flăcăi și adusă la casa gospodarului, unde urma
jocul și veselia ce țineau până în zorii zilei.
Obiceiul cununii era unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, deoarece țarinile
din jurul satului erau, cu ani în urmă, pline de holde de grâu, orz, ovăz sau secară, iar
seceratul era efectuat doar cu secera, manual, fiind nevoie de mulți secerători pentru
adunatul acestora. Cununa, simbol al hărniciei și rodniciei pământului, era adevăratul
ceremonial al recoltei. Gospodarul care avea mai mult grâu de secerat („un om
găzdac") făcea clacă, chemând fetele din sat să secere gratuit, de obicei o jumătate
de zi. În general, claca se organiza unde era fată de măritat sau fecior de însurat,
fiind prilej de ajutorare și petrecere, dar având și rol de a pregăti formarea unei noi
familii. Fetele își chemau și drăguții, care legau snopii, îi adunau și îi puneau clăi.
După ce terminau de secerat, fetele alegeau spicele cele mai frumoase și împleteau
o cunună. Se alegea apoi, dintre secerătoare, o fată, cea mai frumoasă și mai
vrednică, care trebuia să ducă cununa, pe cap, până la gazdă acasă. Ea era fie
drăguța flăcăului gazdei, fie una dintre neamurile gazdei, fiind dinainte numită de
gazdă să aducă cununa. Fata, întruchipând rodnicia câmpului și perpetuarea speciei
umane, trebuia să fie curată ca o mireasă: „Cine duce cununa/Curată-i ca lumina".
Cununa, ca obiect ritual, reprezintă puterea pământului de pe care s-a strâns
recolta și implică posibilitatea refertilizării magice a acestui pământ: pentru aceasta
cununa trebuia purtată de o fecioară - reprezentând idealul de puritate - și trebuia
udată, iar sămânța ei trebuia amestecată cu sămânța care urma să fie aruncată pe
ogor în următoarea perioadă de vegetație. Spre seară, fetele porneau cu cununa
spre sat în alai, în față mergând fata ce purta cununa, urmată de restul fetelor,
cântând tot timpul drumului, pe o melodie doinită, „horia cununii", până ce ajungeau
la gazdăi. La porți, sătenii admirau secerătoarele, iar flăcăii ieșeau cu cofele și udau
cununa. Fata care purta cununa trebuia să se învârtă în așa fel, încât să nu fie udată
pe haine.
Bistrița-Năsăud – mari interpreți de folclor si intrumentiști
Dintre cei mai de seamă intepreți de folclor ai județului Bistrita-Nasaud îi
amintim pe Valeria Peter Predescu, Cornelia Ardelean Archiudean, Ana Ilca
Muresan, Alexandru Pugna sau Cristian Pomohaci iar dintre instrumentisti pe Ioan
Moldovan si Larion Marica.
Valeria Peter Predescu
Ţara Năsăudului, străveche vatră spirituală românească, este locul unde
folclorul şi tradiţiile străbune au reuşit să dăinuiască învingând timpul.
 VALERIA PETER PREDESCU a fost şi va rămâne emblema cântecului
popular năsăudean, reprezentând cu mare cinste repertoriul muzical al acestei
bogate zone etnofolclorice a Transilvaniei pe marile scene din ţară şi străinătate.
S-a născut la 24 octombrie 1947 în Telciu, o pitorească localitate de pe valea
Sălăuţei, într-o familie de ţărani români, Leonora şi Ioan Peter, fiind astfel foarte
aproape de pulsul vieţii satului cu tot ceea ce are el mai reprezentativ: sărbători,
obiceiuri, datini, cântece etc.
Personalitatea interpretei s-a distins în rândul marilor artişti ai cântecului
popular românesc printr-o fină şi riguroasă percepţie a izvoarelor autentice şi
valoroase ale folclorului nostru muzical.
Darul cântecului l-a moştenit de la mama sa, Leonora, de la care a învăţat
multe din cântecele sale. O altă bogată „sursă” pentru repertoriul interpretei a
constituit-o sora mamei sale, Aristina Olari.
Valeria Peter Predescu a fost o foarte atentă şi tenace culegătoare de folclor,
activitate pentru care a fost distinsă cu numeroase premii, cel mai prestigios fiind
Premiul Fundaţiei Culturale Ethnos. În căutările sale prin satele năsăudene a întâlnit
câteva minunate păstrătoare ale zestrei folclorice locale, reuşind, graţie fructuoasei
lor colaborări, să realizeze înregistrări inedite, unice prin arhaicitate. Printre aceşti
rapsozi populari s-au numărat: Reghina Tăpălagă din Leşu, Ana Vălean din Prundu-
Bărgăului, Florica Sabău din Şieu, Lucreţia Scridon şi Maria Tomi din Mocod, Ioana
Simionca din Sebiş, Nastasia Todica şi Doce Tompa din Telciu etc.
Vastul repertoriu muzical abordat de Valeria Peter Predescu acoperă aproape
toate genurile muzicale folcorice (doine, cântece doinite, cântece de joc, de leagăn,
de dor, de dragoste, satirice, balade, colinde, cântece religioase) şi majoritatea
obiceiurilor regăsite în zona Năsăudului (botezul, nunta, şezătoarea, claca,
obiceiurile agrare).
Beneficiind de o interpretare elevată, cântecele sale sugerează deopotrivă
sobrietatea şi echilibrul, graţia şi sensibilitatea interpretei, care şi-a dedicat întreaga
sa carieră artistică promovării folclorului muzical năsăudean.
Un celebru aforism spune: „Nu poţi fi al lumii dacă nu eşti al poporului din care
faci parte.”
Valeria Peter Predescu este a „lumii” prin neasemuitul său cânt, prin cinstirea
valorilor culturii noastre populare, constituindu-se ca parte integrantă a spiritualităţii
poporului românesc, pe care l-a slujit întotdeauna cu credinţă.
Ioan Moldovan
Printre cei mai de seamă reprezentanţi ai muzicii tradiționale din judeţul
Bistriţa-Năsăud, imagine artistică vie a frumoasei zone a Năsăudului, a localității
Sângeorz- Băi, s-a numărat şi instrumentistul Ioan Moldovan, declarat tezaur viu al
României și al Văii Someșului, un apreciat și foarte iubit violonist, unic prin calităţile
sale muzicale, măiestria interpretativă, autenticitate, frumuseţea și valoarea
repertoriului de cântece populare pe care întotdeauna le-a pus în lumină păstrându-
le specificul local și modul de interpretare învățat de la înaintașii săi.
Tainele viorii le-a deprins din copilărie de la vestiții ceterași ai zonei sale
natale, precum: Ion Ciubotar, Maxim Gabor, Ion Gabor, Maxim Gabor. Tot de la
acești talentați muzicanți a învățat jocurile și cântecele vechi, moștenite din strămoși.
El a reuşit să lase moştenire tainele viorii nepotului său, Ionuț Gabor, dar și altor zeci
de tineri violoniști care au îmbrățișat această profesie de suflet: Dănuț Gabor,
Antonel Urs, Leon Strugar, Solomon Gabor etc.
Împreună cu vestiții ceterași ai locului din anii tinereții, a fost nelipsit de la
nunțile și jocurile satelor năsăudene. De la acești îndrăgiți și talentați muzicanți a
deprins arta interpretării și a învățat jocurile și cântecele vechi, moștenite din
strămoși. Aceste sărbători importante pentru satul tradițional năsăudean de altădată
au fost rampa sa de lansare. Astăzi, putem spune că, Ioan Moldovan a fost un
important depozitar al cântecelor și jocurilor tradiționale din această parte de țară.
Prin tot ceea ce a realizat de-a lungul anilor, căci vreme de peste 50 de ani
domnia sa a cântat cu marii instrumentiști ai zonei, a asigurat acompaniamentul
muzical pentru nenumărate ansambluri folclorice sătești, fiind cel care a condus
muzical Taraful Tradițional din Sângeorz Băi, ceterașul Ioan (Ionică) Moldovan s-a
impus în plan județean, național și chiar internațional, drept un simbol pentru muzica
tradițională din județul Bistrița-Năsăud și din Transilvania.
Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud a colaborat cu instrumentistul
Ioan Moldovan și Taraful Tradițional „Păunița” din Sângeorz Băi la majoritatea
acțiunilor sale culturale, fiind deseori prezenți la festivalurile județene de folclor sau
participând ca delegați ai județului nostru la mari festivaluri folclorice naționale și
chiar internaționale.
Violonistul Ioan Moldovan a fost desemnat de instituția noastră să participe la
Folkloriada Mondială din Ungaria, ediția 2004, în calitate de instrumentist și
conducător muzical al Tarafului Tradițional din Sângeorz-Băi, alături de Ansamblul de
dansuri păstorești „Poenița” din Sebiș. Împreună au participat ca reprezentanți ai
României la această Olimpiadă Mondială a Jocurilor Populare, unde domnia sa a
beneficiat de o apreciere deosebită în toate spectacolele susținute fiind remarcat
pentru modul său original de interpretare a muzicii populare românești.
Instrumentistul Ioan Moldovan a fost laureat în cadrul Festivalului- Concurs
Internațional de Folclor de la Zakopane (Polonia), 2015, unde în cadrul secțiunii
destinate instrumentiștilor tradiționali a obținut Premiul I, fiind prezent în cadrul
acestei manifestări folclorice de rang european alături de Ansamblul Folcloric
„Cununa Someșană” din Maieru, care la acea ediție a fost laureat cu Premiul II.
Instrumentistul Ioan Moldovan, prin maniera sa unică de interpretare,
originală, specifică Țării Năsăudului, şi-a conturat imaginea unui simbol folcloric
pentru judeţul Bistriţa-Năsăud, fiind recunoscut drept un artist popular ce a păstrat și
promovat întreaga sa viață muzica tradițională românească de pe aceste meleaguri
pe marile scene ale lumii.