Cuprins

1. Alegerea si descrierea geografica a zonei

1.1. Cadrul geografic
1.1.1. Informatii generale

1.2. Istoricul zonei

2. Spatiul construit
2.1. Monumente istorice si etnografie
2.2. Case traditionale din Bihor
2.3. Piese de mobilier caracteristice zonei
2.4. Tipologia gospodariei
2.5. Ornamente specifice zonei

3. Cultura locuirii – Mestesuguri taranesti

4. Mestesuguri ale lemnului

Concluzii
Bibliografie

2
 1. Alegerea si descrierea geografica a zonei
1.1. Cadrul geografic

Județul Bihor este un județ din Crișana

situat în nord-vestul României, pe cursurile
Crișului Repede și Crișului Negru, mărginit
la est de Munții Apuseni, iar la vest de
Câmpia de Vest. La est se învecinează cu
județele Cluj, Alba și Sălaj, la nord cu Satu
Mare, la sud cu Arad, iar la vest cu
Ungaria – figura 1.
Fig. 1. Harta României

1.1.1. Informații generale :

o Suprafață : 7.544 km2 (respectiv 3,2% din teritoriul României)

o Populație : 633.629 locuitori
o Orașe : Oradea – reședință de județ cu 225.000 locuitori, mare centru
comercial, cultural, economic; Aleșd, Beiuș, Marghita, Nucet, Salonta, Ștei,
Valea lui Mihai, Vașcău.
o Relieful : complex, dispus în trepte, de la est
(Munții Bihorului cu vf. Curcubăta Mare de 1.849
m, Munții Vlădeasa, Codru Moma, Pădurea
Craiului, Plopiș, despărțiți de depresiunile Beiuș și
Vad-Borod) spre vest (90 m în Câmpia joasă a
Crișurilor). Predominanța calcarului a favorizat
apariția unui pitoresc relief carstic – platoul Padis,
presărat cu tuneluri, cascade subterane, lacuri
ascunse, păduri, canioane și ghețari.
Dealurile piemontane crișene au altitudini între
200-500 m și fac trecerea la Câmpia Vestică.

Fig.2. Harta județului Bihor

3
o Clima : continental – moderată, cu pedominarea circulației aerului umed din

vest, nord-vest, cu precipitații neuniform repartizate, cu vânturi dominante

din vest, nord-vest, sud-vest. Temperatura medie în luna ianuarie este de -2

- -8o C, iar în iulie de 12-24o C.

o Cursurile de apă : sunt reprezentate de Barcău, Crișul Repede, Crișul Negru,

care curg de la est la Vest [1].
o Demografie : Conform recensământului din 2002, Bihorul are o populație de
600.223 și o densitate de 79,56 persoane pe km2, sub media națională de
densitate (93/km2). Județul are 291.613 bărbați și 308.610 femei.
Cetățenii străini, în număr de 909, reprezentau 0,15% din populație.

Fig.3. Bihor – evoluția demografică

Stema județului : se compune dintr-un scut sfertuit; în primul cartier, pe

fondroșu, se află un turn crenelat de culoare neagră, zidit, de argint, dotat
cu o fereastră și o poartă închisă și evocă vechea cetate a lui Menumorut. În
cartierul secund, pe fond albastru, se află 5 spice de grâu legate cu o panglică,
toate de aur. În cartierul trei, pe fond albastru, se află un ciorchine de strugure
cu o frunză de viță, din argint. Atât spicele cât și frunzele de viță simbolizează
hărnicia locuitorilor acestor meleaguri și ponderea importantă pe care a avut-
o agricultura în economia județului. Cartierul patru, cuprinde un hrisov
natural, răsucit la capete în sensuri opuse, validat cu o petece roșie, prinsă cu
un șnur răsucit, roșu și negru, și accesta evocă multitudinea documentelor

4
 care atestă spiritualitatea locuitorilor din zonă.
Trei brâuri undate, dintre care cel din mijloc mai
lat, separate de două benzi albastre, broșează
peste linia orizontală și reprezintă cele trei Crișuri,
precum și bogăția piscicolă a apelor. Brâul din
mijloc conține trei pești negri [2].

Fig. 4. Stema județului Bihor

1.2. Istoricul zonei

Cele mai vechi urme ale vieții umane, descoperite pe teritoriul județului Bihor în
câteva peșteri aflate în defileul Crișului Repede, datează din Paleolitic (50000-
35000 î.Hr.), iar așezările neolitice identificate în arealul localităților Oradea,
Săcuieni, Suplacu de Barcău, Sântandrei, în care s-au găsit unelte din piatră, vase
ceramice, figurine antropomorfe din lut, atestă existența unor comunități sedentare
[3].
Așezările omenești din județul Bihor sunt foarte vechi, dovadă fiind urmele
arheologice descoperite și însemnările istorice de la începutul Evului Mediu, care
atestă acest lucru. Într-o diplomă a abației de Zobor din 1113 este pomenit numele
de “Varadium” (denumire veche a Oradiei), reședința județului Bihor fiind astfel cea
mai veche localitate atestată documentar, unde funcționa încă de la 1092 o episcopie
romano catolică. Dintre celelalte localități urbane din județul Bihor, cea mai veche
așezare este localitatea Săcuieni (1214) devenită recent oraș. Dintre localitățile
rurale, Biharia este cea mai veche localitate atestată documentar (1075), unde se
află cetatea de pământ, mărturie pentru acele vremuri și comuna Balc (1213), unde
se află o fortificație medieval.
Teritoriul județului Bihor a suferit modificări importante de-a lungul vremii,
atât modificări administrative, cât și de denumire. Astfel la sfârșitul anului 1918,
nou-înființatul județ Bihor deținea teritorii care astăzi se află în Ungaria, și care, au

5
fost cedate în urma Păcii de la Trianon (1922). După 1922, limitele judeţului au
fost aceleaşi ca cele actuale şi s-au păstrat până în 1940. Între 1929 şi 1931,
judeţul Bihor a aparţinut Directoratului Ministerial Timişoara, iar în 1938-1940 a
făcut parte din Ţinutul Someşului.
În urma Tratatului de la Viena, România a pierdut multiple teritorii către
URSS (Basarabia şi Bucovina de Nord), Bulgaria (Cadrilaterul) şi Ungaria (marea
parte a Transilvaniei). Prin acest tratat judeţul Bihor a rămas fără partea de vest
şi de nord, frontiera fiind stabilită prin mijlocul judeţului, pe direcţia vest-est
incluzând şi municipiul Oradea. Din anul 1944, teritoriul anexat de Ungaria a fost
redat României.
Perioada comunistă a adus noi forme de organizare administrativă a ţării, din
anul 1950 până în 1952 funcţionând regiunile ca diviziuni administrative. Regiunea
Bihor avea o suprafaţă mai mare decât cea a judeţului Bihor actual şi cuprindea
teritorii din judeţele Arad, Sălaj, Satu Mare, Alba. Din 1952, regiunea Bihor
primeşte denumirea de regiunea Oradea.
Între 1956-1960, regiunea Oradea îşi extinde limitele înspre sud, luând în
administrare mai multe aşezări care aparţineau regiunii Arad, care nu mai exista.
Între 1960-1968 nu s-a schimbat forma regiunii însă autorităţile comuniste au
schimbat denumirea, devenind regiunea Crişana. Din 1968, se revine la împărţirea
pe judeţe şi păstrarea decupajului administrativ din perioada interbelică. Din 1998,
judeţul Bihor face parte din Regiunea de dezvoltare Nord - Vest împreună cu judeţele
Cluj, Sălaj, Satu-Mare şi Maramureş [4].

Fig. 5. 1890 – Tileagd Bihor Fig. 6. 1891 – Tileagd Bihor

6
 Fig. 7. 1894 – Oradea Gară

Fig. 8. 1895 - Podul Ferdinand – Oradea

Fig. 9. 1932 – Oradea

7
Fig. 10. 1942 – Oradea

8
 2. Spatiul construit

2.1. Monumente istorice și etnografie

Județul Bihor, prin frumusețea monumentelor istorice și elementelor etnografice,

ofera posibilități multiple de recreere și informare.
Vestigii istorice
o Ruinele cetăţii Biharia (la 13 km de Oradea, pe DN 19), o cetate de pământ
(sec. X), care a fost centrul voievodatului român condus de Menumorut.
o Ruinele cetăţii Oradea, înconjurată de şanţuri care erau umplute de apa
pârâului termal Peţa (1114 - 1131).
o Ruinele Cetăţii Piatra
Şoimului din Aleşd (sec. XII).
o Ruinele Cetăţii Pomezeu,
lângă Beiuş (sec. XIII)

Fig. 11. Cetatea Oradea

Edificii religioase
o Catedrala romano catolică din Oradea, înălţată
între 1752 - 1780, cea mai mare biserică în stil baroc
din România, construită din marmură de Carrara şi
Vaşcău, inspirată după construcţiile baroce ale Italiei de
Nord.
o Biserica ortodoxă „cu lună” din Oradea (1784 -
1790), îmbină elemente ale stilului baroc cu cele ale
stilului neoclasic. Sub orologiul din turnul bisericii se află
o sferă, cu diametrul de 3 m acţionată de un mecanism
original care, în rotirea sa, arată toate fazele Lunii.
Fig. 11. Biserica cu Lună

9
o Biserica „Sfântu Ladislau” din Oradea (1723- 1733).
o Biserica romano catolică „Sfânta Treime” din Beiuş (1752).
o Biserica „Sfântu Dumitru” din Tinăud (1658).
o Biserica din lemn de la Abram (1700).

Edificii culturale
o Palatul Baroc din Oradea, cea mai mare construcţie în stil baroc din România,
(1762 - 1770), foarte asemănătoare cu Palatul Belvedere din Viena. În
centrul acestui palat cu 365 de ferestre, reprezentând numărul zilelor anului,
se află o impresionantă sală festivă.
o Biblioteca din Oradea, deţine peste 300.000 de volume, printre care cărţi
rare, fiind găzduită într-o construcţie ce îmbină stilurile din Europa Renaşterii
cu cel baroc şi rococo. Şirul Canonicilor din Oradea, construit în 1773 în stil
baroc, este format dintr-un culoar de peste 100 m lungime, străjuit cu peste
50 de arcade romanice.
o Casa memorială „Ady Endre” din Oradea, conţine cărţi, documente şi
manuscrise legate de activitatea acestui clasic al poeziei maghiare şi universale,
militant neobosit pentru prietenia româno-maghiară.
o Muzeul „Ţării Crişurilor” din Oradea, dispune de secţii de: istorie, artă (colecţia
de gravuri ale lui A.Durer), ştiinţe naturale (colecţie ornitologică, valoroasa
colecţie de ouă, unică în felul ei, care numără peste 10.000 de piese), dar şi
de o bibliotecă documentară cu peste 10.000 de volume.
o Palatul „Vulturului Negru” din Oradea.

10
 Fig. 12. Palatul Baroc Oradea

Etnografie
Potenţialul etnografic al judeţului Bihor este deosebit de valoros, principalele
centre fiind: Avram Iancu (centru de ţesături populare: ştergare), Bunteşti (centru
de prelucrare artistică a lemnului), Leheceni (ceramică roşie bihoreană, cu vechi
tradiţii), Leleşti (lână Beiuş, ceramică roşie şi albă), Vadu Crişului (ceramică albă
nesmălţuită), Budureasa (lăzi de zestre) [5].

2.2. Case tradiționale din Bihor

Construcțiile caselor din Bihor erau majoritatea din bârne dispuse în cununi,
încheiate în chiotori (colțuri) sau în șoși (grinzi) și acoperite cu paie sau șindrilă.
Bârnele din stejar, fag, pin, erau tăiate la morile de scânduri din Budureasa și
Cărbunari. Alte construcții aveau pereții din împletitură din lemn-sistem gard
(îngrădele) lipite cu pământ, mai târziu din vaioagă (chirpici) tencuită cu lut și
văruită.
Aspectul construcțiilor era asemănător, dar se deosebea după numărul încăperilor
și depindea de puterea economică și numărul persoanelor din gospodărie. La început,
predomina casa cu o cameră, târnat și tindă, dar și casa cu două camere despărțite
de tindă și cu târnat.

11
 Materialul folosit în construcția caselor și anexelor gospodărești era prelucrat cu
toporul de cioplit : tălpi, șoși, șindrilă, coarne, dar și în fireze (joagăre): scânduri,
leturi, grinzi, grindare. Toate firezele erau amplasate în marginea văii, fiind puse în
mișcare cu ajutorul apei.
Despre o casă cu 5 încăperi se poate spune că avea următoarea conformație :
camera de la stradă era mai mare și în ea se găsea lada cu spătar, două scaune
lungi, trei paturi, lavita lungă și lată, almarul, văsarul, ruda pentru haine, scaun cu
gaură la mijloc pentru vârtelniță, două scaune cu spătar. Iarna se găsea loc și pentru
războiul de țesut. Leagănul pentru copil mic era prezent lângă patul mamei. În tindă
se afla scara de la podul casei, o sobă, un pat, iar în camera dinspre ogradă 2-3
paturi, masa, scaune lungi pe lângă paturi, un dulăpior pentru vase atârnat la două
grinzi lângă perete. Târnatul se afla paralel cu tinda și camera de la stradă, având
o lățime de 1 m. Spre curte, fiecare capăt de grindă avea un cui de lemn în care se
agățau oalele de pământ de diferite mărimi. Sub camera dinspre ogradă era pivnița
cu pereți de piatră și pământ pe jos, unde se păstrau cartofii, cuibarul cu varză
murată, morcovii. Construcțiile anexe existente în această gospodărie erau grajdul
cu șură, tartăul și podul cu fân [6].
Obiceiul general este ca locuința să fie întoarsă cu fața, adică cu ferestrele spre
Răsărit. De-a lungul unui sat românesc, pe de-o latură a drumului sunt clădiri
așezate spre stradă cu ferestrele, iar pe celalaltă latură sunt cămările cu dosul, adică
fără ferestre.
În tindă intri din “su părete” așezat spre miazăzi și având lărgimea cam de 1 m.
în “su părete” sunt hambarele pentru bucate. Tinda e o încăpere mica, fără ferestre,
în fund cu cuptorul de pâine, iar la stânga “cătlanul” cu căldarea. Cuptorul e rotund
ca un mușuroi retezat, făcut din lut călcat cu pleavă, iar vatra din mâl ori din lut
amestecat cu hârburi. Deasupra cuptorului, tinda nu e podită, ci are o deschizătură
prin pod, îngrădită pe margini cu nuiele, apoi lipită cu lut – hornul. Hornul sau coșul
negru, plin de funingine, și deschizătura lui de sus, din acoperiș, dau tinzii țărănești
înfățișarea unui atrium. Din tindă se deschid două uși: în stângala cămară, în dreapta
la casă. Mobilierul îl alcătuiesc: paturi, masă, ladă, lavițe și un podișor pentru vase.
Întreaga clădire e din lemn. Din tălpi se înalță șoșii, adică stâlpii între care se
așează bârnele care formează pereții. Deasupra pereților se pun grinzi groase, în care
se înfig vârfurile șoșilor. Grinzile puse de-a lungul sunt cununi, iar cele de-a latul

12
sunt fruntare. Peste cununi se așează grinzelele, iar pe acestea podeala. Scândurile
împreunate la vârf, care susțin apoi acoperișul de paie, de trestie, de șindrile, și mai
nou, de țigle. Sunt și case cu „bălbură”, adică fără horn, fumul se ridică în pod, de
unde iese prin acoperiș [7].

Fig. 13. Casă tradițională Bihor

Fig. 14. Casă țărănească Bihor

13
 Fig. 15. Casă tradițională Bihor

Fig. 16. Casă tradițională Roșia Bihor

14
 Fig. 17. Casa Țara Beiușului

Fig. 18. Interior Casa Țara Beiușului

15
Fig. 19. Interior Casa Țara Beiușului

Fig. 20. Interior casă țărănească

16
Fig. 21. Interior casă țărănească

Fig. 22. Interior casă țărănească

17
 2.3. Piese de mobilier caracteristice zonei
Mobilierul tradiţional ţărănesc Acest tip de mobilier formează un mare capitol
al artei româneşti, pornind de la bogăţia esenţelor lemnoase până la produsul finit
din interiorul locuinţei ţărăneşti. Este ştiut că ţăranul şi-a amenajat locuinţa după
datini străvechi şi după gustul său. Interiorul era format din cele mai trebuitoare
piese de mobilier, printre care patul, masa, scaunele, lăzile de zestre; acestora li se
adaugă numeroase obiecte de uz casnic şi uneltele necesare, precum şi podoabe şi
ţesături din lemn, piele sau metal, vase ceramice.
Sistemul constructiv şi decoraţia ei înscriu piesa în suita cunoscutelor „mese
cu sicrie” sau „săcrie” numeroase în zona Bihorului, a Munţilor Apuseni sau în zona
Maramureşului
Piesele de mobilier care contribuie la definirea interiorului tradiţional sunt
patul, laviţa, masa, scaunul, colţarul, podişorul şi lada de zestre.
Ca atare, structura şi decorul mobilierului ţărănesc sunt unitare pe întreg
teritoriul ţării, în ciuda unei mari varietăţi de forme constructive şi ornamentale.
Simţul formei, ştiinţa folosirii în nenumărate feluri a lemnului este o constantă
caracteristică a alcătuirii interiorului ţărănesc.

Cea mai răspândită este masa înaltă, de formă dreptunghiulară, cu patru

picioare, cu stinghie sau tălpi aşezate fie în cruce, fie drept. Unii specialişti spun că
are o origine romanică, întâlnită fiind în întreaga Europă centrală şi apuseană. În
zonele din nordul Transilvaniei îmbracă o formă specială îmbinând caracteristicile
constructive ale mesei cu cele ale lăzii. Faţa acestui tip de masă este mobilă, în sensul
că alunecă pe două stinghii subţiri iar corpul mesei formează o ladă. Se pare că ea a
aparţinut mai mult interiorului înstărit. Sistemul constructiv şi decoraţia ei înscriu
piesa în suita cunoscutelor „mese cu sicrie” sau „săcrie” numeroase în zona Bihorului,
a Munţilor Apuseni.

Scaunul este o piesă cu mare varietate de forme, realizat din lemn într-un
mod ingenios şi simplu, fiind utilizat din cele mai vechi timpuri. Scaunele joase legate,
se pare, de tradiţiile orientale continuă şi o anumită tradiţie romană. De altfel,
termenul „scaun” povine din latinescul „scamnum”, păstrându-se în limba română

18
sub diferite forme: scaun, scăueş, scăunel, iar în vestul Transilvaniei (Bihor) chiar
„scamn”, foarte apropiat de denumirea latină.
Scaunele lungi cu spătar au înlocuit băncile sau laviţele cu colţ. Spătarul lor
are un decor simplu traforat, iar motivele aparţin unor ecouri târzii din stilurile
europene.
Din punct de vedere decorativ, cele mai reprezentative scaune cu spătar înalt
sunt cele din Bihor, la care vom descoperi armonia formei, a proporţiilor şi a
decorului. La spătarul traforat, incizat sau sculptat s-a ajuns pornind de la scaunul
cu spătar plin, confecţionat printr-un sistem de îmbinare fără liant sau cuie de fier,
stabilitatea lui structurală fiind rezolvată cu ajutorul cepurilor.
In toate cazurile, acest tip de scaun era susţinut de patru picioare. Îndeosebi
în Bihor, în zona Crişurilor, decorul spătarelor, decupat prin scobituri în interiorul
suprafeţei, dezvoltă o serie de contraste între plin şi gol care, datorită impresiei de
cadenţe ritmate, depăşesc funcţionalitatea acestor decupări pentru a exprima o
seamă de valori magice precum simboluri solare benefice, figuri antropomorfe,
cruciforme, zoomorfe în relaţie cu expresive valenţe decorative. Deşi, în general,
imaginile antropomorfe lipsesc pe piesele mari importante ale
mobilierului ţărănesc, totuşi pe spătarele scaunelor din Bihor
vom descoperi imaginea unor figuri umane realizată prin
această interesantă alternanţă între plin şi gol, având un rol
utilitar dublat de cel decorativ care uneori devine
preponderent. Alături de aceste imagini inedite – zicem noi
– vom descoperi motivul solar figurat ca rozetă, romb sau
cerc concentric, precum şi spirala, meandrele şi motivul
bradului.
Fig. 23. Scaun inalt

Lada de zestre, de răspândire generală în arta populară europeană, s-a

menţinut până azi în multe din casele ţărăneşti ca o piesă esenţială a mobilierului.
Lucrată în numeroase centre de lădari, această piesă foloseşte în primul rând lemnul
de fag sub forma scândurilor cioplite cu barda şi îmbinându-se într-un sistem de
„uluci”. Prima categorie a fost răspândită în toată ţara în timp ce aria lăzilor cu
capac bombat se înscrie unei zone ce cuprinde bazinul Crişurilor.

19
 În interiorul caselor ţărăneşti semnele solare sunt omniprezente pe numeroase
categorii de obiecte, începând cu grinda principal
Lăzile de zestre din nord-vestul Transilvaniei, dulapurile, cuierele, mesele sunt
literalmente acoperite de cercuri, rozete, romburi în diferite combinaţii ornamentale
de efect datorită şi variaţiei tonurilor roşcate, galbene, maronii ale lemnului de
paltin, brad sau fag. Striaţiile de pe marginea lăzii sau de pe picioare redau motive
solare de linii paralele şi unghiuri înscrise uneori în cercuri concentrice. Scaunele au
spătarul fasonat în formă de roată, iar pe „săcriele” meselor din Bihor vom descoperi
„roata mare”, precum şi un străvechi motiv solar alcătuit din două perechi de capete
de cai stilizate într-o mişcare spiraloidă [10].

20
 Fig. 24. Mobilier Bihorean

2.4. Tipologia gospodariei

În mobilierul comun din camera de locuit paturile, de o parte şi de alta a

camerei, erau obligatorii; paturi înalte şi pentru a îndepărta de vatra rece pe cel ce
dormea, şi pentru a se putea depozita sub ele câte ceva. Confecţionate mai demult
simplu, neornamentate, în sec. XX au fost înlocuite cu paturile de târg, cu căpătâie
lucrate la strung. Lângă paturi, laviţa înaltă cu spătar, ornamentat prin cioplire sau
traforare, de obicei cu simboluri solare. Între paturi, sub geam, lada de zestre,
puternic ornamentată, înlocuită mai târziu cu o ladă de brad cu spătar,
confecţionată de tâmplari. Ultima prezenta mai ales în casele din comunităţile

21
maghiare, unde, însă, ea e de obicei şi pictată şi decorată prin lucrături la strung.
Iarna, unul din paturi lăsa locul războiului de ţesut.

Încadrată de laviţele de lângă paturi şi lada de zestre, se afla masa, cea veche
de obicei cu ladă, în care se depozitau de-ale mâncării, cu pereţii ornamentaţi prin
horjire şi acoperită deasupra cu o tăblie, formată de obicei dintr-o singură bucată
de lemn. Mai nou, în locul ei apare masa mai înaltă, cu sertar, acoperită cu o făţăriţă.

Lângă uşa de la intrare, în colţul opus instalaţiei de încălzire se afla de obicei

podişorul, şi el un mobilier personalizat şi prin structura sa şi prin decorul cam
acelaşi cu cel de pe lada de zestre sau masa cu ladă, respectiv reprezentări solare,
pomul vieţii şi alte ornamente geometrizate care purtau nume precum: calea
rătăcită, calea fără sfârşit etc. inducând în ele valori simbolice, cu conotaţii
existenţiale. Mai puţin frecvente, dar cu exemplare frumoase, au fost văsarele cu
aproximativ aceeaşi funcţionalitate cu a podişorului. Prezente erau şi lingurarele,
blidarele, cuierele de lemn şi ele funcţionale atât în plan practic cât şi estetic, fiind
ornamentate. Sus, agăţat de grindă era rudarul şi el ornamentat, pe care erau
aşezate pentru decor, de obicei, ştergări. Camera mare pentru oaspeţi reproducea
de obicei acelaşi tip de mobilier şi de organizare a interiorului, dar mai puternic
decorate şi mai îngrijite.

Fig. 25 Blidar si lada

Mai puţin instalaţia de încălzit, care de obicei lipsea. Notăm însă că, încă din
prima jumătate a secolului XX, dar cu precădere în a doua, acest tip de locuinţă a
fost înlocuit. A apărut şi în comunitatea rurală o imitaţie a locuinţei de tip urban,

22
altfel structurată şi construită din alte materiale, respectiv cu ziduri de ciment sau
piatră, pereţii de cărămidă arsă sau nearsă, acoperişuri exclusiv din ţiglă etc. Ele
răspund şi unor noi necesităţi dar şi ofertelor timpului, modelor, unei relative
prosperităţi economice, diferenţiate de la o familie la alta etc. Ele mai păstrează
doar empiric elemente ale vechilor structuri.

2.5. Ornamente specifice zonei

Ornamentica este disciplina ce studiaz ă geneza, structura, funcţia, stilul,

valoarea şi mesajul sistemelor de elemente decorative populare sau culte elaborate
de-a lungul istoriei de fiecare popor. Principalele elemente de inspiraţie ale
ornamenticii populare sunt cele ce reflect ă realitatea înconjur ătoare: soarele,
luna, stelele, plantele şi animalele din jur, uneltele folosite zi de zi, omul sau
elementele anatomice ale sale.
Spirala dublă cu o volută cuprinsă într-o altă volută semnifică cele două
sensuri ale mişcării: naşterea şi moartea, indicând acţiunea în sens invers a aceleiaşi
forţe.
Pomul vietii. Acest motiv mai este numit arborele vieţii şi e prezent în mai
multe mitologii între care şi cea biblică, iar ca imagine plastică se întâlneşte în
variate forme în arta multor popoare din Europa şi Asia. Mitologic, acest arbore
întruchipează visul omului, cel al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de
moarte”. La Budureasa, centru de lădari din Bihor, bradul este scrijelit pe faţa lăzii
în două feluri: ca pom singur închis într-un cartuş şi în combinaţie cu rozeta,
simbol solar.
Pomul vieţii şi vasul cu flori - E greu de făcut o distincţie clară între
imaginea pomului vieţii şi cea a unui vas cu flori cu care s-a confundat adesea,
datorită poziţiei verticale şi a asemănării arborelui stilizat sau nu cu imaginea unei
flori într-un vas sau în ghiveci. De multe ori e vizibilă imaginea vasului cu flori ca
imagine realistă şi vasul cu flori simbol depărtat dar legat de vechea reprezentare a
pomului vieţii. Imagini ale vasului cu flori apar pe unele case din judeţul Bihor.
Dintii de lup. În mitologia românească lupul parcurge o gamă largă de
semnificaţii, de la entonimul dac la lupul păcălit prezent în basmele şi snoavele

23
populare. pot fi văzuţi şi pe picioarele paturilor în acela şi sistem sau pe sp ătarele
unor scaune din Ferice, judeţul Bihor.
Motivul funiei e foarte vechi, el Aurel Bodiu 80 simbolizează legătura
teluricului cu celestul, îmbină cele două nivele cosmologice într-un spaţiu sacru, de
aceea vom întâlni funia înconjurând zidurile bisericilor şi mânăstirilor,
catapeteasma şi tâmpla altarelor, dar mai ales porţile din lemn.

3. Cultura locuirii – Mestesuguri taranesti

Printre calitățile românilor dintotdeauna au fost și strădaniile de a-și păstra
tradițiile, obiceiurile și meșteșugurile.
În mirifica zonă a Bihorului acestea sunt păstrate cu sfințenie și transmise din
generație în generație, prin eforturile unor oameni care, își doresc mai mult decât
orice, să nu se ajungă să se vorbească despre ele la trecut [8].
Una dintre cele mai vechi și statornice îndeletniciri a locuitorilor, a fost
creșterea animalelor, ocupație determinată de condițiile geografice și pedoclimatice,
pe de-o parte, iar pe de altă parte, necesitatea de a obține produse alimentare:
lapte, carne, grăsime, ouă, precum și materii prime pentru confecționarea
îmbrăcămintei: piei, lână, blănuri. Speciile de animale crescute erau oi, capre, boi,
vaci, cai, găini, porci.
Agricultura constituie o ocupație de bază a locuitorilor, deși producțiile obținute
nu satisfac așteptările. Fără îngrășăminte naturale, nu se pot obține rezultate bune,
iar acestea sunt în scădere, ca urmare a scăderii numărului de animale.
Pomicultura a constituit o preocupare pentru săteni, interesați să obțină fructe
necesare în alimentație, plantând meri, peri, pruni, nuci, cireși, dar și lemnul
necesar confecționării mobilierului de nuc și cireș.
Prelucrarea lemnului. Pădurea le-a asigurat locuitorilor bihoreni lemnul pentru
foc, construcția caselor, anexelor gospodărești, grajdurilor, carului, jugului, căruței,
roților de moară, mobilierului din casă, șindrilă, hambare, lăzi de zestre, etc.

24
 Fig. 26. Carul tradițional
Cărbunăritul era o ocupație cu predominanță în Cărbunari, de unde și numele
satului (azi al străzii). Pentru obținerea cărbunilor se clădesc lemnele, se acoperă cu
glii (talina), se aprinde focul sub lemne, se lasă să ardă mocnit mai multe zile.
Fierarii (cauacii) folosesc cărbuni aprinși la modelarea fierului pentru confecționarea
caielelor, potcoavelor necesare potcovirii animalelor de muncă (boi și cai), a
balamalelor, ratezelor pentru uși, geamuri, copcilor pentru construcții, încălțarea
roților de cărute și care, pentru confecționarea colților de grape, a fierului de plug
etc [6].
Meștesugul olăritului coboară din
mitologie. Formele, culorile, motivele
transpuse stilizat in lutul moale poartă
în ele întregul univers uman. Sunt
foarte puțini cei care au păstrat
meștesugul peste timp, olăritul fiind azi
amenințat cu dispariția. Acest fapt se
datorează dezvoltării excesive a
Fig. 27. Ceramică decorativă

25
industriei și tehnicii, a prelucrării firelor textile.
Ceramica albă, foarte rară în România, se află
pe valea Crișului Repede, iar ceramica roșie, în
zona Crișului Negru.

Fig. 28. Oală mare pentru majun

Țesutul este unul din cele mai vechi meșteșuguri românești, dar și acesta
cunoaște un declin datorat producției industriale de fibre textile. Multe femei din
Bihor mai cunosc acest meștesug, dar nu-l mai practică. Totuși se mai găsesc,mai
ales în zonele de munte, gospodării ai căror membri se ocupă cu prelucrarea firelor
de in, lână, bumbac, cânepă realizând obiecte tradiționale cum ar fi: prosoape din
cânepă și in, ștergare de ornament, fețe de masă, cergi, preșuri, traiste e.t.c.
Motivele sunt specifice zonei, culoarea de bază este albul, culoarea nealterată a
fibrei. Țesatoare care duc mai departe acest mestesug intalnim la Dobresti, Lazuri
de Beius, Rosia.

26
 Fig. 29. Torsul lânii

Împestrițit ouă (încondeiat): este un obicei preistoric care a fost preluat, mai
apoi, de Creștinism devenind un simbol al Sărbătorilor Pascale. Când vorbim
despre acest meșteșug trebuie să parcurgem mai mulți pași: alesul ouălor celor mai
frumoase ca formă, pregătirea lor prin spălare cu detergent, vopsitul, care în zona
noastră se face cu vopsele naturale din plante, aplicându-se modele din frunze de
diferite forme (ouăle se pun într-un ciorap de nailon, după fiecare ou se face un
nod, apoi se pun în vopsea (cel mai adesea obținută din coji de ceapă) și
încondeerea [9].

27
 4. Mestesuguri ale lemnului

Lemnul este o materie primă foarte accesibilă, şi este foarte des folosit în
gospodărie. În timp s-au dezvoltat câteva meşteşuguri cu un anume specific în
Bihor, adaptate anumitor zone, cerinţe şi materialelor disponibile. Dintre acestea
cele care se mai practică sunt lădăritul, scărăritul şi, mai ales în rândul populaţiei
rrome, realizarea lingurilor, căucelor şi coveţilor din lemn.

În multe sate se găsesc meşteri care realizeazã şi mobilã din lemn. Există, de
asemenea, tineri sculptori care se inspiră din arta populară pentru creaţii
moderne.[11]

Lucrul in lemn (sculptura): lada de zestre, care este cea mai cunoscuta,
scara, troita, linguri si, in unele sate, chiar obiecte de mobilier. Mesterul alege
lemnul cu fibra potrivita pentru fiecare obiect pe care il realizeaza. Decorarea
lemnului cu motive specifice zonei pun in valoare forma obiectului finit. Acest
mestesug il mai pastreaza, in general, motii (cum le spunem noi) din zonele:
Munteni, Budureasa,Saliste de Vascau.Motivele de pe obiectele din lemn seamana cu
cele de pe tesaturi ori ceramica.

Concluzii

Din punct de vedere cultural, identitatea culturala este un univers simbolic

in orizontul caruia oamenii traiesc in comun. Este un sistem de credinte si coduri
care explica solidaritatea dintre membrii unei societati precum si vointa acestora
de a trai in comun. In mod general expresia "identitatea culturala romaneasca"
trebuie vazuta ca sinonima cu expresia "identitatea romaneasca" intrucat termenul
de "romanesc" are un inteles exclusiv cultural.
Un popor nu poate exista fără repere de identificare şi fără sărbători
repetitive care să-i confirme participarea la marele spectacol al existenţei.

28