Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Capitolul 6 – Pentru a vizita câteva biserici fortificate din jurul Sibiului..... pag. 35
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................pag.75
comunist nu s-a atins de casele oraşului vechi, însă cele mai multe sunt într-
un stadiu avansat de degradare iar locatarii nu sunt în stare să le repare.
Infrastructura şi utilităţile sunt în stare proastă, viaţa culturală este amorţită -
cu mici perioade de înviorare la începutul verii, când se desfaşoară
Festivalul de Jazz şi Festivalul de Teatru.
La început de secol XXI însă, oraşul parcă se trezeşte hotărât să revină la
viaţă, să-şi regăsească tradiţiile şi faima. Mai întâi se animează străzile şi
pieţele publice – parcă se întâmplă tot timpul câte ceva, mici evenimente,
spectacole care scot oamenii din case... încep restaurările, mai întâi timid –
câteva porţi, câteva faţade – apoi lucrări tot mai mari şi în ritm tot mai alert:
infrastructura, parcurile, pieţele, casele, instalaţiile publice, tot centrul
istoric – şi nu numai! – intră într-un amplu proces de regăsire a identităţii.
Prin mutarea Primăriei în una din cele mai reprezentative clădiri, centrul de
greutate al oraşului „se aşează” acolo unde îi era locul: Piaţa Mare şi Piaţa
Mică – Grosser Ring şi Kleiner Ring. Sibiul este nominalizat drept Capitală
Culturală Europeană în anul 2007 şi este propus pentru a intra în
patrimoniul UNESCO. Se construiesc şi se modernizează hoteluri şi
pensiuni, se lucrează la o strategie de dezvoltare a turismului, în condiţiile
în care vizitatorii devin iarăşi o prezenţă vie şi permanentă în oraş.
10
14
Biserica Evanghelică este construită în stil gotic, în mai multe etape. Partea
cea mai veche este corul, fiind atestat documentar din 1371. Ulterior s-a
început construcţia turnului, apoi s-a construit ferula şi deasupra portalului
sudic o capelă, lucrările încheindu-se definitiv în 1520 când biserica arăta
aşa cum o vedeţi. Cele şapte frontoane care încadrează intrarea semnifică
cele şapte scaune săseşti ale Transilvaniei: Sibiu („Hermannstadt”), Braşov
(„Kronstadt”), Cluj („Klausenburg”), Mediaş („Mediasch”), Sighişoara
(„Schäβburg”), Sebeş („Mühlbach”) şi Bistriţa („Bistritz”). Acoperişul
piramidal înconjurat de patru turnuleţe indică faptul că în oraş se găsea
judecătorie cu drept de condamnare capitală.
Intraţi câteva clipe în biserică şi bucuraţi-vă de răcoarea şi liniştea de aici;
dacă avem noroc, putem auzi şi orga... În colaterala nordică ogivele se
sprijină pe console cu motive vegetale, una dintre ele fiind decorată cu o
mască umană. Pe cheile de boltă sunt reprezentaţi Maria şi Isus, apoi
simbolurile evangheliştilor Luca şi Marcu. În nava laterală de sud, cheile de
boltă cu decor figurativ reprezintă capul lui Isus, mielul cu stindardul
(Agnus Dei) şi pe Isus cu cartea în mână. Fresca aflată pe peretele din nord
al corului prezintă Răstignirea încadrată fiind de un decor arhitectural în
care sunt plasate o serie de personaje biblice şi istorice. Pictura este
executată de pictorul Johannes de Rozenaw în 1445. Fresca a fost refăcută
în 1650 de Georg Hermann şi restaurată de pictorul Liviu Ciungan în anii
1989-1990.
În curtea bisericii, o clădire care poartă pe portal inscripţia „Eruditioni
virtutia exemplis sacra”: Colegiul Naţional Samuel von Brukenthal, care în
2005 a sărbătorit 625 de ani de atestare documentară – prima şcoală de pe
actualul teritoriu al României. Astăzi este unul din cele mai bune colegii din
ţară, având predare în limba germană.
Între biserică şi şcoală se află statuia în bronz a lui Georg Daniel Teutsch –
cunoscut istoric, episcop de Transilvania şi om politic, fără îndoială cea mai
proeminentă personalitate a saşilor în a doua jumătate a secolului XIX. Are
3,5 metri înălţime şi este aşezată pe un soclu de granit tot atât de înalt. Pe
soclu, în medalioane de bronz, efigiile a patru din colaboratorii săi:
episcopul Paul Binder, comitele Konrad Schmidt, consilierul J.C. Schuller şi
15
aici până în 1802, făcând nenumărate teste şi cercetări pentru a dezlega tainele
minereului misterios. Deşi în 1784 Müller era deja ferm convins că descoperise un
nou element chimic, pe care l-a botezat „Tellurium” (adică „pământ” în limba latină),
abia în 1832 savanţii epocii îi confirmă teoria iar noul element este înscris în tabloul
lui Mendeleev.
Alături de casa cercetătorului, institutul teologic „Andrei Şaguna”
funcţionează într-o clădire ridicată în 1914 în stil neobrâncovenesc, stil prea
puţin întâlnit în Sibiu. Dacă împingeţi poarta masivă şi pătrundeţi în curtea
interioară veţi vedea că aceasta comunică cu o altă stradă veche a oraşului,
strada Centumvirilor. Curţile interioare cu ieşire pe două străzi, podurile şi
pivniţele care comunică între ele de-a lungul străzilor şi „ochii”
acoperişurilor care privesc de secole trecătorii sunt caracteristice pentru
vechiul oraş. Au fost construite aşa ca o măsură suplimentară de apărare, în
cazul în care atacatorii ar fi reuşit să pătrundă în cetate.
Pe cealaltă parte a străzii se înalţă catedrala ortodoxă ”Sfânta Treime”
ridicată în 1906 după modelul Sfintei Sofia din Constantinopol, fiind o
copie la scara ¼ a acesteia. A fost ctitorită de mitropolitul Ioan Metianu şi
reprezintă simbolul unităţii naţionale şi spirituale a românilor. Intraţi pentru
câteva momente, priviţi pictura în frescă a cupolei şi mozaicurile şi
bucuraţi-vă de liniştea din interior.
Ieşind din catedrală continuaţi drumul trecând pe lângă „Casa cu
cariatide”, numită odinioară „Micul Palat”. A fost construită la sfârşitul
secolului XVIII de către văduva unui conte iar cele două cariatide (statui de
femei care sprijină pe creştet un element de construcţie, folosite încă din
antichitate în loc de coloane) susţineau iniţial o parte a construcţiei ieşită în
afară. Din păcate a fost parţial distrusă în timpul revoluţiei de la 1848, fiind
apoi refăcută în forma actuală. Imediat alături, un tunel boltit care este cel
mai lung pasaj de trecere din Sibiu, iar după tunel se află Biserica
Reformată construită în 1786 în stil baroc. Interiorul este foarte sobru,
caracteristic cultului reformat, însă turnul pătrat cu ceas are cel mai vesel
acoperiş din Sibiu!
În capătul străzii Mitropoliei, o clădire masivă ca o mică cetate fortificată,
cu poarta grea: vechea Primărie a oraşului, acum Muzeul de Istorie. A fost
construită în secolul XV de către primarul Thomas Altemberger ca locuinţă
pentru el şi soţia sa Affra von Salzburg, iar în anul 1545 a fost cumpărată de
17
18
galerii acoperite după sistemul vechi, spre lacuri, unde nu se poate da nici un fel de
atac decât în colţuri. Prudentul Castaldo a ridicat, după sistemul de azi, două
bastioane foarte importante, care acum sunt înconjurate de ziduri tari de piatră. Şi
acelaşi lucru s-a facut, cu mai mare cheltuială şi meşteşug, pe latura de vest, spre
câmpie. Înăuntrul oraşului casele sunt de piatră, încăpătoare, frumoase şi bune de
locuit, fără a fi palate. Pâraie de apă curgătoare străbat străzile largi şi drepte, curate
şi îngrijite. Sunt patru porţi principale, câte una spre fiecare din cele patru puncte
cardinale. Vinul şi pâinea sunt foarte bune, mai bune decât în orice parte a ţării. Aici
se bat neîntrerupt monede de aur şi de argint şi se găsesc atâtea tunuri, încât ar
ajunge pentru trei fortăreţe mari şi mereu se mai toarnă altele. Bărbaţi cu greutate,
bucurându-se de mare vază, formează o magistratură orăşenească având autoritatea
cea mai mare în stat, în afară doar de a regelui. Aici se face negoţ intens cu pânză, cu
diferite feluri de ţesături fine şi cu ceară [... ]. În biserica sa catedrală slujba e foarte
bine săvârşită de peste 30 de preoţi, dar după ritul luteran. Şi aici se păstrează rezerve
de cereale pentru mulţi ani şi se găsesc în oraş atâtea mori la adăpostul oricărui
inamic din afară, încât pot hrăni mai multă populaţie decât se află în oraş. Acest oraş
[...] este metropola celorlalte oraşe săseşti."
Dar să parcurgem strada Turnului până la malul Cibinului, unde se află o
piaţă de zarzavaturi, brânză şi carne. La mesele din piaţă găsiţi (încă!) şi
zarzavaturi ecologice, cultivate în grădini. Au gust deosebit de bun, cu
condiţia să fie sezonul lor. Puteţi intra şi în clădirea rotundă, vopsită vesel,
şi veţi avea parte de un mic spectacol: o mulţime de precupeţe vă îndeamnă
să le gustaţi brânza ca să cumpăraţi de la ele. Totuşi, un observator atent va
vedea că nu strigă toate odată ci “intră în cor” pe măsură ce treceţi de
vecinele lor… De altfel, brânza din Mărginimea Sibiului este renumită
pentru gustul său delicios şi nu veţi rezista tentaţiei să o încercaţi!
Revenim pe vechile străzi şi să pornim pe strada Valea Mare,
“Kälbergasse”, care se numea aşa pentru că până în secolul XVI aici s-a
aflat o parcelă neconstruită unde se ţineau târgurile de vite. În capătul ei
pătrundem pe strada Plopilor care ne conduce în strada Ocnei, cea de-a doua
arteră principală a vechiului burg. La numărul 22, pe colţ cu strada
Pielarilor, se găseşte o casă care datează din secolul XIV – una din cele mai
vechi case de locuit ale oraşului. Strada Pielarilor se continuă cu strada
Rotarilor, apoi strada Săpunarilor ne conduce în strada Nouă, unde găsim
grupate mai multe ansambluri de case vechi: de la numărul 31 la 45 şi 47,
49, 52, 54, 56. Observaţi faţadele şi forma teşită a acoperişului, arată
aproape la fel – case de locuit pentru meşteşugarii oraşului.
20
Regăsim Pasajul Scărilor fie trecând prin poarta veche, fie ieşind din curtea
azilului şi ocolind prin strada Faurului spre Piaţa Coroana. Să urcăm de data
aceasta nu pe scări ci pe breteaua din dreapta lor şi traversând drumul iată-
ne ajunşi în spatele vechii Primării a Sibiului, acum Muzeul de Istorie. De
aici o străduţă pitorească urcă lipită de zidul cetăţii: strada Centumvirilor
sau „Spinarea Câinelui” cum o cunosc bătrânii oraşului. Pe la mijlocul ei
ne putem opri câteva clipe să privim acoperişurile care se desfăşoară sub
noi, iar dacă este vremea amurgului să ne bucurăm de frumuseţea unui apus
de soare. În capătul străzii pornim spre dreapta şi coborâm în Piaţa Armelor
unde găsim Cazarma Kempel – fostul Arsenal al oraşului, clădire folosită
acum de către Ministerul Apărării. Faţada a fost reconstruită în 1784 însă
celelalte corpuri datează din secolul XV. Aici a funcţionat iniţial un han şi
unul din corpurile clădirii integra un turn de apărare al oraşului din cea de-a
IV-a centură de fortificaţii (1457). Partea cea mai veche a ansamblului este
aripa de nord.
Lăsând în urmă vechiul Arsenal, pornim pe strada Cojocarilor şi în capătul
său păşim spre dreapta, către Teatrul Gong – „Teatrul de Păpuşi”, cum îl
alintă copiii care vin aici să vadă spectacolele cu marionete. Clădirea a fost
restaurată recent şi are două săli de spectacole, pentru secţiile de teatru în
limba română şi în limba germană. Alături de teatru, tot pe strada Alexandru
Odobescu, o sală de sport şi Liceul de Arte după care iată-ne ajunşi din nou
la Pasajul Scărilor.
22
Oraşul Sibiu are zece muzee, dintre care cinci aparţin Muzeului Naţional
Brukenthal şi patru Complexului Naţional Muzeal ASTRA. Cel de-al
zecelea este Muzeul de Locomotive cu Aburi.
din lemn. Dacă aveţi noroc, pe scena din mijlocul lacului puteţi prinde un
spectacol, iar dacă sunteţi mai puţin norocoşi puteţi face măcar o plimbare
cu barca. În sfârşit, o secţie a Galeriilor de Artă Populară la intrarea în
muzeu vă vor face să petreceţi momente plăcute printre vase de ceramică,
obiecte de lemn, măşti, costume, cusături şi mic mobilier – toate lucrate
manual. Muzeul este amenajat şi pentru vizite nocturne, iar dacă nu vreţi să
vă rupeţi de vraja lui puteţi petrece noaptea la una din unităţile de cazare de
aici. Condiţiile sunt de cabană (camere comune şi aer proaspăt de pădure!)
dar este curat, există băi şi preţul este accesibil oricui.
Muzeul de Etnografie Universală “Franz Binder” se află în Piaţa Mică
numărul 11, în spatele bisericii romano-catolice. Poartă numele unui vestit
călător al secolului XIX şi a fost inaugurat în 1993, recuperând o parte din
colecţia Societăţii Ardelene pentru Ştiinţele Naturii – „Siebenbürgische
Verein fur Naturwissenschaften” – care şi-a desfăşurat activitatea la Sibiu în
secolele XIX - XX. Membrii asociaţiei au donat numeroase obiecte aduse
cu ei din călătorii, însă din păcate colecţia a fost împrăştiată pe timpul
regimului comunist. O parte din exponatele care pot fi văzute acum în
muzeu sunt recuperate din vechea colecţie, altele sunt achiziţionate sau
primite ca donaţie după anul 1990. Colecţia muzeului cuprinde diverse
obiecte aduse din afara continentului european (Africa, China, Japonia,
Oceania, Asia Mică, Brazilia, Laponia, Australia) şi este destul de modestă
deocamdată. „Piesa de rezistenţă” a muzeului este o mumie egipteană
donată asociaţiei în 1907 de consulul german Hermann von Hannenheim.
Muzeul de Etnografie Săsească „Emil Sigerius” îşi are sediul şi depozitele
în Piaţa Mică nr. 21, dar expoziţia sa permanentă este în Piaţa Huet numărul
12, în aceiaşi clădire cu studioul de film ASTRA. A fost înfiinţat în anul
1997 şi îşi propune realizarea mai multor expoziţii care să evidenţieze
contribuţia pe care saşii au adus-o la formarea şi îmbogăţirea culturii
româneşti în cei 800 de ani de locuire a spaţiului transilvănean. În Piaţa
Huet găsiţi expoziţia „Civilizaţia transilvană. Meşteşugul cahlelor”. Apariţia
cahlelor de teracotă (piese componente ale unei sobe sau şemineu) se
situează în secolul XV, perioadă în care au început să se dezvolte oraşele.
Expoziţia vă propune o scurtă incursiune prin istoria cahlelor transilvănene.
26
27
Piaţa Mică a devenit locul cel mai căutat de vizitatorii Sibiului. Înconjurată
de case istorice şi biserici şi împărţită în două de vestitul Pod al
Minciunilor, loc al racordurilor spectaculoase dintre Oraşul de Sus şi Oraşul
de Jos, aici găsiţi în afară de muzee o mulţime de restaurante şi cafenele
care vara se înşiră vesel afară, sub umbrele. Este locul ideal de odihnă după
un tur al oraşului, căci în Piaţa Mică puteţi savura o băutură sau o mâncare
„asezonată” cu vraja vechiului burg.
Chiar în apropierea clădirii Primăriei, pe colţ, se află lounge bar-ul „Union”
unde alături de băuturi puteţi servi şi produse de patiserie. Alături, pizzeria
„La Reggina” vă oferă meniuri italieneşti într-o ambianţă deosebită.
Cafeaua o puteţi lua la unul din cele două baruri apropiate, „Go In” sau
„Spielplatz”, iar dacă doriţi la desert o delicioasă îngheţată sau o ciocolată
caldă onctuoasă şi aromată, opriţi-vă la cafeteria „Il Cappuccino”. Pentru
cei grăbiţi există „Sandwicheria”, unde vă alegeţi singuri ingredientele
pentru sandwich. Imediat alături, „La Piazzetta” vă oferă pizza, paste şi
28
pasăre sau vită cu multe legume, cu găluşte de griş sau cu tăiţei. Dar puteţi
încerca şi o supă de chimen cu crutoane de pâine – este uşoară, fină şi
aromată, un excelent digestiv – o supă de roşii sau chiar de fructe: mere,
vişine. Ciorbele sunt acrite cu oţet, sare de lămâie sau zeamă de varză
murată, iar uneori cu fructe: rabarbăr, agrişe. Foarte caracteristic pentru
aceasta zonă este tarhonul, folosit pentru a aroma ciorba de cartofi sau de
fasole boabe, care uneori vi se serveşte direct... într-o pâine! Iar ciorba de
salată cu jumări de ou şi costiţă, condimentată cu mult mărar, nu trebuie în
niciun caz ratată.
Încercaţi apoi un gulaş cu cartofi, sau poate „papricaş”-ul – carne de viţel cu
ardei şi „paprika” (praf de ardei iute tocat), servită cu găluşte de făină
amestecate cu ouă, unt şi uneori brânză. Sau tochitura ardelenească – un sos
bogat în care se combină bucăţele de carne şi cârnăciori prăjite, deasupra
tronând un ou la capac, servită cu mămăliguţă. Asemenea feluri sunt de
obicei însoţite de salate de legume murate: castraveţi, gogonele, conopidă,
gogoşari, sfeclă, varză.
La sfârşitul mesei, ca desert specific zonei: gomboţii – găluşte de cartofi
umplute cu prune, tăvălite prin pesmet rumenit şi zahăr.
Pentru deschiderea apetitului masa începe de obicei cu un păhărel de ţuică
(alcool distilat de prune) sau rachiu (alcool distilat din orice alte fructe:
mere, pere, corcoduşe...). În timpul mesei încercaţi un vin alb sau roşu, în
funcţie de meniu. Vinurile din această zonă nu sunt niciodată foarte seci şi
veţi găsi chiar vinuri dulci, de desert, cu gust catifelat şi aromă fină. Dacă
aveţi ocazia să încercaţi vinul de coacăze negre – gros, aromat şi bogat în
fier – aveti grijă cât beţi: este delicios însă foarte tare şi înşelător, iar
localnicii îl folosesc mai degrabă ca întăritor.
30
Festivalul Internaţional de Jazz are loc în fiecare an în luna mai şi este cotat
drept principala manifestare de acest gen din România şi una din cele mai
reprezentative din Europa. Timp de nouă zile au loc concerte, ateliere de
lucru şi videoproiecţii având ca temă muzica de jazz şi interferenţele
acesteia cu alte genuri: folclor, muzică simfonică, rock, blues, salsa, hip-
hop. Sălile de spectacole din Sibiu dar şi spaţiile neconvenţionale se umplu
până la refuz de iubitorii jazz-ului veniţi din toată lumea. Atenţie, trebuie să
rezervaţi din timp biletele!
de acest gen din România şi una din cele mai importante din Europa.
Evenimentele din cadrul festivalului sunt diverse, de la teatru la conferinţe,
expoziţii, ateliere de lucru şi concerte. Oraşul este foarte animat în această
perioadă, sunt spectacole în săli dar şi în spaţii publice (pieţe, străzi) şi
spaţii neconvenţionale, în Sibiu şi împrejurimi: Cisnădioara, Ocna Sibiului.
Vin aproape o mie de artişti din toată lumea, ceea ce înseamnă că trebuie să
vă rezervaţi din timp locurile de cazare.
32
Târgul Creatorilor Populari din România are loc în luna august sau
septembrie, în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale din Dumbrava
Sibiului. Sunt invitaţi creatori populari care timp de două zile efectuează
demonstraţii practice în cadrul atelierelor de meşteşugari, produsele astfel
confecţionate fiind oferite la vânzare vizitatorilor. Conform tradiţiei, în
fiecare an este invitată o comunitate sătească ce participă la toate activităţile
specifice unei zile de târg.
tradiţiei Nedeilor prin cântec şi dans. Se adună formaţii folclorice din mai
multe zone ale ţării – mai ales de prin satele întemeiate de jinari – dar în
ultimul timp vin şi ansambluri din Marea Britanie şi Germania atrase de
frumuseţea locurilor şi a datinilor româneşti. După o paradă a portului
popular urmează marea horă, a tuturor participanţilor, apoi evoluţia propriu-
zisă a concurenţilor. Este un prilej de mare sărbătoare pentru locuitori, căci
acum se regăsesc şi cu cei plecaţi departe – care revin aici cu sfinţenie în
fiecare an. La final, toată lumea este invitată la petrecere!
Festivalul Folcloric Internaţional “Pe Mureş şi pe Târnave” se desfăşoară
timp de trei zile la Mediaş şi Bazna, de obicei în luna august. În afară de
solişti şi formaţii româneşti, maghiare, săseşti sau de rromi, sunt invitate şi
formaţii folclorice din afara ţării.
Festivalul Naţional de Folclor "Cânt şi joc pe Hârtibaci" se desfăşoară la
Casa de Cultură din Agnita, în fiecare an în luna noiembrie. Sunt invitaţi să
participe interpreţi de muzică populară din toate zonele ţării şi de toate
vârstele – existând şi o secţiune pentru copii. Este încă o ocazie de a admira
frumuseţea şi diversitatea muzicii şi costumelor populare din România, iar
festivalul se încheie cu o gală la care sunt invitaţi solişti şi ansambluri
folclorice de renume.
Dacă doriţi să participaţi la unul dintre evenimentele descrise mai sus, este
bine să verificaţi pe site-ul primăriei www.sibiu.ro datele de desfăşurare,
acestea variind de la un an la altul în funcţie de cum “pică” sâmbetele şi
duminicile.
34
Ieşim din Sibiu în direcţia Agnita, pe drumul judeţean 106. Până în anul
2002 valea Hârtibaciului se putea parcurge şi cu mocăniţa, tren cu
ecartament îngust care lega Sibiul de Agnita şi Sighişoara. Dat în folosinţă
cu mai bine de un secol în urmă, mocăniţa a rămas acum doar poveste –
ultimul tronson fiind scos din uz în 1997. Până astăzi mai trăiesc în
amintirea nostalnicilor glumele legate de el – ba că puteai parcurge la fel de
bine drumul alergând şi urcând din când în când în tren, ca să-ţi mai tragi
sufletul pe un scaun, ba că puteai să culegi flori de câmp în timp ce mergeai
cu mocăniţa, coborând prin primul vagon şi urcând înapoi în ultimul…
În anul 2006 au început demersurile pentru declararea liniei ferate înguste
care leagă Sibiul de Agnita drept monument istoric şi repunerea mocăniţei
în funcţiune pentru folosirea sa în circuite turistice.
Însă până când vom putea merge din nou cu trenuleţul leneş, tras de o
locomotivă pufăitoare desprinsă parcă din poveşti, singura variantă rămâne
şoseaua… Să urmăm deci drumul care ne poartă printre dealuri molcome
spre aşezările săseşti crescute în jurul bisericilor fortificate. Turnurile lor
încă mai străjuiesc depărtările, mărturie a vredniciei cu care locuitorii au
ştiut să apere aceste pământuri.
De pe drumul judeţean, la 26 de kilometri de Sibiu un drum spre dreapta vă
duce la Hosman (“Holzmengen”), unde vom vizita prima biserică
fortificată. Dacă poarta este încuiată, întrebaţi localnicii unde găsiţi cheia.
Aşezată pe o colină din mijlocul satului, biserica este o fostă basilică
romanică care a fost transformată în biserică de tip sală prin înlăturarea
navelor laterale. Pe faţada vestică a bisericii se află un portal romanic
decorat cu sculpturi reprezentând sfinţi care îi înving pe cei răi.
Incinta este înconjurată cu două rânduri de fortificaţii solide şi şase turnuri,
iar poarta mare încă mai păstrează sistemul culisant de gratii. Lângă biserică
se află casa parohială pe care un proiect recent urmează să o transforme în
Centrul European pentru Întâlnirea Tinerilor (CEPIT). Aici se vor derula
programe în cadrul cărora participanţi din mai multe ţări vor fi invitaţi să se
implice în activităţile specifice satului, de la frământatul şi coptul pâinii
până la muncile câmpului. În spatele casei parohiale, o culme înverzită de
deal oferă loc pentru corturi şi o privelişte minunată asupra munţilor care se
desenează vineţii în zare.
37
38
40
43
44
48
Mai sunt încă două hidrocentrale construite ulterior pe râul Sadu, şi două
lacuri de baraj. Şi tot în Sadu mai găsiţi una din cele mai renumite fabrici de
bere din România.
Urmând firul râului încă 17 kilometri pe drum neasfaltat, ajungeţi în
comuna Râu Sadului situată la 980 de metri altitudine. Afară din sat, la
Sădurel, se află hidrocentrala Sadu V (cinci). De aici pornesc drumuri spre
locuri pitoreşti, se pot parcurge trasee în munţii Lotrului şi Cibinului, puteţi
ajunge în Păltiniş sau coborî spre Valea Frumoasei. Atenţie însă, drumurile
sunt neasfaltate şi ar fi bine să nu vă aventuraţi cu automobilul decât din
primavară până în toamnă.
Dacă sunteţi dispuşi să luaţi muntele la picior şi drumul vă permite, porniţi
cu maşina spre Rozdeşti (30 km). Drumul trece pe lângă lacul Negoveanu (i
se mai spune şi “Gâtul Berbecului”, după numele cabanei care a ars) iar
peisajele sunt magnifice. Vă puteţi caza la cabana aparţinând ocolului silvic
Valea Frumoasei şi de acolo să faceţi trasee de o zi. Aerul de munte şi
frumuseţea peisajelor merită cu prisosinţă efortul, ca să nu mai pomenim de
pescuitul de păstrăvi…
De la Rozdeşti sunteţi aproape de Păltiniş (15 km) şi cu maşina puteţi trece
munţii prin Şeaua Ştefleşti, apoi Valea Frumoasei vă conduce spre Obârşia
Lotrului, pe lângă lacul Vidra. De la Obârşia Lotrului regăsiţi drumul
asfaltat, spre dreapta ajungeţi la Petroşani (22 km), iar drept înainte spre
staţiunea Vidra, Voineasa şi Brezoi, de unde drumul se intersectează cu
E15A care face legătura între Sibiu şi Râmnicu-Vâlcea.
Dacă aţi ales să reveniţi la Sadu, drumul spre următoarea comună a
Mărginimii – Răşinari – trece prin Cisnădie şi Cisnădioara, localităti care
însă nu fac parte din Mărginimea Sibiului. Aici s-au aşezat în secolele XIII-
XIV mulţi colonişti saşi şi există două frumoase biserici fortificate a căror
vizitare va schimba peisajele satelor de oieri.
Cisnădia – “Heltau” – se află la 7 kilometri de Sadu. Este o aşezare veche,
menţionată prima dată în 1204 într-un document al regelui Emeric.
Populaţiei româneşti din Cisnădie i se adaugă coloniştii germani veniţi în
evul mediu, şi localitatea cunoaşte o puternică dezvoltare economică în
secolele XIV-XV. Breslele – ţesători, olari, şelari, fierari – înfloresc, biserica
sub formă de basilică romanică este fortificată şi capătă elemente gotice,
49
(pentru mai multe informaţii despre Păltiniş vezi capitolul 10). După o
plimbare cu telescaunul deasupra pârtiei de schi puteţi opta între a dormi în
Păltiniş sau a reveni la Sibiu.
ZIUA 2: Sibiu, Cristian, Orlat, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod,
Poiana Sibiului, Jina, Sibiu.
Ieşind din Sibiu spre vest (DN1 E81-E68), la aproximativ 10 kilometri veţi
întâlni o deviaţie la stânga, spre Cristian. Localitatea este aşezată în lunca
Cibinului, pe drumul care urcă spre Mărginimea Sibiului. Aşezarea
coloniştilor saşi aici, cu privilegiile acordate de regii Ungariei, a creat
nemulţumiri şi numeroase conflicte de hotar cu comunităţile româneşti care
locuiau în munţi (zona Mărginimii). În secolul XV Cristianul este afectat de
incursiunile otomane şi ca urmare fosta basilică romanică este transformată
într-o cetate ţărănească fortificată (1498). O puteţi vedea cum doarme acum
liniştită pe malul râului, se poate şi vizita dacă vă anunţaţi intenţia cu o zi
înainte. O curiozitate a Cristianului: este singura localitate din România ale
cărei străzi sunt numerotate cu cifre romane.
Din Cristian drumul şerpuieşte printre dealuri spre Orlat, localitatea care ne
face intrarea în Mărginimea Sibiului. Aici şi-a avut sediul Regimentul I de
grăniceri care păzea graniţa Transilvaniei cu Ţara Românească, iar pe
dealurile Orlatului se găsesc ruinele a două cetăţi. Pe malul stâng al râului
Săcel, Cetatea de la Scurta – cetate de pământ care se presupune că a fost
locuită de populaţia românească din zonă în secolele XI-XIII. Pe un alt deal,
la 3 kilometri de Orlat, cetatea căreia i se spune „La Zid” este de fapt o
fortificaţie eliptică ce a avut rolul de a străjui regiunea în perioada invaziilor
otomane. Aici este localizat şi castrul regal Salgo, care a avut un rol
important în lupta cu turcii din 1442 – confruntare cunoscută în istorie drept
„Bătălia de la Sibiu”.
Din Orlat spre Sălişte, drumul ne poartă printre livezi. Se trece prin satele
Sibiel şi Vale, unde vă puteţi opri să vizitaţi muzeul de icoane pictate pe
sticla „Zosim Oancea” şi bisericile ortodoxe. Ambele sate sunt de un
pitoresc aparte şi au o mulţime de pensiuni unde gazdele vă propun
activităţi dintre cele mai diverse – de la drumeţii pe munte şi culesul
fructelor de pădure, la îndeletniciri artistice sau activităţi gospodăreşti tipice
52
lăsat în plata Domnului pe oieri... Însă i-au obligat ca brânza să o vândă prin
Cooperaţia Socialistă de Stat, de unde tot ei, ciobanii, o răscumpărau (la
preţ mai mare, binenţeles) ca să o vândă pe piaţă. Cu toate acestea, poienarii
sunt vestiţi în toată ţara pentru spiritul lor întreprinzător – poate concurenţa
dintre ei să fi dat asemenea roade...? Cei care nu au afaceri mari: benzinării,
fabrici, spitale, hoteluri, au preferat să rămână la oi decât să coboare la oraş
ca slujbaşi mai mărunţi. Un oier mai sărăcuţ are cam 300-400 de oi şi cel
puţin 100 de hectare de pământ, din Mărginime până în Dobrogea. Pentru că
transhumanţa nu mai renta – peste tot proprietarii de pământuri cereau taxe
– ciobanii au cumpărat cam tot ce a fost de vânzare în drumul oilor.
Ciobanii sunt plecaţi cu oile mai tot timpul anului, însă recordul îl deţine un
străbunic care nu s-a întors acasă timp de 20 de ani – a ajuns în Caucaz şi l-
a prins revoluţia bolşevică...
Până la Jina mai sunt încă 7 kilometri de drum printre costişe de munte şi
păduri. Vatra satului este aşezată la 1000 de metri altitudine, pe şapte coline
– precum Roma... În apropierea satului, o pădure deasă de brazi falnici
străjuie culmea muntelui, iar localnicii sunt specializaţi în tot felul de
leacuri şi siropuri din conuri de brad – deşi ocupaţia lor de veacuri rămâne
tot oieritul. Casele sunt mai răsfirate decât în Poiana, stânele şi grădinile se
întind cât vezi cu ochii. În fiecare vară aici are loc un vestit festival folcloric
al satelor din Mărginime, „Sus, pe muntele din Jina” la care în ultimii ani au
început să participe formaţii din toată ţara, ba chiar şi din Anglia şi
Germania.
În Jina şi în Poiana Sibiului nu există pensiuni, aşa că după ce v-aţi săturat
privirea de frumuseţile muntelui cu stâne trebuie să faceţi cale întoarsă spre
Sibiu. Începând din Tilişca apar şi pensiunile, tot mai multe pe măsură ce vă
apropiaţi de oraş. Dacă anunţaţi gazdele cu o zi înainte, vă puteţi opri la o
masă cu bucate tradiţionale din Mărginimea Sibiului.
54
55
tinerii din sate formează grupuri care îşi aleg câte un conducător, aceasta
marcând începutul perioadei active din viaţa cetei de juni. Colindatul,
jocul în mijlocul satului, băgatul fetelor în joc, întâlnirea jocurilor, udatul
Ionilor sunt câteva din cele mai cunoscute datini ce gravitează în jurul
acestui străvechi obicei – adevarată sărbătoare a tinereţii în care ceata de
juni poartă costume populare tradiţionale şi străbate satele călare pe cai
împodobiţi şi urmată de care alegorice. Pentru că este cea mai îndrăgită
tradiţie din zonă şi antrenează toată obştea satelor, în fiecare an se
organizează Festivalul Junilor din Mărginime.
Lolele – Urzellaufen. Un vechi obicei al populaţiei săseşti, originar din
Agnita, „Carnavalul Lolelor” este recunoscut ca fiind o datină unică în
ţară. În luna februarie oamenii „alungă” frigul iernii şi îngheţul cu
ajutorul unor măşti şi costume special realizate pentru această ocazie. Are
loc acum şi un târg al breslelor iar seara un bal unde se dansează pe
muzică de fanfară, se bea vin fiert şi se mănâncă gogoşi. A doua zi
urmează o paradă a măştilor, cu care alegorice împodobite, pe parcursul
căreia sunt numite şi ironizate „lolele” – personalităţi locale care de-a
lungul anului au făcut gafe sau greşeli. Privitorii sunt atraşi în joc şi li se
oferă drept răsplată câte o gogoaşă. Ceremonia aproape pierdută a fost
reluată la Sibiu şi Agnita, cu ocazia Capitalei Culturale Europene.
Carnilegiile – Fosnicht
Este unul din cele mai vechi şi populare obiceiuri ale saşilor care îşi are
originea în darea de seamă şi organizarea muncii obşteşti a vecinătăţilor.
„Tovărăşiile” sau „vecinătăţile” săseşti erau zone dintr-un sat (una sau
mai multe străzi, în funcţie de numărul caselor) ai căror membrii se ajutau
între ei la muncile importante – ridicatul unei case, al unei şuri, muncile
câmpului. Vecinătatea era condusă de un „tată” care în afara rolului de
organizator îl avea şi pe acela de judecător etic şi de mediator al
conflictelor. Înainte de intrarea în postul Paştelui avea loc o întâlnire a
membrilor vecinătăţii, se făcea o dare de seamă a întregului an şi se
încheiau eventualele divergenţe dintre membrii săi. Seara avea loc o
petrecere care „curăţa” supărarea din suflete, iar măştile confecţionate
special pentru această ocazie aveau rolul să gonească spiritele rele care
generaseră conflicte.
56
dansează mereu şi întind mese pe iarbă, însă dacă sunt văzute de muritori
aceştia se pot îmbolnăvi sau chiar muri. Vindecarea de boala Ielelor nu o pot
face decât Căluşarii, care în această perioadă cutreieră satele şi se prind în
ritualuri şi dansuri magice în jurul celor bolnavi.
„Căluşarii” sunt o trupă de dansatori legaţi între ei prin jurăminte magice, care se
întâlnesc şi joacă un dans specific în zilele din preajma sărbătorii Rusaliilor (Ielelor).
Cu origini necunoscute, pierzându-se în timp undeva prin epoca pre-romană, căluşul
este considerat de specialişti cel mai vechi şi mai spectaculos dans popular românesc.
Rolul său este de a vindeca bolile celor ale căror minţi au fost furate de Iele, de a
alunga nenorocul şi a fertiliza holdele. Trupa de căluşari se pregăteşte pentru această
perioadă printr-un ritual al tăcerii, post şi rugăciune, iar dansatorii dorm câte doi,
numai sub acoperişul bisericilor pentru a fi ocrotiţi de sfinţi împotriva Ielelor care ar
putea să le ia minţile. Odată intraţi în ceata căluşarilor bărbaţii depun jurăminte
secrete şi nu mai pot ieşi din trupă timp de 9 ani. Ceremonialul se practică numai
când este soare şi constă dintr-o serie de practici şi formule magice, dansuri şi acte
rituale sacre executate uneori până la epuizare fizică şi psihică după melodii cântate
de lăutari. Căluşul românesc a fost inclus de UNESCO pe lista capodoperelor
imateriale ale omenirii, alături de 43 de alte datini şi obiceiuri străvechi din toată
lumea.
Ca să îmbuneze Ielele şi să se ferească de rele, oamenii fac ofrande
specifice cu o zi înainte: în sâmbăta Moşilor de Vară dau de pomană vase cu
vin, apă, lapte şi mâncare gătită, alături de care se pun pâine, flori şi
lumânări aprinse. Moşii de Vară sau Moşii Cireşelor se spune că erau nouă
unchieşi bătrâni care călătoreau prin lume făcând lucruri bune, iar cei care
dau de pomană morţilor în această zi îşi vor păstra sufletul mereu tânăr. În
duminica Rusaliilor casele se împodobesc cu leuştean, tei înflorit şi usturoi,
care alungă spiritele rele.
Este poate obiceiul la care se vede cel mai bine “aşezarea” unei sărbători religioase
peste una păgână. Dansul Ielelor aminteşte de sărbătoarea rodirii naturii numită
“Rosalia” şi celebrată în zilele înfloririi rozelor - mai sau iunie - când vegetaţia
exuberantă atingea culmea dezvoltării sale, în pragul zilelor calde ale verii când
marea de flori urma să se transforme în belşug dătător de fructe. Mulţimea cuprinsă
de o adevărată nebunie a dansului, cu capetele împodobite cu flori, inunda grădinile
şi dumbrăvile înflorite unde în sunetele muzicilor şi cântecelor se învârteau hore şi
dansuri bahice care se transformau în adevărate orgii.
Sânzienele
58
Este un ritual al ploii care are loc vara, pe timp de secetă. În credinţa
populară Paparuda (numele se pare că vine de la zeiţa Perperuna) este
închipuită ca o sfântă înaltă şi subţire care are puterea de a urni şi “sparge"
norii, aducând astfel ploaia dătătoare de viaţă. Rolul ceremonial şi ritual
este jucat de o fată care îmbracă un costum specific, alcătuit din frunze de
bozie sau brusture, mai rar din frunze de alte plante. Pe cap poartă flori şi
trece uliţele satului dansând şi cântând: Paparudă, rudă / Ia-n' ieşi de ne
udă/ Cu-o găleată d-apă / Peste lumea toată…/ Ploaie, Doamne, ploaie /
Locuri să se moaie…/ Ploiţă curată / Din ceruri vărsată… / Unde-i valea
sacă / D-apă să se facă, / Unde-i valea lungă / Mai mult să s-ajungă /
Unde-o da cu plugu’/ Să meargă ca untu’/ Unde-o da cu sapa / Să meargă
ca apa.. / Ploaie, Doamne, ploaie / Locuri să se moaie… Paparudele sunt
întâmpinate cu bucurie pe la casele oamenilor unde cântă şi dansează apoi
sunt udate cu apă şi primesc câte ceva din gospodărie în semn de mulţumire.
În urma lor, pământul proaspăt udat miroase a ploaie…
Buzduganul
Un obicei specific zonei cerealiere, „buzduganul” sau „cununa” este legat
de momentul terminării secerişului. Ritualul se practică pe ogoarele
notabilităţilor satului, la claca secerişului, unde fetele seceră iar flăcăii
leagă snopii şi fac claiele. Munca este însoţită de strigături şi cântece
secondate de viorile muzicanţilor, iar la fiecare cap de loc se joacă. Către
seară fetele fac din spice de grâu „buzduganul” pe care-l împodobesc cu
flori, apoi se formează un alai care parcurge tot satul cântând. Toţi
participanţii şi în special cel ce poartă buzduganul sunt stropiţi de săteni
cu apă şi grâu, iar la cel pe ogorul căruia s-a lucrat sunt întâmpinaţi de
stăpâna casei căreia i se cântă cunoscutul cântec ceremonial “Stăpână-
stăpână”. Buzduganul este apoi aşezat la grinda casei pentru a fi
amestecat în sămânţa anului viitor, şi urmează o petrecere cu mâncare, joc
şi voie bună până spre ziuă.
60
Iulia iar de acolo se încărca pe plute care navigau pe Mureş apoi pe Tisa şi
pe Dunăre până la Marea Neagră. De aici, încărcată în corăbii, sarea se
trimitea până în centrul Imperiului Roman.
Prima atestare documentară a aşezării datează din anul 1263, când regele
Ştefan al Ungariei vorbeşte despre „Terra Wiz”, sau „pământul Visa” –
denumirea râului care străbate localitatea. Însă efectul terapeutic al lacurilor
este menţionat pentru prima dată în 1598 de către ambasadorul împăratului
Rudolf al II-lea, acreditat pe lângă Mihai Viteazul, acesta poposind aici în
drum spre Constantinopol pentru a face băi. Se spune că efectul lor a fost
atât de bun încât ambasadorul a luat cu el, la plecare, 50 de vedre de apă din
lacuri.
În 1820 se efectuează pentru prima dată o analiză chimică a apei lacurilor,
dovedindu-se că salinitatea lor foarte ridicată (200-300 g/l) face ca
tratamentele pentru diverse boli să dea cele mai bune rezultate. De
asemenea s-a constatat că în zonă există un climat temperat cu nuanţe
specifice: inversiuni de temperatură iarna, insolaţie puternică vara, aer bogat
în aerosoli, iar temperatura este mult peste media anuală din această parte a
ţării.
Ca urmare a acestor descoperiri în jurul lacurilor se construiesc cabine, se
plantează pomi şi se ridică pavilioane pentru băi calde şi reci iar la 2
septembrie 1846 se inaugurează oficial staţiunea. Însă întâmplarea care a
adus faima Ocnei Sibiului s-a petrecut către sfârşitul secolului XIX. Pe
vremea revoluţiei din 1848 în localitate s-au purtat lupte grele, în urma
cărora, spun cronicile, au rămas 349 de morţi. Era o iarnă grea şi în
pământul îngheţat n-au putut fi săpate atâtea gropi, aşa că s-a hotărât ca o
parte din morţi să fie lăsaţi în ocnele părăsite. Peste mai bine de 40 de ani la
suprafaţa unui lac au apărut câteva cadavre ale luptătorilor honvezi, aduse
de ape din fundul salinelor. A fost chemat în mare grabă doctorul legist din
Sibiu, care a constatat că trupurile erau perfect conservate.
Aşa s-a răspândit vestea în lume: apele de la Ocna Sibiului erau mult mai
concentrate în sare şi mult mai bune la sănătate decât acelea de la Karlsbad
şi Marienburg. Devenită astfel faimoasă, staţiunea creşte şi se umple de
strălucire. În fiecare an – începând cu luna mai şi până toamna târziu, când
sejurul se încheia cu baluri celebre – lumea bună a Europei dar şi oameni
62
timp. Baie şi plajă se pot face fie la ştrand fie în zona lacurilor, şi tot aici se
găseşte nămolul care are atâtea proprietăţi benefice pentru sănătate.
La sfârşitul lunii aprilie, se poate spune că la Ocna Sibiului sezonul estival
începe. Temperatura apei în lacurile sărate creşte brusc, ajungând la peste 30
de grade, datorită unor bacterii care trăiesc în apă şi se regenerează în
această perioadă a anului. Cei care vin acum la plajă spun că bronzul din
primavară ţine mai mult iar baia în apa atât de caldă este un deliciu.
Staţiunea are o capacitate de cazare de 150 de locuri în hoteluri de 3 şi 4
stele, 150 de locuri în căsuţe şi 80 de locuri în satul de vacanţă al elevilor.
Cele 3 campinguri: Denis, Apior şi Wildem pot caza împreună 250 de
turişti, şi există de asemenea câteva pensiuni private. În afară de
restaurantele hotelurilor, în staţiune funcţionează o cantină-restaurant cu o
capacitate de 300 de persoane pe serie, şi mai multe terase unde meniul
preferat îl constituie, binenţeles, mititeii cu bere.
La Ocna Sibiului se găseşte o biserică reformată atestată în anul 1240 care
păstrează multe din părţile originale, iar biserica ortodoxă cu hramul „Sfinţii
Arhangheli” este una din cele mai vechi din judeţul Sibiu. Datează de pe
vremea lui Mihai Viteazul şi a fost în mare parte refăcută de către
Constantin Brâncoveanu, pe cheltuială proprie, după ce a fost distrusă de
turci. Cupola a fost pictată în 1723 şi deşi a trecut prin mai multe etape de
renovare mai pot fi văzute încă chipurile celor doi voievozi ctitori.
65
66
67
Păltiniş, lângă izvorul Hohe Rinne. Locul se afla sub administrarea comunei
Cristian şi singurul drum amenajat pentru transportul persoanelor pornea de
aici. Protocolul semnat prevedea ca obştea comunei să pună gratuit la
dispoziţia S.K.V. o suprafaţă de 35 de hectare şi lemnul necesar din pădurile
Cristianului, iar S.K.V. urma să construiască din fonduri proprii cabanele şi
să întreţină drumul de acces în staţiune.
Lucrările au început în anul 1892 şi staţiunea a fost inaugurată într-o
duminică, la 10 iunie 1894. La Hohe Rinne s-au construit trei clădiri
principale destinate oaspeţilor dintre care una era o clădire pentru proceduri
balneoterapice, câteva clădiri anexe şi o pistă pentru popice. Clădirile aveau
elemente arhitecturale specifice cabanelor alpine tiroleze şi au fost
executate de către echipe de meşteri din satele Mărginimii Sibiului.
Fondurile au fost asigurate atât de membrii cotizanţi S.K.V. cât şi de Casa
Generală de Economii din Sibiu, Institutul de Credit Funciar, Banca Albina
şi printr-o donaţie personală a împaratului Franz Iosef.
În 1896 Hohe Rinne a fost recunoscută oficial ca „staţiune montană de
odihnă şi tratament” iar în 1897 s-a început construcţia unui alt drum care
să faciliteze accesul în staţiune cu trăsurile şi ulterior cu omnibusul. Acest
nou drum – de fapt acelaşi pe care se ajunge şi astăzi acolo – pornea din
Sibiu şi trecea prin satul Răşinari, urcând de-a lungul râului Şteaza şi suind
apoi în serpentine strânse până pe Şeaua Călugărului unde întâlnea vechiul
drum ce pornea din Cristian.
Staţiunea a înflorit în anii care au urmat, iar în timpul războiului a fost
utilizată ca bază de recuperare a militarilor şi loc de antrenamente, mai ales
pentru trupele de munte care au folosit aici pentru prima dată schiurile. Din
păcate anul 1916 a adus Păltinişul în mijlocul ostilităţilor iar în timpul
confruntărilor cea mai mare parte din patrimoniul său a fost distrus.
În anul 1919 s-a început refacerea staţiunii şi în perioada interbelică aceasta
s-a dezvoltat şi modernizat continuu. A fost introdus iluminatul electric în
1927 şi în acelaşi an a fost racordată la reţeaua telefonică naţională (o
legatură telefonică spre Sibiu funcţiona încă din 1904).
În 1928 a fost înălţat Schitul Ortodox din Păltiniş, din iniţiativa
Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, iar în 1939 Poşta Română a
69
închiriat, sau de o jumătate de oră până la Schitul Păltiniş, acolo unde este
înmormântat filosoful Constantin Noica. Datorită autoexilului pe care
Noica şi l-a impus aici Păltinişul a devenit un loc de pelerinaj pentru
admiratorii şi discipolii săi. „La 4000 de picioare deasupra omenirii” –
după consemnările lui Gabriel Liiceanu – în cămăruţa austeră a vilei 23,
aveau loc “cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai
subtile, aprige şi prieteneşti observaţii pe marginea textelor proprii,
supuse judecăţii celorlalţi”. Casa memorială a lui Constantin Noica
aparţine acum editurii „Humanitas”.
Iarna, la Păltiniş se poate schia în medie 120 de zile pe an. Pentru schiori
sunt amenajate două pârtii:
- Onceşti I are 1150 de metri lungime cu o diferenţă de nivel de 241
metri, este dotată cu instalaţie nocturnă şi telescaun şi este de nivel
mediu.
- Onceşti II este o pârtie de nivel uşor, are 450 de metri lungime cu o
diferenţă de nivel de 38 metri şi este dotată cu teleschi. Pentru
amatorii de schi fond există pârtiile Păltiniş–Dealul Poplăcii, Păltiniş–
Şanta, Păltiniş– Dăneasa, Onceşti–Păltiniş şi Găujoara–Păltiniş
La ora actuală există în Păltiniş o bază de cazare publică de la una la trei
stele, compusă din vile, cabane şi două hoteluri. Există de asemenea locuri
de cazare în circuit închis, cum ar fi hotelul BRD sau hotelul Romtelecom.
Bâlea
Accesul la cascada şi lacul Bâlea se face pe Transfăgărăşan, drum de 90 de
kilometri care începe din localitatea Cârţişoara şi trece munţii Făgăraş spre
Muntenia. Însă nu este un drum practicabil în totalitate decât câteva luni pe
an, vara, aşa că pentru a fi sigur că ajungeţi la Bâlea în orice anotimp
trebuie să porniţi din Sibiu în direcţia Braşov şi la 4 kilometri de Scoreiu să
faceţi dreapta pe drumul 7C până la Cârţişoara. Pe tronsonul Cârţişoara –
Bâlea Cascadă Transfăgărăşanul este practicabil în orice anotimp, iar de aici
puteţi opta între a continua drumul cu autovehicolul sau a urca cu telecabina
până la Bâlea Lac. Indiferent cât de cald este afară trebuie să vă pregătiţi
haine călduroase, căci la peste 2000 de metri altitudine găsiţi zăpadă tot
timpul anului iar vremea este adesea capricioasă.
71
74
BIBLIOGRAFIE
Analele Universităţii din Bucureşti - Rolul oraşului Sibiu în politica externă a lui
Ferdinand de Austria
Petre Bejliu Munteanu – Primăria Veche din Sibiu – casa, oamenii, muzeul
75
Site-urile oficiale ale: Consiliului Judeţean Sibiu, Primăriei Sibiu, Primăriei Mediaş,
Primăriei Cisnădie, Primăriei Agnita, PrimărieiOcna Sibiului, muzeului Brukenthal,
muzeului ASTRA
Diverse alte site-uri, mărturii verbale culese cu ocazia vizitelor la faţa locului.
76