PATRIMONIVM APVLENSE XII

Reținem, în general, caracterul provincial al artei religioase ilustrată de

această colecție. Excepțiile sunt puține, iar realizarea lor se datorează, cu destulă
probabilitate, unor pictori străini de mediul în care au ajuns lucrările lor. Reținem
atenția doar asupra unui singur caz: icoana Maicii Domnului cu Pruncul de tipul
Eleusa de la nr. 79, databilă spre sfârșitul veacului al XVII-lea, pe care autoarea
catalogului o numește “Romana” și o integrează tipului italo-bizantin “sandala
pierdută” (p. 224). Observăm că cele mai vechi reprezentări cunoscute ale acestei
icoane în mediul românesc transilvănean aparțin pictorului Luca din Iclod și anilor
’70 ai secolului al XVII-lea1. Am amintit acest detaliu deoarece printre extrem de
puținele informații pe care le avem despre acest artist se află și mențiunea că a fost
rutean. Desigur, icoana de la Muzeul din Nowy Sącz nu rezolvă problema originii
artistului și nici măcar pe aceea a zonei în care s-a format, dar este un indiciu că
cercetarea trebuie îndreptată într-adevăr înspre lumea ruteană.
Similitudinile și analogiile între arta religioasă a românilor transilvăneni și
cea găzduită cândva de bisericile ortodoxe din Subcarpatia sunt, cu siguranță,
numeroase, iar răsfoirea catalogului colecției depozitate și expuse de Muzeul
Regional din Nowy Sącz oferă ochiului experimentat destule ocazii să le observe.
Studierea lor aprofundată este acum mult facilitată, cercetătorii interesați având
posibilitatea confruntării cu o cantitate impresionantă de informații. Sperăm ca
rezultatele să nu se lase nici ele mult așteptate.

Ana Dumitran

Ana Bârcă,
Biserici de lemn din Sălaj,
NOI Media Print, București, [2011]

Volumul, care beneficiază și de o ediție în limba engleză, se înscrie într-un

îndelungat efort de cercetare, care a dat până acum numeroase și remarcabile
rezultate, între care se cuvin amintite aici cele datorate Ioanei Cristache-Panait și
lui Ioan Godea, lucrări fundamentale2, bazate pe lungi decenii de documentare,
aproape descurajant de bine structurate și informate pentru a mai purcede la o nouă
abordare. Într-o asemenea succesiune, cartea Anei Bârcă aproape că nu mai
contează decât pentru ilustrație, abundentă și, evident, de mai bună calitate decât
cea publicată în lucrările anterioare.
Lucrarea se deschide cu un capitol intitulat Repere și contribuții bibliografice,
care, conform titlului, ar fi trebuit să discute contribuțiile științifice anterioare,

                                                            
1
Pentru detalii și ilustrații vezi Ana Dumitran, Hegedüs Enikő, Vasile Rus, Fecioarele înlăcrimate
ale Transilvaniei. Preliminarii la o istorie ilustrată a toleranţei religioase, Alba Iulia, 2011, p. 54-56
și fig. 4-5.
2
Monumente istorice bisericești din Eparhia Oradiei. Județele Bihor, Sălaj și Satu-Mare. Bisericile
de lemn, Oradea, 1978, lucrare datorată ambilor cercetători; Biserici de lemn din România (nord-
vestul Transilvaniei), Editura Meridiane, 1996, volum semnat de Ioan Godea.

391
Recenzii și note de lectură

măcar pe cele ale celor doi cercetători amintiți. Contrar acestor așteptări, textul este
o însăilare stângace de date referitoare la istoria Ţării Silvaniei, care, ce e drept,
încearcă să se articuleze în jurul bisericilor de lemn, dar nu pentru a prezenta ce s-a
scris deja despre ele – excepție făcând biserica de la Brâglez – ci cu intenția de a
oferi o imagine asupra evoluției societății românești în acest areal. Sunt amestecate,
astfel, informații referitoare la viața politică, economică, socială, confesională și
culturală pe care de multe ori autoarea nu le înțelege, contextul istoric fiindu-i cu
totul străin, iar interpretările părtinitoare. De fapt, un anume detaliu introdus în
discuție – circulația în Sălaj a Cazaniei lui Varlaam –, despre care se face afirmația
că aceasta ar fi “prima carte tipărită în limba română” (p. 15), este el singur
suficient pentru a trage concluzia că era mai bine ca paginile respective să nu fi fost
scrise. O astfel de concluzie este întărită și de aparatul critic al acestui capitol, în
care, din 21 de note, doar două se pot numi complete, iar cinci trimiteri se fac la o
lucrare ce nu se regăsește în lista bibliografică. Pentru restul volumului mai sunt
rezervate doar cinci note, deși autoarea discută subiecte care altor cercetători le-au
ridicat serioase probleme, precum programul constructiv în comparație cu zonele
învecinate și interferențele stilistice în pictura bisericilor. Să mai adăugăm și
greșelile gramaticale, în special frecventa punere a virgulei între subiect și predicat,
eroare fundamentală de care se fac vinovați deopotrivă autoarea și cei trei redactori
menționați la sfârșitul volumului.
Ca o compensație față de stângăciile din capitolele introductive, partea
destinată descrierii efective a bisericilor demonstrează o serioasă documentare de
teren, o privire atentă la detalii, surprinsă prin intermediul ilustrației, care aproape
suplinește revizitarea monumentelor pentru cei care doresc aprofundarea studiului
anumitor aspecte arhitecturale, iconografice sau stilistice. În special pictura murală
este foarte minuțios prezentată, fiind oarecum preferențial evidențiată contribuția
zugravului Ioan Pop de la Românași. Dacă s-ar fi acordat o atenție similară și
icoanelor, ar fi fost greu de ocolit numele lui Nichita Zugravul, a cărui creație, mai
timpurie cu câteva decenii față de cea a lui Ioan Pop, pare să fi fost destinată cu
deosebire bisericilor din Sălaj. Din păcate, în volumul discutat aici, inconfundabilul
artist nu se învrednicește decât de o singură referire (p. 47), și aceea indirectă, prin
mijlocirea caracterizării făcute de acad. Marius Porumb.
Ultimul capitol, Protecție și restaurare de arhitectură și pictură, se dovedește
din nou o piatră de poticnire pentru autoare. Justificabil – presupun – datorită
lucrărilor de restaurare de care au beneficiat, în perioada 1995-2010, 20 din cele 69
de biserici de lemn monumente istorice din Sălaj, în mod special cele de la Racâș,
Baica și Sânpetru Almașului, acest capitol este un amestec haotic de istorie a
instituțiilor abilitate pentru asfel de demersuri, comentarii despre starea de conservare
și degradările suferite în timp de bisericile de lemn, descrierea activității de pe un
șantier de restaurare și prezentarea unei inițiative internaționale de reabilitare a
arhitecturii de lemn denumită când programul “Cultura lemnului în Europa”, când
proiectul “Culturile europene ale lemnului”. De fapt, intenția autoarei a fost să
sublinieze că, în comparație cu mult mai celebra biserică de lemn maramureșeană,
cea din Sălaj are destule atuuri pentru a se afirma ca o la fel de valoroasă formă de

392
 PATRIMONIVM APVLENSE XII

expresie a spiritului românesc, dar, deocamdată, un singur exemplu poate proba

această valoare, anume biserica din Racâș, doar aceasta beneficiind, până acum, de
lucrări complete de restaurare, care să vizeze deopotrivă arhitectura și pictura.
Privit în ansamblu, volumul își merită cu prisosință caracterizarea de album
de artă, datorită condiției grafice de excepție, și se va afirma, fără îndoială, ca o
lucrare de referință, din același motiv tehnic, dar și pentru contribuțiile aduse la
studiul celor 17 biserici prezentate, pentru care îndeplinește aproape toate condițiile
așteptate de la o istorie vizuală. Paginile cu text mai puțin inspirat sunt salvate și
ele de ilustrație, chiar și atunci când acesteia îi lipsește explicația, astfel că răsfoirea
lor rămâne de interes. Până la urmă, sunt și ele rezultatul unei strădanii care, atâta
vreme cât vine dinspre un alt domeniu profesional, trebuie privită cu admirație,
altfel riscăm să fim acuzați de invidie.

Ana Dumitran

“... you have foreseen all of my paths ...”

Byzantine Rite Catholics in Hungary
Éditions du Signe, Strasbourg, 2012

Autorii acestui volum, istoricii Tamás Véghseő și Szilveszter Terdik și

episcopul Fülöp Kocsis, și-au asumat dificila sarcină de a prezenta, în texte foarte
concentrate și imagini, istoria acum seculară a Episcopiei Greco-Catolice de
Hajdúdorog. Cartea este, în același timp, un album și un repertoriu de monumente,
admirabil ilustrat, dar și o istorie a greco-catolicilor din Ungaria, redactată într-un
timp al sărbătorii, însă cu o reală responsabilitate științifică.
Articularea eparhiei este prezentată ca o consecință a luptei greco-catolicilor
de etnie maghiară din Hajdúdorog pentru introducerea limbii naționale în cult, după
modelul greco-catolicilor români din Transilvania, care obținuseră dreptul de a
celebra Liturghia în limba proprie încă de la întemeierea Bisericii Unite, în vreme
ce în Ungaria limba liturgică a uniților rămăsese slavona. Începute la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, aceste inițiative erau justificate de nemulțumirea enoriașilor
de a fi numiți “moscoviți” și “valahi”, în vreme ce autoritățile politice și ecleziastice
considerau un nonsens asocierea termenilor “maghiar” și “rit oriental”. Un punct
important în evoluția acestor demersuri l-a constituit petiția adresată în 1866 de
parohia Hajdúdorog arhiepiscopului primat și Dietei, prin care solicita ca, dacă
înființarea unui episcopat al maghiarilor greco-catolici ar presupune costuri prea
mari, atunci să fie acceptat măcar un vicariat, care să aibă sediul la Hajdúdorog.
Acest ultim deziderat s-a împlinit în 17 septembrie 1873, când, în cadrul Eparhiei
de Munkács, a fost constituit vicariatul foraneu de Hajdúdorog, căruia i-au fost
arondate 33 de parohii în care credincioșii erau vorbitori de limbă maghiară. Între
ele se afla și Máriapócs, celebră pentru pelerinajul la icoana miraculoasă a
Fecioarei, o copie a icoanei pictate în 1676 de Ștefan Popa, care a lăcrimat în 1696

393