Porolissum

Poarta Praetoria

Porolissum a fost un oraș roman din Dacia. Stabilit ca tabără militară în anul 106 d.C.,
în timpul războaielor daco-romane ale lui Traian, orașul s-a dezvoltat repede prin
intermediul comerțului cu băștinașii daci, și a devenit capitala provinciei romane Dacia
Porolissensis în 124 d.C. Situl este unul dintre cele mai mari și mai bine păstrate din
România. Se găsește pe Măgura Pomăt de pe teritoriul satului Moigrad-Porolissum,
respectiv a comunei Mirșid, județul Sălaj.
În anul 106 d.C., la începutul celui de-al doilea război împotriva dacilor, împăratul
roman Traian a înființat un punct fortificat pe locul orașului, pentru a apăra principalul
loc de trecere prin Munții Carpați. Fortul, costruit inițial din lemn pe fundații de piatră,
găzduia circa 5.000 de soldați din trupele auxiliare, transferați din Spania, Galia și
Britania. Chiar dacă numele Porolissum pare a avea o origine dacă, arheologii încă nu au
descoperit dovezi ale vreunei așezări dace care să fi precedat fortul roman. În deceniile
următoare, fortul a fost mărit și reconstruit în piatră (poate în timpul domniei lui Marcus
Aurelius), și o așezare civilă s-a dezvoltat în jurul centrului militar. Când Hadrian a creat
noua provincie Dacia Porolissensis (denumită astfel după orașul deja relativ mare) în 124
d.C., Porolissum a devenit centrul administrativ al acesteia. Sub împăratul Septimius
Severus, orașul a primit statut de municipium, permițându-le conducătorilor și
negustorilor săi să lucreze în mod independent. Deși romanii s-au retras din Dacia în 271
d.C. sub Aurelian, iar orașul a fost abandonat de către fondatorii săi, dovezile arheologice
indică că a rămas locuit timp de mai multe secole după această dată.
Deși orașul a fost fondat ca un centru militar în mijlocul unui război, se pare că
garnizoana de la Porolissum a coexistat pașnic împreună cu vecinii lor daci - pe dealurile
înconjurătoare, arheologii au descoperit mai multe sate dace care aparent au fost înființate
după orașul Porolissum. Există de asemenea inscripții menționând persoane oficiale cu
nume daco-romane, indicând o cooperare strânsă la nivel politic.
Arheologii români au început săpăturile la începutul anilor 1970. Excavațiile, încă în
desfășurare, au dus la descoperirea rămășițelor, atât ale instalațiilor militare cât și ale
orașului civil, între ele băi publice, un templu închinat lui Liber Pater, un amfiteatru și
case de locuit. Una dintre porțile zidului de piatră al fortului a fost reconstruită. Eforturile
sunt concentrate acum pe excavarea forumului orașului. Pe culmea care se află la Nord
Vest față de intrarea principală în castrul roman se găsește o cetate dacică, de mici
dimensiuni. Prin urmare, exista locuire dacică în zonă.

Templul lui Jupiter Optimus Maximus Dolichenus

Jupiter Optimus Maximus (Jupiter Cel mai Înalt, Cel mai Mare), fiind zeitatea supremă
a statului roman, având în grijă legile și ordinea socială. Jupiter este o derivație a lui Jove
și pater (latină: tată).

Templul lui Liber Pater

 Liber Pater (din latină libare = a stropi, a jertfi, a gusta) este un vechi zeu italic al
sporului, al înmulțirii (de obicei asociat cu zeița Libera, ambele fiind divinități plebee).

Templul lui Nemesis

Nemesis (grec. Νέμεσις, numită și Rhamnusia) era, în mitologia greacă, zeița

răzbunării care pedepsește crimele, conservând și supraveghind ordinea și echilibrul în
univers sub raportul moral, prin cântărirea riguroasă fericirii și nenorocirii umane.
Romanii au preluat cultul grec pentru Nemesis (uneori numită Pax-Nemesis), transferând
asupra ei atributele zeiței locale Fortuna, devenită patroana generalilor imperiali și a
gladiatorilor.
Biserica reformată din Uileacu Șimleului

Este o biserică de piatră, singura biserică fortificată din zonă, a fost construită între anii
1260-1300, în stil romanic. Biserica (actulamente reformată-calvină) a aparținut inițial
unei mănăstiri romano-catolice benedictinedin secolul al Xlll-lea, intemeiata de
descendentii regelui maghiar Arpad I. Are un tavan casetat, navă dreptunghiulară,
flancată în interior de pilaștri masivi, deasupra cărora sunt ridicate pseudo-tribune
laterale, practicate în grosimea zidurilor și prevăzute cu nișe în capătul estic. Fațada
vestică este prevazută cu turn-clopotniță de plan patrat (la bază) si octogonal (la partea
superioară). Absida poligonală nedecroșată datează din anul 1800. Biserica a fost refăcută
în secolul al XVIII-lea.

Biserica Reformat-Calvina din Crasna

Marea invazie mongolo-tătară din aprilie 1241 are ca rezultat distrugerea cetăților
vechi, și o slăbire a puterii maghiare. În anul 1380 se construiește în Crasna o biserică de
piatră, fortificată, în stil gotic, care este folosită și astăzi. Dimensiunile mari ale acestei
biserici sugerează existența unei populații numeroase și prospere. Cu toate acestea,
situația grea a țăranilor a determinat răscoale împotriva domeniilor mănăstirilor din
Mănăștur.
Biserica reformată din Crasna este cea mai impozantă clădire din centru. Inițial a fost
biserică catolică construită, după părerea istoricilor, între 1380 și 1400. Mai păstrează și
astăzi semne gotice precum arcadele ferestrelor și ușii sau tavanul cu nervuri al altarului.
 Turnul cu arcade și cu patru turnulețe, acoperit cu șindrilă, datează din 1708. Urme ale
sanctuarului acoperit de paie, al bisericii de odinioară, se mai păstrează și astazi.
În 1909 turnul a fost supraînălțat pâna la înalțimea actuală de 38 m și a fost acoperit cu
tablă de cupru. În același an a fost marită și capacitatea bisericii, prin construirea navei
transversale. Tavanul casetat este din 1736.
Casetele cu motive florale sau figurative, realizate de mesterul Pataki Asztalos János,
uimesc și astăzi. Ele sunt realizate identic în stilul bisericilor medievale cu tavan casetat
din Țara Calatei (Kalotaszeg). Orga a fost construită de Kolonits István în 1892, iar
clopotul mai vechi a fost turnat în 1767.

Biserica medievală din Mineu

În Mineu (comuna Sălățig) avem ca obiectiv o bijuterie bisericească datată în 1514,

zidită și acoperită cu șindrilă, cu o clopotniță alăturată construită în maniera bisericilor
transilvane, din bârne de lemn, șindriluită și cu două poduri aflate sub clopot (restaurată
în sec. XVIII și apoi destul de recent).

Un obelisc totemic de lemn sculptat în forme geometrice se află în partea de S a

bisericii iar un înscris în limba maghiară spune ca e ridicat în amintirea eroilor căzuți în
război, fară a menționa concret despre ce conflagrație e vorba. Coroane de flori uscate, cu
flamură tricoloră maghiară, au fost depuse la baza acestui obelisc.
Arcadele ferestrelor sunt înalte și înguste, ornate în partea superioară cu splendide
dălțuiri în piatră, deasupra ușii existând o frumoasă arcadă din piatră cu inscripții dăltuite
menționand numele ctitorului iar un basorelief reprezentându-l pe regele Ștefan,
întemeietorul Ungariei, cu sabia încovoiată ridicată deasupra capului.
 Biserica din Mineu are o planimetrie extrem de interesantă care poate ascunde multe
intervenţii în cursul existenţei sale. Nava are formă dreptunghiulară în plan, calea de
acces facându-se printr-un portal renascentist poziţionat pe faţada de V a monumentului.
Laturile sale lungi au câte trei contraforturi, inclusiv cele de colţ şi câte două ferestre. Pe
latura nordică, contraforturile (median şi cel de est) sunt mai late decât restul, fiind
dublate la un moment dat, când latura în discuţie a suferit modificări în elevaţia sa.
Contrafortul din colţul nord-vestic este clădit în trepte, cea inferioară păstrându-şi
lăcrimarul, iar cea superioară fiind acoperită cu şindrilă. Ferestrele de pe latura de N sunt
fără urme vizibile de ancadrament şi cu închidere în segment de cerc. Latura de S are de
asemenea trei contraforturi păstrate şi două ferestre. Contraforturile sunt în două trepte,
fiecare având pastrate lăcrimarele. Ferestrele îşi păstrează frumoasele muluri gotice şi
totodată închiderile în unghi specifice perioadei gotice târzii. Prima fereastră, dinspre V,
era biforă, menoul fiindu-i păstrat doar parţial. Închiderile celor două canaturi erau de
asemenea în unghi obtuz şi surmontate de muluri. Cea de-a doua fereastră are, de
asemenea, închiderea în unghi obtuz, cu profilaturi parţial păstrate. La fel ca şi prima,
fereastră a avut două canaturi cu menoul parţial păstrat. Canaturile au închiderile în bolţi
circulare şi sunt surmontate de muluri traforate care sugerează o floare de crin.

Cetatea Almașului

Cetatea este amplastă pe locul unei foste mănăstiri benedictiene, distrusă în anul 1241
de tătari. A fost ctitorită de judele regal Pal, căruia, printr-un document emis la Buda în
1249, regele Bela al IV-lea i-a donat “terra Almaş”. De-a lungul timpului cetatea a avut
mai mulţi stăpâni, printre care se numără: Dengelegy Polgarcz Janos – voievod al
Transilvaniei şi cumnat al lui Iancu de Hunedooara (1470), regele Vladislav al II-lea
(1501), Ioan Corvin (fiul lui Matei Corvin), voievodul Transilvaniei, Emeric Balassa,
Petru Rareș – domnitorul Moldovei, familia Csaki (între secolele XVI-XIX).
Cetatea Almașului de lângă satul Almașu, Sălaj, a fost construită între anii 1247-1278,
ca una dintre cele mai vechi și mai puternice cetăți medievale din Transilvania.
Cetatea este amintită prima data în anul 1370, când regele Ludovic cel Mare o donează
magistrului Bebek György și fiilor acestuia Imre și Detre, respectiv nepoților György,
László și Ferenc. De-a lungul secolelor XV și XVI cetatea a fost supusă unor asedii, a
fost incendiată de armata austriacă, iar zidurile dărîmate (1602) în timpul luptelor dintre
Principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, şi generalul Basta, rezultate din conflictele
dintre nobilimea din Transilvania și regele Ungariei. În timpul Războiului de 15 ani
(1591-1606), generalul Basta a asediat cetatea și a oferit apărătorilor ei libertatea în
schimbul predării cetății, dar soldații lui Basta au măcelărit în cele din urmă locuitorii
cetății.
Între 1545-1546, cetatea a aparținut domnului Moldovei Petru Rareș.
Căzută în ruine, cetatea fost refăcută abia în 1627, de către un membru al famileii
nobiliare pe nume Istvan Csaky, a fost incendiată în anul 1658 de oastea turcă condusă de
vizirul Kupruli, pentru a fi ulterior refăcută (1660) în scopul apărării împotriva invaziei
otomane dar în 1662 a fost din nou asediată și distrusă.
În 1658 cetatea a suferit ultimul mare asediu și a fost ocupată de tătarii care veneau din
direcția Clujului și mergeau spre Poarta Meseșană. Asediatorii au înrobit localnicii și au
incendiat cetatea, de data aceasta rămânând în ruină.
Castrul Roman de la Buciumi

A fost un puternic punct fortificat în sistemul defensiv al Daciei romane, asigurând

apararea zonei Porolissum. Ansamblul de piatra a fost construit în anul 114 si a fost
sediul cohortei a II-a Augusta Brittonum.
Satul, resedinta de comuna Buciumi de pe Valea Agrijului, la o distanta de 26 km de
Municipiul Zalau, se afla pe frontiera nord-estica a Imperiului Roman, iar castrul de pe
dealul Gradiste se constituie intr-o veriga din salba de castre a Limesului, dintre care, pe
teritoriul Salajului se afla cel de la Porolissum, Romanasi, Romita, Jac, Brusturi, Tihau si
Sutor (Optatiana).
Limesul delimita acum 2000 de ani teritoriile provinciei Dacia de zona ramasa
neocupata, cea a dacilor liberi.
Teritoriul administrativ al comunei este impanzit de ruinele unor turnuri romane de
aparare, raspandite pe dealurile si in padurile din jurul ei.
A fost construit pentru a apara Pasul Rag și drumul către provincie în fața atacurilor
barbare, existența sa a fost semnalată în secolul al XVI -lea, de catre profesorul
Stephanus Zamosius, săpături arheologice sistematice au fost executate începand cu anul
1963, a fost foarte bine conservat până în prima jumatate a secolului al XIX- lea, avea un
plan patrulater, iar la începerea săpăturilor arheologice era ridicat cu 1,5 m deasupra
pamantului, în interiorul patrulaterului au fost descoperite țigle, cărămizi, vase ceramice,
obiecte de metal și sticlă, provenind de la ultimul nivel de locuire, o parte din elementele
castrului - zidul de incinta, turnuri de colț, porți - au fost distruse de localnici, piatra fiind
folosită pentru construcția bisericii și a scolii vechi, cercetările au dus la descoperirea
barăcilor, a băii, clădirea comandamentului a fost parțial conservată și au fost refăcute din
pămînt și piatră porțile și turnurile de colț, alte descoperiri sunt: ceramică dacică,
inscripții și monumente, fibule, chei, diplome militare fragmentare, inscripții zgâriate sau
incizate pe vase și țigle.

Templul castrului

Principia
Tip: Castru auxiliar
Perioadă de activitate: 114 - secolul III
Unități prezente: Cohorta a II-a Augusta Brittonum
Dimensiuni și suprafață Zid de piatră: 134 x 167 m2 (2,2 ha)
Dimensiuni și suprafață Palisadă și val de pământ: 125 x 160 m2 (2 ha)
Unitate administrativă : Dacia Porolissensis
Legături directe cu castrele: Largina (Românași) și Optatiana (Sutor)

Biserica reformată din Șimleul Silvaniei

Biserica catolică medievală din Cehu Silvaniei a fost construită în 1519, probabil cu
sprijinul judecătorului regal Drágffy János. Din această biserică se mai păstrează doar
câteva elemente: intrarea gotică de sub turn, cadrul uşii sacristiei, sanctuarul şi una dintre
ferestrele sale şi două blazoane aflate la intersecţia nervurilor tavanului. Blazonul familiei
Drágffy are luna şi săgeata în centru şi două stele cu şase vârfuri în lateral, iar blazonul
familiei Jakcs reprezintă o labă de urs care iese din coroană. În 1530 biserica şi enoriaşii
trec la religia reformată.

Biserica pârjolită de generalul Basta în 1601, este reconstruită până în 1604. Turnul de
40 de m cu patru turnuleţe, construit în 1614 de Prépostvári Zsigmond şi soţia acestuia
Szécsi Katalin a fost demolat în 1869 şi înlocuit cu turnul baroc cu fleşă metalică, ce se
vede şi astăzi.
În turn sunt două clopote, cel vechi turnat în 1493. Amvonul a fost construit în 1806,
iar în 1905 a fost construită nava laterală nordică, şi a fost închisă şi cripta de sub
sanctuar. Două plăci funerare pe care sunt inscripţionaţi anii 1503 şi 1778, au fost mutate
de o parte şi alta a intrării de sub turn. Orga a fost cumpărată în 1806 şi extinsă în 1906.
Venitul preotului a fost asigurat printr-o ordonanță emisă de voievodul Bethlen Gábor
în 1615.
Biserica, incendiată de turco-tătari în 1666, este reconstruită în 1670 pe fundație de
piatră, la fel și clopotnița. Între 1685 și 1686 sunt întării pereții și este acoperită cu
șindrilă. În 1688 este renovată și clopotnița în care se montează două clopote noi. În 1703
biserica este distrusă de trupele austriece, fiind reconstruită între 1729 și 1736. Noua
biserica acoperită cu șindrilă are un turn din lemn, înlocuit în 1815 cu unul din piatră,
înalt de 27m.
 În 1917 sunt recvirate ambele clopote. Tavanul casetat, împodobit cu motive populare,
a fost făcut în 1737 de Pataki János, orga în 1769 de Johannes Hahn, iar ceasul din turn în
1817.

Castelul Bethlen din Dragu

Datează din secolul XVIII şi a fost reşedinţă nobiliară a contelui Bethlen Edmund,
(şambelan imperial al împăratului Austro-Ungariei), castelul, aflat actualmente în
proprietatea autorităţilor locale, este astăzi parţial degradat, fără uşi şi ferestre şi cu
podeaua degradată.
În secolul al XVIII-lea, se înalţa un alt castel, zidit de Kamuthy Blasius de Szent
Laszlo care a fost ulterior atribuit, în 1723, de către împăratul Carol al VI-lea, familiei
Wesselenyi. Acest castel avea o grădină cu sera încălzită şi o fântână arteziană
împodobită cu statuia unei sirene, din al cărei buric ţâşnea apă. Cum, însă, în timp s-a
degradat, Ştefan Wesselenyi l-a reconstruit sub forma actuală, lucrările fiind finalizate în
1816. Castelul a devenit ulterior proprietatea familiei conţilor Bethlen, că dota prin
căsătoria Saroltei Wesselenyi cu contele Bethlen Edmund, şambelan imperial al
împăratului Imperiului Austro-Ungar Franz Iosef.
Arhitectura castelului este în formă de “U”, acesta fiind compusă din subsol (beciuri),
parter şi etaj. Zidăria a beneficiat de mai multe elemente de decor, atât de-a lungul
pereţilor exteriori, cât şi în jurul ferestrelor. Faţada principală a castelului are 6 coloane
care susţin acoperişul, de tipul celor antice. Pe faţada din curtea interioară a corpului din
stânga se mai păstrează blazonul familiei Bethlen.
Castelul Haller din Gârbou

Din păcate, din castelul Haller de la Gârbou au mai rămas în picioare doar câteva
ziduri şi turnul unui clopotniţe. Nimeni nu a depus cereri de retrocedare.
Castelul a fost ridicat în anul 1766 şi reprezenta un valoros complex arhitectonic de stil
baroc compus din pavilion rezidenţial, biserică, poartă, fântână şi ziduri de apărare.
Evoluţia domeniului Haller din Gârbou a fost strâns legată de cea a domeniului
aparţinând baronului Wesselényi Miklós, din Jibou, denumit şi „bourul din Jibou”. Între
cei doi a existat o permanentă concurenţă, atât în plan politic şi militar, cât şi în plan
sentimental.
 Capela castelului

Ritual de exorcizare la castel

„Baronul Wesselényi Miklós a iubit-o în tinereţe pe Nemes Zsuzsa, devenită prin

căsătorie contesa Haller din Gârbou, dar care, în realitate, era ibovnica împăratului
austriac Iosif al II-lea”, se afirmă în cartea „Bourul din Jibou”, o veritabilă cronică a
vremurilor de atunci. Aflând, magnatul, poreclit bourul din Jibou datorită puterii fizice
deosebite şi firii năvalnice, şi-a dat demisia din armata imperială şi s-a căsătorit cu
Cserey Heléna, în ciuda împotrivirii familiei şi a curţii de la Viena. Când frumoasa
blondă din Gârbou a început să uneltească împotriva tinerilor căsătoriţi, baronul a înarmat
o mică oaste de argaţi şi a plecat să-şi asedieze vecina. Condamnat în justiţie pentru
această samavolnicie, Wesselényi cel bătran a fost în cele din urmă prins de soldaţi, bătut
şi trimis la închisoarea Kufstein. După ultima întâlnire cu împăratul, Nemes Zsuzsa,
contesă Haller, a suferit un şoc nervos şi a spart totul prin casă: oglinzi, porţelanuri, statui
de marmură. Apoi a leşinat şi doamnele de companie au reuşit cu mare greutate s-o
readucă în simţiri. Cum n-a suportat să călătorească în caleaşcă, în cele din urmă soţul a
angajat o lectică ca s-o ducă la Gârbou. Pe drum, contesei i s-a părut că-l vede iar pe
bărbatul cu sicriele şi a sărit dintre perini, a început să gonească pe drum, speriată foarte
tare. Doctorul insoţitor n-a putut s-o ajute defel. În cele din urmă, femeia i-a strâns
împrejur pe toţi însoţitorii ei: soţul, medicul, purtătorii de lectică, cameriste, ţăranii aflaţi
prin preajmă şi şi-a mărturisit public vina care o chinuia. În conacul din Gârbou,
atmosfera devenise de nesuportat. Contesa Haller încercase de mai multe ori să se arunce
pe fereastră, aşa că, în cele din urmă, fusese legată de pat. Speriat de înfăţişarea femeii,
contele Haller îl chemase pe un stareţ din Cluj, însă stropirea cu apă sfinţită a provocat un
acces de furie al bolnavei. În consecinţă, călugărul a propus săvârşirea unui ritual de
exorcizare, conform metodologiei aprobate de Papa Paul al V-lea. Toate străduinţele sale
sunt zadarnice, chinurile provocate de remuşcări nu încetează decât atunci când în uşa
încăperii apare Cserey Heléna şi îi spune lui Nemes Zsuzsa că o iartă pentru tot, iar apoi o
sărută".

Asediu cu ţărani şi haiduci

În cronici se mai susţine că asediul castelului din Gârbou s-a făcut cu o armată formată
din peste 500 de dărăbani şi iobagi: „După o etalare grotescă a forţelor, baronul din Jibou
ar fi dorit să cucerească împreună cu cei 540 de ţărani şi cei 12 haiduci călare cetatea
vecinului vrăşmaş. Acţiunea războinică n-a avut cauze politice. A fost o oţăreală,
izbucnirea unui temperament neînfrânat, dar contele Haller şi susţinătorii săi au reuşit să
devieze afacerea pe tărâmul politic, iar împăratul Iosif al II-Iea de Habsburg, care fusese
şi el agasat de marele senior din Jibou, s-a grăbit să-l închidă în temniţă. Parodia a
sublimat într-o continuare dramatică, întrucât celula l-a transformat pe năbădăiosul
moşier într-un adversar declarat al împăratului. Când a fost eliberat, spiritele din întreaga
Europă scânteiau aprinse de idealurile revoluţiei franceze”. « Posedând un fond turistic
de natură antropică extrem de valoros, comuna Gârbou poate deveni un important areal
atractiv din punct de vedere turistic. Castelul Haller (Burgul), biserica de lemn Adormirea
Maicii Domnului din Solomon, monument de arhitectură datând din secolul al XVIII-lea,
biserica de lemn Sfinţii Arhangheli din Cernuc şi biserica de lemn cu acelaşi nume din
Popteleac, sunt obiectivele de interes turistic care merită să fie puse în valoare »
se afirmă într-un text documentar promovat de Consiliul Judeţean Sălaj
După aceste episoade mai mult sau mai puţin sângeroase, castelul a avut o evoluţie
paşnică vreme de peste 100 de ani. La începutul secolului XX, a fost părăsit şi a rămas în
această stare până astăzi. În câţiva ani, castelul va dispărea cu tot cu legendele care
dăinuie în jurul acestuia.
Prima atestare documentară a satului Gârbou datează din anul 1336, sub denumirea de
Gorbo. De-a lungul timpului, localităţile comunei au înregistrat urcuşuri şi coborâşuri,
impuse de caracteristicile economice şi social-istorice ale diferitelor perioade de timp. În
vatra satului Gârbou au fost descoperite vestigiile unei aşezări romane fortificate,
probabil un castru roman, fortificaţii ce au stat la baza construirii castelului familiei
Haller. De comuna Gârbou se leagă numele marelui om politic Alesandru Papiu Ilarian,
născut în satul Bezded, conducător de marcă al revoluţiei de la 1848, profesor universitar
şi membru al Societăţii Academice Române, şi mai tarziu, ministru de justiţie al
României.
 Turnul clopotniței

Castelul Wesselényi din Jibou

Construcţia palatului a fost începută în 1779, de familia Wessélenyi Miklós şi Cserei

Ilona. Clădirea a fost concepută de baronul Wesselényi fiindcă reşedinţa veche nobiliară
cu 13 încăperi, situată lângă palat, nu era destul de încăpătoare. Se remarcă 6 anexe de
secol XVIII-început de secol XIX (curie, grajd, manej, criptă, seră, şură) integrate într-un
fost parc dendrologic de început de secol XIX. În 1785 Wesselényi a intrat în conflict cu
vecinul său din Gârbău, Johan Haller, pe care l-a atacat cu peste 500 de oameni înarmaţi.
Fapta a fost condamnată de împărat, şi Wesselényi a ajuns la închisoarea din Kufstein, iar
lucrările palatului au fost încetinite şi chiar oprite până în 1791.
 După eliberare lucrările au fost reluate şi în 1796 palatul a fost terminat. Pentru
amenajarea parcului englez a fost angajat un grădinar vienez, a fost realizat lacul cu
nuferi, construită sera pentru grădina de iarnă şi montată fântâna arteziană. În 1805
sibianul Franz Neuhauser pictează scene de vânătoare în interiorul castelului. În 1810
toate lucrările erau terminate. Frumuseţea şi eleganţa palatului a fost păstrată şi de
urmaşi, printre care Luntraşul de pe Dunăre, numit aşa după ce a salvat mulţi oameni în
timpul inundaţiilor din 1838 din Budapesta.
El a continuat şi stilul de viaţă activ al tatălui său. După naţionalizare interiorul
palatului a fost schimbat, decoraţiunile, ancadramentele şi tâmplăria au fost îndepărtate
sau modificate. Mobila, sobele, tablourile şi obiectele decorative au fost furate, iar
picturile lui Neuhauser au fost acoperite. Camerele palatului au devenit săli de clasă, iar
clădirea a devenit Şcoală generală, liceu, internat, casa pionierilor, muzeu şi Staţiune
experimentală a tinerilor naturalişti. Parcul englez a fost transformat în grădină botanică,
manejul în sală de mese, iar curtea în pistă de carting.
În prezent în castel mai funcţionează doar Clubul copiilor. Leii de piatră din grădină au
fost aduşi aici la sfârşitul anilor '70 de la palatul Jósika Miklos din Surduc. Recent,
palatul a fost retrocedat moştenitorilor, fără criptă! Cripta, locul de veci al strămoşilor nu
a fost cerută!
Stema familiei Wesselényi a fost luată de pe castel şi dusă în pivniţă. Aşa a reuşit să
reziste istoriei.
Renumita herghelie a familiei Wesselényi s-a păstrat şi s-a moştenit din tată în fiu. Mai
tânărul Wesselényi Miklós a ajuns până în Anglia pentru a studia creşterea cailor şi
amenajările hipice, după care si-a reîmprospătat herghelia cu cai aduşi din Hortobágy. Nu
este de mirare aşa, că lângă castelul din Jibou găsim şi o menajerie. Clădirea construită în
1771 nu arată prea bine acum, dar pe pereţi mai distingem totuşi resturile unei statui
ecvestre sculptate de Johannes Nachtigall, o inscripţie parţial tencuită şi un blazon abia
vizibil pe peretele din capăt.
Cripta familiei Wesselényi a fost construită la începutul secolului XVIII. În reţeaua de
tuneluri din spatele uşii de fier au fost 12 cavităţi închise cu plăci funerare. Ultimul
membru al familiei înmormântat aici, a fost Wesselényi István, în 1851. Ca o consecinţă a
curentului de opinie antifeudal, 100 de ani mai târziu cripta este jefuită şi distrusă,
pietrele funerare luate din ea regăsindu-se în temelia mai multor case actuale. Ultimele
două se află în biserica reformată.

Perioadele construirii anexelor:

1702 1779-1810 1779 1810

Castel Manej
Curie Parc Grajd Șură
Seră

Castelul Banffy din Nușfalău

 Este cunoscut și cu numele de Castelul cu scoici (de la ornamentele aflate deasupra
ferestrelor), a fost construit între anii 1725-1771, în stil baroc de către guvernatorul
Transilvaniei, Ioan Haller.

Castelul dispune de 44 de camere, în urma razboaielor mondiale a suferit unele

pagube, iar în perioada regimului comunist a fost transformat în sediu C.A.P.
După anii '90, familia Banffy reintră în posesia castelului, lăsându-l moștenire
”Asociației Voluntare Banffy” din satul Luncani.
A fost reședință a principilor Transilvaniei, Rakoczi Gyorgy și Tokolyi Imre.

Biserica reformată din Sfăraș

Localitatea Sfăraș, atestată din secolul XII, se mândrește cu o biserică ridicată din
pietrele cetății distruse de turci. Biserica reformată din Sfăraș a fost construită în perioada
1505-1510, cu sprijinul moșierului Veres János. Piatra lui funerară a fost zidită în peretele
bisericii. În timpul răscoalei împotrva regimului Habsburgic condusă de Rákóczi al II-lea
(1676-1735, principe al Transilvaniei din 7 iulie 1707, răscoala având loc între anii 1703-
1711, mai este denumită și Războiul curuților) biserica a fost avariată, pereții ei rezistând
până în 1741. Pe ruinele ei, în 1750, a fost construită actuala biserică. Casetele tavanului
au fost realizate de Asztalos János, conducătorul lucrărilor și Umling Lőrinc (denumit și
Lorenz Umling cel Bătrân, născut aproximativ în 1707, Saschiz - d. 1790, Cluj, a fost un
meșter tâmplar sas stabilit la Cluj, autorul unor casete policrome în bisericile reformate
din zona Cluj-Huedin-Călata. Este cunoscut și ca Laurențiu Umling).
Amvonul a fost realizat în 1750 de Umling, iar orga în 1848. Turnul clopotniță cu
acoperiș de șindrilă avariat în 1860 de un fulger, adăpostește cel mai vechi clopot al
zonei. A fost turnat în 1475 pe timpul regelui Matias, iar clopotul mare are o greutate de
150 kg.

Cetatea Valcău

Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol
important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul
Sălaj.
În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul
Otoman, regalitatea maghiara a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem
care se extindea și in partea de sud-vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea
parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit „Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu
departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud-
vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența
posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de
albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru
apararea unei cetati. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică
a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul
Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului.
Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea,
după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre
nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy.
În 1319 este pentru prima dată atestat un „Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a
regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății
Bologa. Atestarea este urmatoarea: …„Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din
robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului
Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredinciosi ai
noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei
noastre”… La inceputul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară,
deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch,
fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a
atacat „cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și
pe care o dăruiește regelui.
 La 1 mai 1329, Capitul din Pojon (capitul: din latină capitulum, este adunarea
călugărilor sau a clericilor catolici dintr-o regiune anume) adeverește ca văduva comitelui
Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreună cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două
moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește „Welke”, odată cu punerea
magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii.
Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu
claritate. Se pomeneste de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui urmatoarele: „…
ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban,
Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer,
Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni,
astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…”
Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea
satelor romanești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei
sedințe de judecată: „… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către
Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz și de ceilalți români din același loc, fânul de pe
o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozieș aflată lângă Giumelcis,
care ține de moșia Bozieș și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăti de
pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, era pe cale de judecată
și după aceea (iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelciș)
dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflați sub voievodul acela Tihomir,
s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile precum și de toate celelalte
folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se
reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai
comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău
și cnejii care „… ințelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de
sorginte arhaică, prestatală”, de altfel, unul din primii castelani ai cetății Valcău purta
numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejimii românești din preajma cetății.
Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329 eliberat de Capitul de la
Pojon, care adeverește că „văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și
Petru fiii acestuia, precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus,
castelan de Pojon moșiile Dudagzeg și Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost
castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate inconjurătoare și care se numea
Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele
donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea
dată cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra
satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini.
Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau nu le-a fost ușor să intre
în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și
domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Bánffy-Losonczi.
În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Bánffy, primesc un privilegiu regal în
virtutea căruia au dreptul de judecată în domeniul Valcău. În anii următori cetatea este
amintită în alte documente în 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită
(ipotecată) pentru 4000 de florini de aur, în 1549, 1552 și în 1562 cetatea aparține lui
Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ferdinand Zapolya. Când ajunge rege al
Ungariei Ioan Sigismund, acesta daruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui
membru al familiei Bánffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății
Valcău continuă în anii 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un
iobag al cetății.
În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și
cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment cetatea nu avea apărare,
ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihály. În același an, principele Mihai Apáffi a
trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea
ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile
principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea
Valcăului. De abia în anul 1716 se mai încearca refacerea cetății, fără nici un rezultat. La
10 ianuarie 1718, în adunarea comitenească a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să
contribuie și orasul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și
praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se
mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.

Sinagoga din Șimleu Silvaniei

Este un lăcaș de cult evreiesc din orașul Șimleu Silvaniei (județul Sălaj), localizat pe
Str. 1 Mai nr. 6. Ea a fost construită în anul 1876.
La 11 septembrie 2005, în clădirea sinagogii din Șimleul Silvaniei, a fost inaugurat
Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord.
Timp de mai mulți ani, sinagoga a fost folosită de locuitorii din așezările învecinate,
cum ar fi Giurtelecu Șimleului, Nușfalău și altele.
În lunile mai și iunie ale anului 1944, populația evreiască din zona Șimleului a fost
forțată să-și părăsească locuințele, fiind dusă în ghetoul de la Măeriște, de unde a fost
îmbarcată în vagoane de animale și transportată la Auschwitz-Birkenau. Peste 160.000
evrei din regiune au pierit acolo. Din cei câțiva evrei care au supraviețuit Holocaustului și
au rămas în România, ultima familie evreiască a emigrat din regiune la mijlocul anilor '60
ai secolului al XX-lea, în timpul regimului comunist. Exodul membrilor comunității a dus
la abandonarea sinagogii, care a început să se ruineze.

La sugestia Mihaelei Gross, secretarul Asociației Memoriale "Hebraica" din Nușfalău,

arhitectul Adam Aaron Wapniak, originar din Brooklyn, a realizat un proiect de restaurare
a sinagogii abandonate după o vizită făcută aici în anul 2003 [3]. Acest proiect a trezit
interesul medicului Alexander Hecht din New York, fiu al unor supraviețuitori ai
Holocaustului, Zoltan și Ștefania Hecht, originari din Nușfalău. Au fost înființate Jewish
Architectural Heritage Foundation din America, condusă de Adam Wapniak și Alexander
Hecht, respectiv Asociația Memorială "Hebraica" Nușfalău, al cărei președinte este
Gheorghe Gross. Cele două asociații au semnat un contract de comodat cu Federația
Comunităților Evreiești din România, prin care clădirea sinagogii a trecut în gestiunea
Asociației Memoriale din Nușfalău, pentru gestionarea lucrărilor și înființarea unui centru
multicultural.
În timpul regimului comunism, istoria oficială a României a afirmat că germanii au
fost singurii autori ai Holocaustului, ignorând astfel rolul guvernului român în deportarea
a sute de mii de evrei și zeci de mii de rromi (țigani) din România în cel de-al doilea
război mondial. După căderea regimului comunist în 1989, fostul Conducător al Statului,
generalul Ion Antonescu, a fost salutat ca un erou de unii români, ridicându-i-se
monumente în întreaga țară în cinstea sa.
Cetatea Báthory Șimleul Silvaniei

Așezate ăn centrul orașului Simleu Silvaniei ruinele cetății medievale Báthory (secolul
XVI), constituie o prezență a arhitecturii renascentiste din Transilvania. Ansamblul
reprezintă de fapt un castel rezidențial și este alcătuit din două incinte fortificate,
construite în două etape.

Fortăreața, declarată în prezent monument istoric, există în anul 1532, fiind reședința
familiei nobiliare a Báthoreștilor, istoria medievală a Șimleului fiind strâns legată de
familia Báthory, familie princiară, care a jucat roluri importante în istoria transilvăneană.
Cetatea Șimleu intră în posesia familiei mai sus amintite în urma căsatoriei lui Báthory
Lászlo cu Medgyesaljai Anna, în anul 1351, devenind reședința principilor ardeleni din
familia Báthory.
De la începutul sec. al XVI-lea datează construirea castelului cetate din centrul
orașului, reședința familiei nobiliare Báthory și centrul unui întins domeniu feudal.
Acesta cuprindea 50 de localități, din care 2 erau târguri: Șimleu Silvaniei și Crasna și 48
erau sate, din care 37 erau românești, iar 11 erau maghiare.
De-a lungul vremii, cetatea și orașul au suferit numeroase atacuri și devastări din
partea turcilor și tătarilor, dintre care cele mai pustiitoare au fost cele din 1594 și 1668.
Ultimul atac a marcat și începutul declinului cetății care în 1774 ajunge în proprietatea
orașului.
În prezent se mai păstrează pavilionul porții, cu doua nivele, deasupra gangului boltit,
două turnuri, un bastion și o parte din zidurile de apărare.
În anul 2007 au avut loc săpaturi arheologice în vederea unei restaurari și eventuale
puneri în valoare a sitului arheologic.
Castelul Bay din Treznea

Castelul Bay din Treznea Comuna Treznea, judeţul Sălaj, este situată la aproximativ
10 km de municipiul Zalău, la poalele munţilor Meseş. Este o zonă pitorească şi atractivă
în acelaşi timp. Legat de numele acesteia, ea are două denumiri: una maghiară -
„Ördögkút” şi alta germană -„Teufelsbrunnen”, ambele în traducere - „Fântâna
Diavolului”.
Localitatea este atestată documentar din anul 1440, când aşezarea fusese menţionată cu
numele de Ewrdeguth.
După Dictatul de la Viena (din toamna anului 1940), nord-vestul Transilvaniei intrase
sub ocupaţie maghiară, iar imediat după ocuparea teritoriul transilvănean, în zona
sălajului au fost ucişi de trupele maghiare 477 de români, cei mai mulţi din comunele
Trăznea şi Ip, localitatăţi situate la apoximativ 45 km de oraşul Zalău.
Construit la mijlocul secolului XIX, castelul are în componenţă două corpuri
principale, legate între ele de o reproducere a celebrei "punţi a suspinelor" din Veneţia,
unică în România. "Castelul este în prezent o ruină, un pericol social şi o infecţie în
centrul satului. Existenţa aici a ruinei unui conac ce a aparţinut grofului Bay Ferenc,
declarat criminal de război pentru atrocităţile din 1940, când hortyştii au omorât 86 de
săteni, nu este privită cu ochi buni de localnicii care au fost martorii acelor crunte
momente şi nici de urmaşii lor", a declarat primarul comunei.
Castelul situat în centrul satului a aparţinut familiei grofului Bay Ferenc, care l-a locuit
până în anul 1944. Ulterior, castelul a fost sediul CAP-ului din localitate. După 1990,
locaţia a fost abandonată şi nu a mai beneficiat de nicio lucrare de reabilitare şi acum se
află într-o stare avansată de degradare.
Se spune că între zidurile ruinate ale fostului castel de odinioară, mai bântuie încă
fantoma lui Bay Ferenc, un motiv în plus pentru care autorităţile locale din comuna
Treznea vor pur şi simplu să lichideze total ruinele castelul ce aparţinuse grofului
maghiar, care este considerat autorul moral al masacrului hortyst ce avusese aici loc în
1940. Totuşi astfel se ignoră valoarea istorică a monumentului şi faptul ca o cladire nu
poate fi învinovăţită de faptele din trecut ale proprietarului ei.
Construit pe la mijlocul secolului XIX, castelul care are în alcătuire doua corpuri
principale, legate între ele de o pasarelă, reproducere a celebrei „punți a suspinelor” din
Veneșia, unică în România, ambele corpuri fiind astăzi departe de strălucirea de altădată.
Zăbrele de fier, așezate în cruce, suplinesc ceea ce a fost odată ușa de la intrarea
principală a castelului, în vreme ce pe treptele din fața ei crește nestingherit, dar parcă
stingher, un scaiete de o dimensiune impresionantă. O parte din geamuri sunt acoperite cu
scânduri, în timp ce altele sunt asemeni unor dinți lipsă dintr-o imensă gură de căpcăun.
Același personaj de poveste pare a fi mușcat serios și din corpul de clădire din spatele
castelului, pe jumătate ruinat și cu acoperișul luat de vânt.
În fața castelului, doi molizi gemeni sunt tot ce a rămas din fosta grădină „ca o gură de
rai”, de care sătenii mai bătrâni își mai amintesc încă. Anii și nenorocirile care au trecut
peste el nu i-au înfrânt spiritul de țăran neaoș, iar copilăria petrecută pe câmp, cu oile
grofului, și-o amintește ca și cum ar fi fost ieri.
Dispăruse și eleşteul din apropiere, unde familia grofului maghiar se răcorea şi se
relaxa în zilele toride de vară. În locul acestuia a „apărut” un teren de fotbal al satului,
împrejmuit de un gard de sârmă susținut de stâlpi de fier vopsiți în alb.
Revenind la castel, acesta are, conform opiniei unui avocat (Călin Harza), pasionat al
construcțiilor de acest gen din Sălaj, o structură și alcătuire legată strict de genealogia
familiei care a locuit în acesta după cum urmează: Deşi atât bătrânul Bay cât și soția
acestuia proveneau din familii nobiliare, Ferenc fusese la o treaptă superioară în ierarhie,
fapt pentru care corpul de cladire rezervat lui era cel mai mare, fiind a „adevăratului”
nobil. Mai mult decât atât, cel rezervat soției nu este doar mai mic, ci a fost legat de cel al
soțului printr-o „punte a suspinelor” ce simbolizează înnobilarea prin căsătorie a părții
feminine a familiei.
La cei 76 de ani ai săi, Florian Breban unul din supraviețuitorii tragediei din 1940 ți,
probabil, singurul în viață dintre sătenii din Treznea care l-au cunoscut personal pe Bay
Ferenc, pe domeniul căruia a lucrat, preț de câtiva ani, ca îngrijitor al oilor moşierului
maghiar.
„Bunicul a fost purcarul grofului, tata a lucrat la el ca biriș, adică un fel de căruțaș, iar eu,
deși eram doar de vreo 10-11 ani, ca îngrijitor la oi, pentru că era o treabă mai ușoară.
Chiar dacă eram un copil, pentru munca mea eram plătit corect de bătrânul Bay, ce era
administratorul domeniului. Cei care lucrau pe moșia lui primeau, în fiecare lună, 100 de
kilograme de grâu, 25 de kilograme de mălai și câte un car cu lemne. Eu primeam
jumatăte din toate astea. Bătrânul Bay era pontos tare și ne plătea partea ce ni se cuvenea.
Devenise cam fricos, mai ales după întâmplările din 1940”, îşi amintește bătrânul.
Deținând mai mult de jumătate din „hotarul” satului, familia Bay creștea pe lângă castel
turme impresionante de vaci, porci și miei și avea chiar o distilerie unde producea alcool.
Situat chiar în centrul satului Treznea, castelul este legat ombilical, am putea spune, de
familia grofului Bay Ferenc, ce a locuit în el până în 1944, an în care, cu doar câteva
săptămâni înainte ca frontul celui de-al doilea razboi mondial să ajungă în zonă, a fost
părăsit. Groful, alături de fiul și soția acestuia, de cei doi nepoți, dar și de o parte din
animalele pe care le avea la momentul respectiv s-a retras din fața armatei române la
Curtuișeni, în judetul Bihor, aproape de granița cu Ungaria, în localitatea natală a nurorii
sale. Sătenii spun astăzi că se pare că de acolo familia Bay a fugit în Elveția, unde
bătrânul grof ar fi avut o soră.
Legenda Fântânii Diavolului:
Se spune că aici pe locul satului Treznea, în vremuri de demult, când zona era pustie
aici, s-ar fi retras un călugăr. Pentru a-şi face viaţa mai uşoară acesta şi-a construit o
chilie în mijlocul pădurii, unde şi-a săpat şi o fântână. Aici se ruga călugărul ziua
întreagă, de dimineaţa până seara, cu multă credinţa şi stăruinţa, făcându-se astfel foarte
plăcut lui Dumnezeu. Însă diavolul… văzând această credinţă, era disperat de furie. Într-o
seară, diavolul se cocoţă pe fântână, apoi bătu la uşa chiliei ispitindu-l pe călugăr cu tot
felul de bucate, care de care mai înmiresmate, mai dulci, mai zemoase ori prăjite şi coapte
pe îndelete la… focul iadului. Văzând aceasta, Dumnezeu se supărase tare şi trimise pe
Sfântul Ilie să-l pedepsească pe cel căzut în păcat. Sfântul slobozi un trăznet ce făcu
scrum chilia, rămânând doar fântâna pe unde dracul fugi repede datorită mâniei
Domnului. Din vremea aceea numele locului a rămas Treznea. Pădurea din jurul fântânii
a fost apoi tăiată iar în pe locul acesteia s-a întemeiat satul care a dăinuit până astăzi.
Aici în acest sat, la 9 septembrie, anual se comemorează victimele atrocităţilor
Ungariei hortiste săvârşite în toamna anului 1940.
Pentru locuitorii satului, punerea în aplicare a odiosului Dictat de la Viena a adus un
lung şi greu cortegiu de suferinţa. Satul a fost ocupat de către trupele ungureşti la 9
septembrie 1940.
Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost
invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Rezultatul
masacrului: 86 de morţi. Au fost ucise cu bestialitate femei şi bărbaţi pentru „vina” de a fi
români. Alături de acestea sunt şi urmele ruinelor unor turnuri de apărare romane.
Biserica de lemn „Sfinţii Apostoli” din Bozna, poartă hramul „Adormirii Maici
Domnului” este un monument de arhitectură tradiţională, care datează din anul 1640;
castelul Bay din Treznea şi nu în ultimul rând, ospitalitatea tradiţională a localnicilor
completează potenţialul turistic şi sporesc atractivitatea comunei.”

Castelul Zsombory din Zimbor

 Castelul Zsombory înconjurat de parc se află pe un mic deal din centru localităţii
Zimbor. Pe ornamentul uneia dintre turnuri se vede anul construirii, 1892, lângă intrare
abia se mai poate citi numele celor care au construit castelul, Zsombory Lajos și Kozma
Maria, soția sa. La începutul anilor 1900 groful a pierdut la cărţi castelul, ajungând astfel
la ministrul de finanţe Săulescu.
El nu a stat multă vreme la castel, aşadar soţia Maria, cum era cunoscută "cucoana" a
îngrijit castelul şi grădina. După naţionalizare clădirea a fost atribuită ministerului
sănătăţii.
Afuncționat ca sanatoriu, dispensar şi ultima dată chiar şi primăria a funcţionat în
clădire. Curios, dar nimeni nu a revendicat castelul. Aşadar clădirea cu 14 camere şi cu un
parc de aproape 2 hectare este nelocuită, starea ei se agravează pe zi ce trece. Primăria a
vândut imobilul unor români din Australia, se pare că vor să scape de clădire. Deşi
construită cu atenţie chiar şi la cele mai mici detalii, ferestrele şi uşile fiind aduse din
Austria, soarta i-a fost potrivnică acestui castel.

Mormântul și monumentul lui Simion Bărnuțiu

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj - m. 28 mai 1864, Sânmihaiu
Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre
principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania.
Bărnuțiu a fost înmormăntat în 1864 în curtea Bisericii de lemn din Bocșa. Din 1864,
mormântul a devenit un loc de pelerinaj al elitei romănilor din Austro-Ungaria și apoi din
România. În 1937, Biserica de lemn din Bocșa a fost demolată și în locul ei construită
Biserica greco-catolică din Bocșa. În 1948, osemintele lui Simion Bărnuțiu și ale lui
Alimpiu Barbulovici au fost mutate în interiorul mausoleului din Biserica greco-catolică
din Bocșa. Deși osemenintele se află în biserică, vechiul mormânt al lui Bărnuțiu se află
la câțiva metri de biserică, la fel ca între 1864 și 1948.

Biserica greco-catolică, Bocșa

 Simion Bărnuțiu a fost înmormântat în curtea bisericii de lemn din Bocșa la 3 iunie
1864, de 30 de preoți. Mormântul a devenit un loc de pelerinaj. Deschiderea căii ferate la
Bocșa în 1887 a facilitat acest pelerinaj, la care participau sute de oameni. În 1927
Nicolae Iorga a depus o coroană de flori la mormântul lui Bărnuțiu.
Monumentul lui Simion Bărnuțiu de la Bocșa a fost dezvelit la 14 iulie 1889, pentru a
comemora 25 de ani de la moartea sa. Monumentul era gata din anul 1878 dar nu a putut
fi dezvelit din cauza vitregiilor vremii. Pe monument, pe latura frontală se află scrise
cuvintele: „În memoria lui Simion Bărnuțiu n. 1808 21 iulie / m. 1864 – 16 mai Fiii
Selagiului”; pe latura răsăriteană „Blasiu, 1848 – 15 mai”; pe latura sudică „Libertate!
Frățietate! Egalitate! Naționalitate!”, iar pe latura vestică „Poporul român ține minte de
binefaceri și de nedreptate!”

Castelul Jósika din Surduc

Castelul Jósika este o construcție tip conac în stil gotic din localitatea Surduc, județul
Sălaj.

Castelul a fost o lungă perioadă de timp locuința romancierului maghiar Miklós Jósika
de Branyicska (sau baron de Branyicska). Între pereții castelului a scris romanul istoric
"Abafi", stilul său fiind asemănat cu cel al lui Walter Scott.
Un inventar păstrat din 1854 consemnează o clădire fomată din 17 încăperi, printre
care biroul scriitorului și o capelă. Membri familiei Jósika au contribuit in mod decisiv la
ridicarea și aspectul final al conacului Jósika. Familia Jósika de Branyicska era originară
din zona de nord a actualului județ Hunedoara.
 Castelul a avut și el un parc, unde ulterior au fost găsite mai multe fântâni și o statuie a
Maicii Tereza. Pe aleea principală se găsește o biserică în stil baroc, iar salonul principal
din castel era plin de tablouri deosebite. Piesele de mobilier erau sculptate manual, iar
candelabrele surprindeau prin eleganță și rafinament.
Instaurarea regimului comunist în România a dus la transformarea castelului în stație
de reparat tractoare. Multe dintre piesele valoroase de aici au dispărut, ori au fost
distruse. Dupa înlăturarea regimului, au început luptele pentru retrocedări. În prezent,
castelul, împreună cu terenul aferent, aparțin companiei Agromec.
În secolul XVII, Surducul era în proprietatea familiei Csáky. Aveau un conac frumos,
contruit în mijlocul unui parc din care n-a mai rămas decât casa servitorilor. Conacul a
fost transformat în castel probabil în secolul XVIII, deoarece la începutul secolului al
XIX-lea este consemnat deja ca și castel. În anul 1810 ajunge în proprietatea familiei
Jósika. Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii a fost scriitorul Miklós Jósika.
Născut în 1794 la Turda, și-a petrecut o parte din viață pe moșia de la Surduc, a fost
prieten apropiat cu Miklós Wesselényi Jr. După revenimentele de la 1848 pleacă în exil și
moare la Dresda în 1865. În 1897, la 103 ani de la naștere, osemintele lui au fost
îngropate în cimitirul Hászongárd din Cluj-Napoca.
Conform unelor surse, Miklós Jósika a construit cripta în memoria tatălui său, în jurul
anului 1825, pe locul unde principele Transilvaniei, Francisc Rákóczi al II-lea (1676-
1735), a servit ultimul său prânz, alături de László Csáky. Se întâmpla în 1705, înaintea
catastrofalei bătălii de la Jibou, pierdută în fața armatei imperiale conduse de generalul
Ludwig von Herbeville. Inițial, în cripta acum goală și jefuită, au fost trei sicrie din fontă,
două dintre ele având și ferestre. Deasupra ușii, încadrată între cărămizi, este așezată o
placă albă cu inscripția în latină “Parenti omnia pietas proculium posuit ano.
MDCCCXXVII-mo”. Inscripția îi aparține sculptorului clujean originar din Debrețin,
Hirschfeld Friedrich, și a fost realizată în 1828.

Cripta contruita de Miklós Jósika