Istoria oraşului Bistriţa

Istoria medievală, contemporană şi modernă a oraşului Bistriţa

O scurtă prezentare a istoriei oraşului Bistriţa:

Situat în nordul României, judeţul Bistriţa-Năsăud se desfăşoară pe o suprafaţă de 5305 km2 (2,2% din
suprafaţa ţării), având o populaţie de aproximativ 300.000 de locuitori.

Având coordonatele geografice 47°37' - 47°48' latitudine nordică şi 23°27' - 25°36' latitudine estică,
Bistriţa-Năsăud se învecinează la nord cu Maramureş, la est cu Suceava, la sud-est cu Mureş şi la sud-
vest cu Cluj.

Judeţul are un municipiu (Bistriţa), 3 oraşe (Beclean, Năsăud, Sângeorz-Băi), 53 comune şi 235 sate.

Relieful este în general înalt şi destul de fragmentat, în judeţ desfăşurându-şi culmile munţii Rodnei,
Bârgăului, Călimanului şi Ţibleşului. Deşi numai o parte din munţii Rodnei (altitudinea maximă din judeţ -
vf. Ineu 2279 m) se află pe teritoriul judeţului, frumuseţea acestora creează un decor minunat.

Gheţarii erei cuaternare au lăsat urme, creând creste ascuţite şi circuri glaciare care adăpostesc lacuri de
aceeaşi origine, cu ape limpezi, de o rară frumuseţe (Lala, Buhăescu).

Un peisaj deosebit de pitoresc îl dezvăluie şi Munţii Bârgăului, prin prezenţa unor conuri - mărturie a
unor intense activităţi vulcanice - prin pădurile şi fondul cinegetic deosebit de bogat.

Munţii Căliman se caracterizează prin masivitate şi fenomene vulcano-carstice curioase, iar Munţii
Țibleşului, care străbat partea de vest a judeţului, cuprind variate bogăţii.

Tot în partea vestică se află înălţimile Podişului Transilvaniei, respectiv dealurile Suplaiului, Năsăudului şi
Bistriţei care ajung până la 600 m altitudine.

Cuprinzând un relief accidentat şi în mare parte montan, judeţul are o reţea mai puţin densă de căi de
tranzit, principalele linii urmărind văile apelor.

Drumurile de munte şi potecile marcate fac accesibilă turistului atât zona înaltă a Munţilor Rodnei, cei
mai semeţi din grupa nordică a Carpaţilor Orientali, cât şi Munţii Bârgăului, scunzi şi uşor de trecut din
toate direcţiile.

În apropiere de Pasul Tihuţa în dreapta şoselei naţionale, într-o poiană se află un monument al naturii:
"Regele Brazilor".

Bistriţa-Năsăud este unul dintre judeţele cu bogate vestigii şi monumente istorice. Aici întâlnim culturile
neolitice (Bistriţa, Năsăud sau Slătiniţa); vestigiile daco-romane de la Sărăţel, Sânmihaiu de Câmpie,
Archiud, Orheiu, Dumitra, Livezile, Matei şi Ilişua.

La Fântânele se află o necropolă celtică cu 82 morminte (cultura "La Tène") una din cele mai mari de
acest fel din Europa.
Pe teritoriul judeţului de azi, în secolul al XIII-lea era menţionat un vechi district - Vallis vallachalis - locuit
de populaţie românească. Pe lângă aceasta, el îngloba districtul săsesc al Bistriţei, părţi din comitatele
Solnoc şi Dăbâca.

Nu departe de localitatea Leleşti pot fi văzute şi astăzi ruinele cetăţii Ciceului care a aparţinut
domnitorului Petru Rareş, iar la Posmuş ruinele unor fortificaţii din epoca feudalismului timpuriu.

La 16 km de Bistriţa, în localitatea Herina se află una din cele mai vechi biserici din Transilvania. Probabil
că această biserică construită în stil romanic, de mai multe ori restaurată, a fost clădită la sfârşitul primei
jumătăţi a secolului XIII. Este atestată documentar la 1246.

Bistriţa - oraş, reşedinţă a judeţului, este situat pe râul Bistriţa ardeleană, într-o depresiune, la o
altitudine de 365 m. Oraşul este aşezat pe valea Bistriţei, la poalele Munţilor Bârgăului, la încrucişarea
unor importante drumuri comerciale.

Cele mai vechi ştiri despre localitatea Bistriţa se pierd în negura veacurilor.

Apariţia oraşului pare probabilă pe la sfârşitul sec. XII şi începutul celui următor, eveniment legat şi de
colonizarea saşilor din Transilvania. Prin veacurile XIII, XIV, Bistriţa este amintită documentar ca făcând
parte din posesiunile regale ungare ( "Fundus Regius").

La 22 martie 1241 a apărut prima menţiune documentară a oraşului, în Codexul de la Echternach, sub
numele de Târgul Nosa. Această denumire a fost adoptată după locul de origine al majorităţii coloniştilor
ce au format această aşezare (sec. XII), care proveneau din spaţiul Luxemburgului de azi, probabil din
preajma localităţii Nosa (40 km de Luxemburg).

Numele actual al oraşului are la origine cuvântul slav "bistro" ( repede ), aşa cum apele repezi se numesc
de obicei "Bistriţe". Numele aşezării, ca şi alte elemente lingvistice, presupun o convieţuire mai
îndelungată a unor elemente slave cu populaţie autohtonă de origine romano-slavă. În a doua parte a
secolului al XIII-lea, la 16 iulie 1264, Papa Urban al IV-lea pomeşte într-un document în limba latină
ţinutul "Bistriche ", adică Bistriţa.

Astfel ziua de 16 iulie, ca zi de atestare documantară a devenit zi de sărbătoare a oraşului.

Bistriţa a avut mult de suferit de pe urma invaziei tătarilor, în urma căreia s-a refăcut cu greu, fapt
pentru care numai în a doua jumătate a sec. XIII, documentele amintesc, printre alte oraşe înfloritoare
din Transilvania, şi oraşul Bistriţa. Astfel, doar din anul 1264 datează prima atestare documentară a
oraşului Bistriţa.

Începând cu sfârşitul secolului al XIII-lea, Bistriţa a cunoscut perioade de înflorire şi dezvoltare

economică, întrerupte de nenorociri şi războaie. Astfel, în 1241 - 1242 tătarii, în drumul lor spre centrul
Europei, au devastat oraşul şi împrejurimile, dar reuşind să se redreseze, în secolele următoare oraşul a
devinit una dintre puternicele cetăţi transilvănene şi un înfloritor centru meşteşugăresc ( peste 20 de
bresle ).
Odată cu dezvotarea localităţii, s-au stabilit călugării franciscani şi dominicani, care preferau aşezările
aflate în expansiune. În anul 1303 a apărut prima mănăstire domnicană iar în anul 1316 cea franciscană.

În anul 1330 oraşul a intrat în jurisdicţia regelui Ungariei, Lodovic de Anjou. Din partea regelui, Bistriţa a
primit statutul de "civitas" în anul 1349, iar în anul 1353 a primit dreptul de a ţine târg anual de 15 zile,
în luna august, denumit de locatari "Bulgiul". Tradiţia continuă şi azi ca sărbătoare a saşilor din oraş. Tot
în această perioadă, oraşul a primit sigiliul propriu - un cap de struţ încoronat şi cu o potcoavă de aur în
cioc, care simbolizează după vechea heraldică, îndeletnicirile cele mai importante ale bistriţenilor -
meşteşugăritul şi comerţul, specifice oraşelor de graniţă.

La 1366 cetăţenii din Bistriţa au obţinut dreptul de liberă alegere a judeţului şi a juraţilor oraşului, iar în
anul 1405, Bistriţa a fost confirmat ca oraş liber regal. Aceste privilegii au făcut ca oraşul să prospere şi
să îşi contureze o activitate urbană deosebit de dinamică. Pe lângă biserica parohială ridicată în Piaţa
Centrală oraşul era completat şi de alte edificii de cult precum: Conventul dominican (atestat încă din
1245), Conventul franciscanilor (atestat documentar din 1268) şi cel al ordinului hospitaliţilor (atestat
documentar în 1295).

Mănăstirea dominicană era ridicată în partea sudică a oraşului în actualul spaţiu al Azilului de bătrâni
(M. Kogălniceanu nr.23) şi cuprindea "o foarte mare şi grandioasă" biserică, aflată pe latura nordică a
unei curţi interioare în perimetrul căreia erau ridicate: refectoriu, casa oaspeţilor, chiliile şi şcoala de
filozofie şi teologie. După introducerea reformei religioase la Bistriţa, călugării au fost alungaţi, iar
ansamblul clădirilor mănăstirii s-au ruinat.

În preajma mănăstirii dominicane la intersecţia Pasajului XI (fostă strada a Călugăriţelor) şi strada

Nicolae Titulescu (fostă stradă Ungurească) a fost construită şi o mănăstire a călugăriţelor dominicane
care avea şi ea o biserică de dimensiuni mai modeste. Acest ansamblu căzut în ruină după secolul al XVI-
lea a fost reamenajat de trupele austriece prin 1754 ca magazie de cereale.

Din Convertul franciscan amplasat în partea de est a oraşului, se mai păstrează azi biserica care conservă
elemente de arhitectură gotică timpurie. În secolul al XVIII-lea biserica a fost renovată în stil baroc şi a
funcţionat ca şi capelă a trupelor austriece. Credincioşii români, greco-catolici din oraş, au cumpărat
biserica la sfârşitul secolului al XIX-lea de la călugării piarişti şi astfel această biserică a devenit primul
edificiu religios românesc din interiorul zidurilor medievale ale oraşului.

Aşezământul hospitaliţilor atestat din secolul al XIII-lea era amplasat în partea de nord-vest a oraşului.
Ansamblul arhitectural cuprindea şi un spital medieval de unde şi numele străzii pe care se află – strada
Spitalului (azi Gheorghe Şincai). Construcţiile au dispărut în urma incendiului din 1758, iar în spaţiul
respectiv a fost ridicată mănăstirea piariştilor cu actuala biserică în stil baroc "Sf. Treime".

Nesiguranţa vremurilor a determinat ridicarea zidurilor viitoarei cetăţi a Bistriţei, astfel că în anul 1465
oraşul avea 18 turnuri şi bastioane, apărate de meştesugarii oraşului grupaţi în bresle.

În această perioadă Bistriţa a devinit unul din cele mai importante oraşe din Transilvania, alături de
Sighişoara şi Sibiu.
În scopul asigurării şi întăririi graniţei răsăritene a regatului maghiar, regele Ladislau Postumul la anul
1452, a dăruit Bistriţa împreună cu cele 20 de sate din împrejurimi, lui Iancu de Hunedoara, cu titlul de
Comite Perpetuu. Ieşind de sub jurisdicţia regală, oraşul a devinit domeniu privat al grofilor şi a suferit
astfel pagube însemnate. Iancu a venit la Bistriţa şi a luat măsuri de construire a unei cetăţi pe dealul
Burich, în partea de nord a oraşului, lucrare terminată destul de repede - 2 sau 3 ani. Cetatea a fost
populată cu soldaţi maghiari.

După moartea lui Iancu de Hunedoara, conducerea oraşului i-a revine lui Szilagyi Mihaly, care a fost
primit cu ură de către saşi, drept pentru care în anul 1458 primarul Thummel a organizat o răscoală,
înnabuşită cu repeziciune de către Szilagyi.

În 1464 s-a răscumpărat libertatea oraşului de la Matei Corvin pentru suma de 6000 forinţi. Saşii însă nu
au renunţat la revendicările lor, obţinând de la Matei Corvin în anul 1465 dreptul de a construi în jurul
oraşului un zid de protecţie, care va a fost ridicat din ramăşiţele cetăţii construite de Hunyadi. Astfel, au
fost terminate o serie de ziduri, turnuri, bastioane şi mai multe porţi.

Întemeietorii şi locuitorii oraşului Bistriţa au fost saşi, iar ei fiind un popor de industriaşi şi comercianţi,
apărarea oraşului au încredinţat-o soldaţilor plătiţi. Aşa au ajuns în oraş maghiarii, nu ca şi locuitori, ci
ca şi soldaţi.

Pe la 1465, Bistriţa avea în total peste 18 turnuri şi bastioane, precum şi un întreg sistem de şanţuri şi
valuri de apărare. Urmele unui astfel de şanţ şi val, se pot observa şi azi în parcul central al oraşului. În
jurul anului 1484, prima fază a fortificărilor oraşului Bistriţa, pare să se fi încheiat. După puţin timp s-a
început construcţia unui turn, care există şi în zilele noastre.

În anul 1524 populaţia maghiară din oraş a adoptat noile principii ale reformaţiei, în acest an fiind
construit pentru soldaţi un mic lăcaş pentru rugăciune. Iniţial slujbele erau lutherane dar cu siguranţă
începând cu anul 1564 s-a trecut la religia reformată.

Istoria primei comunităţi reformate este însă foarte scurtă, deoarece după câţiva ani, generalul Basta a
atacat şi a distrus în mare parte oraşul.

În a doua jumătate a secolului XVI în Piaţa Centrală s-au înalţă o serie de construcţii comerciale specifice
epocii, precum Complexul Comercial Sugălete şi Catedrala Gotică.

Începând din secolul al XV-lea până în al XVIII-lea, Bistriţa s-a afirmat ca mare furnizor de mărfuri pentru
târgurile moldoveneşti. Încă din secolul VI, oraşul este cunoscut şi ca important centru cultural.

În anul 1601, deşi era încheiat un armistiţiu între generalul Basta şi Sigismund Bathory, auzind de
cruzimea generalului, apărătorii oraşului au închis porţile acestuia, şi sub conducerea căpitanului Nagy
Albert s-au început pregătirile pentru respingerea unui eventual atac sau chiar asediu. Căpitanul a fost
conştient de superioritatea numerică a atacatorilor, şi de aceea a cerut ajutorul trupelor voievodale.
Acest fapt a fost considerat de către Basta drept încetarea armistiţiului, şi la 1 februarie 1602 acesta a
ajuns la zidurile oraşului, pornind asediul dinspre Aldorf.

La 9 februarie în zidul oraşului era deja o spărtură de 6 m lăţime, dar apărătorii oraşului au rezistat eroic
asediului. Inclusiv locuitorii s-au înarmat şi au ajutat soldaţii. Fierarul Pfaffenbruder cu ciocanul a omorât
un atacator. Servitoarele maghiare aruncau vase cu apă clocotită peste atacatori.

Oraşul a fost refăcut cu repeziciune, dar şi-a închide porţile. În acest sens, timp de 200 de ani în oraş au
locuit doar saşi, de religie lutherană. Dacă un maghiar dorea să se stabilească în oraş, trebuia să renunţe
le credinţa şi religia lui, trecând la religia lutherană. Astfel au apărut, prin căsătoriile mixte nume precum
Gondosch, Kisch şi altele.

Prima schimbare a acestei situaţii a fost efectuată de către Maria Tereza, care a trimis în oraş funcţionari
germani, dar de religie catolică. Tot ea a pus la dispoziţia acestor funcţionari o biserică a saşilor
lutherani.

Reapariţia maghiarilor în oraş a început sub domnia împaratului II. Jozsef, după "toleranciae edictum"
(1781). La început au fost acceptaţi doar maghiari industriaşi, şi doar în afara zidurilor, în partea de jos a
oraşului. Aceştia au început repede să se organizeze, în anul 1794 solicitând un loc pentru construirea
unei biserici. Atunci a luat naştere a doua comunitate reformată din Bistriţa, care s-a păstrat până în
zilele noastre. Timp de şapte decenii au insistat cu această solicitare, dar în zadar.

În acele vremuri maghiarii bistriţeni aparţineau comunităţii reformate din Budacul de Jos. În anul 1856,
datorită depopulării Budacului, comunitatea s-a dizolvat şi datorită acestui fapt bistriţenii au fost trecuţi
la Parohia din Chintelnic. Părintele paroh Valyi Elek, i-a primit cu căldură pe noii enoriaşi. El şi-a dat
seama de perspectivele de dezvoltare ale comunităţii, şi a dorit ca din averile parohiilor din Budac şi
Chintelnic să întemeieze o parohie la Bistriţa. Saşii bistriţeni însă nu au fost de acord cu acest lucru.
Situaţia s-a schimbat în anul 1865, când a fost numit ca şi guvernator al zonei pe Borosnyai Pal, un om
hotărât să lupte pentru cauza comunităţii reformate din Bistriţa. El a reuşit în acelaşi an să obţină un loc
pentru construirea bisericii şi să demareze lucrările de construcţie. Comunitatea dispunea de o anumită
sumă de bani, dar insuficientă finalizării lucrărilor, drept pentru care guvernatorul a iniţiat o acţiune de
colectare de fonduri în toată ţara, printre donatori numărându-se toate personalităţile protestante.

După cinci ani de construcţie, lucrările s-au oprit datorită terminării fondurilor. Borosnyai a fost mutat la
Cluj şi timp de 15 ani biserica a rămas neterminată.

În anul 1885 prefectul judeţului, Banffy Dezső a construit o casă parohială şi l-a mutat pe preotul Valyi
Elek. Sub supravegherea şi conducerea lui s-au început din nou lucrările de construcţii cu ajutorul unor
donaţii. Biserica a fost terminată, dar nu aşa cum era în planurile iniţiale, şi a fost sfinţită în anul 1887 de
către episcopul Szasz Domokos. În anul 1889, în locul lui Valyi Elek, decedat, episcopia l-a numit ca şi
preot pe Kőpataky Gyula. A fost foarte iubit de către enoriaşi. După moartea lui, în 1891 Balazs Jozsef
din Reghin a devenit preotul comunităţii. El a fondat primul săptămânal în limba maghiară, "Beszterce"
şi a organizat "Uniunea Kalvin". De asemenea a luptat pentru Cazinoul Maghiar, când s-a dorit
transformarea acestuia în "Cercul bistriţean", însă în zadar. A fost adeptul industrializării. În cei 20 de ani
de serviciu, comunitatea a prosperat atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Succesorul lui a
fost Vasarhelyi Janos, în timpul căruia comunitatea a trăit perioada de glorie. În 1918 a plecat la Dej şi de
acolo la Cluj.

În 21 martie 1919, a fost numit Sigmond Janos. În această perioadă s-a renovat biserica evanghelică.

Din 1959 se păstrează regulamentul de funcţionare al unei şcoli umaniste. Cam în aceeaşi vreme s-a
organizat arhiva oraşului, în care se găsesc documente de mare însemnătate, îndeosebi pentru legăturile
dintre ţările române.

În secolul al VIII-lea, la Bistriţa funcţiona un gimnaziu, ce continua vechea şcoală.

Localitatea, în decursul existenţei sale, a fost martorul multor evenimente mari din istoria ţării noastre,
cum ar fi, de pildă, Răscoala de la 1784 condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, şi revoluţia de la 1848, când a
şi fost ocupată un timp de oştile generalului Iosif Bem.

Din cetatea feudală nu s-au păstrat decât unele fragmente din zidurile de incintă ale oraşului, treminate
spre sfârşitul sec. XV (Piaţa Unirii) şi Turnul Dogarilor (str. M. Kogălniceanu) - unul din cele 18 bastioane
de apărare ale oraşului.

Pe lângă aceste construcţii, Bistriţa medievală, considerată de Giovan Andreea Gramo "cel mai frumos
oraş al Transilvaniei" se putea lăuda şi cu o şcoală atestată încă din 1388, farmacie din 1526 (a doua din
Transilvania după Sibiu), cel mai spectaculos ansamblu arhitectural destinat schimburilor economice
(Ansamblul Sugălete-case construite între 1480-1550), cu cea mai frumoasă casă în stil renascentist din
Transilvania: Casa Argintarului. De asemenea, nu pot fi trecute cu vederea nici Biserica Sf. Nicolae
devenită Biserică Evanghelică, construită în stil gotic dar renovată în stilul Renaşterii de un meşter adus
chiar din spaţiul italian (Petrus Italus de Lugano) şi cu turnul bisericii care rămâne cel mai înalt turn
medieval din Transilvania. Toate aceste aspecte sunt completate de multe detalii de pietrărie în stil gotic
sau renascentist, dar probabil semnificativă în acest sens este şi lespedea funerară a unui cavaler
medieval de pe latura sudică a Bisericii Evanghelice care este considerată de specialişti printre cele mai
vechi sculpturi din spaţiul Transilvaniei.
Trama stradală a oraşului medieval îşi păstrează pitorescul şi astăzi, iar numărul mare al pasajelor impun
deja o nouă denumire oraşului "Bistriţa-oraşul pasajelor".

Pe lângă stilistica de factură gotică sau din perioada renascentistă, Bistriţa păstrează şi un important
fond arhitectural în stil baroc. Dintre cele mai importante exemple pot fi amintite fosta mănăstire a
piariştilor cu şcoala şi spitalul din preajma actualei biserici romano-catolice "Sf. Treime". În această
şcoală au studiat şi personalităţi importante ale culturii româneşti precum Gheorghe Şincai (azi fosta
Spitalggase îi poartă numele). Elemente interesante de arhitectură barocă se păstrează şi la imobilele
din străzile Gh. Şincai nr.12, N.Titulescu nr.8, Piaţa Centrală nr.42, L.Rebreanu nr.15 etc.

În secolul al XIX-lea odată cu demolarea zidurilor medievale, oraşul Bistriţa a fost completat cu largi
artere de circulaţie proiectate după principiile neoclasicismului de filieră austriacă, exemplu actualele
bulevarde şi străzi : Republicii (fost Fleischeralle), Independenţei (fost Niederwallendorfer), Gării (fost
Bahngasse), Odobescu (fost Michaelisgasse).
Biserica Evanghelică ( Biserica gotică ) din Piaţa Centrală, cu cel mai înalt turn de piatră din Transilvania -
de 76,5 metri - domină şi astăzi oraşul prin maestuozitatea ei. Grandoarea turnului servea ca mijloc de
pază, observare şi alarmă ( ex: atacul trupelor lui Basta de la 1602 când tunurile aşezate în pădurea
Codrişor au produs mari stricăciuni zidurilor cetăţii, timp în care populaţia oraşului era decimată de o
groaznică ciumă ).

Supravieţuind numeroaselor atacuri asupra vechii cetăţi, biserica a fost martora timp de peste cinci
secole a diferitelor regimuri ce au urmat să vină. Devenit un simbol al supravieţuirii oraşului, veghind în
continuare asupra liniştii vechii cetăţi, şi astăzi învăluie totul în mister, lăsându-ne parcă să-i desluşim
taina.

Construcţia acestei biserici a început în sec. al XIV-lea (din 1470) şi a durat aproape 100 de ani (până în
1563). O inscripţie arată că în martie 1560, sub conducerea arhitectului italian Petrus Italus, au început
ample lucrări de consolidare şi completare care s-au încheiat în 1563; ele au dat de fapt forma actuală a
edificiului. Bisericii de tip hală, cu tribune peste navele laterale, i-au fost adăugate elemente noi (
portalul principal şi alte două laterale, frontonul de vest, articulat prin trei registre de colonete angajate
) indicând influenţe ale Renaşterii.

În Biserica evanghelică s-a păstrat un valoros mobilier lucrat de meşterul Johannes Begler, 1516, precum
şi cele 23 de steaguri ale breslelor bistriţene. Şi astăzi, orga veche de peste 500 ani, mai uimeşte prin
limpezimea şi claritatea sunetului ei. Ea este a doua orgă ca vechime din Europa.

Centrul vechi al oraşului, aminteşte încă prin arhitectură, de înfloritoarea Bistriţa din secolele trecute.
Cel mai vechi monument de arhitectură din oraş este reprezentat de fosta biserică a minorităţilor.
Actuala Biserică Ortodoxă , a fost construită pe la 1270 - 1280, suferind adăugiri ulterioare (sec. XIV).
Planul este de biserică-sală, iar interiorul refăcut este în stil baroc. în exterior are contraforturi înalte, în
două trepte.

Un interes aparte trezeşte grupul de 13 clădiri cu arcade numite Sugălete - sec. XV - XVI - care formau
complexul comercial şi civil din fosta cetate. Construit în anul 1563, unic în stilul său, complexul este
format din 20 de arcade masive, semicirculare în exterior, constituind un fel de galerie cu bolţi sprijinite
pe 21 de stâlpi. Astăzi, se presupune că bolţile ar fi apărat marfa comercianţilor pe vreme rea.

Un alt monument însemnat al oraşului este Casa parohială, zidită din piatră în secolul al XVI-lea.

Casa lui Ion Zidaru (str. Liviu Rebreanu) a fost ridicată în anul 1500.

Casa Argintarului (str. Dornei nr.5) a fost construită spre jumătatea secolului XVI şi poartă însemnele
breslei aurarilor. Astăzi, clădirea adăposteşte Secţia de istorie a Muzeului Judeţean, care prezintă
interesante colecţii de arheologie. Nu departe de acest monument, în Piaţa Unirii, se află bustul
romancierului Liviu Rebreanu, opera sculptorului Romulus Ladea.

Monumentul Andrei Mureşanu, opera sculptorului Cornel Medrea, a fost ridicat în Piaţa Centrală în
memoria poetului, publicistului şi animatorului culturii româneşti în Transilvania, Andrei Mureşanu
(1816 - 1863). Născut în acest oraş, pe strada care astăzi îi poartă numele, se află casa în care a locuit,
ulterior devenind muzeu.

Stilul neogotic se face remarcat prin construcţii reprezentative precum Sinagoga (1854-1855) sau
Biserica Reformată (1867-1887) dar şi prin diverse detalii de arhitectură
Eclectismul a influenţat multe dintre faţadele imobilelor bistriţene renovate în secolul al XIX-lea ex. Piaţa
Centrală nr.12, 40, 41, iar din preajma anului 1900 au început să apară şi primele exemple de arhitectură
secesionistă, exemplu imobilele din strada Gh. Şincai nr.14, 18, Piaţa Centrală nr.28 şi Colegiul Andrei
Mureşanu din strada Republicii etc.

Arhitectura secesionistă este interesant combinată cu formele tradiţionale ale arhitecturii transilvănene
la un şir de construcţii de pe strada Zimbrului nr.9-15. Aceste modele arhitecturale "neotransilvănene"
au corespondenţe în arhitectura din Tg. Mureş sau Oradea.

Bogatul fond arhitectural bistriţean este ilustrat şi de numărul mare de monumente de arhitectură
înregistrate în Lista Monumentelor Istorice - 2004, unde oraşul se poate lăuda cu 54 de poziţii
reprezentând monumenete şi ansambluri arhitecturale de interes naţional şi 198 de monumente şi
ansambluri arhitecturale de interes local şi regional.

De aceste meleaguri se leagă numele unor figuri luminoase şi iluştrii ai culturii româneşti, precum
George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Andrei Mureşanu, Veronica Micle, Ion Pop Reteganul, Iacob Mureşanu,
Ioan Marian, Vasile Petri, A. P. Alexi, Florian Porcius, Paul Tanco, Constantin Moisil, Iulian Marţian, Iuliu
Prodan etc., proeminente personalităţi ştiinţifice sau precursori ai pedagogiei noastre moderne.

Bistriţa este, din 1968, reşedinţa judeţului Bistriţa - Năsăud, iar populaţia în anul 1992 era de
aproximativ 90.000 de locuitori.
Bibliografie: primariabistrita.ro

Mărgineanu Olimpia, "Bistriţa: (album)", ed. Aletheia, Bistriţa, 2001