Satului Zăicani

Sat frumos cu oameni harnici,

Fete mindre ca-n poveşti,
Cu flăcăi ca brazii falnici,
Să mai cauţi nu găseşti.
Baştina copilăriei
Treci cu mine printre ani
Sfînt pămînt al poeziei
Înţeleptul Zăicani.
(Anatol Gherman)

Zăicanii din legende

Sursele istorice ne spun că pe aceste meleaguri ale Moldovei au trăit dacii şi geţii.
Astfel după luptele lor cu Traian, fiind învinşi, Traian i-a impus la religia creştină,
însă o parte din ei au plecat, alţii au rămas pe lîngă cetate. Cîteva zeci de care cu
boi, însoţite de călăreţi, au trecut Prutul prin vadul de la Şerbaca şi bărbaţii au
început să caute locul viitorului sat în partea stîngă a rîiului.. Ca să fie feriţi de
pericol, s-au îndreptat de acest rîu ce curgea harnic la vale, fiind plin cu peşte şi
toate bunătăţile naturii. Lunca Prutului era împînzită cu diferiţi tufari şi arbori în
care îşi găseau ascunzişul diferite păsări şi animale. Părea romantic pentru nişte
oameni care-şi căutau liniştea şi pacea sufletească. Au coborît mai apoi în vale ca
să găsească un loc ferit de ochii lumii şi au ajuns în delta unui affluent al Prutului,
un rîuleţ nu prea mare cu nişte ape repezi şi zgomotoase. Era Ciuhurul. Au mers în
susul rîului protejat de nişte stînci puternice şi măreţe. Căutau o vatră potrivită
pentru viitorul sat şi un mic adăpost natural care să le servească pentru rugăciuni
şi nchinare zeului lor (Zalmoxis).

Locurile păreau unul mai frumoş decît altul şi iată că după stîncile măreţe a
apărut un şes de pămînt ademenitor. Un mic rîuleţ cu apă rece i-a oprit pe călători.
Cel mai în vîrsstă a dat semn de a opri caravan. Copii repede au făcut o raită de
recunoaştere, unde au găsit mai multe izvoare cu apă cristalină. Flăcăii au căutat
prin stînci vreo peşteră care putea să le slujească drept lăcaş de rugăciuni. N-au
găsit nimic, în schimb fetişvanele care au apucat-o şi ele în susul apei au dat de o
mică peşteră ce şe convenea la toţi.. Bărbaţii au hotărît cu toţii să rămîn aici.
Băştinaşii din partea locului i-au numit “Zeihăneni”, oameni stăpîniţi de zei, iar
denumirea satului “Zeihăicani”, “Zeihani”, “Zăgăicani pe Ciuhur”, “Zăhăicani pe
Ciuhur”, “Zăhăicani”. Iar după al II război mondial satul apare în toate
documentele oficiale cu denumirea de Zăicani..

Treceau anii…satul s-a extins, se mărea numărul gospodăriilor. Treptat consătenii

au trecut la religia creştin-ortodoxă, construind o bisericuţă din lemn unde se
închinau.

Iarena bărbaţii împleteau coşuri din lozie şi papură, plase pentru pescuit,
meştereau butoaie, pluguru din lemn tare, hamuri, sănii, şube, opinci. Femeile
duceau şi ele o bună parte a gospodăriei: rîşneau grîul cu rîşniţa de mînă, aduceau
apă, aveau grijă de animale şi păsări, iar iarna prelucrau lîna de oi, ţeseau pînză
din cînepă. Ele erau înalte şi zvelte, mîndre la port, înzestrate cu multă blîndeţe şi
duioşie, aveau ochii mari şi galeşi umbriţi de gene lungi ca spicul.

După războaile duse de Ştefan cel Mare, cei mai viteji soldaţi au primit pămînturi
în partea stîngă a Prutului. În apropierea satului a primit pămînt unul pe nume
Bechir. Din pricina numelui oamenii l-au numit turc. P legend spune că oamenii lui
Bechir devastau satul şi luau în robie fetele cele mai frumoase. Din cauza hărţuielii
dintre aceste două sate la începutul secolului XVIII, satul Zeicani se strămută în
vatra aşezării de astăzi.1

Zăicanii din Documente

Conform unor documente de arhivă, cum ar fi cele dn culegerea “Sugete şi
izvoade”, editată de Gheorghe Ghibănescu n 1927 la Iaşi, putem deduce, că satul
Zăicani se încadra în organizarea social-politică a Moldovei din secolele XV, XVI,
XVII. Era un sat tipic de ţărani şerbi, ce trăiau pe moşiile boierilor feudali
moldoveni, care puteau fi vînduţi, cumpăraţi, dăruiţi după voie şi bunul plac al
boierilor stăpînitori şi mari latifundieri..

Din primul document am aflat că satul Zăhăicani era cunoscut încă pe vremea lui
Alexandru cel Bun, adică de la începutul secolului XV. Şi pentru că nu era un sat de
răzeşi în timpul lui Ştefan cel Mare, locuitorii lui nu erau chemaţi în armată în
timpul bătăliilor şi deaceea n-au fost împroprietăriţi ca răzeşi, ci ei singuri erau
proprietatea unui boier.

Din documentul al doilea şi al treilea satul era cunoscut de cancelaria

domnitorului Ieremia Movilă din cauza certurilor iscate între urmaşii lui Ionaşco
pentru stăpînirea acestui sat.

La începutul secolului XVIII satul s-a mutat pe locul unde se află astăzi. Prin
mijlocul satului curge un rîuleţ – Ciuhureţul – un afluent al Ciuhurului la o depărtare
de 4-5 km de vatra veche a satului “Selişte”. Este aşezat pe cîteva coline la o
depărtare de 15 km de oraşul Rîşcani, 60 km de oraşul Bălţi şi 25 km de oraşul
Edineţ. Tot la o distanţă de 15 km se află satul şi de la rîul Prut.

Moşia satului Zăicani cuprinde pămînturile “Hatman”(unde după legend a trăit un

hatman de cazaci din Zaporojie) “Ladu” – pe pămînturile cărui boier a fost pusă
prima vatră a satului, “Fîntîna Grecului”(probabil pămînturile unui moşier grec),
“Selişte” – vechea aşezare a satului Zăicani pe Ciuhur, “Ciuhureţ”- locul de unde
izvorăşte rîuleţul Ciuhureţ, “Ceamăna” – locul, unde se întîlnesc cîteva dealuri
(movile) şi “Izvoraş

Mai tîrziu, în secolul XIX toate pămînturile acestea aparţineau boierilor din
familia Stroiescu. Ultiul din această familie a fost Vasile Stroiescu, care a trăit la
Brînzeni şi era un mecenat a culturii româneşti în Basarabia şi Transilvania. El a
construit bisericile din satele Zăicani(1870) şi Brătuşeni, Trinca, spitalul din satul

1
Gheorghe Miron, ZĂICANI între legendă şi adevăr, Chişinău 2011 pg.3,4,5,6
Stolniceni, şcoala de agricultură din Brînzeni. Şcoli primare a construit şi nu le-a
susţinut, fiindcă instruirea se făcea în limba rusă.

La mijlocul secolului XIX toate moşiile vecine cu Zăicanii, inclusive şi satul au

fost cumpărate de boierul moldovean Vasile Stroiescu. Pe moşiile lui s-au ivit
ţărani înstăriţi. Acestea erau vechilii de pe moşii. Reforma agrară la periferii a dus
la eliberarea ţăranilor din Zăicani, care pînă atunci era obligaţi să lucreze fără
plată. Acum moşierul da pămînt în arendă ţăranilor lor şi de multe ori îi chema la
clacă.

Spre sfîrşitul secolului XIX cresc necesităţile cultural ale ţăranilor. Ei tindeau spre
ştiinţa de carte, dar atît învăţămîntul, cît şi biserica fusese rusificate. După
perioada de autonomie a început rusificarea intensivă a Basarabiei.. În aceste
scopuri se creau numeroase colonii de ruşi şi ruteni mai ales în nordul Basarabiei
în judeţul Hotin şi în sudul Basarabiei.

Mai tîrziu în anii 1904-1905 se declanşase războiul ruso-japonez, care s-a încheiat
cu înfrîngerea Rusiei. Rusia a cedat învingătorului Port-Arturul, precu, şi jumătate
din partea de miază-zi a insulei Sahalin. În acest război au participat şi locuitori din
satul Zăicani : Afanasie Chiaburu, Vasile Ciobani, Ion Andrei Pîntea, Gheoeghe
Chiaburu. Unii dintre ei nu s-au mai întors din război..

În perioada reformei stolîpiniste au fost strămutaţi şi unii ţărani din satul Zăicani
– în Extremul Orient şi în Kazahstan. Printre consăteni au fost Pentelei Ion Sîrghi,
Ion Constantin Boclincă, Dumitru Sîrghi..

În anii 1914 a izbucnit primul război mondial. El a adus mari nenorociri şi pentru
locuitorii satului Zăicani. Au fost mobilizaţi tineri în vîrstă de 18-19 ani şi bărbaţi
cărunţi. Multe pămînturi rămîneau neînsîmînţate, a scăzut numărul vitelor, oamenii
nu aveau cu ce se îmbrăca. Dintre cei luaţi la război, unii nu s-au mai întors, alţii
au venit invalizi.

După revoluţia din 1917 din Rusia, în Basarabia active Sfatul Ţării. În Sfatul Ţării
activau deputaţi aleşi din toată ţara. Printre acestea a fost şi consăteanul Gherman
Pîntea din Zăicani, fiul lui Vasile Pîntea, care comanda garnizoana militară
moldovenească însărcinată cu paza Sfatului Ţării, iar ulterior a fost ales primar al
oraşului Chişinău şi mai apoi în anii 1941-1944 este primar al oraşului Odesa. A
murit în România şi este înmormîntat la cimitirul de la mănăstirea Cernica.

Între anii 1927-1930, prin marginea satului a fost construită o şoseauă, care lega
tîrgul Rîşcanilor cu Iaşii şi Botoşanii peste Prut. În sat au fost construite cîteva
clădiri de menire social-culturală: şcoala de băieţi cu 3 săli de clase şi cancelarie, şi
scoala de fete cu 2 săli de clasă şi cancelarie, căminul cultural pentru 200 locuri,
clădirea primăriei comunale. Satul era central comunei în care mai intrau satele
vecine.

Satul care între timp îşi lărgea hotarele, era deservit de mori a lui Arlet Gustav,
un neamţ, care la 1940 a plecat în Germania, moara Ladului şi moara unei familii
de evrei, pe Ciuhur unde era vatra echiului sat Zăicani.. Mai erau şi 4 oloiniţe.
Ţăranii cu mai mult pămînt mai cumpărau şi aveau cultivatoare trase de cai,
semănători, cositoare.
PORTUL LA ZĂICANI

În satul Zăicani portul naţional a dispărut demult. Bătrînii povestesc cum se

îmbrăcau bătrînii în anii 70-80 ai se.XIX. Toate hainele erau confecţionate din lînă,
in şi cînepă, prelucrate de femei în casă. Bărbaţii purtau bernevici, un fel de
pantaloni din ţesătură de lînă cu chimi la brîu în loc de curea. Cămaşa din pînză de
cîlţi, cînepă sau de in o purtau pe deasupra pantalonilor, încinsă cu un chimir lat
sau cu un brîu ţesut în stative. Pe cap iarna purtau căciuli de pielicică de miel, iar
vara – pălării împletite din paie. În picioare purtau opinci atît bărbaţii cît şi femeile.
Iarna purtau sumane, iar cînd plecau mai departe cu căruţile aveau burci., iat în
picioare cei bogaţi purtau valenci. Femeile se îmbrăcau tot cu haine de lînă
confecţionate în casă : cămaşă din pînză de cînepă, pe cap purtau un şarf ţesut din
pînză de bumbac, ori broboade împletite din lînă.2

Baştina
La Zeicani şi pe vreme urâtă
La Zeicani învăţătorii
şi pe vreme mai bună
mai pun încă note
zilele-s munţi în cunună.
foştilor elevi care de multă vreme
Şi omul, au
ieşit din sat puhoi când iese din casă spre poartă,
şi-au uitat drumu-napoi...
de pe-un vârf de munte coboară...
Iar de-apucă drumul la muncă,
La Zeicani mamele noastre
spre alt vârf de munte urcă...
răzmoaie soarele cu versul
şi
trag brâie la case...
La Zeicani copiii La
Zeicani, descoperă mereu în ochii părinţilor
ca şi în alte sate
păsări fără cuibare
din olatul Râşcani.
şi deseori uită
să-şi facă lecţiile.
(Iacob Burghiu)

Elaborat de: Valeria Tăbîrța

2
Ion Sevastian Rotaru, Istoria satului Zăicani, Rîşcani, 1997