ISTORIA ROMANILOR

Cum trăiau românii în Evului Mediu

DECEMBER 11, 2013 ADMIN LEAVE A COMMENT

În Evul Mediu, românii au locuit în principal la sate. Lumea rurală a stat la baza economiei
medievale, fiind caracterizată prin structuri sociale şi politice specifice epocii. Îndeletnicirile
de bază ale populaţiei erau agricultura, creşterea animalelor, albinăritul, pescuitul şi
meşteşugurile. Satul a fost, în cea mai mare parte a epocii medievale, principalul furnizor de
bunuri materiale, de forţă de muncă şi de soldaţi.
Economia rurală

De-a lungul întregului ev mediu românesc, activitatea economică principală a reprezentat-o,

în toate ţările române, agricultura. Sporirea calităţii şi productivităţii solului, ameliorările
aduse utilajului agricol, folosirea pe scară largă a tracţiunii animale şi a îngrăşămintelor, ca şi
practica asolamentului trienal sau bienal au permis o exploatare tot mai eficientă a
pământului. Dintre plantele cultivate o importanţă deosebită au avut-o meiul – element de
bază în alimentaţia populaţiei; grâul – mai ales pentru uzul celor bogaţi şi, mai târziu în
teritoriile extracarpatice, pentru plata tributului către Poartă; iar din secolul al XVII-lea,
porumbul. La acestea se adăugau orzul şi ovăzul, legumele (varza, mazărea, ceapa şi
usturoiul), viţa de vie şi pornii fructiferi. Creşterea animalelor a reprezentat şi ea permanent
o ocupaţie importantă a românilor. Cea mai răspândită era creşterea oilor, care în Evul
Mediu timpuriu fusese chiar ocupaţia de bază a valahilor, până într-acolo că însuşi numele
de valah ajunsese sinonim cu cel de păstor. Cu timpul, chiar dacă pe o scară mai mică la
început, s-au introdus cornutele şi caii. Apicultura şi pescuitul, îndeletniciri vechi în teritoriile
locuite de români, contribuiau şi ele la asigurarea hranei şi a mărfurilor de export. Se
practicau de asemenea în lumea rurală meşteşuguri de tip casnic (ţesut, olărit, cioplit) sau
de tip domenial, menite să satisfacă nevoile curţilor boiereşti.
Satul şi domeniul feudal

Principalul cadru de vieţuire ţărănească de-a lungul Evului Mediu l-a constituit obştea
sătească. Liberă sau aservită, ea s-a menţinut în decursul secolelor, ba chiar elemente ale
acesteia au persistat până în secolul XX. Aservirea obştilor săteşti a stat la baza constituirii
domeniilor feudale. Marile averi se măsurau mai ales prin numărul de sate pe care le
cuprindeau, prin numărul de „suflete” care le munceau. Domeniul feudal era o unitate
economică complexă ce reunea – pe lângă sate – casa sau curtea boierească, prisăci, stâne,
vii, livezi, torcătorii de lână, mori. O parte a pământului arabil era distribuit ţăranilor
dependenţi în loturi în folosinţă. Cealaltă parte, constituind rezerva feudală, era lucrată de
aceştia în cadrul obligaţiilor de muncă pe care le aveau faţă de stăpâni. Pădurile, iazurile şi
păşunile erau folosite în comun cu obştea sătească. Numeroasele resurse ale domeniului au
asigurat nobilimii şi boierimii un stil de viaţă confortabil, sub influenţă occidentală în
Transilvania şi bizantină în teritoriile extracarpatice.
Modul de viaţă

Lumea rurală asculta neabătut de cutume, fiind puţin receptivă la elemente de noutate.
Tipurile principale de locuinţă erau bordeiul semiîngropat şi locuinţa de suprafaţă căptuşită
cu bârne, acoperite cu paie sau trestie şi un strat de pământ, unele înconjurate de anexe,
precum grajduri, hambare şi grădini. Vatra era indispensabilă, iar mobilierul sărac. Hrana era
simplă şi nu prea variată, bazată în special pe resursele gospodăriei. Hainele confecţionate în
casă erau din lână sau cânepă. Cu una sau două încăperi, locuinţele adăposteau multe
persoane, căci familiile ţărăneşti erau numeroase iar copiii, în special băieţii, constituiau o
importantă forţă de muncă. Arta populară, specifică spaţiului rural, s-a concretizat în
construcţiile din lemn şi obiectele cu crestături din acelaşi material, în motivele geometrice
şi florale de pe scoarţe şi costume, realizate într-o gamă largă de culori dominată de alb şi
negru.
Obştea sătească

Comunitatea sătească s-a caracterizat printr-o accentuată solidaritate manifestată în planul

relaţiilor interumane, în viaţa economică şi socială, în plan militar. În obştea satului liber,
proprietatea privată asupra casei, grădinii şi lotului aferent fiecărei familii se împletea cu cea
comună asupra fâneţelor, pădurilor şi iazurilor. Potrivit „obiceiului”, comunitatea avea drept
de control asupra întregului pământ, orice moştenire, înstrăinare, schimbări de hotare
trebuind să fie aduse la cunoştinţa membrilor. Obştea se bucura de autoconducere şi îşi
alegea cnezii, juzii şi voievozii în calitate de diriguitori ai treburilor administrative, fiscale şi
juridice. Achitarea obligaţiilor faţă de domnie (stat) şi de Biserică era responsabilitatea
comună a tuturor membrilor. Obştea datora domnului o dare în bani, muncă gratuită în
folosinţă publică şi participarea la „oastea cea mare”, iar către Biserică dijma, ce cuprindea o
parte a produselor principale realizate în gospodărie. Obştea s-a destrămat lent prin
trecerea pământului în proprietatea exclusivă a unora dintre membrii ei, sau prin aservirea
obştilor săteşti în întregime. Acest proces a luat proporţii de masă în Transilvania începând
cu secolul al XIII-lea, dar în afara arcului carpatic procesul a fost mai lent, iar numărul
comunităţilor libere a fost mai mare aici până în secolul al XVI-lea.
Demografie
Ca pretutindeni în Evul Mediu, numărul populaţiei în teritoriile locuite de români a suferit
nenumărate fluctuaţii ca urmare a nesiguranţei economice şi politice, precum şi a
precarităţii condiţiilor de trai. Accentuat începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea,
sporul demografic a continuat până la sfârşitul secolului următor, când, datorită
permanentelor războaie şi anarhiei feudale, a început să scadă. În secolul al XVII-lea
perioadele de stagnare au alternat cu perioade de creştere, dar evoluţia s-a înscris totuşi pe
o linie ascendentă. Alături de sporul natural, la această tendinţă generală de creştere a
contribuit şi aportul demografic al maghiarilor şi coloniştilor apuseni în Transilvania, precum
şi al elementelor balcanice în afara arcului carpatic.