Cum scoatem energie din atomi

Școala de educație și fizică

by Tata Uraniu

Răspunsul, pe scurt, e următorul: E=mc2. Formulă pe care o vedeți, de altfel, în dreapta, formată din echipajul portavionului
USS Enterprise, prima navă cu propulsie nucleară din lume. Da, este vorba de formula relativistă a echivalenței masei cu
energia, opera tăticului fizicii secolului XX, Albert Einstein. Care, de altfel, nu și-a recunoscut niciodată copilul ăsta,
mecanica cuantică.

Un pic mai pe larg, răspunsul nu e la fel de frumos și simplu,

dar nici imposibil de înțeles. Exceptîndu-l, poate, pe expertul
în rocket science Sebastian Lăzăroiu. Care-i treaba? Atomii sînt
formați din nucleu (încărcat pozitiv) și un nor de electroni în jur
(deci, sarcină negativă). Nucleul ăla, la rîndul lui, e format din
protoni (ăia cu +) și neutroni care, după cum le spune și
numele, n-au nici o sarcină electrică. Poate vă întrebați cum
naiba stau toți protonii ăia împreună, îngrămădiți în atom (adică
ceva de vreo 1.000.000.000.000.000 de ori mai mic decît 1
metru). Ei bine, îi ține legați una dintre forțele fundamentale ale
naturii, forța nucleară tare, care dealtfel acționează pe distanțe
foaaaaarte mici..

Prezența neutronilor o ajută mult pe forța asta, și așa se face că o mulțime de protoni și neutroni pot sta grămadă într-un
spațiu foarte mic și într-o structură oarecum stabilă, nucleul

Nucleul este cel care dă “natura” unui element, prin numărul de protoni. 1 proton=hidrogen. 2 protoni=heliu… 92 de protoni=
uraniu. În jurul protonilor ăstora pot să se aciueze mai mulți neutroni, dînd naștere izotopilor. Astfel, în natură există, de
exemplu, 235U, cu 92 de protoni și 235-92=143 de neutroni, și 238U, cu 92 de protoni și 146 de neutroni. Asta va fi important
mai la vale.

Ei bine, în anumite circumstanțe, cînd un atom din ăștia mai grei este bombardat cu neutroni,
devine instabil și se sparge (cel mai frecvent) în două părți mai mici, adică doi nuclei mai
ușori. Dar dați naibii de rapizi. Măsurătorile arată că dintr-un nucleu de uraniu care stă
oarecum pe loc ies un nucleu de kripton și unul de bariu, care gonesc prin spațiu cu ceva gen
3% din viteza luminii, dar și trei neutroni, cam la fel de rapizi, plus ceva raze gamma (cam cel
mai nasol tip de radiație pentru noi, oamenii). (Pentru conformitate, majoritatea cifrelor și
imaginilor folosite în textul ăsta sînt de pe wikipedia, mai precis din următoarele
articole: http://en.wikipedia.org/wiki/Nuclear_fission,http://en.wikipedia.org/wiki/
Nuclear_reactor_technology și unde mai e cazul, voi pomeni sursa în continuare.)

Așaaa. Un nucleu de uraniu, lăsat de capul lui, are o șansă oarecare de a se sparge în două
conform descrierii de mai sus. Asta se cheamă “fisiune spontană” și s-a întîmplat suficient de
frecvent în istoria de patru miliarde de ani a Pămîntului încît să elimine mai toate elementele
mai grele din tabelul periodic (dada, ăla al lui Mendeleev).

După cum spuneam, în fisiune se mai generează vreo trei neutroni. Dacă ăștia își pierd suficient de mult din viteză, iar unul
dintre ei dă peste alt nucleu de uraniu, îl rupe și pe ăla. Și mai apar trei neutroni. Și tot așa. Cu o precizare importantă: din
tot uraniul prezent în natură, cel mai frecvent izotop, ăla cu 238 în față, halește neutronul și nu se întîmplă mai nimic.
Celălalt, care e prezent doar în proporție de 0,7%, se sparge liber în două ca în povestea de mai sus.

Dat fiind că uraniul mai “inert” e prezent atît de mult în natură, cei trei neutroni care ar scăpa din spargerea unui nucleu de
uraniu mai “fîșneț” au o șansă relativ mică să dea peste altul la fel. Deci toată treaba se fîsîie.

Cu totul alfel se prezintă situația cînd uraniul e purificat, iar

neutronii încetiniți (“termalizați” le spunem noi). Șansa unui
neutron lent de a se izbi într-un nucleu de 235U și de a
genera, prin fisionarea celui din urmă, alți trei neutroni, care
la rîndul lor lovesc în alți nuclei de uraniu etc. e suficient de
mare încît să se ajungă la o reacție autosusținută, căreia
fizicienii îi spun “reacție în lanț”, pentru că exact asta este.

Cînd începe o reacție în lanț din asta, se formează rapid

mulți nuclei de elemente mai ușoare, cu viteze foarte mari,
mulți neutroni și multă energie radiativă sub forma razelor
gamma. “De unde atîta energie?” vă veți întreba, pe bună
dreptate. Și vă răspund cum spuneam mai sus: din E=mc2.

Ca un nucleu de uraniu să stea “legat”, are nevoie de o

anumită cantitate de energie. Așa stă el în “groapa” notată
cu (1) din figură. Cînd e lovit de neutron, primește încă nițică
energie, suficient cît să sară din mica “groapă” (1). Se rupe-
n două, iar cele două produse de reacție ajung la alte poziții
(2 și 3), mai stabile ca cea a uraniului, deci de energie mai
mică. Mai la vale, cum ar fi. Și cum energia e echivalentă cu
masa, au mase mai mici. Interesant este că cei doi nuclei
(plus cei trei neutroni) au în total masa mai mică decît masa
nucleului inițial de uraniu, deci diferența de masă, înmulțită
cu viteza luminii la pătrat, reprezintă niște energie eliberată.
Sub forma energiei cinetice, adică a unei viteze foarte mari a
celorlalți doi nuclei proaspăt creați.

Viteza mare se traduce în temperatură mai mare. Iar temperatura mare înseamnă o uriașă cantitate de energie termică
eliberată. Padabum! Avem energie într-o formă utilizabilă! Și nu oricum, ci o uriașă cantitate: un kil de uraniu poate elibera,
prin metoda de mai sus, de vreo trei milioane de ori mai multă energie decît se obține din arderea obișnuită a unui kil
obișnuit de cărbune obișnuit.

Ei bine, asta nu e chiar tot. Ceea ce avem deocamdată, conform descrierii de mai sus, este o bombă atomică. Și nici măcar,
doar principiul de funcționare a fost, vag, descris în povestea asta. Ca să obținem energie în scopuri pașnice, e nevoie de
controlarea reacției în lanț despre care vorbeam. Dar asta vine la următoarea lecție, adică mîine.

Cum funcționează o centrală nucleară

Școala de educație și fizică
by Tata Uraniu

Mai țineți minte versurile din imn? “Să facem din tun
tractoare / Din atom, lumini, izvoare…”. Ei, bine, despre asta
va fi vorba azi. Pentru că data trecută am rămas doar la
principiul de funcționare a bombei atomice. Ca să extragem
niște energie utilă din atom, vă spuneam că e nevoie să
controlăm puțin reacția în lanț care apare într-o bucată de,
să zicem, uraniu.

Dar să reluăm și detaliem puțin: în primul rînd, energia

eliberată prin fisiunea atomilor este convertită în energie
termică (sau căldură). Energia asta termică apare din două
surse principale: pe de o parte este vorba despre energia
cinetică a nucleelor-fiică (rezultatul fisiunii), care, vă
spuneam ieri, au viteze de vreo 3% din viteza luminii.
Vitezele astea ale particulelor nu reprezintă nimic altceva
decît o temperatură mai mare.

Deci, s-a generat căldură. În plus, mai intervine dezintegrarea radioactivă a nucleelor-fiică, la rîndul lor radioactive: ele
dezintegrează, în timp, prin emiterea de radiații electromagnetice (raze gamma) sau particule alfa (/alpha, care de fapt sînt
ansambluri de doi protoni și doi neutroni, deci nuclee de heliu) și beta (/beta, de fapt electroni). La rîndul lor, particulele alfa
și beta au viteze mari, deci “agită” și ele mediul în care apar, crescîndu-i temperatura. Iar radiațiile gamma emise în timpul
fisiunii sînt și ele reabsorbite, cu același efect. Energia termică e cea cu adevărat utilă, pentru că poate fi convertită în curent
electric, prin punerea în mișcare a unei turbine conectate la un generator.

Totodată, mai spuneam că neutronii care apar în procesul fisiunii trebuie să fie termalizați pentru a putea participa la reacția
în laț, provocînd fisiunea altor nuclee de uraniu. (Știu, pînă acum am zis “nuclei”, acum am trecut pe “nuclee”, înțeleg că
ambele forme sînt acceptate, da’ uneori sună mai bine la masculin, alteori la neutru. O să-mi permit să le amestec în funcție
de cum îmi place mie. Sper să-mi permiteți.) Motivul e bine explicat într-un comentariu printr-o analogie a amicului
Mostrofontz: dacă Brad Pitt trece în viteză pe lîngă un cuplu, șansele ca ea să-și lase iubitul și s-o taie după actor sînt mai
mici decît dacă omul se oprește, schimbă o vorbă, îi face din ochi… Mă rog, presupunînd că Angelina nu-i prin zonă, să mi
ți-l căpăcească pe ăsta. Caz în care “secțiunea eficace” este dramatic mai mică și văd că am intrat în bălării. Așa-i cu
analogiile astea.  Anyhoo, you get the idea.

Ei bine, ca reacția în lanț să poată fi controlată și utilizată e

nevoie de cîteva chestii. În primul rînd, trebuie să putem
încetini neutronii. Termalizarea (încetinirea) neutronilor se
face cu ajutorul unui moderator (apa, grafitul, ce mai găsim
prin casă). În al doilea rînd, căldura degajată în urma
proceselor radioactive trebuie să fie cumva preluată de un
alt mediu, care să fie în stare să miște o turbină. Aici, tot apa
ne rezolvă, deși uneori se folosesc săruri sau metale topite.

În principiu, apa preia din căldura rezultată, se evaporă,

astfel generăm aburi sub presiune, ăștia pun turbina în
mișcare iar apoi sînt condesați la loc și reiau circuitul.
Și în al treilea rînd, este nevoie de o metodă de control a reactivității combustibilului, prin reglarea numărului de neutroni
care să participe la fisiune. În general, se folosesc așa-zisele “otrăvuri de neutroni” (neutron poisons), materiale care absorb
neutronii și care, sub forma unor bare, sînt introduse mai mult sau mai puțin în reactor, scăzînd (sau, prin retragere,
crescînd) cantitatea de energie degajată. Cu cele trei probleme rezolvate, putem purcede la construirea unui reactor,
precum în imagine.

Dar să revenim puțin la apă. La majoritatea reactoarelor funcționale în prezent, apa normală (H 2O) este folosită atît ca
moderator cît și ca agent de răcire (de fapt, de preluare a căldurii). Și aici intervine deosebirea majoră dintre cele mai
comune două tipuri de reactoare. La primul model, cel din imaginea de mai sus (preluată de pe BBC), căruia i se spune
Boiling Water Reactor – BWR, apa care intră în contact cu barele de uraniu preia căldura generată, se evaporă, pune în
mișcare turbina, apoi se condensează și reintră în ciclu.

Al doilea model (Pressurized Water Reactor – PWR)

folosește apă sub presiune băgată în camera de reacție
pentru a prelua căldura de la combustibil. Dar în loc să
evapore direct această apă, o trece printr-un generator de
aburi, în care apa dintr-un circuit secundar, izolată de cea
“radioactivizată” prin intrarea în contact cu uraniul, este
evaporată și pune turbina în mișcare. Ăsta e mai sigur,
părțile radioactive sînt mai bine izolate de exterior, drept
care este modelul cel mai frecvent folosit. (Sursa
imaginii: wiki.)

Două cuvinte despre moderator/răcitor. Adică apa. Și în funcție de asta există două tipuri de reactoare: dacă ai posibilitatea
să îmbogățești uraniul (adică să crești concentrația de 235U din combustibil), poți folosi apă normală (desigur,
demineralizată) pentru a modera neutronii. Dacă, pe de altă parte, procesul de îmbogățire a uraniului e prea scump pentru
buzunarul tău, poți folosi uraniu natural, dar atunci moderarea trebuie să fie mai eficientă, drept care vei folosi apă grea.
Adică apă în care hidrogenul mai are un neutron pe lîngă protonul din nucleu (d-aia e mai grea, literalmente). Pentru că apa
grea e mult mai eficientă la încetinirea neutronilor, deci mai mulți vor fi mai potoliți și vor putea susține reacția în lanț.

Ei bine, reactorul nostru de la Cernavodă e din ăla cu apă grea, de tip PWR. Reactoarele de la Daiichi, ăstea care au
probleme de o săptămînă încoace, sînt de tip BWR. Dar nu asta le-a cauzat problemele. Despre care vorbim la următoarea
întîlnire.

Începe școala de fizică atomică!

Școala de educație și fizică
by Tata Uraniu

Mărturisesc faptul că de vreo cinci zile (de vineri, de fapt) stau cu ochii lipiți de CNN și BBC, încercînd să-mi dau seama ce
se întîmplă la reactoarele nucleare de la Daiichi. Am rămas în urmă și cu blogul, dar nu numai, promisesem o poveste
despre tsunami-uri (vine și ea), dar deocamdată să revin la povestea cu reactoarele avariate.

În timp ce pe CNN și BBC oamenii ăia se agită să acopere războiul civil din Libia, criza tot mai nasoală din Bahrain, a cărei
acutizare ar avea consecințe dramatice pentru întregul Golf Persan (și implicit pentru economia mondială, la cît petrol trece
prin strîmtoarea Ormuz), nemaivorbind de acoperirea 24/24 a tragediei japoneze, în provincialismul și lipsa de profesionism
de pe la noi, băieții de la posturile locale de televiziune (mai ales ălea “de știri”) ne umplu capul cu tot felul de chestii absolut
plictisitoare, de la Moni și Iri la bîlbîielile Guvernului și împleticeala Opoziției. E clar, de aici nu ieșim decît pe cont propriu.
Din nefericire, situația din Japonia nu pare să se amelioreze, chiar din contră, așa că o informare cît de cît pertinentă ne va
fi utilă tuturor.

Pentru cei care se mai uită și peste gardul grădinii carpatice,

o să încep azi o serie de povești despre energia nucleară cu
aplicație directă pe situația din Fukushima. Nu vă faceți griji,
ajungem și la tsunami. Cum apar valurile astea, de ce sînt
atît de nasoale pentru om, ce se poate face ca să ne
apărăm cît de cît de ele. Dar deocamdată, despre energia
nucleară.

O s-o luăm de la Adam și Eva, iar posturile vor fi actualizate

și corectate pe măsură ce le scriu. În primul rînd, care-i
treaba cu energia din atomi? Răspunsul nu e complicat și
vine în următorul post. Stay tuned, că mitingul sindicaliștilor
e lejer mai puțin interesant.

Surîsul Fukushimei, sau cum NU funcționează centralele

nucleare
Școala de educație și fizică
by Tata Uraniu

Au trecut, deja, peste două săptămîni de la teribilul cutremur, plus inevitabilul tsunami, care au lovit coasta nord-estică a
Japoniei. Iar situația de la centrala nucleară Fukushima – Daiichi se prezintă lejer mai nasol ca pe 11 martie. Ce s-a
întîmplat, de fapt, acolo?

Păi, după ce ne-am lămurit cu felul în care atomii furnizează energie, ați văzut deja, aici, cum funcționează o centrală
nucleară. Vă spuneam în ultima postare despre centrale că, pentru ca întreg balamucul să funcționeze, e nevoie de un
moderator/răcitor. Și că, în centrale nucleare precum cea de la Fukushima, de tip BWR (Boiling Water Reactor), agentul
moderator (apa) este, totodată, și mijlocul prin care căldura generată de combustibilul nuclear este transformată în forță
motrice pentru punerea în mișcare a unor turbine conectate la generatoare electrice.

Ei bine, pentru ca sistemul să funcționeze constant și sigur,

este nevoie ca niște pompe să, well, pompeze apă rece. În
cel puțin două puncte (ca în imagine). În reactor niște apă se
evaporă. Pune turbinele în mișcare, apoi este recondensată
și își reia ciclul prin camera de reacție. În al doilea rînd,
pentru ca vaporii de apă care au mișcat turbina să
condenseze, e nevoie de alte pompe care bagă apă rece în
condensator.

Și aici a apărut problema. Vineri, 11 martie, dimineața, doar trei reactoare dintre cele șase de la Daiichi generau curent
electric – reactoarele 1, 2 și 3. 4, 5 și 6 erau oprite, ceea ce înseamnă că barele de uraniu nu se aflau în camerele de
reacție. Asta e vestea bună. Tot o veste bună a fost și faptul că, atunci cînd senzorii au detectat cutremurul, și primele trei
reactoare au luat pauză. Adică “otrava neutronică” a urcat între barele de uraniu, oprind reacția în lanț.

În mod normal, la o oprire de genul ăsta, reacția în lanț încetează, dar barele de combustibil, evident, continuă să genereze
căldură, pe baza reacțiilor din interior. Cu alte cuvinte, e nevoie de răcire în continuare, pînă cînd barele de uraniu “se sting”,
adică ating un nivel al radioactivității suficient de redus ca să permită extragerea lor din reactor.

Tot în mod normal, adică în timp ce reactorul funcționează, energia necesară pentru activarea pompelor de apă e furnizată
chiar de reactor. În caz de oprire, pompele sînt alimentate cu ajutorul unor generatoare Diesel. Ei bine, aici au apărut
primele probleme la Fukushima: cînd tsunami-ul a lovit, pompele Diesel au cedat. Tot în mod normal, cînd pică astea,
intervine o alimentare de la baterii și treaba merge mai departe. Încă nu e clar de ce, dar după ce a venit valul și s-au
întrerupt pompele Diesel, și bateriile au cedat. Adică reactoarele au rămas fără răcire, toate sistemele de back-up dîndu-și
duhul.

Ce se întîmplă într-o astfel de situație? Păi, în absența

circulației apei în sistem, condensatorul nu mai funcționează
și nu se livrează apă în reactor. Cea care exista deja acolo
se evaporă de la temperatura mare, iar barele de uraniu
rămîn tot mai mult pe uscat. În timp ce absența
moderatorului (apei) face ca numărul de neutroni termalizați
să scadă (deci scade și numărul de atomi care vor fisiona),
lipsește și preluarea căldurii generate.

Deci apare o altă reacție în lanț, sau mai degrabă un “runaway effect”, o scăpare de sub control: tot mai multă apă se
evaporă, crește temperatura, barele de uraniu încep să se topească, crește reactivitatea lor, apare și riscul să
topească/fisureze carcasa de oțel în care se întîmplă tot circul, se evaporă și mai multă apă etc.
Ei bine, exact asta s-a întîmplat la Fukushima, dar nu numai. A mai apărut o problemă: barele de uraniu folosite sînt
păstrate în niște cuve de răcire, tot în cadrul construcției care găzduiește reactorul. Și barele astea au nevoie de răcire, deci
de pompe. Nu la fel de tare ca răcirea reactorului, dar e nevoie să fie și ele acoperite cu apă, constant. Căzînd pompele, și
barele astea au rămas pe uscat, au început să se încingă și să facă probleme, la rîndul lor.

Dar despre pasul următor (ce e cu aburul ăla de la știri și de ce crește radioactivitatea măsurată în afară) mai continuăm și
mîine.

Fukushima – ieșirea din scenă a unei centrale nucleare

Școala de educație și fizică
by Tata Uraniu
 V-am rămas dator de miercuri cu ultima parte din povestea
despre accidentul de la Fukushima, și anume partea cu
produsele radioactive care au fost emise după
cutremur/tsunami. Iat-o mai jos, dar să începem cu un pic de
teorie despre timpul de înjumătățire, dacă tot avem ocazia
să vorbim despre asta.
Ideea e simplă: despre un anume atom nu putem spune
niciodată CÎND se va dezintegra, emițînd radiații alfa, beta
sau gamma. Dar, cu ajutorul statisticii, dacă avem o
populație mai mare de astfel de atomi radioactivi, știm cu
siguranță ce procent dintre aceștia se va dezintegra, emițînd
nuclee de heliu, electroni sau fotoni gamma..

Iar timpul de înjumătățire este, pur și simplu, timpul în care jumătate din grămada inițială de atomi s-a dezintegrat. Indiferent
cîți atomi sînt în grămada respectivă, timpul de înjumătățire e același. Exemplu: Dacă am 4 sau 100 de atomi radioactivi
(de același fel), le va lua același timp (să zicem, zece minute) ca jumătate dintre ei să se dezintegreze, rămînînd 2 sau 50.
După încă zece minute, vor fi rămas 1, respectiv 25 de atomi.

Ei bine, timpul de înjumătățire al izotopilor emiși e important, dar nu doar asta e important pentru a determina nivelul de
gravitate al unui accident, ci mai ales cantitatea/tipul de radiație emisă, precum și energia acestei radiații, pentru fiecare
izotop radioactiv în parte. Și, evident, cantitatea de radio-izotopi emiși în cursul incidentului. În urma neplăcerilor de la
Fukushima, precum, în genere, în urma oricărui accident la o centrală nucleară, cele mai importante substanțe emise sînt
iodul și cesiul. Mai precis, izotopii 131I și 137Cs. Și, mai puțin, izotopul 90 al stronțiului, 90Sr.

De ce sînt cele trei cele mai nasoale? Păi, să le luăm pe rînd: inhalat sau băut, iodul este fixat cu ușurință în glanda tiroidă.
Dacă iodul inhalat este unul dintre izotopii radioactivi, asta mărește riscul de cancer. De altfel, la un accident nuclear, lupta
împotriva iodului se duce cel mai ușor, iar cei care au prins Cernobîlul își mai aduc aminte: celor din zona în pericol li se
furnizează tablete de iodură de potasiu. Iodul din tablete se duce imediat în tiroidă, astfel încît orice izotop radioactiv care ar
apărea din aer/apă nu s-ar mai fixa în organism, care acum e saturat. Iodul-131 este periculos pentru că emite radiație beta
(electroni) destul de energici, care penetrează local țesutul absorbant. Din fericire, timpul de înjumătățire al izotopului 131I
este de opt zile, deci într-o lună, deja vorbim de radioactivitate de 32 de ori mai mică.

Cesiul-137, pe de altă parte, este periculos pentru că are un comportament similar cu potasiul, deci ajunge în țesuturile moi
ale organismului, mai ales în mușchi. Cesiul se dezintegrează radioactiv prin emisie de raze beta (electroni, în genere doar
puțin mai lenți ca în cazul I-131) și gamma, și are timpul de înjumătățire de vreo treizeci de ani. Se tratează cu albastru de
Prusia, care deși e o substanță pe bază de cianuri, nu e toxică, ba chiar ajută la eliminarea din intestin a metalelor grele, în
caz de otrăvire.

Stronțiul-90 are un comportament similar calciului, deci se

depozitează cu ușurință în oase și în măduvă. 70-80% din
cantitatea ingerată este eliminată, dar restul se duce,
aproape integral, în oase. Cu un timp de înjumătățire de
28,8 ani și cu dezintegrare prin particule beta (electroni) cu
energie măricică (mai mare ca a electronilor rezultați din Iod-
131), e destul de neplăcut să-l păstrezi în organism.

Acum, să lămurim ceva: dacă sînt în cantități mari, toate cele de mai sus pot fi letale. În natură izotopii ăștia radioactivi apar
rar sau deloc. Pe de altă parte, conform estimărilor Institutului Central de Meteorologie și Geodinamică din Austria, în
primele patru zile după cutremur, la Fukushima s-au emis cam 20% din emisiile de iod radioactiv și cam 50% din emisiile de
cesiu radioactiv de la Cernobîl. (Cifrele sînt luate de aici , unde mai găsiți multe date interesante dacă vă
pasionează/îngrijorează subiectul. Și tot de aici e luat și graficul alăturat, dați click pentru mărire, merită să-l studiați.) Un
mare avantaj față de accidentul sovietic e faptul că multe dintre produsele radioactive de la Daiichi ajung/au ajuns în ocean,
unde se dispersează rapid. Faptul că Cernobîl era înconjurat de uscat a adăugat la problema pe care au avut-o atunci rușii
și, odată cu ei, tot nordul Europei. În ceea ce ne privește, din ce văd deocamdată (ne)șansele să avem probleme din cauza
emisiilor de produși radioactivi de la Daiichi-Fukushima sînt extrem de mici spre zero. Dar, cum spuneam și mai sus, cu
siguranță am reușit să acopăr doar o mică parte din subiect, pentru mai multe detalii, vă invit pe același link, există acolo și
o monitorizare a evenimentelor de după cutremur/tsunami.

Una peste alta, băieții și fetele de la CNN vă pot alevia temerile, explicînd frumos și convingător cît ne grav este ceea ce se
întîmplă deocamdată la Fukushima:

Fukushima, we still have a problem

Școala de educație și fizică
by Tata Uraniu
A trecut mai bine de o săptămînă de la ultima postare despre Fukushima, în care spuneam că “mai continuăm și mîine
despre aburul care se vede la știri și radioactivitatea măsurată în afară”. Scuze tuturor, am revenit. Și povestim nițel despre
pericolele care încă pîndesc la Fukushima.

În primul rînd, așa cum spuneam într-un comentariu, nu există pericolul unei “explozii nucleare” per se. Adică a unei ciuperci
atomice precum în cazul “Little Boy”. Orice s-ar întîmpla acolo, datorită designului centralei, atingerea masei critice (deci a
exploziei atomice) este imposibilă.

Pericolul real este de două tipuri: 1) emanații de vapori de apă cu particule radioactive (provenite din barele de uraniu) și 2)
infiltrarea apelor folosite în răcirea combustibilului, de asemenea radioactive.

La Cernobîl punctul 1) s-a rezolvat brutal și sovietic (desigur,

după ce explozia inițială aruncase deja cantități înfiorătoare
de produse radioactive în aer): au îngropat reactorul într-un
sarcofag de beton. Cu punctul 2) n-au avut același gen de
probleme ca japonezii: n-a existat atît de multă apă
“murdară” folosită în răcirea reactorului.

Pe de altă parte, la Fukushima situația este agravată de

apropierea mării și de faptul că orice apă aruncată, precum
vedeți la televizor, peste cele patru reactoare cu probleme,
trebuie în final să se întoarcă în mare. Iar intrînd în contact
cu barele de uraniu, parțial topite, apa se contaminează cu
produse radioactive. Cu alte cuvinte, apa radioactivă ajunge
să se scurgă în ocean.

Revenind la vaporii de apă radioactivi, au existat cîteva explozii (cauzate de evaporarea apei din camera de reacție, urmată
de disocierea acesteia în oxigen și hidrogen, urmată, la rîndul ei, de explozia hidrogenului). Exploziile au avariat, aparent,
construcția din jurul containerelor metalice de la reactoarele 1, 2 și 3, dar nu și containerele metalice. Aburii degajați au
format un nor radioactiv, mult mai “mic” decît cel de la Cernobîl, care pînă să ajungă pe la noi ajusese, deja,
subiectul glumelor de 1 aprilie.

Pe de altă parte, este posibil ca, din cauză că barele de uraniu s-au topit, să se fi fisurat baza unora dintre aceste containere
(camere de reacție), ceea ce a dus la scurgerea apei contaminate prin aceste fisuri, în structura inferioară, în sol și în apa
mării.

Deocamdată, din ce vedem pe la știri (nu la noi, că aici încă sînt discuții cu Pepe/Zăvo și Irinel/Monica), a existat o astfel de
scurgere, masivă, la reactorul nr. 2, în apropierea căruia s-au detectat niveluri radioactive de 7,5 milioane de ori mai mari
decît normele. Asta se întîmpla sîmbătă. Ieri, nivelul era încă de 5 milioane de ori mai mare decît ar fi fost cazul. Astăzi,
CNN anunță că muncitorii au reușit să sigileze o fisură de 20 de centimetri, stopînd scurgerea de materii radioactive în
ocean. Astfel încît, la ora asta, nu mai există scurgeri radioactive nici în aer, nici în sol și nici în apă, conform CNN.
Pe de altă parte, ar trebui să povestim puțin și despre
produsele astea radioactive care apar în astfel de situații,
cum ne afectează ele și cît de periculoase sînt. Pentru asta,
vom lămuri un concept de care auzim frecvent cînd e vorba
de radiații: timpul de înjumătățire. Dar aici ne trebuie o lecție
întreagă, așa că ne revedem la postarea următoare. Care,
sper eu, va fi mîine dimineață.