Dezintegrarea radioactiva

Elev :Niţă Nicoleta

Clasa : a XI a H
Profesor coordonator:Maria
Trocaru
 Cuprins
Scurt istoric
 Ce este radioactivitatea?
 Dezintegrarea radioactiva
 Dezintegrarea alba
 Dezintegrarea beta
 Dezintegrarea gama
 Radiaţii neutrinice
 Dezintegrare prin captare de electroni
 Legea dezintegrarii radioactive
 Reacţia de fisiune
 Scurt istoric…
Fenomenul radioactivităţii a fost
descoperit în 1896 de fizicianul Henri
Becquerel la elementul uraniu, ca
urmare a dezvoltării generale a fizicii şi
ca o consecinţă directă a descoperirii de
către Roentgen, în 1895, a razelor X.
Termenul de radioactivitate a fost
utilizat pentru prima dată de către Marie
Curie-Sklodowska, la câţiva ani de la
descoperirea fenomenului.
 Ce este radioactivitatea?
Radioactivitatea este o proprietate a
nucleelor atomice de a se dezintegra
spontan prin emisia unor radiaţii alfa,
beta, gama. Unele nuclee emit
spontan din interiorul lor particule sau
radiatii care exista sau apar în
procesele care se petrec acolo. Prin
urmare, asemenea nuclee sunt
instabile sau radioactive.
 Dezintegrarea radioactiva
Descompunerea radioactivă este un proces care
se desfăşoară aleatoriu în timp şi care poate
fi descris doar prin metode statistice. Deşi
este imposibil de prezis momentul la care un
atom al unui radioizotop va suferi o
dezintegrare nucleară, pentru mai mulţi
atomi ce constituie un oarecare lucru se
poate determina timpul după care jumătate
din cantitatea materialului radioactiv se va
descompune, numit în literatura de
specialitate perioada de înjumătăţire a acelui
izotop.
 Tipuri de particule radioactive
 Radiaţii α - Particule de Heliu
 Radiaţii β - Electroni sau pozitroni
 Radiaţii γ - Fotoni de energie mare
 Radiaţii neutrinice - Emisie de
neutroni
 Dezintegrarea alfa
Prima particulă radioactivă despre care vom vorbi este
particula alfa,rezultată în urma unui proces numit
dezintegrarea alfa.Dezintegrarea alfa are loc atunci când
un nucleu greu emite un nucleu de heliu încărcat pozitiv
(particula alfa), constând din doi protoni şi doi neutroni,
devenind un atom cu numărul atomic mai mic cu doi decât
valoarea iniţiala.
Cel mai des întâlnit în natură izotop al uraniului, U-238, se
descompune în urma acestui tip de dezintegrare nucleară.
Particulele alfa penetrează cu greu majoritatea materialelor,
chiar şi o foaie subţire de hârtie putând opri trecerea
acestora. Ca aplicabilitate practică putem menţiona că
detectoarele de fum folosesc izotopul radioactiv Am-
241(americiu) ca sursă de particule alfa.
 Dezintegrarea beta
Dezintegrarea beta constă în transformarea unui neutron într-un
proton,reacţie însoţită de emisia unui electron şi a unei
particule de masă extrem de mică şi fără sarcină electrică
numită anti-neutrino.
Electronul emis poartă numele de particulă beta, iar acest tip de
reacţie se mai numeşte şi descompunerea beta-minus, prin
asociere cu sarcina electrică a electronului emis. Izotopul de
hidrogen numit tritium (3H) suferă acest tip de dezagregare
radioactivă.
Particula beta, încărcată negativ din punct de vedere electric,
poate parcurge distanţe mai mari decât particula alfa despre
care am amintit că penetra cu greutate orice tip de material.
Totuşi, în urma coliziunilor şi interacţiunilor cu unii atomi îşi
pierde şi aceasta energia, una mult superioara celei a particulei
alfa. Deşi poate trece cu uşurinţă prin hârtie, o folie de
aluminiu constituie un obstacol de netrecut în calea unei
asemenea particule.
Descompunerea beta-minus
Există şi un alt tip de descompunere beta, ce a fost
botezată beta-plus. În cadrul acestui proces un
proton se transformă într-un neutron, fenomen
însoţit de emisia unui pozitron (un electron cu
sarcină pozitivă, perechea de antimaterie a
electronului) şi a unui neutrino. Cum neutronul are
masa mai mare decât cea a protonului, acest tip de
descompunere presupune introducerea de energie
în sistem, pentru a se respecta legile de conservare.
Ca exemplu şi aplicaţie practică, izotopul de masă
atomică 18 al fluorului, notat 18F, suferă acest al
doilea tip de dezagregare beta, şi anume beta-plus,
fiind folosit în cadrul tomografiei cu emisie de
pozitroni (PET scan).
 Dezintegrarea gama
Razele gama, produsul dezintegrării gama, sunt
cele mai periculoase pentru om dintre toate
radiaţiile descrise aici. Acestea sunt de fapt
fotoni din afara spectrului vizibil şi pot fi găsiţi
în cadrul spectrului electromagnetic în zona
frecvenţelor foarte mari, ceea ce înseamnă că
au energii mari. Razele gama au fost
descoperite în anul 1900 de către Paul Villard
(1860-1934), fizician şi chimist francez, în timp
ce studia la Paris comportamentul uraniului şi
radiului.
 Când un nucleu radioactiv emite radiaţie gama,
numărul de neutroni şi protoni rămâne neschimbat,
modificându-se nivelul energetic al nucleului, care
scade. Conform legilor de conservare a impulsului,
rezultă şi faptul că nucleul va suferi un recul la
expulzarea razei gama, deplasându-se în direcţia
opusă celei de mişcare a radiaţiei gama. Radiaţia
gama apare ca efect al modificărilor nucleare ori al
anihilării reciproce a unei perechi particulă-
antiparticulă.
Spre deosebire de radiaţia alfa sau beta, razele gama
pot pătrunde prin aproape orice material, deoarece
dispun de o energie foarte mare. Ele pot produce
vătămări foarte serioase ale ţesuturilor vii. Plumbul
este o substanţă a cărei structură chimică îl face să
fie un bun absorbant de radiaţie gama.
 Radiaţii neutrinice
Radiaţii neutrinice (au ca particula de baza neutrino, dar
pe langa faptul ca nu este sigur ca ar avea masa de
repaus interactioneaza cu materia mai slab decat chiar
fotonii gamma) sau care au ca baza particule cu
caracteristicile electronilor sau pozitronilor dar timpi de
viata de cel mult ordinul milisecundelor. Pot fi ecranate
in totalitate cu pereti de ecranare cu grosimi maxime de
750 mm dimensiunile lor scazand in functie de
densitatea materialului folosit si capacitatea de
absorbtie si conversie a energiei radiatiei incidente. Un
perete de apa de 250 mm este capabil sa ecraneze in
totalitate orice radiatie leptonica in spatiu la nivelul
orbitei lunare circumterestre.
 Dezintegrare prin captare de electroni
Capturarea electronică, inclusă şi ea în categoria
dezintegrărilor de tip beta, se referă la atragerea de
către nucleu a unui electron de pe o orbită
inferioară (apropiată de nucleu). În urma capturării
electronului, un proton este înlocuit de un neutron,
iar procesul este însoţit de emisia unui neutrino.
Acest tip de dezintegrare are loc atunci când în nucleu
sunt prea mulţi protoni şi insuficientă energie
pentru emisia unui pozitron.
 Legea dezintegrarii radioactive
Dezintegrarea radioactivă este un act individual
caracteristic fiecărui tip de nucleu radioactiv în
parte. Fiind dat un ansamblu de nuclee radioactive
de acelaşi tip nu se poate preciza când se va
dezintegra fiecare nucleu în parte ci doar care este
probabilitatea ca un nucleu din ansamblu să se
dezintegreze în unitatea de timp. În acest sens
dezintegrarea radioactivă este un fenomen cu
caracter statistic, iar probabilitatea de
dezintegrare în unitatea de timp, notată cu λ, este
o caracteristică a fiecărui tip de nucleu radioactiv şi
de aceea ea se mai numeşte constantă de
dezintegrare radioactivă.
Pentru a vedea cum variază în timp numărul de
nuclee radioactive datorită dezintegrării lor,
să considerăm un ansamblu de N nuclee
radioactive dintre care, în intervalul de timp
d se dezintegrează un număr de nuclee
tinând cont de probabilitatea de
dezintegrare în unitatea de timp t,. λ:
 Reacţia de fisiune
Descoperită de O.Hann,
F. Strassmann şi Liese Meitner
şi constă în scindarea nucleului
de uraniu sub acţiunea
bombardamentului cu neutroni.
http://www.scientia.ro/fizica/58-fizica-nucle
ara/285-cum-functioneaza-descompunerea
-radioactiva.html