PROPRIETĂȚILE

NUCLEULUI
ATOMIC
Mărculescu carina
Clasa a XI-a A
ISTORIC
Ideea de atom a aparut inca din secolul al V-lea i.Hr., atunci
cand filosofii greci au inceput sa se intrebe daca universul
este alcatuit dintr-o singura substanta fundamentala. Doi
filosofi din Abderra, Democrit si Leucip, au sugerat ca totul
era format din particule minuscule, indivizibile si
neschimbabile, pe care le-au denumit "atomi", cuvantul
insemnand "indivizibil" in greaca.

Totodata, cei doi sustineau ca un spatiu gol separa atomii

unii de ceilalti, permitandu-le sa se miste liber.

La inceputul secolului al XIX-lea, fizicianul John Dalton a

descris atomii ca fiind "sfere solide", invizibile din cauza
marimii, si a afirmat ca atomii aceluiasi element sunt complet
identici, diferind insa de atomii altor elemente.
La finalul aceluiasi secol, J.J. Thompson a publicat modelul "budincii cu
prune", conform caruia atomii sunt formati din electroni imprastiati asemenea
prunelor intr-o masa de protoni, acestia din urma fiind comparati cu budinca.
Aceasta teorie, desi s-a dovedit a fi gresita, a insemnat trecerea de la crezul ca
atomii sunt invizibili si la descoperirea structurii lor.
Urmatorul om de stiinta care a facut descoperiri semnificative in acest sens a
fost Ernest Rutherford. In 1909, barbatul a afirmat ca atomii sunt alcatuiti
dintr-un mic nucleu situat in centru, incarcat pozitiv si inconjurat de un "nor"
incarcat negativ. Lui Rutherford ii apartine teoria conform careia majoritatea
masei atomului este in nucleu, dar acesta nu-si putea da seama ce face ca
"norul de electroni" sa nu se prabuseasca sub forta gravitationala a nucleului.
Cel care a venit cu raspunsul la aceasta problema a fost fizicianul danez Niels
Bohr, care, in 1913, a demonstrat ca electronii orbiteaza in jurul nucleului,
ceea ce prevenea prabusirea atomului sub propria gravitatie. Barbatul a pus
astfel bazele intelegerii moderne a structurii atomice. Cativa ani mai tarziu,
Rutherford a dovedit existenta protonilor, in opozitie cu ideea veche a unui
nucleu continuu, iar James Chadwick, a neutronilor.
NUCLEUL - DEFINIȚIE
ȘI IMPORTANȚĂ
Nucleul unui atom este acea regiune
foarte densă din centrul său, constând
din protoni şi neutroni.
Dimensiunea nucleului este mult mai
mică decât cea a atomului însuşi,
acesta reprezentând aproximativ a
zecea mia parte din întregul atom, însă
deținând 99,9% din masa acestuia.
Masa unui atom este alcătuită,
aproximativ, doar din cea a protonilor
şi a neutronilor, electronii având o
contribuție aproape nulă.

Protonii sunt particule
subatomice care formeaza,
impreuna cu neutronii,
nucleele atomilor. Acestia au
sarcina electrică pozitivă, iar
elementele chimice se
deosebesc intre ele prin
numarul de protoni din
nucleu.
PROTONII
Numarul protonilor din Protonii nu sunt însă
nucleu se numeste particule elementare, adică
"numar atomic" si se fără structură. Acestia sunt
noteaza cu Z. Acesta de fapt compuși din
stabilește poziția particule numite quarkuri,
elementului în sistemul considerate a fi particule
periodic. elementare in momentul
actual.
 NEUTRONII
Neutronul este cealalta particulă subatomică din
nucleu, care nu are nicio sarcină electrică, dar are
o masă puțin mai mare decât cea a protonului.

Numărul neutronilor, N, al unui atom poate fi diferit

pentru nucleele atomice ale aceluiași element, formand
izotopii. Protonii și neutronii din nucleu se numesc
nucleoni, iar totalul acestora este numarul de masa, A.

Neutronii se pot găsi (în mișcare) și în afara atomului.

Acestia interacționează cu nucleele atomice.
Pătrunderea neutronilor în nuclee poate afecta
stabilitatea atomului.
 ELECTRONII
Electronul este o particulă subatomică
elementară, adică este indivizibil și nestructurat.
Este, totodată, și cel mai ușor tip de particulă
încărcată electric, având o sarcină negativă.

Spre deosebire de protonii relativ statici,

electronii se mișcă în mod constant și nu se
conectează la nucleu.

Electronii participa la formarea legaturilor

chimice intre atomi, dar si la interactiunea
gravitationala si cea elecromagnetica.
În metale, unii electroni nu sunt legați de atomi
deloc și se mișcă liber, fapt ce face metalele să
conducă foarte bine electricitatea.
RADIOACTIVITATEA
Radioactivitatea este un fenomen natural sau indus
artificial, în care atomii instabili emit particule sau
radiații, dezintegrându-se treptat pentru a deveni mai
stabili. Această dezintegrare este guvernată de principiile
fizicii nucleare. Există trei tipuri principale de radiații
emise în procesul de radioactivitate: radiații alfa, beta și
gama.
Decadența radioactivă este un proces probabilistic, ceea ce
înseamnă că nu putem prezice exact când un atom se va
dezintegra. Acest lucru se bazează pe conceptul de timp de
jumătate, care este perioada în care jumătate dintr-o
cantitate de materie radioactivă se dezintegrează.
Sursa radioactivității poate fi naturală,
precum izotopii radioactivi prezenți în
natură, sau poate fi indusă de om prin
activități precum fisiunea nucleară sau
radiațiile utilizate în medicină și industrie.
Este important de retinut ca radioactivitatea
nu este limitata la elemente periculoase
precum uraniul si radiul. Acestea sunt cele
mai puternice surse cunoscute, dar
radioactivitatea este prezenta in cantitati
mult mai mici in multe alte locuri: in sol,
spatiu, chiar si in corpul uman. Suntem
expusi in mod constant la radiatii, nu doar
in cazul unor investigatii cu raze X.
 FUZIUNEA ȘI FISIUNEA

Fuziunea și fisiunea nucleare sunt două procese nucleare

distincte, cu implicații și aplicații diferite în domeniul
energetic și nuclear.
Diferența principală dintre cele două procese constă în
direcția în care evoluează nucleele atomice: fuziunea le
aduce împreună, în timp ce fisiunea le desparte. Fuziunea
eliberează mult mai multă energie în comparație cu
fisiunea, dar până în prezent, obținerea unor condiții
controlate de fuziune a fost o provocare tehnică.
Fuziunea nucleară reprezintă procesul prin care două nuclee atomice
se combină pentru a forma un nucleu mai mare, eliberând o cantitate
mare de energie. Acest proces este cel care alimentează Soarele și alte
stele, unde hidrogenul se transformă în heliu într-un proces de
fuziune. Fuziunea necesită temperaturi extrem de ridicate și presiuni,
precum cele regăsite în interiorul stelelor sau în dispozitive speciale
precum reactorii de fuziune.

Fisiunea nucleară constă în divizarea unui nucleu atomic mai mare în

două sau mai multe nuclee mai mici, eliberând, de asemenea, energie.
Acest proces poate avea loc spontan sau poate fi indus de către om și
este folosit în centralele nucleare pentru a genera energie electrică. Un
exemplu notoriu de fisiune nucleară este divizarea nucleului uraniului
în reactorii nucleari.
 CONCLUZIE

Fuziunea nucleară are potențialul de a oferi o sursă

de energie curată și durabilă, eliminând riscurile
asociate cu deșeurile radioactive ale fisiunii. Cu
toate acestea, cercetările și dezvoltările tehnologice
sunt necesare pentru a face fuziunea nucleară
comercială și larg accesibilă. În contrast, fisiunea
este deja utilizată la scară largă în centralele
nucleare și rămâne o sursă importantă de energie
în întreaga lume.
 BIBLIOGRAFIE
https://prezi.com/4ac5b1jaj9aw/proprietatile-nucleului-atomic/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Proton
https://covasnamedia.ro/it-gadget/cAlAtorie-In-lumea-StiinTei.-
structura-protonului-misterul-se-inteteste
https://ro.wikipedia.org/wiki/Neutron
https://www.telework.ro/ro/proprietatile-nucleelor/
http://nupex.eu/index.php?
g=textcontent/radioactivity/radioactivity&lang=ro
https://www.libertatea.ro/lifestyle/diferenta-dintre-fuziune-si-fisiune-
4403188