Fascicul de atomi intr-un

Câmp magnetic variabil

Fascicul de atomi intr-un câmp magnetic variabil este un subiect fascinant din
domeniul fizicii si are numeroase aplicații practice si teoretice. Acest fenomen poate
fi studiat in cadrul domeniului fizicii atomice si moleculare, si a jucat un rol esențial in
dezvoltarea tehnologiilor precum spectroscopia cu rezonanta magnetică nucleara
( RMN ), imagistica prin rezonanta magnetică ( MRI ) si chiar in dezvoltarea unor tipuri
de acceleratoare de particule.

I. Precesia Larmor:

Atunci când un atom sau un nucleu atomic este plasat intr-un câmp magnetic,
momentul magnetic al atomului interacționează cu acest câmp. Aceasta interacțiune
cauzează precesia Larmor, un proces in care momentul magnetic al atomului începe
sa se rotească in jurul axei câmpului magnetic cu o anumita frecventa. Acest fenomen
este esențial in RMN si MRI, unde frecventa precesiei Larmor este folosita pentru a
determina informații despre structura si compoziția atomilor sau moleculelor.

Momentul magnetic al unui nucleu preceda in jurul unui câmp magnetic

extern [ săgeata verde ].

Direcția precesiei depinde de semnul raportului giromagnetic, γ

Aici, precesia este reprezentata pentru nucleele cu γ > 0

De exemplu – protoni

II. Aplicații in diagnosticul Medical:

Fasciculul de atomi in câmp magnetic variabil este folosit in imagistica prin rezonanta
magnetica ( MRI ) pentru a obține imagini detaliate ale structurii corpului uman.
Principiul de baza consta in excitarea atomilor de hidrogen din corpul uman cu un
câmp magnetic si ulterior detectarea semnelor de precesie Larmor. Aceasta permite
obținerea imaginilor precise ale țesuturilor, organelor si structurilor anatomice fără
utilizarea radiațiilor ionizante, ceea ce face MRI o metoda medicala non-invaziva si
sigură.

III. Acceleratoare de particule:

Principiul precesiei Larmor poate fi aplicat si in acceleratoarele de particule, cum ar fi

ciclotronii sau sincrotroni. Aceste dispozitive folosesc câmpuri magnetice variabile
pentru a accelera particulele subatomice, precum protoni sau electroni la viteze
foarte mari. Aceste particule accelerate sunt utilizate in cercetare in fizica medicina si
alte domenii.
Un exemplu clasic de accelerator de particule care utilizează precesia Larmor este
ciclotronul. Intr-un ciclotron, particulele încărcate, precum protonii, sunt introduse
intr-un câmp magnetic puternic si sunt accelerate de către acest câmp magnetic intr-
un traseu circular. In timp ce se deplasează pe traiectoria circulara, particulele
procesează in jurul direcției câmpului magnetic. Cu fiecare trecere a particulelor prin
zona de accelerare, ele primesc un impuls suplimentar care le face sa câștige energie.
Acest proces se repeta de mai multe ori pana când particulele ating energiile dorite.

Deoarece particulele se
deplasează pe o traiectorie în
formă de spirală, ciclotronul este
un model de accelerator
intermediar între acceleratorul
 linear și cel circular.
  Modelele atomice reprezintă reprezentări abstracte ale structurii atomice, care
ne ajuta sa înțelegem cum sunt organizați atomii, cum se comporta si cum
interacționează cu alți atomi. Acest concept este esențial in chimie si fizica,
deoarece atomii sunt componente de baza ale materiei si reprezintă unitățile
fundamentale ale lumii noastre.

I. Istorie:
 Modelul atomic cel mai cunoscut este modelul atomic Bohr, dezvoltate de
Niels Bohr in 1913. Acesta a fost primul model care a integrat ideile teoriei
cuantice in structura atomului.
 Modelul lui Bohr a prezentat electronii care arbitrează in jurul nucleului in
nivele discrete de energie sau straturi, si a explicat spectrele atomice.

II. Caracteristici ale modelului atomic Bohr:

 Nucleul atomic conține protoni cu sarcina pozitiva si neutroni neutri. Electronii
negativ încărcați arbitrează in jurul nucleului in nivele de energie.
 Electronii pot sa se adapteze intre nivelele de energie, dar numai prin
absorbția sau emiterea de cuante de energie definite. Acest lucru a explicat
spectrele atomice discrete observate in spectroscopia atomica.
 Modelul a fost simplu si eficient pentru explicarea comportamentului atomilor
mai simpli, cum ar fi hidrogenul, dar a avut dificultăți in explicarea atomilor
mai grei cu mai mulți electroni.
Alte modele atomice notabile:
 Modelul atomic Rutherford: Dezvoltat de Ernest Rutherford in 1911, acest
model a sugerat ca atomul are un nucleu mic si dens in centru si electroni care
orbiteaza in jurul sau. Acesta a fost un pas important in înțelegerea structurii
atomice, deșii nu a reușit sa explice distribuția electronilor.
 Schema de baza ( Rutherford ) a modelului planetar atomic
( azot ).

 Electronii in verde si nucleul in roșu

 Modelul atomic Schrödinger: Dezvoltat in anii 1920, modelul cuantic al lui

Erwin Schrödinger a introdus ecuația undelor Schrödinger, care descrie
comportamentul cuantic al electronilor in atomi. Acest model a oferit o baza
matematica mai puternica pentru înțelegerea structurii atomice si a dus la
dezvoltarea teoriei atomice cuantice moderne.

Radioactivitatea naturala
si artificiala
Radioactivitatea reprezintă un fenomen fizic în care nucleul unui atom instabil,
denumit și radioizotop, suferă o transformare spontană (dezintegrare), eliberând
energie sub formă de diferite tipuri de radiații (alfa, beta sau gama), astfel ajungând
să formeze un atom mai stabil. În procesul de dezintegrare, atomul își pierde și o
parte din masă. Expresia "radioactivitate" a fost introdusă pentru prima dată de către
Marie Curie.
Efectele negative ale radiațiilor care ridică cele mai mari preocupări sunt bolile
maligne dezvoltate de persoanele expuse la radiații, precum și posibilele defecte
moștenite de urmașii acestora. Probabilitatea apariției oricărui efect generat de
radiații este strâns legată de doza de radiație primită. Este esențial să comparăm
riscul asociat fiecărei expuneri cu beneficiile procedurilor care au generat acea
expunere.
În medie, radiația de origine naturală produce cea mai semnificativă expunere la care
sunt supuși oamenii. O parte semnificativă a acesteia nu poate fi evitată, cu toate că
există posibilitatea de a exercita un anumit control asupra expunerii.

Radioactivitatea de origine naturala:

 Radioactivitatea de origine naturală este prezentă în întregul mediu
înconjurător. Radiația poate ajunge pe Pământ din spațiul cosmic, iar Pământul
însuși este radioactiv. De asemenea, radioactivitatea naturală este prezentă în
alimente și în aer. Fiecare dintre noi este expus la radiația naturală într-o
măsură mai mare sau mai mică.

Radiatia cosmică:
 Originea radiației cosmice este un subiect de dezbatere. Unii specialiști susțin
că provine în special din galaxia noastră, în timp ce alții cred că provine din
 afara galaxiei noastre. De asemenea, Soarele contribuie într-o anumită măsură
la această radiație. Radiatiile de origine nedeterminată sunt în general
constante ca număr, dar cele provenite de la Soare sunt emise în timpul
erupțiilor solare.

Radiații Gamma Terestre:

 Toate materialele din scoarța Pământului sunt radioactive. Este recunoscut
faptul că energia rezultată din radioactivitatea naturală din adâncurile
Pământului contribuie la mișcările scoarței terestre. Uraniul, toriul și potasiul-
40 sunt surse importante ale acestei energii.
 Radiatiile gamma emise de radionuclizii prezenți în sol iradiază întregul corp
uman în mod mai mult sau mai puțin uniform. Deoarece materialele de
construcție sunt extrase din pământ, ele devin, de asemenea, radioactive,
expunând populația la radiații atât în interiorul clădirilor, cât și în aer liber.
Dozele de radiație sunt influențate de geologia locală și de structura clădirilor.

Radioactivitatea Alimentelor:
 În aer, alimente și apă, se găsesc și alți radionuclizi din serii precum uraniu și
toriu, în special plumb-210 și poloniu-210, care iradiază țesuturile interne ale
corpului. Potasiul-40 este introdus în corp odată cu alimentele și reprezintă
principala sursă de iradiere internă. Anumiți radionuclizi, cum ar fi carbonul-
14, sunt creați în atmosferă de către radiațiile cosmice, contribuind, de
asemenea, la iradierea internă. Se estimează că doza provenită de la aceste
 surse de iradiere internă este de aproximativ 370 µSv pe an în România, dintre
care potasiul-40 contribuie cu 170 µSv.
 Există puține posibilități de a modifica expunerea internă cauzată de acești
radionuclizi inhalați și integrați, cu excepția evitării alimentelor sau a apei cu
un conținut ridicat de radioactivitate.

Radioactivitatea de Origine Artificială:

Tratamente Medicale:
 Instalațiile de radiații X (Röntgen) utilizate în spitale și clinici sunt, probabil,
cele mai familiare surse de radiații artificiale. Acestea sunt folosite într-o gamă
largă de proceduri de diagnostic, de la simple radiografii ale toracelui la studii
dinamice complicate ale inimii. De exemplu, o radiografie a toracelui poate
transfera plămânului un echivalent al dozei de 20 µSv.
 Radiatiile sunt, de asemenea, utilizate în scopuri terapeutice. O metodă
principală de tratare a cancerului constă în radierea intensă a țesuturilor
maligne, împiedicând astfel funcționarea celulelor tumorii. În terapia externă,
se utilizează frecvent radiații X de mare energie sau radiații gamma furnizate
de sursele de cobalt-60.
 Deși utilizarea radiațiilor în medicină aduce beneficii directe imense
pacienților, aceasta contribuie, totuși, la doza totală pe care o primește
populația în ansamblu. Se estimează că doza medie efectivă echivalentă
datorată procedurilor medicale este de 250 µSv pe an. Procedurile medicale
pot, de asemenea, produce daune indirecte la descendenții pacienților actuali,
generând un interes deosebit în ceea ce privește doza semnificativă genetică,
mai ales în legătură cu utilizarea diagnosticelor cu radiații.
Depuneri Radioactive de la Experiențele cu Arme Nucleare:
 Radioactivitatea artificială este răspândită în întreaga lume ca rezultat al
experiențelor nucleare în atmosferă. De exemplu, pe Pământ s-au depus
aproximativ 3 tone de plutoniu-239. În urma acestor experiențe, apare o
varietate mare de radionuclizi, iar printre cei mai importanți în ceea ce
privește doza sunt carbonul-14, strontiul-90 și cesiul-137.
 O parte semnificativă a radioactivității este inițial injectată în straturile
superioare ale atmosferei, de unde este transferată lent în straturile inferioare
și, de acolo, mult mai rapid spre pământ. Atât procesul cât și materialul sunt
denumite depunere radioactivă. Din 1963, odată cu tratatul de interzicere a
experiențelor nucleare în atmosferă, activitatea radioactivă din atmosfera
superioară a scăzut notabil, cu toate că această scădere este periodic stopată
de către țările nesemnatare ale tratatului, care efectuează astfel de experiențe.