Radioactiviatate.

Legile dezintegrarii radioactive

Proiect realizat de:

Codrean Simona
Scutariu Oana
Nemes Elida
Scurt istoric:

Radioactivitatea a fost descoperită în 1896 de Henri Becquerel, pe când studia

luminescența unor săruri ale uraniului. În 1898, soții Marie și Pierre Curie au descoperit
poloniul și radiul, două elemente cu radioactivitate mult mai puternică decât a
uraniului. Legile generale ale radioactivității au fost elaborate de către Ernest
Rutherford și Frederick Soddy în 1903. Radioactivitatea artificială a fost descoperită de
soții Irène și Frédéric Joliot-Curie în 1934.

Radioactivitatea este:

Radioactivitatea este o proprietate a nucleelor atomice de a se dezintegra

spontan prin emisia unor radiaţii alfa, beta, gama. Unele nuclee emit spontan
din interiorul lor particule sau radiatii care exista sau apar în procesele care se
petrec acolo. Prin urmare, asemenea nuclee sunt instabile ,sau radioactive.

În urma experimentelor s-a stabilit că masa atomului şi toată sarcina

pozitivă este concentrată într-un volum mic in centrul atomului, zonă numită
nucleu atomic (alcatuit din protoni si neutroni). În jurul nucleului gravitează un
număr de electroni care compensează sarcina pozitivă a nucleului.
Fenomenul radioactivitatii, desi spontan ,nu se petrece în afara timpului :
exista o durata de viata, numita viata medie, a nucleelor unui element, dupa
care numarul nucleelor ramase nedezintegrate se reduce.

Radioactivitatea poate fi:

 Radioactivitate naturala
 Radioactivitate artificiala
Radioactivitatea naturala:

Fenomenul radioactivității a fost descoperit în 1896 de fizicianul Henri Becquerel

la elementul uraniu, ca urmare a dezvoltării generale a fizicii și ca o consecință
directă a descoperirii de către Roentgen, în 1895 a razelor X. Becquerel a
observat că uraniul emite raze invizibile, cu proprietăți asemănătoare razelor X.
Ceva mai târziu s-a descoperit că și thoriul emite asemenea radiații și de
asemenea faptul că razele γ sunt cele mai asemănătoare cu razele X, atât prin
duritatea lor, adică puterea lor de penetrare, cât și prin viteza lor.

Ceva mai târziu, în 1898, soții Pierre și Marie Curie au descoperit două noi specii
atomice radioactive pe care le-au numit: pe cea dintâi poloniu (Po), pe al doilea
radiu (Ra) pentru deosebita sa radioactivitate. Un număr mare de savanți din
diferite țări au întreprins apoi cercetări pe căile deschise de aceste noi
importante descoperiri.

Radioactivitatea artificiala:

Experiențele de bombardare cu raze α au dus în 1934 la o nouă descoperire de

importanță primordială. Este vorba de radioactivitatea artificială descoperită de
soții Frederic și Irene Joliot-Curie, ginere și fiică ai descoperitorului poloniului și
radiului. În 1934 aceștia au supus unui bombardament cu raze α niște foițe de
aluminiu. Au observat faptul că în timpul bombardamentului, aluminiul emitea
neutroni. Când bombardamentul înceta, foițele de aluminiu încetau și ele să
mai emită neutroni, însă foițele de aluminiu continuau să emită o radiație
asemănătoare cu razele β.

După multe cercetări, soții Joliot-Curie au lămurit ce se întâmpla: sub acțiunea

razelor α, nucleul de aluminiu se transmuta într-un nucleu de fosfor radioactiv
care nu exista în natură.

În același mod, prin transmutarea elementului magneziu și bor soții Joliot-Curie

au obținut un radiosiliciu și respectiv un radioazot. Descoperirea posibilității de
a crea pe cale artificială izotopi radioactivi ai celor mai felurite elemente au
avut un răsunet deopotrivă de mare ca și descoperirea radioactivității naturale
cu 36 de ani în urmă. Punând această idee în practică, fizicianul Ernico Fermi a
bombardat vreo 60 de elemente diferite și 40 dintre ele a dat naștere la izotopi
radioactivi artificiali, cu timpi de înjumătățire cuprinși între câteva secunde și
câteva zile.

Viteza dezintegrarii:

Dezintegrarea radioactivă este un fenomen spontan (se produce fără a fi

provocat extern). Nu depinde de temperatură, presiune sau de combinația
chimică în care apare atomul al cărui nucleu suferă dezintegrarea. Pe de altă
parte, dezintegrarea este un fenomen aleator: nu se poate determina când se
va dezintegra un anumit nucleu atomic, deși pentru o populație mare de nuclee
de un anumit tip se poate estima câte nuclee vor suferi dezintegrarea într-un
anumit interval de timp.

Cantitatea de substanță variază după o lege exponențială: ,

unde:

 n0 este cantitatea inițială de substanță (dată ca masă sau ca număr de

atomi),
 nt este cantitatea rămasă (dată sub aceeași formă),
 t este timpul scurs de la începutul experimentului,
 Δt este o mărime numită perioadă de înjumătățire, specifică speciei de
atomi, și reprezintă timpul după care dintr-o cantitate dată de substanță
radioactivă rămâne jumătate din cantitatea inițială.

De remarcat că asta înseamnă că prin dezintegrare radioactivă o substanță

radioactivă nu dispare niciodată complet. Practic, după 100-200 de perioade de
înjumătățire dintr-o cantitate egală cu masa Pământului ar rămâne un singur
atom.

Timpul de înjumătățire variază în limite foarte largi, de la fracțiuni de secundă

până la miliarde de ani. Printre cele mai lungi perioade de înjumătățire au
Uraniu-238, Uraniu-235, Thorium-232 și Kalium-40.
Radiatii emise:

 Alfa
 Beta
 Gamma

Radiatiile alfa:

Cercetările experimentale au arătat că radiaţiile alfa sunt constituite din

4
particule încărcate pozitiv care s-au dovedit a fi nuclee de 2 He în mişcare
km
¿ 103
rapidă, având o viteză enorma,de aproximativ 20 s .

Radiatiile beta:

Mai mult de jumătate dintre nuclizii radioactivi naturali posedă activitate

beta. Radiaţia beta este formată din electroni sau pozitroni care se deplasează
− +
cu viteze foarte mari fiind numită şi radiaţii β respectiv β .
Radiatiile gamma:

Aceste radiaţii nu sunt influenţate de câmpul electric sau magnetic. Ele

sunt de natură electromagnetică şi pot suferi fenomene de reflexie refracţie,
difracţie şi interferenţă.

Detectarea radiațiilor se poate face pe mai multe căi:

 datorită efectului de ionizare, pot fi detectate cu electrometre sensibile;

pe acest principiu funcționează de exemplu detectorul Geiger-Müller;
 prin înnegrirea unei plăci fotografice
 cu ajutorul camerei cu ceață

Măsurarea radioactivității:

Radioactivitatea se măsoară prin numărul de dezintegrări produse într-o

secundă. Unitatea de măsură este unitatea becquerel (bq) prin care se
exprimă cantitatea de radiații pe secundă.
Transmutații nucleare artificiale:

Știm că particulele α sunt proiectate în spațiu cu viteze de ordinul zecilor de mii

de km/s. Ele constituie proiectile cu o energie cinetică mult mai mare decât a
electronilor β. Deci este de așteptat ca o ciocnire între particulele α și nucleele
atomice să producă o zdruncinătură din temelie și modificări profunde în
nucleele lovite. Acest lucru i-a îndemnat pe fizicieni să „bombardeze” diferite
elemente cu particule α. Cea dintâi experiență a fost realizată în 1929, de către
Rutherford prin bombardarea gazului azot. S-a constatat că nucleele lovite se
transmută prin ceea ce numim noi reacție nucleară. Adică în cazul de față
7 2 8
14 N+4 He(adică o rază α)=17 O+ 1p1, nucleul de azot se transmută într-un izotop
de oxigen.

Efectele radiatiilor asupra materiei vii:

Compozitia materiei vii difera la plante fata de organismele animale, difera

de la un organ la altul, ceea ce face ca radiatiile sa produca o multitudine de
efecte, care , de multe ori, sunt greu de explicat. In functie de tipul si energia
radiatiei, se poate spune, in general, ca radiatiile alfa sunt oprite de stratul
superficial al pielii, radiatiile beta pot traversa mai multi centimetrii de tesut
moale, iar radiatiile gamma, cosmice si neutronii interactioneaza sau trec cu
usurinta prin organism, putand traversa si blindaje de plumb.
In cazul contaminarii interne cu radionuclizi emitatori de radiatii alfa, sunt
produse leziuni celulare grave, ca si in cazul neutronilor, evidentiate destul de
usor la nivelul acizilor nucleici.

In principal, efectul radiatiilor ionizante asupra omului se datoreaza inducerii

unor radicali liberi si ioni cu reactivitate chimica mare si toxicitate, aparuti,
mai ales, in interactiunea radiatiilor cu apa din organism.

Efectele biologice la iradiere sunt multiple. La doze mici de radiatii, specifice

fondului natural, organismele reactioneaza in limitele fiziologice normale, o
stimulare temporara a metabolismului. Dozele mari de radiatii, cu mult peste
fondul natural, duc la distrugerea unor constituenti celulari, in special acizii
nucleici, iar in final celula, tesutul, sau chiar organismul moare.

Nu toate organismele sunt afectate la fel. Cele mai inevoluate specii, cum ar fi
bacteriile, rezista doze de iradiere de ordinul miilor de Gray, pe cand
organismele cu sange cald mor la 5-6 Gy.

Efectele biologice ale radiatiilor ionizante pot fi grupate in efecte imediate,

intarziate si ereditare.

Efectele imediate apar in mod deosebit la doze mari de expunere si la nivelul

unor organe sau al tesuturilor cu rata mare de multiplicare ( maduva rosie).
Iradierile unice, la nivelul intregului organism, cu doze de peste 1 Gy, pot
induce aparitia bolii de iradiere care tratata precoce, poate duce la
insanatosirea bolnavului. La doze de 5- 6 Gy, considerate doze letale, cu tot
tratamentul aplicat, moartea survine in 50% din cazuri. La doze mai mari de
10 Gy moartea survine in cateva zile sau chiar mai repede.

Aceeasi doza sau mai mare, primita local de o parte a organismului, poate fi
suportata, dar cu alte efecte imediate, cum ar fi eritemul, adica inrosirea
pielii. Doze locale mari si unice pot produce necroza partii respective.
Iradierea la nivelul organelor genitale cu doze de 5-6 Gy induce sterilitate
permanenta, iar la doze mai mici, sterilitate temporara. Efectele tardive apar
dupa perioade mari de timp de la iradiere si se manifesta sub forma de boli
maligne precum cancerul. Insa nu toate persoanele expuse la radiatii fac
cancer, dar gradul de risc este mare.

Studiile epidemiologice au dovedit aceste efecte tardive ale radiatiilor nu

numai la supravietuitorii bombardamentelor din Japonia ci si la persoanele
expuse profesional, din care mai ales la minerii din minele uranifere si la
populatia locala afectata de testele nucleare din insulele Marshall.
Alte efecte intarziate, induse de expuneri de peste 10 Gy, sunt opacifierea
cristalinului si radiodermita cronica.
 Efect Conditie

Moarte Doze si debite de doze

foarte mari asupra celei
Imediate
mai mari parti ale
corpului.

Eritem Doze mari la suprafata

pielii.

Sterilitate Doze mari asupra

testiculelor si ovarelor.

Boli maligne (cancer, Orice doza sau debit al

leucemie) dozei. Probabilitatea
depinde de doza.

Se manifesta peste ani.

Modificari nemaligne Doza foarte mare.

Intarziate (cataracta, eritem)
Diferite perioade de
manifestare.

Tulburari de dezvoltare Iradierea embrionului.

Se manifesta dupa
nastere.

Efecte ereditare Orice doza sau debit al

(malformatii, cancer) dozei.

Probabilitatea depinde de
doza.

Se manifesta la
descendenti.