Sunteți pe pagina 1din 27

Scurt Istoric

Henri Antoine Becqurel, savant fizician francez, s-a nascut in anul


1852, intr-o familie de fizicieni cunoscuti. Preocupat foarte mult de
probleme de fizica, in special de problema fluorescentei, Becquerel a acordat
un deosebit interes descoperirii de catre Roentgen a radiatiilor X, fapt care l-
a condus in cele din urma la descoperirea fenomenului radioactivitatii.
Importanta acestei descoperiri este relevata de cuvintele marelui savant
Albert Einstein : “Fenomenul radioactivitatii este forta cea mai revolutionara
a progresului tehnic, de la descoperirea focului de catre omul preistoric si
pana astazi”.

Descoperirea radioactivitatii

Becquerel, in timpul cercetarilor sale gaseste niste probe de mineral


fluorescent(pehblenda) asezat pe placi fotografice, dar care nu fusesera
expuse inca la soare. Din curiozitate , el cere ca acestea sa fie developate si
descopera ca mineralul innegrise si de data aceasta placa fotografica. Deci ,
pehblenda emitea radiatii fara ca ea sa fie expusa la lumina soarelui.
Repetand experienta, faptul s-a confirmat : pehblenda emitea in mod natural
radiatii invizbile, care impresioneaza placa fotografica intocmai ca radiatiile
X ; cercetarile ulterioare au arata insa ca ele erau de alta natura, provenind
chiar din nucleele unor atomi ai minereului. Becquerel descoperise
radioactivitatea. Aceasta descoperire, datorita unei intamplari s-a dovedit
mai tarziu a avea o importanta covarsitoare, constituind punctul de plecare
pentru o serie de cercetari teoretice si realizari practice care au dus la
rezolvarea importantei probleme a eliberarii energiei enorme continute in
nucleele atomilor.
Pehblenda fiind un material constituit dintr-un amestec complex de
saruri, se punea problema separarii elementului radioactiv. Curand dupa
descoperirea lui Becqurel, doi chimisti francezi, Marie si Pierre Curie, au
meritul de a fi separat pentru prima data componentii determinanti ai
radioactivitatii pehblendei. Studiind impreuna obtinerea de uraniu pur din
minereuri, sotii Curie descopera doua noi elemente radioactive, si anume
poloniul si radiul. Au urmat patru ani de munca intensa, in conditii improprii
si daunatoare sanatatii lor, in urma carora, prelucrand tone de minereu au
obtinut primul decigarm de radiu pur. In anul 1903 li s-a decernat sotilor
Curie premiul Nobel pentru fzica.
Sotii Curie precum si fizicianul Ernest Rutheford si francezul Paul-
Ulrich Willard au analizat mai profound natura acestor radiatii si au ajuns la
rezultate foarte interesante, care au reprezentat un pas enorm in lupta pentru
cunoasterea constitutiei atomului.
Marie si Pierre Curie sunt un exemplu de oameni de stiinta care cu
abnegatie au pus toata stiinta si munca lor in slujba progresului omenirii.
Perfect constient de pericolul ce l-ar fi reprezentat folosirea radioactivitatii
in detrimentul comunitatii, Pierre Curie socotea cu optimism ca : “Noile
descoperiri vor aduce omenirii mai mult bine decat rau”, fiind ferm convins
ca aceasta nu depinde decat de oameni si de modul in care vor fi utilizate
toate aceste descoperiri.
Experienta facuta de Rutheford prin care obtinuse prima transmutatie
artificiala a fost atat de senzationala incat multi fizicieni din toate tarile s-
au preocupat de aceasta problema, folosind particulele alfa ca proiectile, cu
care bombardau atomii diverselor elemente chimice. Urmarind mai departe
aceste experiente, doi fizicieni francezi, Frederic Joliot-Curie si sotia sa
Irene studiau efectul particulelor alfa emise de poloniul radioactiv asupra
unor elemente chimice. Ei pastrau intr-un vas de aluminiu, sarea de poloniu
pe care o foloseau. Se stie ca aluminiul retine cu usurinta particulele alfa,
totusi au observat ca in afara vasului existau radiatii care influentau aparatele
de masura pe care le foloseau. Analizand radiatiile acestea, sotii Joliot-Curie
au constatat ca ele sunt compuse din neutroni si pozitroni(electroni pozitivi).
In cazul in care din cutia de aluminiu se scotea sarea de poloniu, desi sursa
de radiatii alfa, emisia de neutroni inceta, cutia de aluminiu emitea in
continuare pozitroni. Studierea fenomenului a aratat ca prin bombardarea
nucleului de aluminiu cu particule alfa, acesta absoarbe doi protoni si doi
neutroni, un neutron fiind expulzat. Se formeaza un nucleu al carui element
care are deci doi protoni si un neutron mai mult decat cel al aluminiului : un
nucleu de fosfor cu masa 30 si sarcina 15. Energia acestui nucleu fiind prea
mare, el este instabil si emite particule pozitive, trecand cu timpul in
elementul siliciu radioactiv cu masa 30 si sarcina 14.
Dupa obtinerea de catre Joliot-Curie a primului element radioactiv
artificial, siliciul 30, ceea ce a constituit descoperirea radioactivitatii
artificiale, a urmat prepararea de catre diversi cercetatori a unei serii intregi
de radioizotopi artificiali, astazi fiind cunoscuti radioizotopi aproape ai
tuturor elementelor chimice.
O particularitate a nucleelor unor izotopi radioactivi artificiali o
constituie un fenomen care a parut curios la inceput. In loc sa se observe o
emisie gama la unele nuclee cu exces de energie, se observa o emisie de
electroni insotita de o radiatie roentgen. Fenomenul a fost cercetat si
explicat prin aceea ca, la unele nuclee mai grele ce se formeaza, energia
excedentara, in loc sa fie emisa ca radiatii gama, este transmisa unui electron
din primul strat, ce este proiectat in afara atomului. In urma acestui fapt,
straturile de electroni se rearanjeaza, dand nastere radiatiei roengen.
Fenomenul este cunoscut su denumirea de conversie interna.

Radioactivitatea naturala

Asa cum s-a aratat, procesul de dezintegrare radioactiva a fost pus in


evidenta mai intai la elementele naturale radioactive.
Radioactivitatea naturala a fost definitiv stabilita la toate elementele
care au Z>83. Acestea apartin unei serii de elemente radioactive care
formeaza o familie radioactiva. Una dintre aceste serii este aceea a uraniului
in care capul seriei este 238U.
O alta serie radioactiva naturala este aceea a toriului, care are capul
sriei Th(1.39*1010ani) si este cunoscuta ca satisfacand o relatie de tip 4n.
238

Produsul final satbil este 208Pb.


O a-3-a serie are ca element initial parinte 238U(7.1*108ani)si, dupa o
serie de transmutatii successive ca in cazurile precedente, se determina cu
izotopul stabil al plumbului 207Pb. Aceasta serie satiface relatia 4n+3.
In cadrul celor trei serii radioactive exista asemanari interesante.
Fiecare are cate un descendent, gazul radioactiv(emanatia) :radon,
thoron,actinon. Descendentii gazosi radioactivi au permis stabilirea celorlalti
membrii ai seriei.
O data cu perfectionarea mijloacelor de detectie a radiatiilor, s-au
gasit si alte radioactivitati naturale, fara sa mai apara insa ultimele serii ca in
cazurile anterioare.
In ultima alternativa, elementele radioactive naturale formeaza o
singura transmutatie prin care izotopul radioactiv se dezactiveaza la un
nucleu instabil.
Printre izotopii radioactivi ai elementelor care se gasesc in natura
amintim :
40
K(0.012% ; 1.2*109, beta ; CE)
87
Rb(27.8%; 6.2*1010ani; beta)
147
Sm(15.1%; 1.3*1011ani;alfa)
115
In(95.8%; 6.0*1014ani; beta)
190
Pt(0.012% ;1012ani; alfa)
In paranteza s-a notat abundenta in %(continutul de izotop in element
al sau), timpul si emisia(captura electronica,K).
Numarul elementelor radioactive naturale este mult mai mare, insa
descoperirea lor este lenta datorita aparaturii de detectie cu capacitati
reduse.
Radioactivitatea artificiala

Pana in 1934 numai elementele radioactive naturale erau cunoscute,


insa in anul 1934, Irene si Frederic Joliot au aratat ca aluminiul si magneziul
pot deveni radioactive daca sunt bombardate cu particule alfa de la poloniu.
Dupa aceasta descoperire, a radioactivitatii induse pe o cale artificiala, s-a
pus problema utilizarii unor resurse de particule alfa mai energice tinand
seama de bariera de potential a nucleelor. Astfel s-au construit
acceleratoarele. Dupa descoperirea neutronului, s-a stabilit eficacitatea
deosebita a acestuia(in special a neutronului lent) de a produce izotopi
radioactivi, respectiv radioactiviatatea artificiala. Neutronul prezinta
avantajul ca nu are sarcina, deci poate sa patrunda cu usurinta in nucleul
tinta. O data cu folosirea surselor de neutroni ca particule bombardante,
numarul izotopilor radioactivi obtinuti pe cale artificiala a crescut enorm(la
36)
Actualmente, radioactivaitatea artificiala, respectiv izotopii radioactivi
sunt produsi prin bombardarea cu particule cu sarcina, obtinute cu ajutorul
acceleratoarelor la energii convenabile, sau cu neutroni, de cele mai multe
ori in reactorul nuclear. Acesta din urma este sursa principala de izotopi
radioactivi. I ambele cazuri, izotopul radioactiv este produs printr-o reactie
nucleara.
Radiaţia artificiala este folosita in multe ramuri ale activităţii
omeneşti. De exemplu, în industrie este folosita pentru controlul proceselor
şi a calităţii produselor, iar in scop de studiu, este folosita in institute de
cercetare şi învăţământ superior.

Dezintegrarea nucleelor

Dupa ce Becquerel face observatia ca sarurile de uraniu emit o


radiatie invizibila care trece prin hartie, lemn, sticla etc., iar mai apoi
innegreste hartia fotografica, urmeaza descoperirea radioactivitatii, sotii
Curie observand o comportare similara la saruri ale toriului. Ei separa radiul
din U3O8. Proprietatile radiatiilor emise sunt studiate de Rutheford, Curie,
Bragg, iar mai tarziu, prin separari chimice, se stabileste si comportarea
izotopilor rezultati. Astfel s-a ajuns la definitivarea unei teorii privind
radioactivitatea unor izotopi ai uraniului si toriului, ai descendentilor
acestora, care de asemenea sunt produse radioactive, adica emit si ele
radiatii, fie ele de natura corpusculara(alfa, beta), fie de natura
electromagnetica(gama). Totodata Soddy emite legea de deplasare prin care
se prevede descendentul rezultat in urma emisiei unei radiatii nucleare.
Studiile respective au relevat ca radiatia emisa are ca origine nucleul
atomului si ca in urma dezactivarii, nucleul isi schimba continutul energetic
trecand de pe un nivel energetic superior pe altul inferior.
Ca o concluzie a celor enuntate se poate spune ca, prin dezintegrare,
nucleul initila va trece in alt nucleu(adica emite radiatii corpusculare) sau
daca trece in izometrul sau se va afla pe un nivel energetic inferior.
Procesul prin care se face aceasta dezactivare se numeste dezintegrare
radioactiva, radioactivitatea fiind proprietatea unor nuclee de a emite radiatii
nucleare.
Felul in care are loc acesta dezintegrare variaza de la un izotop la
altul. Astfel s-a observat ca unii izotopi proaspat separati pe cale chimica se
dezintegreaza foarte repede(234Pa), iar dupa cca. 10 minute nu se mai poate
decela radioactivitate, in timp ce 238U, cu o viteza de dezintegrare mult mai
mica, practic isi mentine greutatea.
Studierea fenomenului in sine a dus la concluzia ca procesul de
dezintegrare se supune calculului probabilitatilor.
Fiecare nucleu are o viata a sa si deci o probabilitate de a se
dezintegra. Aceasta probabilitate nu depinde de modul in care a aparut
nucleul si nici nu poate fi influentata in prezent de orice mijloc s-ar
folosi(presiune, temperatura, reactiv chimic etc). Singurul factor care-l
influenteaza este timpul. Se poate astfel atribui o constanta de dezintegrare
care indica numarul de nuclee dezintegrate in unitatea de timp.

Istoria consumului de energie

Unica sursa de energie care a alimentat civilizatia noastra pana in acest


secol a fost energia solara , inmagazinata sub forma de energie chimica , prin
procesul de fotosinteza , in surse regenerative (lemnul, apele , vintul) sau in
combustibili fosili (carbune , petrol , gaze) a caror constanta de formare este
de ordinul milioanelor de ani.
Am putea spune , fara sa gresim prea mult , ca , sub aspect energetic am fost
“sclavii Soarelui” si nu este de mirare ca popoarele din antichitate au facut
din Soare unul dintre principalii zei ai religiilor primitive .
Una dintre problemele principale, de a carei solutionare depinde dezvoltarea
civilizatiei noastre , problema care a revenit pe I plan al preocuparilor din
ultimii ani , este asigurarea cu energia necesara dezvoltarii activitatilor de
baza care conditioneaza evolutia progresiva a nivelului de trai al populatiei
globului terestru. Cntitatea de energie consumata de omenire a crescut , din
epoca primitiva pana acum , de 2,5 milioane de ori .Este evident ca o astfel
de crestere , nu poate fi nu poate sa nu conduca la o problema a energiei
necesare pentru dezvoltarea viitoare a omeniri .

Inceputul erei atomice

Dupa cum am spus pana nu demult am fost “sclavii soarelui” ,dar


primul pas catre dezrobirea fost facut de fizicianul Becqerel pe 26 feb. 1898
cand acesta a lasat cateva placi fotografice ferite de lumina , in apropierea
unui minereu de uraniu . developandu-le le descopera innegrite, ca si cand ar
fi fost expuse la lumina De aici, el a tras concluzia ca minereul de uraniu
emite radiatii necunoscute. De aceea fizicienii francezi Marie Curie si Pierre
Curie si-au dedicat multi ani cercetarii radiatiilor radioactive . Impreuna,
acesti 3 cercetatori au primit premiul Nobel pentru fizica in 1903.
Identificarea si cercetarea acestor radiatii incepe sa-i pasioneze pe
cercetatori.
Asa ca la inceputul secolului nostru Ruthefort si elevii lui , Chadwick,
Cockfroft si Walton au investigat proprietatile nucleelor cu ajutorul unor
particule accelerate artificial la energii cinetice mai mari decat cele ale
radiatiilor, emise de substante radioactive.
Fuziunea sta la baza obtinerii energiei nucleare. Acest proces consta in
absorbirea unui neutron de catre un nucleu atomic de dimensiuni mari cum
este cel de uraniu, care va deveni astfel instabil. El se va sparge in mai multe
fragmente, cu degajare mare de energie termica, ceea ce accelareza puternic
fragmentele rezultate, care ating viteze foarte mari. Datorita vitezei lor mari,
aceste fragmente, in urma fisiunii pot patrunde, la randul lor in alti atomi,
unde provoaca alte fisiuni.

Fisiunea nucleară

Fisiunea se face prin absorţia unui neutron de un nucleu greu de


uraniu 235, în urma reacţiei rezultând cesiu 140, rubidiu 93, 3 neutroni şi
200 MeV sau 7.7x10-12 calorii. În cadrul unei reacţii de fisiune nucleară
este eliberată o cantitate de energie de 10 milioane de ori mai mare decât în
cazul unei reacţii chimice obişnuite. Energia eliberată de cantitatea de 1 Kg
de uraniu 235 este de 18.7 milioane Kwh de căldură. Neutronii eliberaţi în
urma reacţiei reacţionează cu alte nuclee de uraniu, în urma reacţiei
neutronii înmulţindu-se. În urma acestui proces se formează o reacţie
susţinută sau o reacţie în lanţ care duce la o eliberarea continuă de energie.
În mod natural uraniul conţine 0,71 % uraniu 235, restul fiind uraniu
238. O masă de uraniu natural, oricât de mare, nu poate susţine o reacţie în
lanţ din cauza faptului că numai uraniul 235 froduce uşor fisiunea.
Probabilitatea ca un neutron cu o energie de aproximativ 1 MeV să producă
fisiune este scăzută, dar probabilitatea poate fi crescută de sute de ori când
neutronul este încetinit printr-o serie de coliziuni elastice cu nuclee uşoare ca
hidrogen deuteriu sau carbon.
În decembrie 1942 fizicianul italian Enrico Fermi a reuşit să producă
prima reacţie nucleară în lanţ la Universitatea din Chicago. Acest lucru a fost
reuşit printr-o combinaţie de uraniu natural şi grafit natural, acesta având
rolul de a încetini neutronii.
Energia nucleară se poate obţine prin fuziunea a doi nuclei uşori în
unul mai greu. Energia dată de stele şi de soare provine din reacţii nucleare
de fuziune din interiorul lor. În prezenţa unei presiuni enorme şi a unei
temperaturi de peste 15 milioane ° C ce este în stele, nucleul de hidrogen se
combină ca în ecuaţia de mai jos, dând naştere la majoritatea energiei
degajată de soare.

Fuziunea Nucleară

Fuziunea nucleară a fost realizată pentru prima dată prin anii 1930 prin
bombardarea unei ţinte contţinând deuteriu, izotopul hidrogenului cu masa 2,
cu deuteroni într-un ciclotron. Pentru a ccelera raza de deuteroni este
necesară folosirea unei imense cantităţi de energie, marea majoritate
transformându-se în căldură. Din această cauză fuziunea nu este o cale
eficientă de a produce energie. În anii 1950 prima demonstraţie la scară largă
a eliberării unei cantităţi mari de energie în urma fiziunii, necontrolată a fost
făcută cu ajutorul armelor termonucleare în SUA, URSS, Marea Britanie şi
Franţa. Această experienţă a fost foarte scurtă şi nu aputut fi folosită la
producerea de energie electrică.
În cadrul fisiunii, neutronul, care nu are sarcină electrică poate
interacţiona uşor cu nucleul, în cazul fuziunii, nucleele au amândouă sarcină
pozitivă şi în mod natural nu pot interacţiona pentru că se resping conform
legii lui Coulomb, lucru care trebuie contacarat. Acest lucru se poate face
când temperatura gazului este suficient de mare 50-100 milioane ° C.
Într-un gaz de hidrogen greu izotopii deuteriu şi tritiu la aşa temperaturi are
loc fuziunea nucleară, eliberându-se aproximativ 17,6 MeV pe element de
fuziune.

Energia apare la început ca energie cinetică a lui heliu 4, dar este


transformată repede în căldură. Dacă densitatea de gaz este sufucientă, la
aceste temperaturi trebuie să fie de 10-5 atm, aproape vid, energia nucleului
de heliu 4 poate fi transferată gazului de hidrogen, menţinându-se
temperatura înaltă şi realizându-se o reacţie în lanţ.
Problema de bază în atingerea fuziunii nucleare este căldura gazului şi
existenţa unei cantităţi suficiente de nuclee pentru un timp îndelungat pentru
a permite eliberarea unei energii suficiente pentru a încălzi gazul. O altă
problemă este captarea energiei şi convertirea în energie electrică. La o
temperatură de 100.000 ° C toţi atomii de hidrogen sunt ionizaţi, gazul fiind
compus din nuclee încărcate pozitiv şi electroni liberi încărcaţi negativ, stare
numită plasmă.
Plasma caldă pentru fuziune nu se poate obţine din materiale
obişnuite. Plasma s-ar răci foarte repede, şi pereţii vasului ar fi distruşi de
căldură. Dar plasma poate fi controlată cu ajotorul magneţiilor urmând liniile
de câmp magnetic stând departe de pereţi.
În 1980 a fost realizat un astfel de dispozitiv, în timpul fuziunii
temperatura fiind de 3 ori mai mare ca a soarelui.
O altă cale posibilă de urmat este de a produce fiziune din deuteriu şi
tritiu pus într-o sferă mică de sticlă care să fie bombardată din mai multe
locuri cu ul laser pulsând sau cu raze ionice grele. Acest procedeu produce o
implozie a sferei de sticlă, păroducăndu-se o reacţie termonucleară care
aprinde carburantul.
Progresul în fuziunea nucleară este promiţător dar înfăptuirea de
sisteme practice de creare stabile de reactie de fuziune care să producă mai
multă energie decât consumă va mai lua ceva decenii pentru realizare.
Activitatea de experimentare este scumpă. Totuşi unele progrese sau obţinut
în 1991 când o cantitate importantă de energie (1,7 milioane W) a fost
produsă cu ajutorul reacţie de fuziune controlată în Laboratoarele JET din
Finlanda. În 1993 cercetătorii de la Universitatea din Princeton au obţinut
5.6 milioane W. În ambele cazuri s-a consumat mai multă energie decât s-a
creat.
Dacă reacţia de feziune devine practică oferă o serie de avantaje: o
sursă de deuteriu aproape infinită din oceane, imposibilitatea de a produce
accidente din cauza cantităţii mici de carburant, reziduriile nucleare sunt mai
puţin radioactive şi mai simplu de manipulat.

Reactorul Nuclear

Transmutatiile radioactive naturale precum si reactii nucleare produse


artificial, prin reactii de fisiune nucleara au ca rezultat, degajarea unor mari
cantitati de energie pe unitatea de masa a substantei cu care reactioneaza.
Posibilitatea utilizarii energiei nucleare s-a realizat o data cu descoperirea
fisiunii nucleare si procedeul obtinerii reactiei in lant. Reactia nucleara
continua si reglabila se realizeaza in reactori nucleari (pilele atomice).
In reactoare se utilizeaza uraniu 23592U. Conditia necesara pentru decurgerea
reactiei nucleare in lant este masa suficienta de uraniu din reactor.
Neutronii care se formeaza in procesul reactiei nucleare, pot iesi prin
suprafata uraniului afara si participa la dezvoltarea reactiei in lant.
Pentru ca fractiunea de acesti neutroni sa fie mica, in comparatie cu volumul
lui, trebuie ca masa uraniului din reactor sa fie suficient de mare si sa
depaseasca o anumita masa critica. Pe de alta parte, pentru ca reactia sa nu
decurga prea violent, trebuie reglat numarul de neutroni, nepermitandu-i s“
creasca prea mult. Aceasta se realizeaza printr-o absorbtie a neutronilor
termici excedentari cu ajutorul unor elemente ca borul (B) si cadmiul (Cd).

Un reactor
nuclear este
alcatuit din:
- spatiul in care sunt asezate blocurile de uraniu (23592U) si de moderatori (de
obicei, grafit) A;
- reflectorul de neutroni care au parasit spatiul in care se desfasoar“ reactia
B;
- strat de protectie care protejeaza spatiul inconjurator de actiunea radiatiilor
emise in timpul desfasurarii reactiei nucleare C;
- bare de cadmiu (Cd) sau bor (B) D si E care sunt introduse in volumul A si
incetinesc reactia de fisiune nucleara. Introducerea barelor se face in mod
automat, imediat ce puterea reactiei nucleare depaseste o anumita limita.
Apa este folosita pentru racirea blocurilor de uraniu, iar aburul rezultat din
fierberea apei pune in miscare turbina unui generator electric care produce
energie electrica.
Aceasta ar fi un aspect al obtinerii energiei in reactoarele nucleare, dar cel
mai trist aspect il constituie problema deseurilor nucleare radioactive si
stocarea lor.

Intrebuintari ale energiei nucleare

In 1990 existau 435 de centrale nucleare operationale acoperind 1% din


necesarul energetic mondial.
Intr-un reactor nuclear se obtine caldura prin dezintegrarea atomilor
radioactivi de uraniu-235. Aceasta este folosita pentru a produce abur care
pune in miscare rotorul turbinelor, generand electricitate.U-235 este un
izotop relativ rar al uraniului, reprezentand doar 7% din cantitatea totala de
uraniu disponibil.
Restul este izotopul U-238. Un izotop este o forma a unui element
identica chimic cu alti izotopi, dar cu masa atomica diferita. La fel ca si
combustibilii fosili, U-235 nu va dura o vesnicie. Exista un anumit tip de
reactor, numit reactor de “crestere”, care transforma U-238 intr-un alt
element radioactiv, plutoniu-239. Pu-239 poate fi utilizat pentru a genera
caldura. Pana acum doar sase tari au construit astfel de centrale
experimentale. Dintre acestea, reactorul nuclear Phenix are cel mai mare
succes. Daca acest tip de reactoarear deveni uzuale, rezervele mondiale de
uraniu ar ajunge mii de ani.

Pro si contra energiei nucleare

Energia nucleara prezinta numeroase avantaje. Este economica: o tona


de U-235 produce mai multaa energie decat 12 milioane de barili de petrol.
Eate curata in timpul folosirii si nu polueaza atmosfera. Din pacate exista si
cateva dezavantaje. Centralele nucleare sunt foarte scumpe. Produc deseuri
radioactive care trebuie sa fie depozitate sute de ani inainte de a deveni
inofensive. Un accident nuclear, ca cel produs in1986 la centrala nucleara de
la Cernobal, in Ucraina, poate polua zone intinse si poate produce
imbolnavirea sau chiar moartea a sute de persoane.
Cercetarile se indreapa catre descoperirea de noi surse inepuizabile de
energie. Unele dintre ele sunt deja utilizate.
Energia eoliana (a vantului) afost folosita de sute de ani la propulsia
corabiilor si la actionarea morilor de vant. Turbinele eoliene moderne au fost
construite sa poata genera electricitate. Doar in california se gasesc 15000 de
asemenea turbine. Oamenii de stiinta din SUA au calculat ca intreaga
cantitate de energie ar putea fi generata de vant. Energia solara este data de
caldura soarelui. Captatoarele solare sub forma unor panouri pot acoperi
necesarul energetic al unei case. Celulele de combustie, realizate din siliciu,
sunt utilizate pentru producerea energiei in spatiul cosmic.

Bomba atomica

In anul 1945, principiul fisiunii nucleare a fost


folosit si la un dispozitiv de o cu totul alta natura:
bomba atomica. In acest caz, reactia de fisiune nu
este incetinita; ea se amplifica si are loc cu degajare
uriasa de energie. Potentialul acestei arme a fost
constientizat atunci cand pe data de 6 august 1945, a
fost lansata asupra Hiroshimei bomba atomica
supranumita si “Little boy”. O gigantica sfera de foc
a inceput sa se raspandeasca din punctul initial al exploziei. Intr-o clipa au
fost ucisi 66 000 de oameni, iar alti 69 000 au fost raniti. Pe o zona cu o raza
de un kilometru de la locul exploziei, distrugerea a fost totala, Tot ce putea
arde pe o raza de mai putin de 2 kilometri, a ars. Suflul exploziei a facut
pagube majore si la 3 kilometri de locul exploziei.
Trei zile mai tarziu, pe 9 august 1945, deasupra orajului japonez
Nagasaki a fost detonata o bomba cu plutoniu, supranumita “Fat guy). 39
000 de oameni au fost ucisi, iar alti 25 000 raniti. De atunci nu s-a mai
folosit niciodata o bomba atomica inpotriva oamenilor.

Vreme de decenii, radiaţiile ionizate au constituit doar o curiozitate de


laborator, cunoscută numai câtorva iniţiaţi. Descoperirea radioactivităţii
artificiale şi apoi aceea a fisiunii uraniuli, în deceniul al patrulea al acestui
secol, au dat un puternic imbold cercetărilor de fizică nucleară. Pentru
marele public, energia nucleară a ieşit însă din anonimat abia după aruncarea
celor două bombe atomice în 1945 asupra Japoniei.
Constuirea reactorilor nucleari şi posibilitatea de a utiliza aceste
instalaţii pentru a produce energie electrică în cantitate mare, au transferat
apoi problema cercetării radiaţiilor, şi odată cu aceasta şi problema protecţie
contra radiaţiilor, în plin domeniu industria şi economic.
Creşterea necontenită a numărului de reactori nucleari şi a puterii
acestora necesită aplicarea unor măsuri de securitate pentru a evita
eventualele accidente şi consecinţele lor ca de exemplu cel de la Windscale,
Anglia în octombrie 1957 când au fost eliminate în mod accidental în
atmosferă importante substanţe radioactive care au produs contaminarea
solului, a producţiei agricole şi a apei potabile din întreaga regiune.
Prin poluare, sau contaminare, radioactiva, se înţelege prezenţa
nedorită sau accidentală, a materialelor radioactive, în interiorul sau la
suprafaţa unor factori de mediu (cum sunt apa, aerul, alimentele) sau în
organisme vii situaţie în care se depăşeşte conţinutul radioactiv natural
propriu al produsului respectiv.
Una din principalele surse de poluare radioactivă a globului
pământesc îşi avea provenienţa în exploziile nucleare din atmosferă.
Dacă la 16 iulie 1945 în deşertul Alamogordo, statul New Mexico a
avut loc prima explozie experimentală a unei bombe atomice lucrurile nu s-
au oprit aici şi la 6 august 1945 ora 8:15 la Hiroshima în Japonia explodează
prima bombă aruncată asupra populaţiei, ca măsură militară de distrugere,
pentru ca în 9 august 1945 să explodeze cea de-a doua bombă atomică la
Nagasaki. În urma acestor două explozii bilanţul a fost:

Hiroshima Nagasaki
Morţi 78.150 23.753
Dispăruţi 13.983 2.924
Răniţi 37.425 23.345
Atinşi de arsuri 235.650 89.025

În 1956 existau în evidenţa spitalelor 6000 de bolnavi la Hiroshima şi


3000 de bolnavi la Nagasaki cu sechele după iradiere, care necesitau diferite
tratamente, la momentul actual în lume existând aproximativ 300000 de
persoane ca victime ale exploziilor nucleare.
La 22 ianuarie 1954 marinarii vasului “Fukuriumarii no.5” au sesizat
un fenomen neobişnuit, globul de foc al exploziei termonucleare de pe atolul
Bikini. Drept urmare toţi membrii echipajului şi peştele prins au fost afectaţi
de cenuşa radioactivă atât la suprafaţă cât şi în interiorul organismului.
Altă urmare a acestei explozii a fost căderea ploilor radiactive în luna
mai a aceluiaşi an, radioactivitatea menţinându-se la un nivel măsurabil până
în septembrie1954.
Imediat după 1954 L. Pauling a demonstrat că izotopul C14 apare în
mod artificial cu o frecvenţă crescândă, depunându-se pe sol. Tot el a atras
atenţia asupra prezenţei izotopului Sr90 în depunerile atmosferice de pe
teritoriul S.U.A.
Poluarea radioactivă a atras atenţia pentru prima oară în mod deosebit
în anul 1965 la Salt Lake City în Statele Unite ale Americii, când nouă
adolescenţi au fost internaţi în spital datorită unor noduli anormali ai glandei
tiroide. Anchetarea cazurilor a condus la constatarea că aceşti copii, cu 15
ani în urmă (1950), au suferit consecinţele unor depuneri atmosferice
radioactive provenite de la poligonul din Nevada, aceste depuneri conţinând
izotopul I-131.
Studii recente au arătat că datorită tuturor cauzelor de poluare
radioactivă, doza de radiaţii pe cap de locuitor a crescut în ultimii 20 de ani
de 5 până la 10 ori.
Iradierea îndelungată, chiar cu doze mici, poate produce leucopenii, la
malformaţii congenitale, pe când iradierea cu doze mari duce la accentuarea
leucopeniei, la eriteme, la hemoragii interne, căderea părului, sterilitatea
completă iar în cazurile extreme produce moartea.
Printre principalele surse de poluare radioactivă se numără:
a) Utilizarea practică în industrie, medicină, cercetare a diferitelor
surse de radiaţii nucleare, care, ca materiale radioactive, se pot
răspândi necontrolate în mediu
b) Exploatări miniere radioactive, la extragere, prelucrare primară,
transport şi depozitare, pot contamina aerul, prin gaze şi aerosoli,
precum şi apa prin procesul de spălare
c) Metalurgia uraniului sau a altor metale radioactive şi fabricarea
combustibilului nuclear, care prin prelucrări mecanice, fizice,
chimice, poate cuprinde în cadrul procesului tehnologic şi produşi
reziduali gazoşi, lichizi sau soliziŞ stocarea, transportul eventual
evacuarea lor pot determina contaminarea mediului
d) Instalaţiile de rafinare şi de retratare a combustibilului nuclear
e) Reactorii nucleari experimentali sau de cercetare, în care se pot
produce industrial noi materiale radioactive
f) Centralele nuclearoelectrice care poluează mai puţin în cursul
exploatării lor corecte, dar mult mai accentuat în cazul unui accident
nuclear
g) Exploziile nucleare experimentale, efectuate îndeosebi în aer
sau în apă şi subteran, pot contamina vecinătatea poligonului cât şi
întregul glob, prin depunerea prafului şi aerosolilor radioactivi,
generaţi de către ciuperca exploziei
h) Accidentele în transportul aerian, maritim, feroviar sau rutier a
celor mai felurite materiale radioactive.
Principalele elemente ce contribuie la poluarea radioactivă sunt
clasificate şi după gradul de radioactivitate după cum urmează:
a) Grupa de radiotoxicitate foarte mare: 90Sr, 226Ra, 210Po, 239Pu
b) Grupa de radiotoxicitate mare: 45Ca, 89Sr, 140Ba, 131I, U natural
c) Grupa de radiotoxicitate medie: 24Na, 32P, 60Co, 82Br, 204 Tl, 22Na,
42
K, 55Fe
d) Grupa de radiotoxicitate mică: 3H, 14C, 51Cr, 201Tl

Clasificarea
efectelor
biologice
Precoce Eritem, leucopenie, epilaţie
Efectele Întârziată Cancer de piele, osteosarcom
somatice bine
conturate
Precoce Tulburări neuro-vegetative
Efectele
Întârziată Leucemie, cancer tiroidian
somatice
stochastice
Prima Malformaţii ereditare şi congenitale;
generaţie reducerea natalităţii
Efecte Generaţiile Malformaţii recesive, diminuarea
genetice următoare capacităţii imunobiologice

Dublarea necesităţilor de energie electrică, la fiecare 12-13 ani, a făcut


să crească brusc interesul pentru reactorii nucleari, impunând dezvoltarea
centralelor nuclearoelectrice, creştere competitivităţii energiei electrice de
origine nucleară şi ridicarea continuă a performanţelor atinse de reactorii
acestor centrale, ca temperatura şi presiunea agentului transportor de
căldură, a puterii instalate pe unitatea de masă a zonei active a reactorului.
Însă fără măsuri de radioprotecţie corespunzătoare, reactorii nucleari pot
produce şi:
a) contaminarea parţială a mediului ambiant şi anume
- a atmosferei, prin produsele de fisiune volatile ca 131I, 133Xe
- a apei folosită ca agent de răcire
- a solului din vecinătatea care se contaminează cu produse de
fisiune
b) o mare cantitate de deşeuri radioactive, a căror evacuare pune
probleme grele
pentru a evita contaminarea mediului în care se face evacuarea.
Această sursă de energie - energia nucleară – a fost adusă la
cunoştinţă omenirii prin forţa distructivă şi va fi multă vreme privită cu
teamă şi suspiciune, întâmpinând destule obstacole în drumul dezvoltării ei
în scopuri paşnice. De aceea se impune familiarizarea maselor largi cu
probleme nucleare, întrucât aplicaţiile paşnice ale energiei nucleare se
dovedesc esenţiale pentru progresele şi evoluţia societăţii umane.

Efectele biologice ale radiaţiilor - radioprotecţia

„Fără radiaţii nu am fi fost şi nu am putea fi, dar cu prea multe


radiaţii nu putem trăi”
Activitatea vitală a tuturor sistemelor organizate biologic şi în special
a omului, se desfăşoară într-un univers supus acţiunii unei multiple şi variate
game de radiaţii, de la cele sesizabile direct cu simţurile noastre, până la cele
sesizabile doar prin intermediul unei aparaturi, uneori foarte complicate.
Mediul înconjurător conţine surse naturale de radiaţii, existente de
miliarde de ani pe planeta Pământ încă de la formarea acestuia, însoţind
apariţia şi evoluţia vieţuitoarelor, inclusiv a omului. Prin activitatea sa
economică şi socială de-a lungul timpului, omul a modificat şi modifică
sursele naturale de radiaţii, creând astfel o radioactivitate naturală
suplimentară.
Radiaţiile sunt de origine şi natură foarte variate, clasificându-le astfel:
 radiaţii electromagnetice, X sau γ de înaltă frecvenţă, având aceiaşi
natură ca lumina
 radiaţii corpusculare încărcate electric: α , β , ioni acceleraţi
 radiaţii corpusculare neutre electric: neutroni.
Radiaţiile nucleare pot acţiona asupra organismului în trei moduri:
acţiune directă, acţiune indirectă şi acţiune la distanţă.
Prin acţiune directă sunt lezate macromoleculele de mare importanţă,
chiar vitală (proteine, acizi nucleici) care suferă transformări datorită
ionizării sau excitării directe.
Acţiunea indirectă este datorată elementelor care apar în urma proceselor
radiochimice. Mediul principal în care se desfăşoară procesele biologice
fiind apa, efectele apar datorită ionizării acesteia (apar ioni sau radicali) care
acţionează ca agenţi oxidanţi şi reducători asupra unor componente esenţiale
celulare, perturbând funcţionarea normală a acestora.
Efectele biologice care apar în urma iradierii, sunt dependente de:
doza de radiaţii şi debitul dozei. Efectele biologice ale radiaţiilor pot fi
grupate astfel:
 Efecte somatice – care apar la nivelul celulelor somatice şi acţionează
asupra fiziologiei individului expus, provocând distrugeri care duc fie la
moartea rapidă, fie la reducerea semnificativă a speranţei medii de viaţă.
Leziunile somatice apar în timpul vieţii individului iradiat şi pot fi imediate
sau tardive – efectele somatice imediate sau pe termen scurt, se manifestă la
câteva zile , săptămâni sau luni de la iradiere. Aceste efecte sunt de regulă
nestochastice (nealeatorii) adică se produc la toţi indivizii expuşi la o doză
superioară dozei de prag. Efectele somatice tardive sunt cele care apar după
o perioadă mai lungă de timp, de ordinul anilor, numită perioadă de latenţă şi
se manifestă în special sub formă de leucemie sau cancer. Aceste efecte sunt
de natură stochastică (întâmplătoare) în sensul că este imposibil de
evidenţiat o relaţie cauzală directă – probabilitatea producerii unui efect este
proporţională cu doza de iradiere.
 Efecte genetice – care apar în celulele germinale sexuale din testicule sau
ovare – aceste mutaţii letale sau subletale la descendenţi se datorează unor
efecte imediate ale radiaţiilor cum ar fi: alterarea cromozomilor (translocaţii,
apariţia de extrafragmente) ruperea unor segmente de cromatină, alterarea
chimică a codului genetic, fie prin acţiunea radicalilor liberi asupra bazelor
azotate ale acizilor nucleici, fie prin ruperea lanţului aceloraşi acizi.
Gravitatea efectelor mutagene apare prin transmiterea la descendenţi a unor
translocaţii cromozomiale, efect biologic, care apare şi la doze mai mici.
Dozele de radiaţii care pot produce apariţia unui minim de mutaţii
într-o generaţie de indivizi, într-un ecosistem, dacă sunt menţinute în
permanenţă pot conduce la adevărate catastrofe ecologice în generaţiile
următoare.

Dozimetrie si radioprotectie
Dozimetria – reprezintă totalitatea metodelor de determinare
cantitativă a dozelor de radiaţii în regiunile în care există sau se presupune
că există un câmp de radiaţii, cu scopul de a lua măsuri adecvate pentru
protecţia personalului ce îşi desfăşoară activitatea în acea zonă.
Radioprotecţia = totalitatea metodelor şi mijloacelor de reducere a
efectelor nocive ale radiaţiilor. Sursele de iradiere pot fi: surse externe –
aflate în afara organismului şi surse interne – aflate în interiorul
organismului.
 Protecţia împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor, produse de
sursele externe, poare fi:
• protecţie fizică – realizată prin mijloace de reducere a dozei de
expunere, ca: distanţa, ecranarea, timpul de expunere;
• protecţie chimică – prin folosirea unor substanţe chimice (cistamina,
gamofos, etc.), care se administrează înainte sau după iradierea persoanei;
• protecţie biochimică – realizată prin folosirea unor preparate sau
macromolecule biologice (sânge, plasmă, etc.) care administrate imediat
după iradiere, ajută la refacerea celulară;
• protecţie biologică – se realizează prin transplantul de celule viabile
în măduvă (hematoformatoare).
 Reducerea gradului de contaminare radioactivă se poate realiza
prin: • decontaminare – îndepărtarea izotopilor radioactivi din tubul digestiv
(cu alginat de sodiu, fosfat de aluminiu, etc.) şi din arborele traheobronşic
(prin spălări cu ser fiziologic; • decorporare – eliminarea izotopilor
radioactivi fixaţi în diferite organe (cu sare de Zn sau Ca a acidului dietilen –
triamino – pentaacetic); • diluţie izotopică – administrarea iodurii de potasiu
împotriva Iodului – 131, consumarea unor cantităţi mari de apă pentru
reducerea fixării tritiului în organism, etc.
Măsurile de radioprotecţie, pot fi grupate în:
 măsuri preventive;
 măsuri de supraveghere;
 măsuri de limitare şi lichidare.
Efectul nociv al radiaţiilor asupra materiei vii este datorat proprietăţii de
a ioniza mediul prin care trec, ionizarea fiind modul dominant de pierdere a
energiei de către radiaţii când traversează mediul material. Materia vie este
caracterizată prin existenţa unor molecule deosebit de mari ale căror
proprietăţi şi funcţionalitate biochimică pot fi ireversibil perturbate. Astfel,
un act de ionizare, de trecere a unui electron pe un alt nivel în acest
ansamblu, sau de smulgere a lui, provoacă mari schimbări în caracteristicile
moleculei respective, schimbări care acumulate la nivelul celulei se pot
traduce prin grave dereglări ale metabolismului, culminând cu moartea
celulei sau cu erori de structură şi funcţionare a aparatului genetic celular, de
tip cancerigen sau mutagen.

Mărimi şi unităţi legate de efectul biologic al radiaţiilor


Doza de iradiere – este cantitatea de energie cedată unităţii de masă D =
dW/dm;
< D > SI = 1Grey = 1Gy = 1J/kg; < D > tot = 1rad (rad-ul) = 10-2J/kg; (rad =
Radiation Absorbed Doze = doză de radiaţii absorbită) ; 1 rad = 10-2Gy
Expunerea (dQ/dm) – sarcina electrică totală a ionilor de un semn produsă în
urma iradierii în unitatea de masă. Unitatea de măsură este röntgen-ul R
Echivalentul de doză H = Q.D, unde Q este factorul de calitate al radiaţiei
< H > SI 1Sv (Sievert); < H > tot = 1Rem; (rem = Röntgen Equivalent Man =
röntgenu echivalent pentru om); 1 rem = 10-2Sv
Mărimile dozimetrice menţionate se referă la un timp de expunere oarecare.
Dacă se raportează efectul la unitatea de timp se definesc:
Debitul dozei δ = dS/dt; < δ > SI = J/kg.s
Debitul echivalentului de doză h = dH/dt < h > SI = 1Sv/s
Doza permisă pentru o persoană în funcţie de vârstă, se calculează cu
formula:
Dmax = 5(N – 18)rem, unde N – numărul de ani ai persoanei.

Metodele de protecţie contra radiaţiilor se împart în:


© Metode active – când sursa radioactivă este înconjurată cu ecrane
absorbante, care reduc mult intensitatea radiaţiilor emergente, deci asigură
securitatea celor ce se află la limita exterioară a ecranelor.
© Metode pasive – când se iau măsuri de genul:
 persoanelor li se fixează durate limitate de lucru în spaţiul respectiv
 li se dau alimente, medicamente antidot, mijloace de protecţie
individuală, etc.
Din cercetări medicale rezultă ca:
 doza minimă de iradiere globală a întregului organism este sub 20 Rem
 între 75 – 150 Rem apare boala actinică, cu riscul cazurilor mortale la
doză superioară
 peste 700rem au efect letal.
Datorită efectului cumulativ al iradierii, normele prevăd că o persoană
care la o singură iradiere a acumulat toată doza permisă, să zicem într-un an,
nu mai are voie să suporte altă iradiere în acel an. Iradierea accidentală
cumulată maximă admisă este de 25Rem. Datorită efectelor genetice, pentru
femeile gravide, dozele admise sunt mai mici faţă d cele arătate mai sus.
Deoarece nu toate părţile organismului sunt la fel de rezistente la iradiere, s-
au stabilit doze maxime pentru diferite organe şi părţi ale organismului,
precum şi cazul în care radiaţia nu atinge întregul organism, ci doar porţiuni
din el.
 pentru organe izolate, exceptând cristalinul şi gonadele, doza este
de 15Rem/an
 pentru oase, tiroidă, pielea întregului organism, cu excepţia
extremităţilor, doza este de 30Rem/an
 pentru mâini, antebraţe, picioare şi glezne doza este de 75Rem/an.
Sunt cazuri când unele elemente radioactive pot ajunge să fie integrate de
oameni prin apa de băut sau alimente, sau inhalate odată cu aerul. Elementul
radioactiv poate intra în circuitul metabolic şi în aceste cazuri însăşi sursa
radioactivă se află în organism şi singura protecţie posibilă este folosirea de
substanţe care elimină şi insolubilizează elementul respectiv. Poate apărea
situaţia ca un element radioactiv, cu toate că este cantitativ sub limita admisă
pentru întregul organism, concentraţia sa într-un anume organ să fie suficient
de ridicată pentru ca doza de radiaţie permisă pentru organul respectiv să fie
depăşită. Astfel de organe care concentrează preferenţial un anume element
se numesc organe critice, ca de exemplu: glanda tiroidă pentru iod, sau
sistemul osos pentru stronţiu, care este omolog clinic pentru calciu. Pentru a
exclude astfel de cazuri, normele de protecţie admit concentraţia limită ale
acestor substanţe în apă şi aer.
În tabelul de mai jos, redăm expunerea normală a omului la radiaţii
nucleare, astfel încât să vă puteţi calcula fiecare doza naturală:
Echivalent
Cauza Detaliu Explicaţie
doză
Nivelul mării (se adaugă la
I. Punct Radiaţii
fiecare 150m în plus în 28 mrem/an
geografic cosmice
altitudine)
Zona Calcaroasă 50 mrem/an Radiaţii
Sedimentară 30 mrem/an terestre
Granitică 12
0mrem/an
Lemn 1 mrem/an Radiaţiile
Casă din: Cărămidă 20 mrem/an materialelo
Granit 20 mrem/an r
Radiaţiile
II.
Carne, legume 20 mrem/an alimentelor
Alimentaţia 14 40
6Ca, 19K
4 mrem/an
O călătorie cu avionul
III. Mod de 3 mrem/an Radiaţii
Televizorul
viaţă 35 cosmice
Examen radiologic
mrem/an

În funcţie de valoarea dozei biologice a radiaţiilor, apar efectele:


Valoarea
(1Sv = Efectele
100rem)
0 – 0,25 Sv Lipsa oricărei tulburări aparente
0,25 – 0,5 Sv Apar schimbări sanguine, ochi injectaţi
Oboseală, ameţeală, cataractă, schimbări sanguine,
0,5 – 1 Sv
opacizarea cristalinului, apariţia aluniţelor
Ameţeli, oboseală, reducerea numărului de globule
1 – 2 Sv
roşii, scăderea rezistenţei la infecţii
Aceleaşi tulburări ca mai sus însoţite de câteva
2 – 4 Sv
decese între 2 – 6 săptămâni de la iradiere
4 – 6 Sv 50% decese, în intervalul de 30 zile de la iradiere
Peste 6 Sv 100% decese, în mai puţin de 15 zile de la iradiere

Se ştie de mai mulţi ani că doze mari de radiaţii ionizante, mult mai
mari decât radiaţiile de fundal pot cauza cancer şi leucemie la mai mulţi ani
de la expunere. Se presupune, datorită experimentelor pe plante şi animale,
că radiaţiile ionizante pot provoca mutaţii genetice care afectează generaţiile
descendente, cu toate că nu există dovezi în legătură cu radiaţii care
provoacă mutaţii la om. La nivele foarte mari de radiaţii, ele pot provoca
stări de disconfort şi moartea la săptămâni de la expunere.
Nivelul efectelor cauzate de radiaţii depind de mai mulţi factori: doza,
frecvenţa dozării, tipul radiaţiei, organul expus, vârsta şi sănătatea. De
exemplu, embrionul uman este deosebit de sensibil la radiaţii.
Dar care sunt şansele de apariţie al cancerului de la doze mici de
iradiere? „Teoria” cu cea mai largă răspândire este că orice doză de iradiere
cât de mică presupune riscuri asupra sănătăţii omului. Cu toate acestea, nu
există dovezi ştiinţifice în legătură cu riscul dozelor sub 50 mSv pe o durată
scurtă de aproximativ 100 mSv pe an, cercetările arată că efectele benefice
sunt la fel de posibile ca şi cele adverse.
Doze mari, acumulate de radiaţii pot produce cancer, care ar fi
observat peste câţiva (până la 20) ani de la expunere. Acest decalaj face
imposibil de precizat cu certitudine care din mulţimea de posibili agenţi au
cauzat cancerul respectiv. În ţările occidentale aproximativ un sfert din
populaţie moare datorită cancerului, având fumatul, factorii dietetici,
genetici şi puternica expunere la lumina solară ca principale cauze.
Radiaţiile sunt un factor cancerigen slab, dar la expuneri îndelungate cu
siguranţă cresc riscurile asupra sănătăţii.
Organismul are mecanisme de apărare împotriva pagubelor produse
de radiaţii, la fel şi împotriva altor factori cancerigeni. Aceştia pot fi
stimulaţi prin expuneri la doze mici de radiaţii sau dimpotrivă la doze foarte
mari.
Pe de altă parte, doze mari de radiaţii direcţionate spre o tumoare
sunt folosite în terapii de iradiere împotriva celulelor canceroase şi prin
urmare, deseori se salvează vieţi omeneşti. Adesea se foloseşte împreună cu
chimioterapia şi operaţia. Doze mult mai mari sunt folosite pentru
înlăturarea bacteriilor dăunătoare din mâncăruri, pentru sterilizarea
pansamentelor şi a altor echipamente medicale.
Zeci de mii de oameni din ţările dezvoltate lucrează în medii în care
pot fi expuşi la doze mari de radiaţii (mai mari decât nivelul radiaţiilor de
fundal). Prin urmare ei poartă ecusoane care monitorizează nivelul radiaţiilor
la care sunt expuşi. Fişele medicale ale acestor categorii de angajaţi arată că
ei au o rată mai mică de mortalitate datorită cancerului sau altor cauze decât
restul populaţiei şi în unele cazuri, rate mai mici decât angajaţii care lucrează
în medii similare fără a fi expuşi la radiaţii. Ce cantitate de radiaţii ionizante
prezintă pericol?
• 10.000 mSv (10 Sv) pe durată scurtă asupra întregului corp ar cauza
stări de vomă şi scăderea bruscă a celu-lelor albe din sânge şi moartea
în câteva săptămâni; între 2 şi 10 Sv pe durată scurtă ar cauza boli de
iradiere cu posibilitatea crescută că doza ar putea fi fatală;
• 1.000 mSv (1 Sv) pe o durată scurtă este chiar deasupra limitei de a
cauza boli de iradiere imediate la o persoană cu un fizic mediu, dar cu
siguranţă nu ar provoca moartea; dacă o doză mai mare de 1.000 mSv
acţionează o perioadă mai lungă de timp, nu există posibilitatea unor
probleme medicale imediate, dar creează cu certitudine posibilitatea
apariţiei cancerului în anii care vor urma;
INDIA

• peste 100 mSv probabilitatea apariţiei cancerului (în contrast cu


severitatea bolilor de iradiere) creşte direct proporţional cu doza; EUROPA
• 50 mSv este limita minimă la care există dovezi că produce cancer la
adulţi, este de asemenea cea mai mare doză permisă prin lege într-un
an de expunere la locul de muncă;
• 20 mSv/an timp de 5 ani reprezintă limita angajaţilor la radiologie,
industria nucleară, extracţia uraniului;
• 10 mSv/an reprezintă doza maximă la care este supus un miner din
minele de uraniu din Australia;
• 3 mSv/an este doza tipică (mai mare decât cea de fundal) naturală la
care este expusă populaţia în America de Nord, inclusiv o medie de 2
mSv/an datorită radonului din aer;
• 2 mSv/an reprezintă radiaţia de fundal din surse naturale. Aceasta este
aproape de doza minimă la care este expus orice om, oriunde pe planetă;
• 0,3-0,6 mSv/an este intervalul tipic al dozelor de la surse artificiale,
cum ar fi cele medicale;
• 0,05 mSv/an este o fracţiune mică a radiaţiei de fundal care este ţinta
pentru nivelul maxim de radiaţie la gardul unei centrale nucleare
(doza reală este mult mai mică).
Radiaţiile de fundal care apar în mod natural sunt principala sursă de
expunere pentru cei mai mulţi oameni. Nivelele osci-lează între 1,5 şi 3,5
mSv/an, dar poate depăşi 50 mSv/an. Cel mai mare nivel de expunere la
radiaţii de fundal care a afectat un număr mare de oameni a avut loc în
Kerala şi statul Madras (India) unde, aproximativ 140.000 oameni au fost
expuşi la o doză de peste 15 mSv/an de radiaţii γ pe lângă o cantitate
similară datorită radonului. Nivele comparabile s-au măsurat în Brazilia şi
Sudan cu o expunere medie de până la 40 mSv/an. În mai multe locuri din
India, Iran şi Europa nivelul radiaţiilor de fundal depăşeşte 50 mSv, până la
260 mSv (în Ramsar, în Iran). Dozele acumulate de-a lungul vieţii datorate
radiaţiilor de fundal ajung la mii de mSv. Cu toate acestea, nu există dovezi
că ar exista probleme de sănătate datorate nivelului ridicat de radiaţii.
Radiaţiile ionizante sunt generate de industrie şi de medicină. Cea
mai cunoscută sursă de radiaţii sunt aparatele de radio-grafie, folosite în
medicină. Radiaţiile din surse naturale contribuie cu aproximativ 88% din
doza anuală asupra oamenilor, pe când procedurile medicale cu 12%.
Efectele radiaţiilor naturale nu diferă de cele artificiale.
Pentru că expunerea la un nivel ridicat de radiaţii ionizante produce
un anumit risc, ar trebui să încercăm să le evităm în întregime? Chiar dacă
am vrea, acest lucru este imposibil. Radiaţiile au fost întotdeauna prezente în
mediul şi în corpul nostru. Cu toate acestea, putem şi ar trebui să
minimalizăm doza de expunere care nu ne este necesară.
Radiaţiile sunt foarte uşor de detectat. Există o varietate de
instrumente simple, sensibile, capabile să detecteze mici cantităţi de radiaţii
naturale sau artificiale. Există patru căi prin care oamenii se pot proteja de
sursele cunoscute de radiaţii.
1. limitarea duratei expunerii: pentru oamenii care sunt expuşi la radiaţii
pe lângă cele de fundal datorită naturii muncii lor, doza este micşorată
şi riscul îmbolnăvirii în principiu eliminat prin limitarea duratei
expunerii;
2. distanţa: la fel cum căldura unui foc este mai mică cu creşterea
distanţei, şi intensitatea radiaţiilor descreşte direct proporţional cu
distanţa de la sursă;
3. bariere: barierele de plumb, beton sau apă oferă o protecţie bună
împotriva radiaţiilor penetrante cum ar fi radiaţiile γ. Prin urmare,
materialele radioactive sunt adesea depozitate sau mânuite în apă sau
cu ajutorul roboţilor în camere construite din beton gros sau cu pereţi
îmbrăcaţi în plumb;
4. depozitare: materialele radioactive sunt izolate şi ţinute în afara
mediului. Izotopii radioactivi (de ex. cei pentru medicină) sunt
eliminaţi în încăperi închise, în timp ce reactoarele nucleare funcţionează
într-un sistem cu bariere multiple care împiedică scurgerile de material
radioactiv. Camerele au o presiune atmosferică scăzută, astfel încât orice
scurgere ar avea loc nu ar ieşi din încăpere.
Standardele de protecţie împotriva radiaţiilor sunt bazate pe
mentalitatea con-servativă că riscul este direct proporţional cu doza, chiar şi
la nivele mici, cu toate că nu există dovezi despre riscurile la nivele mici.
Această presupunere, numită „ipoteză liniară nelimitată” (linear no-threshold
hypothesis) este recomandată ca protecţie împotriva radiaţiilor, propusă
pentru stabilirea nivelelor admise de expunere la radiaţii a peroanelor.
Această teorie presupune că jumătate dintr-o doză mare (unde efectele au
fost observate) va cauza efecte de două ori mai mici, ş.a.m.d. Aceasta duce
în eroare dacă este aplicată unui număr mare de oameni expuşi unei doze
mari de radiaţii ar putea duce la măsuri inadecvate împotriva iradierii.
Cele mai multe dovezi care au condus la standardele de azi provin de la
supravieţuitorii bombei atomice din 1945 care au fost expuşi la doze foarte mari pe o
durată scurtă de timp. Pentru stabilirea riscului estimativ, s-a presupus că organismul
uman poate vindeca efectele expunerii la doze mici, dar pentru nivele mici de
iradiere, gradul de protecţie este indiscutabil conservativ.
Cele mai multe ţări au propriul sistem de protecţie radiologică care
deseori se bazează pe recomandările comisiei internaţionale cu privire la protecţia
radiologică (ICRP). Cele trei capitole din recomandările ICRP sunt:
• justificarea: nici o activitate nu trebuie adoptată decât dacă produce un
beneficiu pozitiv;
• optimizarea: toate expunerile trebuie menţinute la un nivel cât mai
mic, acceptabil;
• limitarea: expunerea indivizilor nu trebuie să depăşească limitele
recomandate;

Protecţia împotriva radiaţiilor este bazată pe recomandările ICRP


atât pentru categoriile ocupaţionale şi cele publice.
Expunerea maximă nu trebuie să depăşească 1 mSv/an, în medie, timp
de 5 ani.

Lectiile Cernobâlului
“Omenirea ar trebui sa-si schimbe
optica asupra a ceea ce se poate
numi calamitate mondiala”
Dillwyn Williams

Am comemorat, de curând, 15 ani de la catastrofa de la Cernobâl, cel


mai mare dezastru nuclear din istoria omenirii. Explozia reactorului de la
aceasta centrala nucleara din Belarus, în 1986, a dus la eliberarea unor
cantitati enorme de izotopi radioactivi, aproximativ 1 019 becquereli, iar
norul radioactiv a afectat zone întinse din Belarus si nordul Ucrainei si o
mica parte a teritoriului Rusiei; un grad mai scazut de radioactivitate a fost
depistat pe toata emisfera nordica. La început, raspunsul organizatiilor
internationale fata de necesitatea de a studia consecintele exploziei pe
termen lung asupra sanatatii a fost lipsit de coordonare si nu este nici in
prezent adaptat cerintelor. În 1990, Organizatia Mondiala a Sanatatii a
primit, din Japonia, 20 de milioane $ (14 milioane £) pentru a investiga
efectele asupra sanatatii, dar donatia a fost controlata efectiv de catre un
singur oficial, multi bani au fost cheltuiti fara justificare, iar rezultatele au
fost dezamagitoare. Tot în 1990, Agentia Internationala pentru Energie
Atomica a efectuat o investigatie separata. Rezultatele cu privire la
posibilele consecinte asupra sanatatii au fost, în general, linistitoare, cu toate
ca se cunosteau cazuri de neoplasme tiroidiene la copii. SUA si Uniunea
Europeana au semnat tratate separate cu guvernele implicate, permitându-le
sa investigheze efectele asupra sanatatii. La început, Uniunea Europeana si
filiala europeana a OMS au jucat un rol principal în atragerea atentiei asupra
incidentei neoplasmului tiroidian la copii, dar ulterior au aparut studii
separate ca, de exemplu, cel al Fundatiei Memoriale pentru Sanatate
Sasakawa din Japonia. S-au implicat, fiecare in parte, si Unesco, Crucea
Rosie Internationala, precum si mai multe alte organizatii si state. Au fost
obtinute mostre de tesut tiroidian de catre diverse grupuri de cercetatori care,
uneori, nici nu aveau vreo aprobare guvernamentala; au existat si situatii în
care diferite colective de cercetare si-au publicat rezultatele experimentelor
pe tumori fara sa stie ca aceleasi date fusesera obtinute si de alti autori.
În cele din urma, corpul medical al oamenilor de stiinta reprezentând
asociatiile internationale pentru studierea tiroidei a luat initiativa unei
coordonari a cercetarilor in domeniu. La treisprezece ani de la data petrecerii
incidentului s-a ajuns la un acord între guvernele din Belarus, Federatia Rusa
si Ucraina, împreuna cu Institutul National de Cancer al SUA, Fundatia
Memoriala pentru Sanatate Sasakawa din Japonia si OMS, ceea ce a dus la
crearea bancilor pentru tumori. În prezent, prin intermediul unui centru de
coordonare din Cambridge, cercetatorii au acces la o documentare completa
asupra ADN-ului si ARN-ului din tesuturile tiroidiene normale si tumorale.
Lipsa de cooperare dintre organizatiile internationale, manifestata în
primii ani de dupa accidentul de la Cernobâl, a fost influentata de mai multi
factori. Unele organizatii nu doreau sa sprijine studiile pentru care nu
primisera fonduri suficiente, pe de-o parte si din cauza conflictelor dintre
personalitati. OMS Geneva a considerat oportun sa controleze coordonarea
internationala, dar corpurile de finantatori s-au opus ideii de a renunta la
control, date fiind problemele cu care se confruntasera programele OMS
anterioare. O prima dificultate majora a reprezentat-o faptul ca multe
persoane au anticipat un ritm scazut de crestere a incidentei neoplasmului
tiroidian, cu o perioada de latenta de 10 ani; ei au manifestat o atitudine
reticenta în ceea ce priveste acceptarea rapoartelor unei cresteri accentuate la
patru sau cinci ani dupa explozie. In anumite situatii, reticenta parea sa
reflecte regula generala conform careia gradul de rigurozitate a datelor
necesare pentru a accepta existenta unei legaturi intre cauza si efect este
strâns corelata cu interesul manifestat de indivizi sau de organizatii fata de
rezultatul cercetarii.
Dupa explozia de la Cernobâl au aparut aproximativ 2 000 de cazuri de
neoplasm tiroidian la persoanele care, în perioada expunerii la niveluri
radioactive crescute, erau copii sau adolescenti.7-9 Din fericire, nu s-au
inregistrat decât putine decese în cazurile respective (E Demidchik,
comunicare personala). Nu trebuie sa ne limitam, însa, numai la efectele la
nivel tiroidian, desi primele emanatii nocive aveau o concentratie foarte
mare de iod radioactiv. S-a pretins ca in rândul populatiei expuse s-a
inregistrat atât o crestere a incidentei afectiunilor de natura imunitara si a
malformatiilor congenitale, cât si o diversitate a formelor de cancer; lipsesc,
însa, studiile adecvate. La fel, la copiii ai caror parinti au fost expusi la
radiatii, exista dovezi ale cresterii instabilitatii microsatelite.10 Nu sunt
cunoscute efectele pe termen lung ale traiului într-un mediu contaminat cu
cesiu-137; ar putea aparea si efecte tardive ale iodului radioactiv ca, de
exemplu, la nivelul sânului.
Este necesar sa se studieze, la nivel international, toate efectele pe care
explozia de la Cernobâl le-a exercitat pe termen lung asupra sanatatii;
trebuie incluse confirmari ale diagnosticelor initiale, rolul unor determinari
sigure si corelarea incidentului cu valorile dozimetrice. Pentru desfasurarea
unui astfel de studiu ar fi necesar sa se aloce doar o mica parte din fondurile
pe care Occidentul le ofera Ucrainei pentru a închide si ultimul dintre cele
patru reactoare de la Cernobâl. În lipsa unui studiu adecvat nu se va putea
face o evaluare autorizata a tuturor consecintelor; drept urmare, s-ar putea ca
unele grupuri sa accepte neconditionat cele mai grave dintre efectele
pretinse, iar altele sa afirme ca pe termen lung nu au fost decelate decât
cazuri de neoplasm tiroidian.
Un alt exemplu al corelatiei dintre gradul de rigurozitate a datelor
stiintifice si interesul fata de rezultatele cercetarii ni-l ofera raspunsul la
problemele încalzirii globale. Este important sa ne intrebam nu daca exista
efectiv o corelatie intre cauza si efect, ci daca este sau nu posibil ca influenta
activitatii umane asupra fenomenului de încalzire globala sa justifice
modificarea acestei activitati. Raspunsul este, categoric, da, si, in acest sens,
gradul în care contributia activitatii nucleare ar putea reduce încalzirea
globala trebuie supus unei dezbateri serioase, bazate pe compararea tuturor
efectelor exercitate de generatoarele de energie conventionala si nucleara
asupra sanatatii. Sunt, insa, greu de depasit dificultatile create atât de
exagerarea pretinselor consecinte ale Cernobâlului asupra sanatatii, cât si de
erorile si musamalizarile care apar chiar la nivelul industriei nucleare.
Este putin probabil ca explozia de la Cernobâl sa reprezinte ultimul
dezastru nuclear major; indubitabil, vor mai aparea si alte evenimente care
sa impuna o reactie la nivel mondial. Agentiile internationale au întâmpinat
dificultati considerabile în gestionarea unui eveniment cu semnificatie
mondiala, survenit în cadrul unui puteri mondiale izolata stiintific si supusa
ea insasi unor uriase schimbari economice si politice. Pentru a evita astfel de
confuzii, pe viitor e bine sa fie avuta in vedere posibilitatea aparitiei unor
situatii conflictuale între suveranitatea tarii unde s-a produs incidentul si
importanta lui pentru restul lumii, asigurându-se o investigatie impartiala. În
ceea ce priveste consecintele unor atare incidente asupra sanatatii, este
evident rolul conducator al OMS care, fata de 1986, si-a schimbat
considerabil optica in aceasta privinta. Este oportuna implicarea organizatiei
nu atât in coordonarea, cât in facilitarea cercetarilor, care ar putea sa fie
controlate de grupuri de experti independente, selectate de organizatiile
stiintifice internationale de profil, precum si de statele care fie sunt interesate
direct, fie doar finanteaza studiile.
Este necesar sa tragem învataminte din accidentul de la Cernobâl si sa
hotarâm cum anume sa coordonam implicarea statelor lumii în investigarea
unor dezastre majore, astfel încât de beneficiile obtinute sa se bucure atât
tara afectata, cât si întreaga omenire. Vom reusi, astfel, sa reducem riscul
producerii unor noi dezastre si sa ne dezvoltam capacitatea de-a gasi solutiile
adecvate in cazul in care apar consecinte nedorite.
Cercetarile efectuate de DW au fost finantate de Comisia Europeana.
Participarea lui la conferinte a fost sprijinita de Comisia Europeana, OMS si
Fundatia Sasakawa. A fost implicat în infiintarea Bancii de Tumori de la
Cernobâl (sprijinita de organizatiile mentionate, precum si de NCI), fiind si
presedinte al proiectelor ei stiintifice. Nu a primit nici o recompensa
personala de la nici una dintre organizatiile mentionate în editorial.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai complet site cu referate