Obstea

Pentru majoritatea oamenilor, perioada medievală a fost una marcată de războaie

religioase, oprimări, cruciade, mari descoperiri geografice, şi mai presus de toate
oprimarea claselor sociale inferioare. Adevărul pare a fi uşor diferit.

În perioada medievală ţăranii şi sătenii alcătuiau cea mai mare partea populaţiei
Europei. Istoricii estimează că în acele vremuri circa nouă din zece oameni erau
ţărani, fermieri sau lucrători ai pământului. Marea majoritatea a acestora erau şerbi,
iobagi legaţi de pământ. O mică parte erau ţărani liberi care nu aveau statut de sclavi
ai nobililor şi care erau obligaţi să plătească o rentă fixă pentru pământurile lor.
Unii dintre ei deveneau bandiţi şi tâlhari. Un sat din acele vremuri adăpostea de
regulă între zece şi şaizeci de familii. Fiecare astfel de familie trăia într-o locuinţă
din lemn sau pământ iluminată doar cu opaiţe. Casele erau prevăzute cu cuptoare şi
sobe. Podelele erau acoperite cu rogojini din nuiele sau stuf, iar în casele lor intrau
libere păsările de curte, porcii sau câinii. Paturile erau făcute din baloţi de paie
aşezaţi pe crengi, iar pe timpul nopţii, ţăranii se acopereau cu ţesături de lână sau
blănuri de animale.

Toţi ţăranii lucrau din greu pentru nobilul care-i adăpostea pe moşiile sale. De fapt,
jumătate din munca lor zilnică era făcută în beneficiul nobilului. Ţăranii munceau
pe atunci la câmp, în agricultură, tăiau şi transportau lemne din păduri, ciopleau şi
transportau piatră pentru construcţii şi serveau ca gonaci la vânătorile aristocraţilor.

Ţăranii erau obligaţi de asemenea ca o zecime din totalul veniturilor sau produselor
lor să fie donată Bisericii. În timp de război sau chiar lupte interne pentru putere, toţi
ţăranii bărbaţi, de la adolescenţi la bătrâni, erau obligaţi să se înroleze şi să lupte în
oastea nobilului suzeran de care aparţineau.

Perioadele de foamete erau frecvente, iar epidemiile le decimau deseori animalele

domestice. Îngheţurile, inundaţiile sau seceta le distrugeau deseori recoltele.

Ţăranii medievali se hrăneau rareori cu carne, căci carnea era un aliment deosebit de
scump pe atunci, fiind rezervat îndeosebi nobililor, aristocraţilor şi cavalerilor. La
masă, bărbaţii mâncau întotdeauna primii, căci ei erau forţa de muncă şi stâlpul
familiei, iar femeile şi copiii lor mâncau tot ce mai rămânea după ce capul familiei
îşi astâmpăra foamea.

Deoarece pe atunci se respectau toate sărbătorile religioase, istoricii estimează că

ţăranii munceau efectiv doar 260 zile pe an, în restul zilelor odihnindu-se sau
mergând la biserică, în pelerinaje, vizitând târgurile şi bâlciurile sau întrecându-se în
concursuri diverse, dansând sau organizând lupte între animale. 

Boieri

2
Boierul era un mare stăpân de pământ care deținea și o funcție înaltă în stat; nobil,
persoană din aristocrația feudală[1] est-europeană. Termenul poate proveni din
cuvântul "boi"; un om bogat este un proprietar de boi sau boier [2].
În Țările Române, clasa boierească a provenit inițial din conducerea comunităților
rurale de la începuturile Evului Mediu.
Cu timpul boierii s-au diferențiat în mari boieri (proprietari ai unor mari moșii și
deținători ai unor dregătorii importante în administrație) și mici boieri (ce dețineau
proprietăți funciare mai mici și poziții administrative mai puțin însemnate).
Din prima clasă boierească făceau parte înalții demnitari, miniștrii și curtenii
domnitorului: marele postelnic, marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele
spătar, marele vistiernic și marele agă, supranumiți și boierii veliți sau divaniți,
ori boierii cu barbă, pentru că numai lor li se permitea portul acestei podoabe
capilare.[3]
Boierii din următoarea clasă erau paharnicul, clucerul, stolnicul și comisul, iar
boierii din clasa a III-a erau slugerul, pitarul, serdarul, șetrarul, medelnicerul,
portarul, armașul și clucerul de arie. Tuturor acestora le era permis portul doar de
mustață.[3]
Distincția rangurilor boierești se mai putea face și în funcție de blănurile purtate, de
forma și dimensiunea ișlicului ori de nuanța giubelelor.[3]

Societatea feudală. Ţărănimea

Societatea medievală a cunoscut două tipuri de ţărani: liberi şi dependenţi.

Ţărănimea liberă:

 era proprietară a pământului, deţinea gospodării proprii şi era organizată în obşti

săteşti;
 ţăranii liberi aveau obligaţii numai faţă de stat şi de Biserică;
 pământul deţinut de un ţăran liber putea fi lăsat moştenire urmaşilor săi;
 pădurile şi păşunile erau stăpânite în comun de ţăranii liberi;
 în Evul Mediu, numărul ţăranilor liberi a scăzut constant, dar aceştia au rămas
numeroşi în regiuni izolate (Elveţia, Scoţia, iar în Ţara Românească şi Moldova,

2
 până în secolul al XVI-lea).

Ţărănimea dependentă sau aservită:

 se mai numeau iobagi sau şerbi şi lucrau pe domeniile u ale mănăstirilor;

 ţăranii dependenţi şi-au pierdut libertatea de strămuta--re de pe un domeniu
feudal pe altul, nobilii asigurându-şi astfel forţa de muncă pentru domeniile pe
care le stăpâneau;
 ţărănimea dependentă, care muncea pe rezerva seniorului, nu avea pământuri
proprii şi le era încredinţată de nobili spre folosinţă loturi de pământ. Ea poseda
doar o gospodărie, unelte de lucru şi animale.
 obligaţiile ţăranilor aserviţi faţă de nobili erau numeroase: în muncă (clacă),
în produse (dijmă) şi în bani (în cens).
 urmaşii ţăranilor aserviţi erau tot şerbi.

2
Condiţiile grele de trai, încercarea nobililor de aservire a ţăranilor liberi şi obligaţiile
crescânde faţă de nobili a ţărănimii dependente au reprezentat cauze ale
unor răscoale.

Rolul biserici

Cum societatea medievală a fost descrisă ca fiind împărțită în cele trei ordine: cei
care se luptă, cei care muncesc și cei care se roagă, nu putem să nu ne oprim
atenția asupra rolului avut de Biserică în această perioadă. În acest context, clericii
beneficiau de o poziție privilegiată, așezămintele religioase primind de-a lungul
timpului numeroase danii funciare, ceea ce a făcut ca acestea să devină proprietare
ale unor domenii funciare întinse. Școlile bisericești de la mănăstirile Cozia, Neamț,
Bistrița Olteană, Putna, Tismana, Hurezi, Sfinții Trei Ierarhi ș.a. au luminat
societatea românească în Evul Mediu și în perioada modernă promovând atât
teologia cât și științele moderne.

De la Alexandru Ioan Cuza și până astăzi Biserica Ortodoxă Română a trecut prin
grele încercări din cauza secularizării minții și comportamentului uman, a
îndepărtării clasei politice de valorile fundamentale ale creștinismului, care nu este
doar o religie între altele, ci este un mod de viață inspirat, experimentat și propus de
Fiul lui Dumnezeu, Viața vieții noastre.

2
Legătura dintre Biserică și societatea românească va continua, în ciuda tuturor
atacurilor interne și externe, pentru că Biserica nu este bunul unei persoane sau al
unei comunități restrânse și timide. Legătura dintre Biserică și Școală va exista,
pentru că aproape toți copiii și profesorii sunt botezați în numele Preasfintei Treimi
și al Mântuitorului Iisus Hristos, despre a cărui învățătură,  Gamaliel, învățător de
Lege a zis în contextul prigonirii apostolilor

2
Proiect Istorie
Elev :Scarisoreanu Andrei
Profesoara : Carmen Roaita
Materie: Istorie