Viața cotidiană

în
Evul Mediu

REALIZAT: Chechiu Angelina

Grupa: 1JUR-2311
 ~Familia, așezările,
alimentația, sărbătorile,comerțul și
transportul,credința și
biserica, proprietatea,meșteșugul~
• Evul Mediu (epoca mijlocie) a fost în istoria europeană perioada
dintre Antichitate și epoca modernă.
• Perioada medievală este subdivizată în trei faze: Evul Mediu Timpuriu, Evul
Mediu clasic și Evul Mediu Târziu.
• Această epocă a început în anii 200-600, și s-a încheiat în 1500-1700.
• Epoca s-a caracterizat prin invazii din Asia Centrală, dezvoltarea a trei mari
religii: Creștinismul, Islamul și Budismul, precum și amploarea contactelor
comerciale și militare dintre civilizații.
• Evul Mediu a debutat cu Declinul și căderea Imperiului Roman de Apus în
anul 476 și s-a încheiat cu Căderea Constantinopolului în 1453, marcând
tranziția spre Renaștere, epoca marilor descoperiri și modernitate.
 I- FAMILIA
 Ierarhia sociala-nobilimea(oamenii bogați),
clerul(reprezentanții Bisericii) și țărănimea
 Femeia a fost definita prin trupul sau, sexul sau, prin
relațiile sale cu grupurile familiale- Nevasta, vaduva sau
fecioara
 In Evul Mediu, casatoria este in primul rind o "pace'
 Fetele sint date abia adolescente (12-13 ani) unui sot cu
mult mai virstnic. Barbatii, in ceea ce-i priveste, par a
cadea in "capcana insuratorii' la o virsta mai tirzie decit
inainte.
 Barbatul are o autoritate "fireasca' asupra sotiei,
slabiciunea si inferioritatea naturii feminine impun, inca
din Antichitate, ca domeniul in care femeile dispun de o
anumita autonomie sa fie bine circumscris. Desigur,
acest domeniu este in primul rind casa, spatiu in acelasi
timp ocrotit si inchis.
 De la virsta cea mai frageda, fetele vor toarce, vor tese,
vor coase si vor broda fara incetare; li se va acorda cu atit
mai putin timp pentru a se juca, a ride si a dansa cu cit vor
fi de familie mai buna si inzestrate cu mai multa onoare.
II- Așezările
 Așezările urbane erau foarte aglomerate. Din acest
motiv, erau mai insalubre decât satele, având și o
rată a îmbolnăvirilor și a mortalității mai mare.
Pierderile de populație erau însă compensate prin
fenomenul imigrației de la sat la oraș. Pe de altă
parte, noii veniți erau de cele mai multe ori
necalificați și puteau cauza probleme și turbulențe.
 Orașele se dezvoltă și ca poli de putere, în jurul
castelelor. Comercianții locuiesc acolo pentru a
profita de clientelă, oamenii care locuiesc și
lucrează la castel, iar alții care văd în castel un loc
de refugiu în caz de atac.
 Cea mai mare parte a dezvoltării urbane se
datorează totuși artizanilor. Construcția de biserici
și catedrale mari atrage astfel mulți constructori în
orașe. Noile meserii care s-au răspândit din secolul
al XI-lea duc la o concentrare a acestei activități,
care nu mai poate fi practicată în mediul rural, ca și
mai înainte. Există, de asemenea, măcelari, brutari,
croitori.
 III- Alimentația
• În Evul Mediu mâncarea românilor era
compusă din cereale (grâu, mei, orz,
puţină linte sau secară), carne (vite mari,
oi, porci, rar păsări), legume puține (varza
era pe primul loc) şi miere.
• În perioada medievală românii erau mari
consumatori de carne și de vin.
• Unicul condiment era sarea, piperul era
foarte rar și scump
• Pâinea era o raritate în cazul țăranilor șerbi
IV- Sărbătorile  Cea mai importantă trăsătură e epocii care
transpare prin toți porii acestei serbări tematice
sibiene este bucuria de a trăi și capacitatea de a
împărtăși ceea ce ai mai bun și mai valoros cu
aproapele. Plonjon în mentalul colectiv. Este un
eveniment cu extrem de multă personalitate, care
îi inspiră pe toți cei prezenți, pe toți cei veniți către
animatori, actori, târgoveți, magisteri, trubaduri,
cavaleri și breslași – la un joc extrem de
provocator, cel de-a călătoria în timp.
 Nobilii preferau turnirul și vânătoarea
 Sărbătorile era un prilej de distracție prins
dansuri , cântece și petreceri
V- Comerțul și
transportul
 Comerțul devine o activitate specific urbană, desfășurat în arii europene, ca
Italia de nord și centrală, Flandra și nordul Franței, vestul și sudul Germaniei,
litoralul Marii Baltice, sudul Angliei. În 1356, orașele din zona baltica și a Marii
Nordului s-au unit într-o asociație internațională,"Hansa", care domina comerțul
din regiune. Negustorii s-au organizat în ghilde, asociații profesionale care le
apărau interesele.
 Companiile anonime pe acțiuni erau alcătuite pentru a permite concentrarea
unor mari capitaluri, necesare operațiunilor comerciale de anvergură. Spre
deosebire de companiile privilegiate, în cadrul companiilor pe acțiuni
participațiile diferiților negustori erau administrate în comun de către un consiliu
de administrație, ales și responsabil în față acționarilor
 Schimburile comerciale s-au diminuat. Se mai mențineau legăturile cu Imperiul
Bizantin, întreținute de negustorii sirieni sau evrei. Se bătea moneda de aur în
regatul franc. Treptat, circulația monetară s-a redus. Apar monede noi, de argint,
ca sceattas din lumea frizonă și din insulele britanice. Odată cu ruralizarea
societății, orașele decad ca centre de producție, păstrându-și doar rolul politic și
religios.
 Dezvoltarea acestui comerț cu bunuri de larg consum și accentuarea diviziunii
inter-regionale a muncii a reprezentat una dintre trăsăturile cele mai pregnante
ale modernizării economice.
 Una dintre inovațiile europene în funcționarea comerțului cu bunuri de larg
consul a fost bursa, care era o instituție-piață, unde agenții economici efectuau
tranzacții de baza pe eșantioane sau de standarde acceptate ale diferitelor
mărfuri.
VI- Credința și Biserica
• Principalul sistem de referință în Evul Mediu
era oferit de religia creștină.
 Înainte de generalizarea stilului de viață modern și a valorilor
seculare, religia nu se rezuma la o practică duminicală.
 Preceptele creștine constituiau reperul pentru conduita
individuală, în relațiile sociale, precum și în materie de justiție și
guvernare. Biserica asigura totodată asistența spirituală și
ajutorul material tuturor celor ce-l solicitau.
 Oamenii Bisericii au vegheat la păstrarea moștenirii culturale a
antichității, dar au supus-o unei selecții și au reinterpretat-o în
sens creștin. Din această poziție, clericii au activat ca
funcționari și consilieri ai conducătorilor politici.
 Cultura a devenit un monopol al Bisericii și s-a menținut astfel
până spre sfârșitul Evului Mediu. În Occident, printre cei mai
importanți autori creștini îi amintim pe sfântul Augustin, sfântul
Grigore cel Mare sau sfântul Toma din Aquino. În Răsărit, de o
influență deosebită s-au bucurat sfinții Vasile cel Mare, Grigore
de Nazianz, Ioan Gură de Aur ori Grigore Palama.
 Chiar și la nivelul comunităților locale, personajul cel mai
influent era preotul. Nu numai că oficia slujbele religioase și
administra sacramentele, dar îi consilia și îi îndruma pe enoriași
în probleme dintre cele mai diverse.
 Orice societate, orice epocă se caracterizează prin diversitate,
unanimitatea părerilor și a convingerilor nu poate fi niciodată
atinsă. De asemenea, de-a lungul unei perioade de 1000 de ani,
lumea medievală a trecut prin schimbări, inclusiv în domeniul
religiei. De aceea, trebuie avut în vedere, atunci când ne referim
la religiozitatea medievală, multitudinea de preocupări și de
atracții ale vieții, dar și pluralitatea practicilor pioase.
VII- Proprietatea
• Alodiu reprezenta o proprietate
deținută sau moștenită ori proprietate liberă și
desemna proprietatea în sens juridic în Evul Mediu și Epoca
modernă timpurie (care era aproape întotdeauna un teren în
oraș sau în afara orașului) asupra căruia posesorul,
proprietar sau moștenitor, putea dispune liber.
• Fiind o moștenire de familie, alodiul se deosebește ca sens
de feudă și de curtea feudală. Alodiile puteau fi deținute
atât de oamenii liberi cât și de nobili sau prinți. Dacă aceștia
aveau și calitatea de suveran, ei își exercitau drepturile de
suveran în posesiunile lor alodiale, iar funcția de conducere
(de exemplu într-un comitat) și-o exercitau în feuda
imperială.
• Alodiile puteau fi moștenite și de fiicele proprietarului, în
timp ce feudele se întorceau la suveran atunci când o
familie se stingea pe linie masculină. Feudele puteau să
treacă în proprietate personală căptând denumirea de
alodiu.
• Averea privată a unei familii princiare este denumită și
proprietate alodială, în contrast cu posesiunile fiscalizate
(care aparțineau trezoreriei sau domeniilor statului).
• Prin urmare, proprietatea nu era legată de îndeplinirea
obligațiilor proprietarului în raport cu alte persoane. Alodiul
putea fi dat moștenire în mod liber conform legislației locale.
Inițial veniturile rezultate de pe proprietățile alodiale nu
erau impozitate de suveran.
• În Evul Mediu alodiul preceda ca poziție reședința centrală,
respectiv cetatea.Acolo locuiau adesea membri ai familiei unui
cavaler, iar reședința cavalerului purta denumirea populară de
castel. Castelele erau construite astfel încât să permită
respingerea unor atacuri mici și puteau oferi protecție
sătenilor.
• Proprietatea alodială putea să apară și atunci când feudalul
renunța la drepturile sale în favoarea vasalului. Pământul
desțelenit era considerat de prinți proprietate alodială. De
asemenea, se întâmpla ca oamenii liberi să fie uneori
pedepsiți de suveran pentru o infracțiune prin transformarea în
feudă a proprietății lor libere de la plata impozitului sau de alte
obligații.
 VIII- Meșteșugul
• Sectorul prelucrător a cuprins o gamă variată de activități:
meșteșuguri alimentare-morăritul, brutăritul, tranșarea și conservarea
cărnii, prepararea lactatelor și a băuturilor alcoolice; meșteșuguri
pentru producerea îmbrăcămintei-pielăritul, torsul, țesutul, croitoria,
blǎnǎritul, cojocăritul; olăritul, meșteșuguri pentru obținerea și
prelucrarea metalelor, meșteșuguri pentru construcții și de producere
de obiecte gospodărești.
• Ca centru de producție și de desfacere, orașul era caracterizat de
prezența meșteșugarilor. Un rol important l-au avut meșteșugurile
textile, ca postovăritul din orașele italiene, Flandra, nordul Franței,
Anglia și Germania
• Erau meșteșuguri pentru prelucrarea metalelor pentru a obține unelte
și arme, cele legate de construcții, șantierele navale, cele alimentare
(brutării și măcelarii). Meșteșugurile erau practicate de meșteri
patroni, care aveau un atelier în care lucrau câțiva lucrători salariați
(calfe) și ucenici.
• Perioada de ucenicie începea din adolescență, și în funcție de
meșteșugul învățat, putea dura 2-12 ani. După terminarea perioadei de
ucenicie, dacă își dovedea competență profesională printr-o probă
desfășurată în fața membrilor breslei, ucenicul devenea calfă, lucrător
salariat, dacă nu putea să-și deschidă un atelier.