Ministerul Educației Naționale

Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Centrul Universitar Nord Baia Mare
Facultatea de Litere
Domeniul Teologie Ortodoxă Pastorală

Starea lumii greco-romane

la
Întruparea Mântuitorului
-Lucrare de Seminar-

Coordonator: Studenți:
Pr. Lect. Univ. Dr. Pop Dragoș
Dorinel Dani Podeleanu Radu-Călin

Baia Mare
2018
 Cuprins

I. Lumea Greco-Romană .................................................................................... 2

II. Starea religioasă, morală și socială în Imperiul Roman ................................. 4
III. Lumea iudaică. Situația evreilor la venirea Domnului ................................ 6
IV. Locașuri de cult ale iudeilor. Partidele iudaice și diaspora evreiască ......... 7
V. Concluzii ......................................................................................................... 8

1
 I. Lumea Greco-Romană

Lumea greco-romană este reprezentată de către cel mai mare imperiu din aceea
vreme, adică din Imperiul Roman. Pentru a putea înțelege puterea și dominația acestui
Imperiu, va trebui să ne întoarcem în trecut, la începuturile acestui Imperiu. Acest Imperiu a
crescut treptat, precum spun istorici antichității, de la statul Roma, câștigând Italia, iar mai
apoi cucerind întereaga lume antică. Dintr-un stat mic s-a creat un Imperiu ca întindere de
măsura unui continent. În mijocul acestui Imperiu se afla Marea Mediterană, cuprinzând pe
toată lumea din jurul acestei mări, întinzându-se pe trei continente (Europa, Africa și Asia),
de la Oceanul Atlantic și Marea Nordului până la granițele cu Armenia, Arabia și Marea
Roșie, din Bretania de la Rin și Dunăre până la marginea Saharei și a Etiopiei. După venirea
la conducere a Împăratului Traian (98-117), extinderea a continuat, cucerind Dacia, ajungând
la Marea Caspică și Golful Persic.
Cu ajutorul acestor mișcări politice și militare, în primul secol creștin s-a realizat
foarte ușor și răspândirea creștinismului, în întreg imperiul, printr-un cadru geografic foarte
bine determinat. Întreaga lume civilizată, dintre ea făcând excepție doar niște regate mai puțin
cunoscute din Orientrul Îndepărtat, era sub dominația Imperiului Roman.
Istoricul Dumitru Tudor spune că „Cetatea celor șapte coline” se transformase într-o
putere mondială din punct de vedere teritorial, militar și economic, dar ea păstra tot vechea
structură politică de stat-oraș, din vremea de când era capitala unei republici, instaurată după
alungarea regilor.”1
Părintele Rămureanu, în manual său de Istorie Bisericească Universală, spune că
„după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, Mântuitorul s-a născut când a venit «plinirea
vremii» (Galateni IV, 4).” 2
La Nașterea Domnului, împărat al Imperiului Roman era
Împăratul Augustus (31 î.d.Hr. – 14 d.Hr.). În Evanghelia Sfântului Luca, statul roman este
numit și „lumea” (Luca II, 2). Precum spune părintele Rămureanu, cele mai importante orașe
sau centre politice din Imperiu erau: Roma (capitala), Alexandria, Antiohia, Corint, Efes,
Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon).

1
DUMITRU TUDOR – „Figuri de împărați romani”, vol. 1 – Editura enciclopedică română, București, 1974,
p. 7;
2
PR. PROF. DR. IOAN RĂMUREANU – „Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Institutele
Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române vol. 1 (1-1054)” – Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 1975, p. 27;

2
 Totuși, trebuie să cunoaștem mult mai bine împrejurimile Țării Sfinte de la aceea
vreme, precum faptul că deja la Venirea Mântuitorului, Palestina și Țara Sfântă erau deja
ocupate de către romani, de aceea va trebui să urmărim foarte îndeaproape acest imperiu.
Armata, funcţionarii şi legile asigurau ordinea şi liniştea. Popoarele supuse erau
mulţumite de pacea (pax romana) care era asigurată şi garantată, ceea ce crease o situaţie
binefăcătoare, apreciată de către creştini. Întinderea Imperiului, desfiinţarea graniţelor,
uşurinţa legăturilor printr-o reţea de comunicaţii rapide, care sunt renumite în Europa, (spre
exemplu aşa-zisele drumuri: Via Apia, Via Aurelia, Via Flaminia,Via Augusta, Via Ignatia),
vor contribui din plin la rapiditatea propovăduirii Evangheliei lui Hristos. Ca mijloc de
înţelegere era folosită limba greacă, în dialectul comun s-au scris şi cărţile Noului Testament.
Limba greacă era vorbită şi înţeleasă în mai tot Imperiul, mai ales în Răsărit.
Părintele Profesor Adrian Gabror spune că „în contextul acestor expansiuni ale
Imperiului roman şi în diversitatea evenimentelor care l-au frământat, s-a născut Creştinismul
şi s-a răspândit în tot cuprinsul său, chiar depăşindu-i frontierele, devenind o religie
universală. Mântuitorul se întrupează în timpul domniei lui Augustus, iar activitatea Sa
publică are loc în timpul lui Tiberiu. Perioada importantă a răspândirii creştinismului a
curpins domniile lui Claudiu şi Nero. Iar scrierea ultimii cărţi neotestamentare şi moartea
ultimului Apostol, Ioan, autorul ei, au loc în timpul lui Domiţian (81-96).”3

3
PR. LECT.DR. ADRIAN GABOR – „Biserica și Statul în primele patru secole” – Editura Sophia,
București, 2003, p. 10;

3
 II. Starea religioasă, morală și socială în Imperiul Roman

În Imperiul Roman, excepție făcând iudeii, celelalte popoare ereau politeiste și

idolatre. Erau foarte multe culte, aproape fiecare popor avea propria religie. Statul,
conducerea, le accepta pe toate, înafară de unele culte pe care le considerau periculoase
(cultul druzilor din Galia, sau unele culte egiptene sau siriene), iar mai târziu și creștinismul.
Atât religia romană, cât și cea greacă era în decadență, pentru că erau doar niște culte
formaliste, fără dogme sau istorie, bazându-se doar pe rituri și mister. În religia greacă, cea
4
mai mare parte a religiei erau misterele, mai ales cele ale lui Eleusis. Aveau un caracter
mistic, care influențau foarte mult, mai ales în cultele orientale, spre exemplu în cultele
zeităților Cybele, Atttis, Isis, Osiris; având idei religioase deosebite: ideea de păcat, de
renaștere, de curățire, de nemurire, precum și alte rituri și ospețe sacrale; acestea din urmă
tinzând spre monoteism și universalism.
Din aceste culte orientale, în imperiu se introduc și misterele, magia, astrologia, și
unele practici religioase noi. Cel mai cunoscut cult, este cultul zeului Mithra, zeul soarelui,
care s-a întins ca durată până în jurul secolelor III-IV d.Hr.
Părintele Adrian Gabor spune că o reformare a păgânismului este așteptată, pentru că
frământările sale religiose îl îndreptau spre ideea de mântuire, de monoteism, acestea
contribuind la o pregătire pentru primirea creștinismului. Nevoile religioase nu mai puteau fi
satisfăcute de cultele păgâne. Deşi aveau unele idei morale, acestea nu învăţau morala, ca
religia iudaică şi creştinismul, nu dădeau nici exemple şi nu aveau nici sancţiuni. Zeii erau
pilde de imoralitate, iar în unele culte orientale desfrâul avea caracter religios, cultic.5
Cu câteva secole înainte de Hristos a afirmat că „poveștile despre zei” ar trebui
excluse, pentru că corupeau tineri prin exemple negative.
Încercând să vorbim despre starea morală a Imperiului Roman, vom vedea că este în
legătură și cu starea religiosă, dar și starea socială. Spre deosebire de iudaism și creștinism,
religiile păgâne nu aveau cunoștiințe morale. Zeii erau imorali, iar în unele culte orientale,
caracterul religios sau cultic, era asemănat cu desfrâul. Imoralitatea, în lumea veche se
caracteriza prin violențe sângeroase sau spectacole neumane, prin lux și desfrâu, și multe alte
risipiri și leneviri ale societății. Foarte multă lume nu se căstoreau, divorțurile sporeau,

4
PR. PROF. DR. IOAN RĂMUREANU, op. cit., p. 28;
5
PR. LECT.DR. ADRIAN GABOR, op. cit., pp. 11-12;

4
respectiv și sinuciderile. Oameni liberi lăsau munca asupra sclavilor, familii nu erau bine
întemeiate, bărbatul era superior în fața femeii, iar copii erau expuși aruncării.6
Au fost date și legi, dar acestea nu au ajutat cu nimic, nereușind să îndepărteze
situația.
Situația socială, se pare că era defectuasă. Clasa privilegiată era constituită de către
cei bogați, aceștia având numeroși sclavi, domenii mari, iar traiul era de lux și plăceri. O altă
categorie socială o constituie ostașii, care, și ei aveau numeroase privilegii. Urmează oamenii
liberi, ducând o viață grea și umilită, aceștia trăind la Roma din ajutorul statului și al
patronilor (numiți clienți). Cea mai mare categorie socială din Imperiu o constituie sclavi,
fiind asemănați cu animalele și cu uneltele, erau bătuți, maltratați, uciși sau vânduți. Căsătoria
lor nu era recunoscută legal. Ca o consecință a sărăciei, cei de jos formau asociații de ajutor
reciproc, mai ales pentru înmormântare (sodalicia, collegia funeratricia, colegia tenuiorum =
colegiile celor săraci).7
În această vreme, putem observa și influența filozofiei. Filozofia nu îi mulțumea pe
oamenii acelei vremi. Când a apărut creștinismul, filozofia era împărțită în trei sisteme mai
cunoscute: epicureismul, sceptismul și stoicismul. Epicureismul prezenta învățătura despre
indiferența religioasă, nega providența divină, iar ca principiu moral, plăcerea, adică
hedonismul. Sceptismul, un alt curent filozofic al vremi, era un curent imoral, fiind întâlnit în
jurul anului 129 î.d.Hr. și profesat de Noua Academie, a lui Carneade. Stoicismul a fost cel
mai răspândit curent filozofic din acele vremuri în Imperiul Roman. Acesta se baza pe
cunoștințe de panteism, spunând că lumea era condusă de destin, admițând că răul este un
necesar și multe alte contradicții cu religia iudaică și creștină. Se pare că stoicismul a avut și
unele idei umanitare: oameni erau priviți ca semeni, aceasta observându-se la cunoscutul
filosof Seneca.8
În secolul al III-lea, apar noi curente filosofice, opuse creștinismului, precum
neopitagorismul și neoplatonismul, devenind religia celor culți. Totuși, în filozofie, cu
scăderile sale, într-o anumită măsură, calea se pregătește pentru propovăduirea înaltelor idei
creștine. Cu toate acestea, se pare că filozofia reușește să pună piedici în răspândirea
creștinismului.

6
PR. PROF. DR. IOAN RĂMUREANU, cf. op. cit., p. 29;
7
PR. PROF. DR. IOAN RĂMUREANU - „Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Seminariile
Teologice” – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 14;
8
Ibidem., p. 14;

5
 III. Lumea iudaică. Situația evreilor la venirea Domnului

Asemenea relatării din primul capitol, care descrie lumea greco-romană, vom trata
asemănător și starea lumii iudaice.
Începuturile civilizației iudaice sau ebraice pe teritoriul Țării Sfinte își au originele în
jurul secolului al XIV-lea î.d.Hr., în momentul în care au ieșit din Egipt, când s-au așezat în
zona Iordanului, pe vremea lui Josua Navi. Acest teritoriu a fost împărțit după criteriul
semiților. O vreme acestea au fost conduse de „Judecători”. După aceasta s-a instaurat
monarhia, primul rege fiind Saul, apoi David și după Solomon. În anul 933 î.Hr., Solomon
moare; urmează la tron fiul să Roboam, care era rău cu poporul. Izbucnește un scandal, în
care 9 seminții și jumătate îl aleg ca rege pe un generalul lui Solomon, pe Ieroboam, iar 2
seminții și jumătate îl aleg pe Roboam. Din această cauză, regatul se împarte în două părți:
regatul de Sud sau Iudeea, cu capitala la Ierusalim, condus de Roboam și regatul de Nord sau
Israel, cu capitala la Samaria, condus de Ieroboam.
În anul 722 î.Hr., partea de Nord, adică Israelul a fost cucerit de asirieni, iar mai
târziu, în 586, Iudeea a fost cucerită de babilonieni. Împăratul Cyrus, persan de origine, a
distrus puterea babilonienilor în 536 a.Chr.
Nu ne abatem foarte mult de la tema centrală, dar în continuare o să vorbim despre
cultul religios pe care îl aveau evreii acelei vremi. Până la cucerirea iudeilor de către roamni,
iudeii erau conduși de către sinedriu. În 63 î.d. Hr., Palestina este cucerită de romani. În anul
30 î.d.Hr., romanii desemnează rege pentru Iudeea pe Idumeul Irod cel Mare. Acesta
rezidește templul iudaic și romanizează societatea din Iudeea. La moartea s-a, Palestina este
împățită celor trei fii ai lui Irod cel Mare: Arhelau, Irod Antipa și Filip. Irod Agripa, nepot al
lui Irod cel Mare, devinde rege peste întreaga Palestină (41- 44).9

9
PR. PROF. DR. IOAN RĂMUREANU – „Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Institutele
Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române vol. 1 (1-1054)” – Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 1975, p. 31;

6
 IV. Locașuri de cult ale iudeilor. Partidele iudaice și diaspora evreiască

Cel mai important locaș de cult la acea vreme, era Templul din ierusalim, care în anul
70 d.Hr. a fost distrus de către Tit. Pentru evrei, au rămas cele mai importante locașuri,
sinagogile și sinedriul, unde evreii se adunau să învețe Legea Mozaică sau Legea lui Moise.
Sinderiul era asemănat cu sistemul de judecată, unde se judeca și se avea dreptul de-a aresta
pe cineva. Era condus de un arhiereu.
Cultele religioase din vremea Mântuitorului erau așa-zisele partide. Fariseii sunt
apărători Legii mozaice și cei care păstrează tradițiile religioase. Un fariseu, pe nume
Nicodim, se declară adept al Mântuitorului. Saducheii făceau parte dintr-un partid preoțesc
aristrocratic, fiind adversari ai creștinismului, respectiv ai Mântuitorului. Esenienii sau esenii
este os sectă religioasă iudaică, bazată pe idei religioase străine. Terapeuții sunt o sectă
iudaică, situându-se în jurul Alexadriei Egiptului. Duceau o viață obișnuită și citeau doar
Vechiul Testament. Samarinenii sunt o populație amestecată, cu ramură de la iudei și neiudei;
sunt originari din Samaria. Nu respectau legea, ci doar, decât Pentateuhul lui Moise.10
Acestea sunt cele mai importante tagme sau partide religioase din zona iudaică.
Diaspora evreiască se caracterizează prin faptul că, pe lângă cea ce au format în
Palestina, cei care au fost captivi, deportați, colonizți sau au emigrat, au mai format
comunități puternice și la Alexandria, Roma, Antiohia și Damasc. În toate acestea și nu
numai li se permitea să respecte ziua sabaatului și cultul iudaic. Diaspora iuadică a ajutat
foarte mult la răspândirea creștinismului. Părintele Adrian Gabor, mentționează faptul că cel
mai de seamă reprezentant al diasporei iudaice a fost iudeul Filon din Alexandria, care a trăit
între anii 20 î.Hr. – 41 d.Hr. 11
Părintele Adrian spune că scrierile sale ni-l prezintă ca un mare cunoscător al
curentelor filozofice ale timpului său. A fost unul dintre cei mai mari teologi iudei, iar
metoda sa alegorică de interpretare a cărţilor Vechiului Testament, a influenţat părinţii
Bisericii creştine din primele veacuri, mai ales pe alexandrini. Doctrina iudaică se
organizează la Filon ca un sistem filozofic precis, elaborat, în care se remarcă influenţa
filozofiei platonice, stoice şi neopitagoreice.12

10
PR. PROF. DR. IOAN RĂMUREANU, cf. op. cit., pp. 31-32;
11
PR. LECT.DR. ADRIAN GABOR, op. cit., p. 31;
12
Ibidem., p. 31;

7
 V. Concluzii

Nu putem spune noi mai multe despre cele întâmplate la începutul creștinismului, dar
putem deduce faptul că în acele vremuri, creștinilor le era foarte greu, atât din punct de
vedere religios, cât și social și moral. În cuprinsul acestei lucrări, am încercat să vorbim
despre starea lumii greco-romane, dar și starea lumii iudaice la venirea Mântuitorului.
În prima parte, am vorbit despre lumea greco-romană, prezentând istoria Imperiului
Roman de la începuturi, până la venirea Domnului Nostru Iisus Hristos, perioadă în care se
cucerește Țara Sfântă de către romani. Concluzia primului capitol ar fi faptul că în primul
secol creștin, religia de bază, adică creștinismul, s-a răspândit destul de ușor, prin simplul fapt
că captivitatea, sclavia sau deportarea civilizției creștine din Palestina în întreg Imperiul
Roman a dus la înmulțirea creștinilor și convertirea lor.
În cel de-al doilea capitol am vorbit despre stările religioase, morale și sociale ale
Imperiului Roman. Principala religie la romani era păgânismul, care la 313, prin edictul de la
Milano, Împăratul Constantin cel Mare, încearcă să-l înlăture. Din punct de vedere filozofic,
creștinismul din Imperiu este încurcat, având piedici din cauza păgânismului. Această religie,
spre deosebire de religia creștină sau iudaică, nu se baza pe legi morale, ci dimpotrivă, se
întâlnea adesea desfrâul, divorțurile și sinuciderea.
În capitolul al treilea am prezentat istorisirea poporului iudaic, prezentarea gegrafică
în care se stabilește în jurul anului 1400 î.d.Hr., primi regi, Saul, David și Solomon. Aflăm că
mai târziu, acest popor se împarte în două. Două seminții și jumătate le i-a fiul lui Solomon,
Roboam, care se situează în partea de Sud a Palestinei, denumindu-o Iudeea, respectiv,
celelalte seminții, nouă și jumătate, le primește Ieroboam, fost general al lui Solomon, care se
stabilește în partea de Nord, numindu-o Samaria. Concluzia este faptul că iudeii se împart în
două popoare până în secolul al VI-lea î.d.Hr.
În capitolul al IV-lea, am vorbit despre locașurile de cult folosite de iudei, sinagoga și
sinedriul, cele mai importante instituții iudaice. Am amintit și partidele religioase, făcându-ne
o părere despre acestea. Acestea sunt: fariseii, saducheii, esenienii, terapeuții și samarienii.
Am prezentat și o parte a diasporei iudaice, amintind pe cel mai de seamă reprezentant, Filon
din Alexandria.
Așadar, concluzia finală despre această lucrare este faptul că religia creștină a prins
contur la venirea Mântuitorului, atât în lumea greco-romană, cât și în lumea iudaică. Din
acestea s-a reușit râspândirea mai rapidă a creștinismului pe teritoriul unei civilizații
asemenea unui continent întreg, și nu numai.

8
 Bibliografia

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea

de grijă a Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 2013;
2. GABOR, Pr. Lect. Dr. Adrian. – „Biserica și Statul în primele patru secole” –
Editura Sophia, București, 2003;
3. RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan – „Istoria Bisericească Universală –
Manual pentru Institutele Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române vol. 1 (1-1054)”
– Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1975;
4. RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan - „Istoria Bisericească Universală –
Manual pentru Seminariile Teologice” – Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004;
5. TUDOR Dumitru – „Figuri de împărați romani”, vol. 1 – Editura
enciclopedică română, București, 1974;