Preoţia după învăţătura

Sfinţilor Trei Ierarhi

Sfinţii trei mari ierarhi ai Bisericii şi dascăli ai lumii, corifeii

veacului de aur al spiritualităţii şi teologiei creştine, Vasile cel Mare,
Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur, ocrotitorii
instituţiilor de învăţământ teologic din Biserica Ortodoxă, şi-au
înfrumuseţat chipul cu nestematele virtuţilor, şi-au umplut viaţa de
mare sfinţenie, învăţătura lor pătrunsă de Duhul Sfânt au pus-o în
slujba apărării credinţei împotriva ereziilor, zelul lor pentru
întrajutorarea şi mângâierea celor năpăstuiţi nu a cunoscut margini,
iar contribuţia lor la întărirea disciplinei în aşezămintele monahale şi
în Biserică se resimte şi în zilele noastre.
Dar peste toate acestea se înalţă slujirea lor preoţească, motiv
pentru care sunt prezentate aici câteva aspecte legate de măreţia şi
puterea acestei slujiri, aşa cum a fost concepută şi experimentată de ei.

Preoţia - vrednicie îngerească

Ca să înţelegem de ce s-au apropiat Sfinţii Trei Ierarhi cu atâta
teamă sfântă de slujirea preoţească şi au fost pătrunşi permanent de
sentimentul nevredniciei lor, voi reda începutul rugăciunii de la
Heruvic, care este comună celor două liturghii transmise nouă de
Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur: „Nimeni din cei legaţi
cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie
sau să slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru
mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti..."1.

1
Liturghier, Bucureşti, 1974, p. 112.
160 PR. NICOLAE CHIFÂR

Conştienţi aşadar de măreţia slujirii preoţeşti, dar şi de osânda ce

şi-o pot agonisi cei ce slujesc cu nevrednicie, Sfinţii Ioan Gură de Aur
şi Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul au preferat să fugă de hirotonie
în treapta preoţească, cuvântările lor de apărare pentru această
atitudine rămânând peste veacuri inestimabile tratate despre preoţie 2 .
Pătruns de teama nimicniciei omului în faţa măreţiei slujirii
preoţeşti şi considerându-se nepregătit pentru o demnitate atât de
mare, Sfântul Grigorie preciza că preoţia, care este vrednicie
îngerească (cf. Mt. 2,7), este în acelaşi timp „dregătorie de cinste" şi
„dregătorie înfricoşătoare"3.
Prin urmare, misiunea preoţească necesită persoane cu o înaltă
trăire spirituală, cu o înaltă ţinută morală şi cu o temeinică pregătire
intelectuală pe măsura responsabilităţii ei. De aceea, este firesc ca
Sfântul Grigorie, zugrăvind un tablou al demnităţii preoţeşti să se
întrebe: „Cine este cel ce crede că poate plăsmui într-o singură zi ca
pe o statuie de lut pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta
împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu
arhanghelii, pe cel ce va înălţa jertfele la jertfelnicul cel de sus, pe
cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou
pe om, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va
lucra pentru lumea de sus - şi ca să spun ceea ce-i mai mare - pe cel
4
care va fi Dumnezeu şi va face pe oameni Dumnezei" . Preotul este
„mijlocitor între Dumnezeu şi o a m e n i " 5 , urmărind să facă „să
locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile lor" pentru ca omul să
devină „Dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus" 6 .

2
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, P.G., 48, 623-692; Sfântul
Grigorie de Nazianz, Despre preoţie sau Cuvânt de apărare pentru fuga în
Pont, P.G., 25, 408-512. Pentru lucrarea de faţă, voi folosi traducerea româ­
nească a celor două tratate din volumul: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul
Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Şirul, Despre preoţie, traducere de D.
Fecioru, Bucureşti, 1987. în continuare voi cita din această lucrare indicând
paginile corespunzătoare.
3
Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, 61, p. 194-195.
4
Ibidem,73, p.200.
5
Ibidem, 91, p. 208.
6
Ibidem, 22, p. 170.
 TEOLOGIE Şl SPIRITUALITATE PATRISTICĂ 161

Nici Sfântul Vasile cel Mare nu consideră preoţia altceva decât

slujire îngerească. El îndeamnă pe preoţi să slujească întru frica lui
Dumnezeu, reamintindu-le că n-au fost chemaţi să îndeplinească o
dregătorie pământească, ci li s-a încredinţat slujirea cerească, că n-au
7
primit o slujbă omenească, ci li s-a dat o slujire îngerească .
Vorbind despre sublimitatea slujirii preoţeşti Sfântul Ioan Gură
de Aur, singurul om care, după cum afirmă părintele Dumitru
Fecioru, „urcând acest munte misterios al preoţiei, l-a cunoscut în
întregime" 8 , învaţă că preoţia este superioară demnităţii împărăteşti,
numind-o „înalta slujire a îngerilor" 9 . În timpul Sfintei Liturghii
preotul nu mai este socotit ca fiind printre oameni, ci împreună
slujitor cu îngerii. Sfântul Ioan, în momentul în care vorbeşte despre
epicleză şi împărtăşire, se minunează zicând: „Mai socoteşti oare, că
mai eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că
Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă
rugându-se, când vezi că toţi se înroşesc cu împărtăşirea cu Cinstitul
Sânge al lui Hristos? Mai socoteşti oare că te-ai mutat dintr-o dată la
cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc şi că priveşti numai cu
sufletul gol şi cu mintea curată cele din ceruri? O minune! O, iubire
de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ţinut în
clipa aceea în mâini de toţi şi se dă pe Sineşi tuturor celor ce voiesc
să-L sărute şi să-L primească" 10 .
Descriind minunea săvârşită de proorocul Ilie, când a coborât foc
din cer asupra jertfei lui, Sfântul Ioan, cuprins de uimire, adăuga:
„Preotul stă în faţa Sfintei Mese, nu pogoară foc din cer, ci pe Duhul
cel Sfânt; se roagă vreme îndelungată nu ca să se pogoare o flacără
de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste
jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturor şi a le face mai
11
strălucitoare decât argintul înroşit în foc" .

7
Sfântul Vasile cel Mare, Despre instruirea preoţilor, P.G., 31, 1685-1688,
trad. rom. de N. Petrescu, în „Mitropolia Banatului", nr. 4-6/1979, p. 327-328.
8
D . Fecioru, Cuvânt înainte la „Desprepreoţie", Bucureşti, 1987, p. 5.
9
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 1, p. 56.
10
Ibidem, p. 58.
11
Ibidem, p. 59.
162 PR. NICOLAE CHIFĂR

Fără îndoială că Sfinţii Părinţi şi preoţii dintotdeauna s-au întrebat,

cum este posibilă această lucrare înfricoşătoare fără ca preotul să nu
piară mistuit de focul dumnezeiesc. Răspunsul îl primim tot de la
Sfinţii Părinţi asigurându-ne că toate se petrec după voia lui
Dumnezeu şi că El a învrednicit pe preot de o aşa mare cinstire. Iar
dacă preotul stă nevătămat în faţa Sfintei Jertfe este pentru că
Dumnezeu îl face să stea. Preotul rămâne în faţa jertfelnicului,
înconjurat de îngeri şi se roagă: „Încă aducem Ţie această slujbă
duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu
umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi
peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte" 12 .
Cugetând la taina cea mare ce se petrece cu noi, Sfântul Grigorie
s-a înfricoşat şi a fugit de preoţie 1 3 , iar Sfântul Ioan ne asigură că
ceea ce stă în ajutorul preotului este „harul lui Dumnezeu dat din
belşug" 14 .
Dar nu numai cele arătate rezumă slujirea îngerească a preotului,
ci şi în Taina Sfintei Spovedanii preotul mijloceşte între pământ şi
cer. El a primit făgăduinţa administrării celor cereşti şi „are o putere,
pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor" 1 5 . E
puterea de a lega şi dezlega pe pământ, ca să fie legate şi dezlegate şi
în ceruri. Puterea aceasta se deosebeşte de cea dată stăpânitorilor
pământeşti, căci aceia pot lega numai trupul, pe când preotul „leagă
sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele
16
făcute de preoţi jos pe pământ" . Dar mai presus de toate, preotului i
s-a dat puterea de a dezlega păcatele oamenilor. Când preotul
rosteşte rugăciunea de dezlegare, în ceruri sunt şterse păcatele
oamenilor. îngerii care slujesc lui Dumnezeu ascultă de preot, de
glasul lui, pentru că Dumnezeu 1-a pecetluit cu „toată puterea
cerească" 17 . Preoţilor li s-a dat o aşa de mare slujire ca şi cum „s-ar fi

12
Liturghier, p. 125.
13
Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie XCII, p. 209.
14
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie III, 4. p. 59.
]5
Ibidem, p. 59.
16
Ibidem, p. 59.
17
Ibidem. Vezi D. Fecioru, op. cit., p. 11.
 TEOLOGIE Şl SPIRITUALITATE PATRISTICĂ 163

18
mutat la ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească" . Lor li s-a
încredinţat „zămislirea noastră cea duhovnicească"... Ei ne nasc
pentru împărăţia lui Dumnezeu şi au putere de-a ierta păcatele
noastre. Pot uneori chiar potoli mânia lui Dumnezeu prin rugăciuni
19
fierbinţi şi îndelungate . De aceea, este „o nebunie", zice Sfântul
Ioan, „să dispreţuieşti pe cel fără de care nu putem dobândi nici
20
mântuirea, nici bunătăţile făgăduite" .

Preoţia - iubire faţă de Dumnezeu

Văzând câtă măreţie înseamnă slujirea preoţească şi câtă
sublimitate, este logic să ne întrebăm pe ce anume este fundamentată
preoţia? Vom apela din nou la învăţătura Sfinţilor Trei Ierarhi, care
nu văd altă temelie a preoţiei decât iubirea faţă de Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare învaţă că preotul pătruns de iubire faţă de
Dumnezeu „nu poate fi întors uşor de la realizarea scopului său,
dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu" 21 . La rândul său Sfântul Ioan Gură
de Aur în consens cu Sfântul Vasile arată că Mântuitorul Iisus Hristos i-a
încredinţat slujirea apostolească şi păstorirea turmei Sale Sfântului
Apostol Petru numai după ce s-a încredinţat de iubirea sinceră a
acestuia. Mântuitorul, zice Sfântul Ioan, „a vrut să-i arate lui Petru şi
nouă tuturor cât de mult îşi iubeşte El Biserica Sa, pentru ca şi noi să
o iubim mult" 2 2 . Prin urmare, Dumnezeu nu poate să încredinţeze
turma Sa unor oameni, care la vreme de încercare o părăsesc, pentru
că nu-l iubesc pe Stăpânul oilor, ci numai acelora care îl iubesc din
toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul (cf. Lc. 10, 27) şi viaţa
şi-o pun pentru oi, căci „grija de turma Lui este un semn al iubirii
faţă de El" 2 3 .

18
Ibidem, 5, p. 60.
19 %
Ibidem, III, 6, p. 60-62.
20
Ibidem,III,5, p. 60.
21
Sfântul Vasile cel Mare, Ascetica 2, P.G. XXXI, 632B, după Constantin
Rus, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, în „Mitropolia Banatului" 2/1987,
p.33.
22
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie II, 1, p. 41.
23
Ibidem, II, 4, p. 47.
164 PR. NICOLAE CHIFÂR

Numai pătruns de dragoste faţă de Dumnezeu, preotul se va

strădui să împlinească misiunea încredinţată fără să aducă vreun
prejudiciu sau întinare Bisericii lui Hristos. Pătruns de teama că
slujirea lui nu va fi pe măsura slavei, sfinţeniei, frumuseţii
24
duhovniceşti, înţelepciunii şi binecuvântatei Mirese a lui Hristos ,
Sfântul Ioan, auzind că va fi ales episcop, cugeta cu lacrimi şi cu
durere: „Al cui a fost oare, gândul să mă hirotonească pe mine? Cu
ce a păcătuit aşa de greu Biserica lui Dumnezeu? Cu ce a mâniat aşa
de cumplit pe Stăpânul ei, să fie dată mie, celui mai netrebnic om
25
dintre toţi oamenii şi să sufere o aşa de mare ruşine?"
Preoţia impune iubire faţă de Hristos şi Biserica Sa până la
sacrificiul suprem, de care au dat dovadă sfinţii mucenici. „Păstrarea
întocmai a Bisericii lui Hristos, ferirea de a i se întina frumuseţea
spirituală, ducerea ei la o prosperitate de virtute cum nu s-a mai
văzut vreodată şi împodobirea caracterului ei cu o desăvârşire care
depăşeşte toată filosofia" presupune o muncă asiduă, un curaj de
martir, o pregătire intelectuală excepţională şi o viaţă morală
desăvârşită26.

Preoţia - expresia celor mai înalte virtuţi

Cunoscând aşadar cât de mare, cât de înălţătoare şi sfântă este
preoţia, ne putem da seama şi cât de mare şi grea este responsabilitatea
celui ce o primeşte, căci după cuvântul Sfintei Scripturi „celui ce i s-a
încredinţat mult, mult i se va cere". Preotul trebuie să fie conştient că
asupra lui se abat multe încercări. Sfântul Grigorie atrage atenţia că
„pe cât este de mare înălţimea şi dregătoria preoţiei pe atât este de
mare şi p r i m e j d i a " , căci „uşor se prind de păstoriţi păcatele
întâistătătorului", adică ale preotului cu mult mai uşor decât virtuţile
lui 27 . Aşadar, continuă el, nu este suficient numai ca preotul „să şteargă
din sufletul său pildele cele rele, ci să întipărească în el şi pe cele

24
Ibidem, VI, 12, p.47.
25
Ibidem, p. 47.
26
Gh. T. Ţilea, Probleme fundamentale în opera moral-socială a Sfântului
Ioan Gură de Aur, Cartea a IV-a - Preoţia creştină, Curtea de Argeş, 1947, p. 10.
27
Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie X şi XI, p. 164.
 TEOLOGIE Şl SPIRITUALITATE PATRISTICA 165

bune... încât să covârşească pe credincioşii săi cu virtutea mai mult

28
decât îi depăşeşte cu dregătoria" .
În acest sens, zugrăvind chipul preotului desăvârşit, Sfântul Ioan
zice că „trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie, temut, dar
iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu
29
slugarnic; aspru, dar înţelegător" . Deoarece preotul lucrează cu
oameni, fiinţe raţionale, dar feluriţi ca profesie, stare materială,
pregătire intelectuală, râvnă duhovnicească, virtuoşi, dar şi împătimiţi,
se impune ca el să nu fie nici viclean, nici linguşitor şi nici făţarnic, ci
sincer şi îndrăzneţ; „să ştie să fie îngăduitor spre zidire, când
împrejurările o cer; să fie bun, dar şi aspru, nu certăreţ şi mânios, ci
cumpătat şi cuviincios". Numai aşa slujirea lui va fi spre „slava lui
30
Dumnezeu şi zidirea Bisericii" .
La conturarea chipului preotului creştin cei doi mari dascăli au
luat ca model pe Marele Pavel, după cum spunea Sfântul Ioan care
„completează icoana preotului adevărat" 31 .
Misiunea preotului însă nu se rezumă numai la înfrumuseţarea
chipului său ca model de urmat pentru păstoriţii săi, ci cuprinde
printre altele şi modelarea şi ocrotirea sufletelor încredinţate lui,
pentru care va da socoteală în faţa Dreptului Judecător 3 2 . Sfântul
Vasile atrage atenţia preotului că trebuie „să vegheze pentru sufletele
lor (ale păstoriţilor) şi să poarte grijă de mântuirea fiecăruia, fiindcă
va da seama (pentru aceasta) 3 3 , chiar până la moarte fiind în felul
acesta aducător la mântuire pentru cei care-l urmează 34 .
Sfinţii Trei Ierarhi atrag atenţia preotului şi asupra viciilor care
periclitează slujirea lui şi asupra consecinţelor grave care se pot
reflecta asupra păstoriţilor. În fruntea tuturor viciilor Sfântului Ioan
aşază slava deşartă, care este cea mai primejdioasă şi mai cumplită

28
Ibidem,XIV, p. 165.
29
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie III, 11, p. 79.
30
Ibidem, VI, 4-5, p. 128-129.
31
Ibidem, VI, 5, p. 129.
32
Ibidem, cap. VI, 1, p. 122; Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari, Răspuns la
întrebarea 30, în „Părinţi şi Scriitori bisericeşti'', vol. XVIII, Bucureşti, 1989, p. 267.
33
Idem, Regulile Mari, Răspuns la întrebarea 25, p. 263.
34
Ibidem, p. 262.
166 PR. NICOLAE CHIFĂR

patimă pe care o socoteşte izvorul celorlalte păcate: mânia, tristeţea,

invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea şi altele
asemenea lor 35 . Pentru a se debarasa de ele, preotul trebuie să depis-
teze mai întâi hrana lor, sursa lor de existenţă şi să o distrugă. În
ajutorul lui vine tot Sfântul Ioan, care arată că „slava deşartă se
hrăneşte cu onoruri şi laude; îngâmfarea... cu puterea şi măreţia
funcţiei; invidia... cu succesele celor din jur; iubirea de arginţi... cu
dărnicia credincioşilor; desfrânarea... cu petrecerile şi cu statul
necontenit de vorbă cu femeile" 36 .
Reflectând asupra celor expuse s-ar putea crede că Sfinţii Trei
Ierarhi şi, în special Sfântul Ioan, ar păgubi Biserica lui Hristos prin
concepţia lor faţă de preoţie şi ar închide multora calea spre
hirotonie. O asemenea învinuire i-o aduce chiar prietenul său Vasile,
cum că nu l-ar iubi pe Hristos de vreme ce „Hristos a poruncit celui
care-L iubeşte să-I păstorească oile" 3 7 . În logica lui Vasile, fuga de
preoţie înseamnă lipsa de iubire faţă de Hristos. Bineînţeles că
intenţia Sfinţilor Trei Ierarhi nu a fost alta decât de a elogia măreţia
şi sublimitatea slujirii preoţeşti, dar şi de a atrage atenţia asupra
responsabilităţii celui care aspiră la ea. Tocmai din iubire faţă de
Dumnezeu, de Iisus Hristos şi Biserica sa, Sfinţii Trei Ierarhi
conturează în scrierile lor chipul preotului desăvârşit, care să nu
aducă nici un fel de întinare chipului măreţ şi strălucitor al Miresei
lui Hristos. De aceea, ei condamnă pe cei ce dispreţuiesc preoţia şi
pe preoţi, „părinţii noştri trupeşti" şi îi socotesc „mai nelegiuiţi decât
38
Datan (Num. 16, 1-35)... şi vrednici de mai mare pedeapsă" . În
acelaşi timp însă Sfântul Ioan îndeamnă pe acela, care nu arată
respect faţă de preoţie şi s-ar întâmpla să săvârşească vreun păcat
vrednic de caterisire, „să nu se aştepte să-1 judece alţii ci... să
părăsească singur această înaltă slujire", beneficiind în acest fel de
„mila lui Dumnezeu" 3 9 .

35
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie III, 9, p. 65.
36
Ibidem, V, 12, p. 138.
37
Ibidem, II, 5, p. 47.
38
Ibidem,III,5, p. 61.
39
Ibidem,III, 10, p. 67-68.
 TEOLOGIE Şl SPIRITUALITATE PATRISTICA 167

Preoţia - slujire prin cuvânt

Pentru împlinirea misiunii sale, preotului i-a fost încredinţat un
mijloc de pastoraţie de o valoare inestimabilă - propovăduirea
învăţăturilor dumnezeieşti prin cuvânt. Pentru Sfântul Ioan aportul
40
cuvântului la misiunea preoţească este inegalabil .
Ca să devină un remarcabil predicator, preotul are nevoie de o
pregătire intensă şi permanentă. O predică slabă a unui orator
neînsemnat, zice Sfântul Ioan, aduce mai puţine prejudicii oratorului
41
decât o predică similară rostită de un mare orator . Având în vedere
efectul extraordinar al predicii asupra sufletelor credincioşilor,
fiecare preot trebuie să lupte pentru a dobândi „puterea cuvântului".
Sfântul Ioan, predicatorul de excepţie al Bisericii creştine, confirmă
faptul că „nu te naşti cu talent oratoric, ci îl dobândeşti prin
42
studiu" . Pentru el pot exista oratori neiscusiţi în îmbinarea frazelor,
dar nu poate accepta un orator „neiscusit în ştiinţe... În precizia
d o g m e l o r " 4 3 , ceea se dobândeşte prin „ c e r c e t a r e a Sfintelor
Scripturi" 44 .
Frumuseţea predicii nu este confirmată de aprecierea uneori
subiectivă a auditorului, ci efectele ce se văd în timp. Preotul să fie
însă călăuzit permanent de gândul „că şi-a alcătuit... predicile spre
plăcerea lui Dumnezeu" 4 5 . Acest lucru presupune o cunoaştere
profundă a dumnezeieştilor învăţături şi dorinţa sinceră de a forma şi

40
Ibidem, IV, 3, p. 99: „Cuvântul este instrumentul, cuvântul este hrana,
cuvântul este cel mai bun aer. El ţine loc de medicament, el ţine loc de
cauterizare, el ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie
neapărat să se folosească de cuvânt. Dacă predica nu-i în stare să facă aceasta,
zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit, prin
predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică
împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte care ne ajută la
însănătoşirea sufletului".
41
Ibidem, V, 5, p. 117.
42
Ibidem, V, 5, p. 117; Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie 35, p. 177.
43
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie IV, 6, p. 107.
44
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola II, III, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti",
vol. 12, Bucureşti, 1988, p. 119.
45
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie V, 1, p. 120.
168 PR. NICOLAE CHIFĂR

îndruma sufletele păstoriţilor pe calea mântuirii. Sfântul Grigorie nu

concepe ca cineva să vorbească despre cele dumnezeieşti, fără ca să le
cunoască mai întâi în profunzimea lor. „Ştiind eu acestea şi că nimeni
nu este vrednic de Dumnezeu", zice Sfântul Grigorie, „... cum se
putea să întreprind să mă ocup cu îndrăzneală de cuvintele cele de
Dumnezeu... Pentru aceasta trebuie mai întâi să ne curăţăm noi
înşine şi apoi să vorbim cu Cel curat... Şi măcar că sunt mic de statură
duhovnicească ca Zaheu,... voi primi la mine pe Iisus, îl voi auzi
(grăindu-mi): „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia" (Lc. 19, 9),
voi dobândi mântuirea şi voi filosofa la cele mai desăvârşite" 46 .
Stăruind asupra propovăduirii învăţăturilor evanghelice, preotul
îşi va arăta iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica Sa. Sfântul
Vasile cel Mare precizează că „dacă cel căruia i s-a încredinţat
sarcina propovăduirii cuvântului va neglija să şi-o împlinească, este
osândit ca un ucigaş de oameni" 4 7 . Pentru el neglijarea predicii
presupune întreruperea comuniunii prin cuvânt dintre Dumnezeu şi
oameni, favorizând astfel împătimirea şi în cele din urmă provocând
moartea spirituală.
Misiunea predicatorială presupune o stare de contemplare a
celor cereşti, iar cel care doreşte să vorbească despre tainele lui
Dumnezeu, zice Sfântul Vasile, „va trebui să săvârşească mai întâi
un act de desmărginire, de transcendere, a tot ceea ce a creat" 4 8 .
Pentru ca predica să fie încununată cu succes, preotul va trebui să
posede o cultură bogată şi variată, el trebuie să fie „o comoară de
49
filosofie şi ştiinţă" . Acest lucru presupune un studiu continuu, căci
numai aşa va dobândi o pregătire integrală şi perfectă. Această
condiţie se impune imperios fiecărui preot deoarece, în confruntările

46
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea a 20-a, Despre teologie şi
condiţia episcopilor, P.G. 35, 10035A-10080C, trad. de loan I. Ică, în
„Mitropolia Ardealului" nr. 2/1989, p. 54-59, aici p. 54.
47
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari, Răspuns la întrebarea 45, la D.
Belu, Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, în „Sfântul Vasile cel
Mare", Bucureşti, 1980, p. 183.
48
D. Belu, op. cit.,p. 198.
49
I.G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică,
Timişoara, 1988, p. 184.
 TEOLOGIE Şl SPIRITUALITATE PATRISTICA 169

lui cu oamenii, întâlneşte concepţii, idei, teorii şi caractere diferite.

„Duşmanii, zice Sfântul Ioan, nu se servesc toţi de aceleaşi arme şi
n-au planul să ne atace într-un singur fel. Cel ce are de dus lupta
împotriva tuturor trebuie să cunoască tehnicile lor... dacă acel care
vrea să învingă nu cunoaşte aspectele tehnicii, diavolul ştie că printr-o
singură porţiune, dacă este neglijată, poate să-şi introducă tâlharii ca
50
să fure oile" .
Prin urmare, pregătirea preotului trebuie să cuprindă cunoştinţe
din toate domeniile. Înarmat în felul acesta se va asemăna cu cetatea
unui viteaz, care cât timp este bine întărită de jur împrejur va râde de
asediatori, fiindcă se simte în siguranţă.

Preoţia-slujirea aproapelui
Având deci preotul puterea slujitoare şi darul propovăduirii,
dăruite lui de Atotputernicul D u m n e z e u prin sublima taină a
preoţiei, va trebui să poarte grijă permanent de obştea încredinţată
lui, propovăduind „cu timp şi fără timp" (II Tim. 4, 2), tămăduind
patimile sufleteşti şi trupeşti ca unul care este doctor de suflete.
Pentru aceasta preotul va purta de grijă şi sufletului, care-i „din
Dumnezeu şi dumnezeiesc", cum zice Sfântul Grigorie, şi „părtaş
nobleţei celei de sus", dar şi trupului care este unit cu acesta 5 1 . Se
impune deci ca preotul să lucreze cu mult tact, deoarece arma lui
este puterea harului dumnezeiesc şi cuvântul. Slujirea lui nu va
atrage pe oameni cu forţa, cu sila, ci îi va apropia de el prin
convingere. Sfântul Ioan ţine să precizeze că „nu trebuie să-l facem
pe păcătos mai bun cu sila, ci prin convingere,... căci Dumnezeu nu
încununează pe cei ce se îndepărtează cu sila de rău, ci pe cei care se
depărtează de bună voie... Căci nimeni nu poate fi vindecat...
împotriva voinţei lui" 5 2 .
De o importanţă deosebită pentru vindecarea sufletelor este
Taina Spovedaniei, în care se dezvăluie măreţia şi puterea slujirii
preoţeşti. Înaintea preotului „îngenunchează şi cel cu diadema pe

50
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, IV, 4, p. 101.
51
Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XVII, p. 176.
52
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, II, 3, p. 45.
170 PR. NICOLAE CHIFĂR

cap, de care se tem toţi... şi sărmanul, care nu are nici cămaşă pe

53
el" , şi cel împovărat de păcate de moarte şi cel împodobit cu virtuţi,
căci şi acesta cât trăieşte nu e lipsit de păcate. Preotul trebuie să
asculte pe fiecare şi să găsească medicamentul potrivit pentru
tămăduirea sufletului fiecăruia. El trebuie să fie atent nu numai la
gravitatea păcatului, ci şi la condiţia sufletească a penitentului
administrându-i canonul potrivit. De aceea, zice Sfântul Ioan,
„canonul nu trebuie dat numai pe măsura păcatelor săvârşite, ci după
starea sufletească a păcătosului,... ca nu cumva căutând să ridici pe
cel căzut să-1 faci să cadă şi mai jos". El atrage atenţia şi asupra unui
alt aspect şi anume acela al nepăsării care vine din aplicarea unui
canon prea uşor pentru cel păcătos. „Păstorul de suflete", zice el,
„are nevoie de multă pricepere şi de mii de ochi, ca să vadă din toate
părţile starea sufletească a păcătosului. Şi după cum mulţi oameni se
semeţesc şi-şi pierd nădejdea mântuirii, pentru că nu pot îndura
canoanele prea aspre, tot aşa sunt unii, care pentru că nu li s-a dat un
canon pe măsura păcatelor lor, ajung nepăsători, cu mult mai răi
decât înainte şi săvârşesc păcate şi mai mari" 5 4 .
În concluzie, ca un rezumat a ceea ce înseamnă preoţie în
viziunea Sfinţilor Trei Ierarhi, îmi îngădui să citez din nou din
sublimul tratat Despre preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur:
„Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala celor cereşti. Şi
pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau
înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însuşi
Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în
trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă, pe care o aduc îngerii în
ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar
sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti" 55 .
Cu toate că ne despart secole de epoca în care au trăit şi activat
Sfinţii Trei Ierarhi, contribuţia lor la îmbogăţirea tezaurului patristic
este şi mai mult elogiată, iar comoara învăţăturilor lor, lăsate

53
B. Fecioru, op. cit., p. 11.
54
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, II, 4, p. 46.
55
Ibidem,III, A, p.51.
 TEOLOGIE Şl SPIRITUALITATE PATRISTICA 171

moştenire, ne zideşte şi ne întăreşte permanent pe calea slujirii şi

desăvârşirii în Hristos.
De aceea, nimeni nu poate avea pretenţie că ar putea epuiza
tezaurul de învăţături, care expun măreţia şi sublimitatea slujirii
preoţeşti aşa cum a fost văzută, concepută şi experimentată de Sfinţii
Trei Ierarhi. Cele relatate mai sus reprezintă doar o succintă
prezentare a trăsăturilor care trebuie să contureze chipul adevărat al
preotului creştin, aşa cum învaţă cei trei mari dascăli ai lumii.
Ca o rază de speranţă, care să strălucească peste sufletele
cuprinse de teama sfântă a celor ce prin bunătatea şi marea iubire de
oameni a lui Dumnezeu s-au învrednicit de harul preoţiei, voi cita
cuvintele de îmbărbătare şi nădejde rostite de Sfântul Ioan către
prietenul său Vasile: „Am credinţă în Hristos, Care te-a chemat şi
Care te-a pus peste oile Lui, că de pe urma slujirii tale vei dobândi
atât de mare îndrăzneală înaintea Lui, ca în ziua cea înfricoşătoare,
când voi fi în primejdie, mă vei primi şi pe mine în cortul tău cel v e ş n i c . 5 6

54
Ibidem, VI, 13, p. 144.