Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi ”

Manastirea Neamţ

Lucrare de atestat:
„Mântuirea Subiectivă în opera Sfântului Grigorie de
Nyssa”

Profesor Îndrumător: Candidat:

Preot Profesor: Vasile Pavaleanu Todiraş Ursache Gabriel

Mănăstirea Neamţ
Anul 2009
 Cuprins

1. Argument

2. Mântuirea adusă de Hristos în viziunea Sfântului

Grigorie de Nyssa

3. Condiţiile mântuirii personale în teologia Sfântului

Grigorie de Nyssa:

a. Harul divin

b. Credinţa omului

c. Faptele bune

4. Bibliografie

2
 Argument
Construită prin refuzul faţă de orice apel la Dumnezeu,
neeclesială şi netradiţională, în conflict explicit cu orice alte
criterii şi valori care nu sunt exclusiv ale raţiunii autonome,
civilizaţia modernă este literal antropocentrică.
Mentalitatea seculară este o atitudine faţă de realitate care
poate fi descrisă foarte bine prin termenul naturalism (în
opoziţie cu supranaturalismul medieval). Această atitudine
implică procesul de profanare (de-teologizare, de-sacralizare)
treptată şi radicală – cel puţin, în intenţie – a tuturor criteriilor
şi valorilor în funcţie de care societatea modernă vrea să se
realizeze. În prelungirea acestui proces mental, căutarea puterii prin
ştiinţă şi tehnologie vrea să asigure pârghiile prin care
aceste criterii şi valori să devină operative, eficiente. Dar
toate acestea – criterii, valori şi pârghii – sunt proiecţii ale
omului care vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu la cârma
universului, ale omului care vrea să joace rolul lui Dumnezeu,
făcând o lume a lui (pe care caută să o suprapună creaţiei
lui Dumnezeu), a cărei raţionalitate să nu mai exprime
intenţiile lui Dumnezeu, ci ale omului căzut de la faţa
Creatorului. Anton Dumitriu vorbeşte de transformarea
renascentistă a omului, din sclavul pasiv al Domnului şi al
Sfintei Biserici, în “creatorul” responsabil de toate cele din
jurul său şi de dincolo de el1. Este vorba de proiectul lui homo creator,
omul care nu se mai recunoaşte qua creaţie a lui Dumnezeu
1
Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, Cartea românească, 1987, p. 205.

3
pentru că vrea să se reconfigureze după propriul său gust
şi, consecutiv, să refacă lumea după criteriile sale.
Modul în care omul modern s-a obişnuit să vadă lumea, fără
contur, lipsită de centru şi de semnificaţie teologică, s-a
repercutat şi asupra omului însuşi; el a devenit astăzi ceea
ce a crezut despre lume că este. Astfel ceea ce
desconsideră toată cultura modernă este faptul că omul are
o origine divină, creat de Dumnezeu în urma sfatului
intratrinitar, după chipul Său fiind creat cu scopul de a
ajunge la asemănarea cu El, deci omul nu este construit
după chipul lumii – aşa cum a fost realizat prin metoda
reducţionistă a raţionalismului matematic după care omul
pare un agregat de mecanisme care funcţionează potrivit
principiului cauzalităţii locale, al interacţiunii fizice, nici nu
este doar un animal ceva mai perfecţionat, cu nişte rotiţe şi cu
câteva resorturi în plus2, nici nu este delimitat la conceptele de
raţiunea (prin Descartes şi Kant), voinţa (prin Marx şi
Nietzsche), instinctul (prin Freud), ci omul este chip al lui Dumnezeu.
Chipul lui Dumnezeu în om nu trebuie să reprezinte un element
constituant inert şi amorf din punct de vedere al voinţei sale, ci
fără minimul efort de a-şi împropria roadele răscumpărării
aduse de Hristos prin jertfa şi învierea Sa, omul nu poate
rupe lanţul dezorientării, al dezumanizării, nu mai poate realiza
gândul măreţ al asemănării cu Dumnezeu sau mântuirea.
Chipul este o amprentă divină asupra şi înlăuntrul omului,
prin care acesta din urmă este structurat ca persoană şi în

2
Raymond Trousson, Istoria gîndirii libere. De la origini până în 1789, Polirom, 1997, pp. 198-199.

4
egală măsură pus în relaţie cu Dumnezeu, tinzând spre
mântuirea adusă de Hristos, sprijinit fiind de harul divin,
aducând aportul său prin credinţa din care izvorăsc faptele
bune.
Reliefând această viziune a lumii moderne asupra
omului, şi implicit a relaţiei lui actuale cu Dumnezeu, am
vrut să evidenţiez motivele care m-au determinat să tratez
această temă a mântuirii subiective în opera Sfântului
Grigorie de Nyssa cel ce a propovăduit posibilitatea
participării omului la divin, prin chipul său omul tinzând
spre Prototipul Hristos3.

2. Mântuirea adusă de Hristos în viziunea Sfântului

Grigorie de Nyssa

Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, şi folosindu-se de zestrea

naturală tinde să ajungă la asemănarea cu El. Cu toată dispoziţia spre
Dumnezeu, cu toată nostalgia a ceea ce pierduse, omul nu putea să revine
prin forţe proprii la starea cea dintâi. Viaţa în trupul actual după Sfântul
Grigorie, este rămânerea într-o casă străină, unde intrăm fără să ştim şi
pe care o părăsim fără să prevedem momentul4.
Viaţa aceasta nu poate oferi odihnă. Sfântul Grigorie spune că noi nu
avem acces la odihnă deoarece am întrerupt comuniunea cu Dumnezeu şi

3
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, la Marius Telea, Antropologia Sfinţilor PărinţiCapadocieni,
Ed. Emia, Hunedoara, 2005, p. 68.
4
Sfântul Grigorie de Nyssa, Or. funebris de flacilla, la Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie
de Nyssa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 234.

5
am pierdut binecuvântarea prin propria noastră voinţă. Pe scurt ne-am
privat singuri de acest dar.
Deoarece pierderea comuniunii cu Dumnezeu a înclinat natura umană
spre păcat, lucrarea mântuitoare trebuia să acţioneze în însăşi natura
omului. Această lucrare trebuia începută din interiorul sau prin interiorul
omului. Dezbătând această problemă Sfântul Grigorie spune: Omul închis
în întuneric, cerea prezenţa luminii, cel închis căuta un Răscumpărător,
prizonierul un apărător, şi sclavul ţinut sub jugul robiei un eliberator5.
Referindu-se la mântuirea noastra sau la restaurarea întregii naturi
Sfântul Grigorie spune că aceasta implica revenirea la frumuseţea ce
dintâi, ridicarea creaturii decăzute, chemarea la viaţă a fiinţei căzute în
moarte, redirecţionarea celui rătăcit şi reînviorarea naturii slăbite6.
Sensul pe care îl dă Sfântul Grigorie restaurării este de fapt cel al
recreaţiei pe care numai cel ce a creat toate dintru început putea să o
înfăptuiască.
Referindu-se la creaţia cea dintâi si la reacreaţia prin restaurare spune:
Pentru că vechea creaţie s-a deteriorat, întorcându-se spre neant, a trebuit
să aibă loc o nouă creaţie în Hristos după cum spune Apostolul (Col. 3, 9).
Pentru că Unul este Creatorul naturii umane şi la început şi după aceea,
luând tărână din pământ a creat omul; din nou luând ţărână din Fecioară
El nu a creat pur şi simplu omul, ci l-a creat în El însuşi. Atunci El a creat,
acum El s-a creat, atunci Cuvântul a făcut omul, acum Cuvântul S-a făcut
om pentru ca El să întoarcă omul spre Duh prin participarea la trupul şi
sângele nostru. Aşadar, primul –născut al acestei noi creaţii este Hristos şi
el însuşi este cel care a condus acest chip al naşterii, devenind pârgă şi

5
Idem, Cuvântarea Catehetică, la Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 235.
6
Ibidem, p. 235.

6
pentru cei care se nasc la viaţă, şi pentru cei care primesc viaţa prin
moarte7.
Această lucrare se realizează astfel deoarece, după cum susţine Sfântul
Grigorie, natura noastră era în imposibilitate de a se ridica din nou spre
cele înalte şi cereşti, căci ca una ce se îndepărtase de Dumnezeu nu putea
atinge din nou cele sfinte. De aceea, Hristos făcându-se ca noi omoară
păcatul în El, ridicând astfel din nou natura noastră la Dumnezeu.
Strâns legată de ideea de creaţie, Sfântul Grigorie accentuează
întruparea Cuvântului şi nu a altei persoane din Sfânta Treime. El vede
acest act ca un act de creaţie în ipostasul Cuvântului, deoarece această nouă
creaţie este o persoană actualizată nu atât prin unirea elementelor lumii cu
sufletul raţional, cât şi fundamentată în Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul
Grigorie redă clar scopul acestei lucrări, şi anume Cuvântul se face om spre
a-l aduce pe om la Duh. Cuvântul nu face aceasta din exterior, deoarece ar
fi avut caracterul de dar, şi nu ar mai fi avut aceeaşi putere mântuitoare.
Noua creaţie are nevoie de un prim-născut, şi anume logosul întrupat,
Hristos.
Procesul de purificare se va încheia până la urmă cu nimicirea deplină
a răului şi cu readucerea întregii făpturi în starea ei primordială.
Sfântul Grigorie înţelege această lucrare ca o mântuire a naturii umane
din interior prin înţelepciunea Cuvântului, păstrând însă taina creaţiei.
Astfel Hristos devine arhetipul ipostatic al tuturor ce se nasc în El.

7
Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomiu, la Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie
de Nyssa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 34.

7
 3. Condiţiile mântuirii personale în teologia Sfântului

Grigorie de Nyssa:

Dacă alţi sfinţi părinţi văd revenirea la Hristos ca o convertire, Sfântul

Grigorie de Nyssa vede această convertire ca o înstrăinare, dar nu cum s-a
produs în paradis, ci de data aceasta în sensul invers. După păcat, şi prin
îndepărtarea de Dumnezeu, omul s-a amestecat cu răul acesta devenindu-i
o parte din fiinţa lui. Sfântul Grigorie ne dezvăluie acest tablou cu negii
care cresc pe trupul omenesc, ca şi cum i-ar fi naturali, cu toate că în
realitate sunt altceva decât corpul.
Aşadar pentru ca omul să se orienteze spre bine trebuie să se angajeze
total, şi este nevoie de o înstrăinare de rău, un proces opus căderii, înălţarea

8
omului pe treptele comuniunii cu Dumnezeu. După Sfântul Grigorie
iubirea sau ura constituie criterii ale apropierii sau îndepărtării atât de
Dumnezeu cât şi de rău. Adică sufletul s-a unit într-un anume fel cu ceea
ce a iubit; iubind, aşadar, binele, el a stabilit legături cu binele, şi desigur în
antiteză iubind păcatul a intrat în legatură cu omul. În una din operele sale
Viaţa lui Moise sfântul descrie amănunţit această stabilire a legăturii cu
binele. Omul, pentru a recăpăta starea de dinainte de păcat trebuie a se
implica prin anumite eforturi în care nu va fi abandonat de Dumnezeu,
deoarece nu este capabil să înfăptuiască toate numai prin propriile puteri.

a. Harul divin

Drumul îndumnezeirii începe cu lucrarea faptelor trupeşti şi sufleteşti

(evlavia), dar el e un proces continuu până la odihna definitivă în
Dumnezeu: Vreau ca unde sunt Eu şi aceştia să fie, ca să vadă slava Mea
(Ioan 17, 24). în această întindere înainte şi în viitor, cu cât este mai mare
sporirea duhovnicească, cu atât mai mare este dorinţa de înaintare. Pe acest
drum, harul uneori se restrânge, alteori se răsfrânge, se retrage şi iradiază,
se luminează şi se întunecă, se aprinde şi e în văluit. El e totdeauna ca un
sfeşnic care arde fără să se stingă. Totuşi în iconomia Duhului există
mângâieri variate ale harului, care lucrează în chip diferit ca să antreneze
pe credincios în această alergare. Astfel «Harul dumnezeiesc, schimbându-
se şi variind în chip felurit, vrea să le povăţuiască şi să le exercite sufletul,
ca să-1 înfăţişeze fără pată şi curat înaintea Părintelui ceresc

9
 Eforturile omului în această ascensiune spre bine, spre Dumnezeu,
trebuie unite cu harul lui Dumnezeu, în spaţiul nou-deschis de Hristos,
adică în trupul Său, Biserica. Dumnezeu este Cel care prezintă chipurile
virtuţii, dar tot El este şi Cel care dă puterea ajungerii la ele. Harul dăruit
de Dumnezeu ne ajută îndepărtând răul din jurul nostru pentru ca noi să
putem urca duhovniceşte. Sfântul Grigorie ni-L prezintă pe Dumnezeu ca
pe un maestru care ne îndepărtează adaosurile străine care au desfigurat
fiinţa umană. Acest proces este descris mataforic de sfânt în Comentariul la
titlurile Psalmilor: Mai întâi de toate El ne separă de păcat ca de o stâncă,
de care fuseserăm legaţi printr-o anumită relaţie; apoi El ciopleşte
materialul, înlăturând ceea ce-i era de prisos; apoi, lovind (ciocănind),
începe să dea o formă materialului existent în sensul asemănării în ceea
ce şi-a propus, prin smulgerea a ceea ce împiedică imitarea; şi astfel,
netezind şi şlefuind cugetarea noastră, datorită unei învăţături mai înalte,
prin pecetea virtutiţii, El dă formă în noi lui Hristos, după chipul Căruia
am fost la început şi după chipul Căruia ne facem acum 8.
După cum rezultă din paragraful anterior Sfântul Grigorie face
analogia omului cu o statuie care este ascunsă în interiorul blocului de
piatră. Pentru a descoperii statuia artistul înlătură piatra care este de prisos
prin lovituri de ciocan. Tot aşa Dumnezeu îndepărtează de om ceea cel
împiedică să devină asemănarea Lui. Dumnezeu atinge omul şi se retrage,
lăsându-l pe acesta să-şi arate forma, reacţia sau modul de acţiune. Din nou
atinge şi se retrage, pentru ca acesta gustând prezenţa Lui să meargă spre
Dumnezeu.
Artistul, adică Dumnezeu, nu încetează să modeleze piatra, adică pe
om, spre scopul propus – mântuirea acestuia. În acest sens Sfântul Grigorie
8
Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la titlurile psalmilor, Seria PSB, Scrieri, partea a II-a EIBMBOR, Bucureşti,
1998, p. 116.

10
invocă următoarele: Ridică-te, spune Cuvântul, celui care s-a ridicat deja,
şi Vino celui ce vine deja: cel care aleargă spre Dumnezeu nu va epuiza
niciodată spaţiul larg al acestui progres dumnezeiesc. Trebuie să ne
ridicăm mereu şi să nu încetăm niciodată de a alerga spre apropierea de
El; căci de fiecare dată când Cuvântul spune „ridică-te” şi „ vino” ne dă
şi puterea să urcăm mai sus9.
Fiecare cuvânt al Domnului, fiecare atingere a harului sunt unelte care
servesc să descopere în noi chipul lui Dumnezeu acoperit de păcat. Sfântul
Grigorie spune că vindecarea de rău, reintegrarea întru Dumnezeu, în fiinţă
şi în viaţă, sunt strâns legate de taina Evangheliei. Nici o separaţie, aşadar,
nu există între sfinţire şi învăţătură dumnezeiască, între har şi Cuvântul lui
Dumnezeu.
Îndepărtarea de rău şi revenirea la Dumnezeu au fost pregătite în toată
omenirea dar Dumnezeu le pregăteşte în mod special, de asemenea în
fiecare persoană.
Eforturile omului şi harul Sfântului Duh colaborează în Biserică,
mediul propice desăvârşirii omului şi împlinirii sensului naturii sale.

b. Credinţa omului

La Sfântul Grigorie de Nyssa exemplul cel mai elocvent de trăire

virtuasă este Moise. În acest sens el spune că omul care nu cunoaşte pe
Hristos trăieşte printre străini10, necunoscând taina învăţăturii şi trăind în

9
Sfântul Grigorie de Nyssa,Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, trad. Pr. D. Stăniloae, în PSB 29, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 73.
10
Sfântul Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise, PSB 29, Ed. IBMBOR, 1982, p. 78

11
afara adevărului, pe care Sfântul Grigorie îl defineşte în maniera lui Platon,
drept înţelegere singură a fiinţei11.
Sfântul Grigorie îl aseamănă pe cel ce se află în dilemă de a se
împărtăşi sau nu de Hristos cu egipteanul care se ceartă cu evreul, şi în
acest sens spune: Tot ce nu este credinţă adevărată în om, este desigur
idolatrie. Omul superior face ca Moise, ucide duşmanul credinţei, şi se
întoarce spre Revelaţie (simbolizată de rugul aprins), descălţând
picioarele sufletului de încălţăminte de piele12.
Acesta este momentul în care omul răvăşit de drama despărţirii se
întoarce spre realitatea prezenţei lui Dumnezeu, trecând pragul care separă
credinţa de necredinţa în Dumnezeu. Este momentul în care începe
renunţarea la trecut (exprimată prin descălţarea picioarelor) şi
disponibilitatea totală la prezenţa lui Dumnezeu. Credinţa nu este numai un
sentiment ca oricare altul, ci după episcopul Nyssei este o schimbare, o
întoarcere profund existenţială, în care conştiinţa primeşte alte valenţe în
faţa „rugului aprins” (care iradiază deodată căldura şi lumina) al
evenimentului Iisus Hristos. Credinţa este o atitudine a sufletului, a
personalităţii fiecărui om, dar tot o data un fapt teandric. Este răspunsul la
solicitarea iubitoare a prezenţei dumnezeieşti. Sufletul se deschide în faţa
evidentei, dar decizia este favorizată de evidenţa evenimentului (rugul este
aprins, dar el încălzeşte şi luminează). În Biserică intră cei ce cred în Taina
ei. Credinţa nu este rodul unei forţe străine de Biserică, ci al Duhului care
face ca mădularele aceluiaşi trup să aibă conştiinţa complementarităţii lor
în Trupul Bisericii.
Unitatea credinţei este dată de unitatea obiectului credinţei, dar şi de
puterea Duhului Sfânt care lucrează atât în Biserică, cât şi în fiecare om.
11
Ibidem, p. 25
12
Ibidem, p. 53

12
El este cel care lucrează înrudirea, astfel spus conformitatea între Cel care
vine la Biserică şi credinţa deja stabilită in Biserică; pentru aceasta credinţa
lui trebuie să se potrivească şi să se integreze în credinţa Biserici, ca nu
cumva mădularul să nu fie aruncat ca un străin de Hristos. Nu există alt
mod de a ne apropia de Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie, dacă prin
intermediul ei, credinţa nu împacă si nu uneşte, sufletul cu natura
inaccesibilă pe care, de altfel, o caută 13.
Duhul Sfânt dă viaţă fiecărui mădular dar el presupune credinţa. Prin
credinţa în Fiul lui Dumnezeu noi devenim trupul Său şi sufletul, care s-a
unit cu El prin credinţă, găseşte în El principiile mântuirii. Duhul Sfânt
activează desăvârşirea, dar desăvârşirea cere existenţa credinţei. Punctul de
plecare al desăvârşirii se află în ambianţa mijlocită prin credinţă care este
la rândul ei, un dar prin liberă alegere14 .
Prin credinţă se deschide omului o nouă cale – calea Bisericii, tocmai
de aceea credinţa fiecărui nou-venit la Biserică trebuie să fie conformă cu
credinţa biserici. Sfântul Grigorie vorbeşte de două condiţii care apropie pe
om de Dumnezeu: prima este credinţa ( nerătăcită) in Dumnezeu, credinţa
care nu a căzut în presupunerile păgâne sau eretice; a doua este gândul
curat care respinge din suflet orice dispoziţie păcătoasă.
Credinţa este absolut necesară pentru integrarea ca mădular activ al
trupului Bisericii pentru că păcatul primordial a fost comis din necredinţă
fată de porunca lui Dumnezeu.
Intrarea efectivă în Trupul Tainic al Domnului face prin Taina
Botezului, moment în care credinţa primeşte dimensiuni noi. În Biserică
lucrarea şi credinţa sunt unite în procesul de desăvârşire: nici contemplaţia

13
Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomiu, la Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie
de Nyssa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 57.
14
Idem, Cuvântarea Catehetică, la Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 235

13
prin sine, spune Sfântul Grigorie, nu desăvârşeşte sufletul, dacă faptele, nu
sunt prezente în ea; nici filozofia activă dacă ea nu este condusă de
credinţa adevărată15.
Credinţa este fundamentul valorii faptelor, faptele la rândul lor
împlinesc credinţa în vederea unirii cu Dumnezeu în Împărăţia Lui.

c. Faptele bune

Creştinul este cel ce prin fapte îşi demonstrează participarea la

însuşirile virtuoase. Într-un raport har – credinţă – fapte bune, Sfântul
Grigorie spune că Duhul rămâne sălăşluit în cei ce au primit darul Lui, care
este împreună lucrător, după măsura credinţei fiecăruia din cei ce s-au
împărtăşit de El, zidind în fiecare binele spre sârguinţa sufletului în faptele
credinţei.
Viaţa omului renăscut prin Duhul Sfânt în Trupul lui Hristos şi hrănit
cu pâine cerească, după Sfântul Grigorie are un scop dublu: a) să nu-şi
limiteze preocupările la prezent, ci să privească dincolo, unde trebuie să
caute realmente principiile fericirii negrăite, înstrăinându-se de legătura cu
viciile şi răutăţile, printr-o bună liberă alegere16 si b) să facă să crească în el
iubirea pentru Dumnezeu.

15
Sfântul Grigorie de Nyssa,Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, trad. Pr. D. Stăniloae, în PSB 29, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 45.
16
Idem, Cuvântarea Catehetică, la Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 235.

14
 Faptele bune pentru desăvârşire, în afara lui Hristos, sunt după Sfântul
Grigorie, mers prin dune de nisip, unde progresul nu este posibil.
Scopul vieţii omului nu este aşadar realizarea faptelor bune, ci
schimbarea vieţii omului prin fapte bune. Sufletul renăscut prin puterea lui
Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie, trebuie să crească până la măsura
vârstei duhovniceşti, maturizându-se continuu prin sudoarea faptelor bune
şi umplerea de har17.
Faptele bune nu rezultă doar din zelul şi efortul omului ci ies din
întâlnirea harului cu efortul omului. Fără harul lui Dumnezeu faptele bune
n-ar fi altceva decât simple nevoinţe, neavând şi puterea mântuitoare pe
care o au când conlucrează cu harul. După Sfântul Grigorie, Dumnezeu ne
invită şi ne îndeamnă continuu la luptă dat fiind că harul Său se măsoară
prin grija faţă de el a celui care îl primeşte: Harul nu vine la cei care fug
de mântuire, iar puterea ostenelii omeneşti nu este suficientă pentru
mântuire dacă acestea nu au har18.
În viziunea Sfântului Grigorie faptele bune sunt întotdeauna legate de
discernământ deoarece sunt lucrări conforme raţiunii, ele reprezentând
sănătatea sufletului, spre deosebire de păcat care este boala acestuia.
Dorinţa de desăvârşire dă prilej de manifestare calităţii naturii de a fi
schimbătoare prin progresul în Dumnezeu. Creşterea întru bine spune
Sfântul Grigorie va fi ce-a mai bună schimbare a naturii, schimbarea spre
mai bine transformând spre Dumnezeu pe cel ce se schimbă în bine19.
Progresul omului întru Dumnezeu este o îmbunătăţire a propriei naturi
in aşa măsură, încât omul sa poată simţi pe Dumnezeu înăuntrul lui. Omul
desăvârşit se află într-o continuă desăvârşire. Progresul întru Dumnezeu e
posibil numai omului curăţit de păcate. Progresul în Dumnezeu nu este o
17
Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 338
18
Ibidem, p.343.
19
Ibidem, p. 346.

15
ieşire şi uitare de sine, nici abandonarea firii umane, ci dorinţa de
asemănare cu El posibilă prin chipul Său sădit în noi. A fi chip al
Dumnezeului celui viu nu înseamnă altceva decât a fi în progres continuu
spre El. Omul, fiinţă personală, omul restaurat, este vazut de episcopul
Nyssei ca un Univers aflat într-un progres continuu.
Chiar într-o stare avansată, creştinul nu poate spune că e cu totul
desăvârşit, sau dintr-o dată şi pentru totdeauna liber de păcat. Creştinul
rămâne totdeauna în primejdia căderii. Asaltul este continuu, nu în sensul
de păcătuire continuă, ci de continuă încercare a libertăţii sale prin ispite.
Dacă în viaţa aceasta progresul întru bine este însoţit de înstrăinarea de
rău, în viaţa de dincolo progresul nu mai este o înstrăinare de rău, ci
mişcarea naturală a fiinţei create după chipul lui Dumnezeu şi ajunsă la
asemănarea cu El. Este starea dinamică în care vor fi restabiliţi pentru
totdeauna cei care au fost împreună lucrători cu Dumnezeu în procesul de
restaurare a omului.

***

Sfântul Grigorie de Nyssa, prin concepţia sa despre răscumpărare şi

mântuirea adusă prin răscumpărare, a pus bazele unei înţelegeri dinamice şi
optimiste a vieţii şi mântuirii umane.
Prin conceptul de progres duhovnicesc, Sfântul Grigorie de Nyssa se
înscrie în rândul Părinţilor care au dezvoltat în mod special teologia
mistică, această idee conferindu-i chiar o notă aparte în cadrul acesteia,
astfel încât contribuţia sa nu poate fi în nici un caz ignorată. Originalitatea
sa, ideile sale inovatoare şi faptul că a anticipat preocupările de mai târziu

16
ale teologilor mistici ne îndreptăţesc să-l numim „Părintele Teologiei
Mistice”.
Ca încheiere, voi cita un fragment dintr-o lucrare a Sfântului
Grigorie de Nyssa, care ne prezintă, printr-o analogie, care trebuie să fie
atitudinea noastră în ceea ce priveşte un subiect atât de profund ca cel al
progresului nostru duhovnicesc, scutindu-ne de îngrijorarea pe care ne-ar
provoca-o neînţelegerea vreunuia sau altuia din aspectele tainei unirii cu
Dumnezeu:
„Să ne imaginăm pe cineva care, în plina arşiţă a amiezii,
călătoreşte, capul fiindu-i ars de razele soarelui, toată umezeala trupului
fiind aspirată de el; pământul este aspru, zdrobindu-i picioarele; drumul
este greu, arid. Dar iată că deodată el întâlneşte o fântână, ale cărei ape
sunt limpezi şi curgând transparente; valurile ei îi oferă din abundenţă
ocazia de a-şi potoli setea… Va merge el, oare, să se aşeze aproape de
acest izvor şi va începe să filosofeze despre natura lui, pentru a-i afla
originea, şi în ce fel şi de ce şi restul… sau mai degrabă, lăsând la o parte
toate acestea, îşi va apropia buzele de apele vii şi va mulţumi Celui ce i le-
a dăruit?
Imită dar, în drumul tău, pe acest însetat.20”

20
Sfântul Grigorie de Nyssa,Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, trad. Pr. D. Stăniloae, în PSB 29, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 78.

17
 Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001;

***
Grigorie de Nyssa, Sfântul, Omilii, Colecţia PSB, Scrieri, partea a II-a
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998;
Grigorie de Nyssa, Sfântul, Tâlcuire amănunţită la Cântarea
Cântărilor, trad. Pr. D. Stăniloae, Colecţia PSB 29, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1982;
Grigorie de Nyssa, Sfântul, Viaţa lui Moise, Colecţia PSB 29, Ed.
IBMBOR, 1982;
***

18
Dumitriu, Anton, Culturi eleate şi culturi heracleitice, Ed.
Cartea românească, Bucureşti, 1987;
Răducă, Pr. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1996;
Telea, Marius, Antropologia Sfinţilor PărinţiCapadocieni, Ed. Emia,
Hunedoara, 2005;
Trousson, Raymond, Istoria gîndirii libere. De la origini până
în 1789, Ed. Polirom, Bucureşti, 1997.

19