I.

Argumentarea scripturistică în viziunea asupra pastoraţiei la Sfântul Ioan

Hrisostom

„Scrisul Sfântului Ioan Gură de Aur este o formă a acţiunii.” Ca preot şi

arhiepiscop, el a trăit într-o încordare maximă tot timpul lucrării sale de proporţii uriaşe,
pentru care, pe lângă faptă şi cuvântul vorbit, avea nevoie şi de cuvântul scris, prin care
gândul său atingea numeroşi oameni. Scrierile hrisostomice sunt calde, vii şi pun repede
stăpânire pe inima cititorului atent şi de bună credinţă. „Dacă la o lectură peste 15
veacuri, paginile oratorice ale lui Ioan înflăcărează şi dau naştere la atitudini şi la acţiuni,
ne putem închipui ce au însemnat ele rostite personal de marele predicator.”
Aceasta a fost şi este impresia şi despre „Tratatul despre preoţie”, cel mai strălucit
dintre tratatele cuvântătorului de Dumnezeu şi manual clasic pentru preoţi, „dependent în
bună măsură de tratatul corespunzător al Sfântului Grigorie de Nazianz”, incomparabil cu
alte tratate scrise de acelaşi autor din perspectiva frumuseţii fondului care se armonizează
aşa de perfect cu farmecul formei.
Putem afirma cu tărie că Sfântul Ioan Gură de Aur, „urcând acest munte maiestuos
al preoţiei, l-a cunoscut în întregime”. Din acest punct de vedere, el a putut scrie, a putut
să ne lase ghidul acestui munte frumos, grandios şi măreţ care este preoţia, ghid care a
ajutat pe mulţi să urce piscul muntelui. Acest îndrumător reprezentat de Tratatul despre
preoţie ne descrie grandiosul munte al preoţiei în toată frumuseţea lui iar „Sfântul Ioan
Gură de Aur ne ia de mână şi ne duce spre piscul lui.”
Sfântul Ioan Hrisostomul urmează îndeaproape accentul pe care Apostolul
neamurilor, Pavel, îl pune pe una din calităţile cerute preotului din epoca apostolică,
adică „superior credincioşilor săi prin înţelepciunea şi pregătirea sa culturală, prin
cunoaşterea temeinică şi profundă a Sfintelor Scripturi...”, cf. 2 Timotei III, 15.
Tratatul despre preoţie, împărţit în şase cărţi şi scris sub forma unui dialog, după
modelul literar platonic, între Ioan şi Vasile (probabil viitorul episcop de Rafaneea),
sugerează tocmai această trăsătură a lui Ioan Hrisostom de a citi, cunoaşte şi cita aproape

1
în fiecare paragraf din Scripturi. Din această cauză, nu ne miră că ideile şi motivele sale
care au condus la acest tratat sunt argumentate abundent folosind texte biblice.
Vorbind despre acuzaţia că l-ar fi înşelat pe Vasile, Sfântul Ioan foloseşte
Scriptura cu argumente din Vechiul (Sirah, Pilde şi I Regi) şi din Noul Testament (cu
precădere din Faptele Apostolilor), pentru a sugera ideea că se poate folosi înşelăciunea
pentru a fi de folos cuiva sau că o faptă ca aceea pe care a făcut-o Ioan, când s-a ascuns
de hirotonie şi de prietenul său, nu trebuie numită înşelăciune, ci purtare de grijă, „bună
rânduială, înţelepciune şi meşteşug în stare să te ajute să găseşti multe ieşiri unde nu-i
ieşire şi să îndrepţi un suflet cu păcate.”
În cartea a doua, în care răsare ideea că „preoţia este semnul iubirii lui Hristos”,
Sfântul Ioan dă exemplul Sfântului Apostol Petru şi interpretează răspunsul „Tu ştii,
Doamne, că Te iubesc!” din Evanghelia după Ioan. Argumentele scripturistice sunt cu
precădere din Noul Testament, din epistolele pauline. Pentru a arăta că slujirea preoţiei
are nevoie de un suflet mare şi minunat, Sfântul Ioan citează cu precădere pe Apostolul
Pavel, din Efeseni VI, 12, Galateni V, 19-20 şi din cele 2 epistole către Corinteni. Pentru
a se feri de faptul că preoţia este plină de greutăţi şi primejdii, preotul „trebuie să
gândească şi să spună necontenit aşa: Poate că le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre
cunoaşterea adevărului şi să scape de cursa diavolului.(2 Timotei 2, 25-26)”
Fuga sa de preoţie este explicată astfel: „Mă tem ca nu cumva să iau în primire
turma lui Hristos înfloritoare şi bine hrănită, iar eu, din pricina lipsei mele de grijă, „să o
vatăm şi să pornesc împotriva mea mânia lui Dumnezeu, Care-Şi iubeşte atât de mult
turma, încât S-a dat pe El pentru mântuirea şi răscumpărarea ei”. În mod normal, abundă
textele din epistolele pastorale, „cea mai veche chartă constituţională a preoţiei creştine şi
cel mai preţios dreptar sau ghid scripturistic pentru îndrumarea preoţimii în activitatea ei
pastorală.”
Făcând afirmaţia că „preoţia este un lucru înfricoşător, iar cultul creştin este mult
mai înfricoşător decât cultul legii vechi”, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „preoţia se
săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti” şi că înfricoşătoare şi cu totul
cutremurătoare erau şi preoţia şi slujba adusă lui Dumnezeu în timpul Legii vechi, înainte

2
de venirea harului, de pildă: clopoţeii şi rodiile, pietrele scumpe, cele de pe piept şi cele
de umăr, mitra, chidara, haina lungă până la călcâi, tabla cea de aur, sfintele sfinţilor,
tăcerea adâncă din interiorul templului. Dar dacă te uiţi la preoţia şi la slujba adusă lui
Dumnezeu acum, în timpul harului, vei vedea că cele înfricoşătoare şi cele cu totul
cutremurătoare ale Legii vechi sunt mici şi că în această privinţă sunt adevărate cele
spuse de Pavel despre Legea veche, că „Legea veche, cu toată slava ei, era fără de slavă,
faţă de Legea nouă, din pricina slavei covârşitoare a acesteia.”(2 Corinteni III, 10)
Despre cât de mari sunt puterea şi cinstea preoţilor, Sfântul Ioan spune cf. Matei
18,18 şi Ioan 5, 22 că oamenii care trăiesc pe pământ au primit îngăduinţa să
administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici
arhanghelilor, de a lega şi dezlega păcatele, că această putere a fost încredinţată de Fiul
preoţilor care au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi
mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate
patimile omeneşti.
„Nimeni n-a iubit pe Hristos mai mult ca Pavel”. Afirmaţia este justă dacă
cercetăm cu atenţie epistolele trimise de acesta către Bisericile locale, de exemplu Corint,
Roma, Tesalonic, Filipi, ale căror texte sunt folosite de Sfântul Ioan pentru a-şi întări
afirmaţia de sus şi pentru a ne arăta şi nouă ce model urmează el în viaţa sa, modelul
Pavel, „apostol al neamurilor”, „cel mai mare îndrumător pe care l-a avut creştinătatea,
după Mântuitorul.”
„Pentru preoţie trebuie să se aleagă suflete aşa de tari pe cât de tari a arătat
odinioară harul lui Dumnezeu, în cuptorul din Babilon, trupurile celor trei tineri.”(Daniel
3, 2-30)
În cartea a patra, Sfântul Ioan Hrisostom înfăţişează exemple de persoane ale
Vechiului şi Noului Testament arătând că sunt pedepsiţi aspru nu numai cei care singuri
se străduiesc să intre în cler, dar şi cei care intră siliţi de alţii dacă, odată ajunşi preoţi,
săvârşesc păcate. Sunt daţi ca exemple în acest sens Saul, Eli, Moise, Iuda Iscarioteanul.
În continuare, citând I Timotei V, 22, „Mâinile degrab să nu-ţi pui pe nimeni, nici nu te
fă părtaş la păcate străine”, declară că cei care hirotonesc pe cei nevrednici sunt tot atât

3
de mult pedepsiţi ca şi cei hirotoniţi, chiar dacă nu cunosc pe cei pe care îi hirotonesc.
Sfântul Ioan precizează că preotul trebuie să cunoască bine dialectica iar dacă nu are
această putere, „trebuie să facă totul ca s-o dobândească.”
Un exemplu în acest sens este Sfântul Apostol Pavel, modelul de existenţă al
Sfântului Ioan Gură de Aur, care afirma despre el că „era neîntrecut în dialectică”, cf. 2
Corinteni 11, 6, neîntrecut în cuvânt dar nu şi în ştiinţă, strălucit nu numai prin minuni,
ci mai ales prin elocinţă, o putere prin care Sfântul Pavel biruia desăvârşit prin cuvânt pe
păgâni, un exemplu in acest sens fiind licaonii care i-au luat pe Pavel şi Barnaba drept
zei, din pricina minunilor, iar pe Pavel l-au luat drept zeul Hermes (zeul elocinţei la
vechii greci), nu din pricina minunilor, ci a cuvântului.
Pentru a sublinia ideea că preoţii vor da seamă şi de păcatele credincioşilor lor,
Sfântul Ioan citează Epistola către Evrei, capitolul 13, versetul 17, „că ei priveghează
pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama de ele”, pentru că, continuă autorul,
„dacă celui care sminteşte numai pe un singur om, şi încă cel mai mic, îi este de folos să i
se atârne o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, cf. Matei 18, 6, şi dacă toţi cei
care lovesc cugetul fraţilor lor păcătuiesc faţă de Hristos, cf. 1 Corinteni 8, 12, ce vor
păţi oare preoţii, ce pedeapsă vor primi când pierd nu numai unul sau doi sau trei, ci un
număr atât de mare de credincioşi?”