VIATA PRIVATA IN EVUL MEDIU

O istorie a evenimentului, o istorie care se rezuma la studierea unor realit ati

economice si sociale, la relatarea unor fapte politice si militare, este considerat a
astazi tot mai mult a fi insuficient a si incapabila de a reconstitui o imagine ct
mai completa si mai adecvata a trecutului. O istorie totala, o istorie umana nu
poate ignora si omite ceea ce in viata oamenilor tine de afectiv, de reprezent arile,
de mentalitatea lor: un termen care s-ar putea traduce mai explicit prin istoria
intmplarilor cotidiene din viata oamenilor.
Ce inseamna viata privata in timpurile feudale? Latina cronicilor si a chartelor
defineste drept privatus mediul familial, definind tot ceea ce nu este festiv, in
opozitie cu publicus, ce se refera la suveranitate, regalitate. Prin urmare, viata
privata este viata de familie, traita nu pe plan individual ci convivial si bazata pe
incredere reciproca.
Viata materiala. In Evul Mediu timpuriu, din punctul de vedere al Bisericii,
omul este o fiinta slaba, viciata, degradata ca urmare a pacatului originar, dar, in
opozitie cu aceasta parere, se situeaza idealul nobililor razboinici, care cautau
exaltarea corpului prin toate caile si mijloacele si aceasta tendinta cstiga tot mai
mult teren, impunnd atentiei problemele de zi cu zi ale omului medieval.
Fata de antichitatea romana, viata privata devine un factor primordial al
civilizatiei si orict s-au chinuit noile regate barbare, statornicite pe teritoriul
fostului imperiu roman, sa imite societatea romana att la nivelul institutiilor, ct
si la cel al structurilor sociale, ele se lovesc de un esec. Pretutindeni, de la Curte
pna la cel mai umil functionar, de la grupurile profesi onale la cele religioase, de
la oras la tara, in prim plan apar persoanele si spatiile private. Pna si averea
devine o chestiune privat a, iar individul cauta sa privatizeze totul.
Daca in Evul Mediu oamenii se acomodau mai greu, dar adesea mai s anatos
dect noi, cu zilele si anotimpurile, in schimb, aveau efectiv mai mult de suferit
datorita felului inca sumar in care fusese rezolvata problema distantei si a
transporturilor. In acest context trebuie l asata deoparte problema sigurantei
drumurilor, care este in intregime politica si a fost rezolvata atunci cnd a existat
o putere consolidata. In secolul al XIII-lea, drumurile erau in general sigure, cu
exceptia perioadelor de razboi. Problema distantelor este de natura fizica si pentru
a o rezolva trebuie luati in considerare doi factori: drumurile si mijloacele de
transport. Inca din perioada romana se construisera drumuri rezistente, dar, in
perioadele de criza, intretinerea acestora fusese neglijat a si indata ce venea ploaia
ele deveneau att de greu practicabile, inct traficul carelor trebuia sa se
intrerupa. Mai practicabile dect caile terestre, mai ales pentru transportul
materialelor cu greutate mare, erau cursurile de apa. Ruri in prezent nefolosite
pentru navigatie (Loara, Garonna etc.) erau atunci focarul unei importante
activitati de transport cu salandele.
In ceea ce priveste mijloacele de transport, ele nu foloseau atunci nimic din
forta mecanica, utilizndu-se doar forta vntului pentru deplasarea corabiilor pe
mare, dar pe ruri era folosit a forta umana sau animala. Toate transporturile
continentale erau, in consecinta, reglate de viteza de deplasare a omului sau a
animalelor: cal, magar, bou. Stim ca un om face pe jos, in medie, intre 4-7 km pe
ora, ca un cal nu depaseste 10 km pe ora, deci un convoi rapid putea parcurge
intre 40-60 km pe zi. Prin urmare, spatiul si timpul dobndeau, pentru omul
Evului Mediu, o valoare mult mai considerabil dect cea la care au fost ele
coborte in zilele noastre. Pentru a rezuma, oamenii Evului Mediu, expusi in mod
direct conditiilor naturale, le datorau acestora o serie de caracteristici: pe plan
individual, dezvoltarea calit atilor fizice (robustete, rezistenta) si a celor morale
aflate in legatura cu primele, o anumita asprime a existentei, un ritm de viata care
se conforma zilelor si anotimpurilor.
Habitatul medieval ne este cunoscut datorit a numeroaselor descoperiri
arheologice si pe baza acestora s-a putut delimita o tipologie a locuintelor:
taranesti, nobiliare, manastiresti. Planul locuintelor taranilor era extrem de
simplu: o sala relativ mare, unde se lucra, se gatea, se mnca, se dormea. In jurul
acestei case se aflau alte cl adiri anexe: pivnita, grnarul etc. Iluminarea acestor
incaperi se facea prin ferestre mici si de obicei, in cazul donjoanelor senioriale,
cu dubla functionalitate: asigurarea iluminatului si elemente defensive
(ambrazuri). Mobilierul unei case att de simple cum era locuinta mediavala este
foarte sumar si se reducea uneori la un pat si o lada, mobile cioplite grosolan din
scnduri groase. La cei foarte saraci, patul este o lada care se umplea cu fn, un
sac umplut cu paie servind drept perna la capati. Casele bogate isi completeaza
interiorul cu tapiserii, care permit sa se improspateze decorul caminului propriu
si, conform paravanelor japoneze, asigura crearea unor spatii intime in salile
comune.
Costumul Evului Mediu deriva din costumele antice si cele galice, de la care s-
a pastrat in cazul barbatilor, pantalonul lung sau scurt, din pnza sau din piele
tabacita, prinsi in talie printr-o centura. Imbracamintea feminina a fost
intotdeauna lunga; cea a barbatilor scurta, exceptnd situatiile cnd era vorba
despre costume de ceremonie sau liturgice, imitate dupa cele din antichitate.
Imbracamintea masculina se lungeste catre anul 1140, in ciuda criticilor, care
considerau ca este o moda efeminata. Intre 1180-1340, costumul Evului Mediu a
prezentat cea mai mare frumusete, provenita din simplitatea formelor si din
adaptarea perfecta la corpul uman, precum si la materialele folosite: stofe groase
sau fine, care erau lasate sa formeze pliuri.
Oamenii Evului Mediu faceau din produsele locale baza alimentatiei lor zilnice.
Acest lucru a stat la baza crearii in fiecare regiune a unor preparate si obiceiuri
culinare. Alimentatia orasenilor s-a diversificat, pe masura ce pietele urbane au
fost aprovizionate de regiuni din ce in ce mai indepartate. Baza alimentatiei
pentru toate categoriile sociale, era constituit a din pine de gru sau de secara,
carne, vin, iar in locul cartofului indispensabil noua, din mazare si bob.
Vnatoarea era in acea perioada un mijloc deloc neglijabil de procurare a hranei
pentru populatia rurala. Se pare ca, in cazul celor bogati, alimentatia era bazata
aproape in exclusivitate pe carne, si ca, in mediile modeste, se facea abuz de
slanina. Pentru "a digera" toat a aceasta carne, apare necesitatea de a folosi
condimente, dintre care cele mai raspndite erau usturoiul si mustarul, iar din
perioada Cruciadelor, piperul, ghimberul, scor tisoara, aduse din Orient. In ceea ce
priveste listele de bucate, ne sunt cunoscute cele ale splendidelor petreceri de la
curtile senioriale, cu ocazia sarbatorilor, dar ne vom opri asupra meniului zilnic al
unui taran. In 1312, in Normandia, pentru o zi de munca se primeau urmatoarle
alimente: o pine, mazare, trei oua si o bucata de brnza sau sase oua fara brnza
si bautura att ct aveau si le facea placere.
Sub imperiul influentelor si din dorinta de a copia viata de curte romana,
reprezentantii regatelor barbare creaza un adevarat cult pentru abundenta
alimentara, cult ce va fi parasit, incepnd din secolul al X-lea, datorita intrarii
intr-o perioada extrem de impregnata de spiritul religios. Acest ideal alimentar
carolingian a facut obiectul unor reglementari impuse cu severitate calugarilor si
clericilor in secolul al XI-lea.
In aceste conditii de viata longevitatea in rndul populatiei era extrem de
scazuta, mortalitatea mare datorndu-se si razboaielor numeroase ale Evului
Mediu timpuriu. Cteva studii facute asupra populatiei unui sat intreg din secolul
al V-lea pna in secolul VIII-lea intaresc efectiv aceasta constatare. Analiza
antropologica a cimitirului din Fr nouville, in Normandia, permite sa fie
reconstituita demografia epocii, confirmat a si de alte studii partiale despre Franta
de Nord. In general, procentul de mortalitate infantil este extrem de ridicat: 45 %.
La nastere, speranta de viata poate fi apreciata la 30 de ani cel mult, iar
longevitatea medie de 45 de ani la barbati, dar numai de 30-40 de ani la femei, din
cauza nasterilor imposibile sau a febrelor puerperale.
Ritmul timpului si al vietii. In Evul Mediu ziua incepea, pentru clerici, la
miezul noptii, pentru tarani o data cu rasaritul soarelui. Contorizarea si marcarea
momentelor zilei era facuta, mai ales in orase si in localitatile din preajma
manastirilor, de clopotele bisericilor. Diviziunile timpului mai erau indicate prin
repere alimentare (prnz sau cina, prandium sau cena). Calendarul medieval era
cel al sarbatorilor bisericesti. Nu se spunea 20 iulie, ci doua zile inainte de Sf.
Magdalena, nici 11 noiembrie, ci Sf. Martin. Anul incepe de Craciun, mai putin
anul liturgic al carui ciclu de sarbatori incepe cu perioada de pregatire a
Craciunului. In ceea ce priveste anul civil, fiecare are propriul sau obicei: notarii
de la Curtea Frantei si cei din Tarile de Jos schimbau anul la Paste, dar cum
aceasta sarbatoare este mobila, unii ani au 13 luni, altii 11 luni.
In familiile nobile se nota cu grij a ora nasterii copilului, pentru a i se putea
face ct mai precis horoscopul. Un mare numar de miniaturi evlavioase, de
basoreliefuri sau de vitralii care reprezint a Nasterea Fecioarei, a Sf. Ioan
Botezatorul sau a vreunui sfnt, ne prezint a nasterea unui copil intr-o familie
nobila. Educatia data copilului avea un caracter practic si concret, orientat de
mediul si pentru mediul social in care traia. La vrsta de 7 ani copilul era dat la
scoala - scolile episcopale existau din secolul al VII-lea - iar de la 10 ani baietii
isi incepeau pregatirea militara, invatnd sa calareasca, sa ingrijeasca un cal si sa
mnuiasca armele. Dupa ce atingea vrsta de 14-15 ani, mergea la curtea unui
print, unde educatia sa se perfectiona intr-o societate mai elegant a si mai
numeroasa. In sfrsit, tnarul era ridicat la rangul de cavaler, ceea ce nu se
intmpla fara a fi organizate petreceri. Si educatia fetelor era orientat a in sens
practic, intruct dupa casatorie ea era cea care trebuia sa conduca gospodaria.
Pentru a face un tablou complet al educatiei ar trebui sa luam pe rnd fiecare
categorie sociala si profesiune si, de asemenea, fiecare nivel de bogatie.
In Evul Mediu casatoria era un act important din punct de vedere familial si
economic, in unele situatii patrimonial si, cteodata, politic. Potrivit traditiei
romano-germanice, casatoria implica doua formalitati civile: logodna si casatoria
propriu-zisa. Logodna, constnd esentialmente intr-o promisiune, intr-un
angajament care avea valoare juridica, era un contract incheiat intre logodnic si
parintele sau tutorele fetei. A doua etapa, casatoria propriu-zisa, consta in
executarea contractului si festivitatea nuntii. Cununia religioasa a fost stabilita ca
obligatorie prin lege in anul 802 de catre Carol cel Mare, dar cu toate acestea
papii Nicolae I, Adrian II, au recunoscut si dupa aceasta data legitimitatea
casatoriilor exclusiv civile. Dar incepnd cu secolul al X-lea, tribunalele
ecleziastice si-au asumat, efectiv o competenta exclusiva in toate chestiunile care
priveau casatoria, inclusiv separarea sotilor, diviziunea bunurilor si contestatiile
relative la dota. Asadar, de la aceasta data actul casatoriei nu mai este doar un act
civil, ci si un act religios, un sacrament: casatoria trebuia neaparat sa aiba si
binecuvntarea bisericii - lucru ce era obligatoriu in Orientul crestin inca din
secolul al IV-lea.
Situatia sanitara din Evul mediu este destul de dificil de cunoscut, in lipsa unor
informatii precise si a statisticilor. Cu toate acestea stim ca mortalitatea infantila
era ridicata si ca, in aceasta perioada, conditiile de viata erau destul de dure si
totusi sanatoase. Parisul secolului al XIII-lea avea un numar mare de spitale,
dintre care H tel-Dieu, care exista deja in secolul al IX-lea si fusese reconstruit
in secolul al XI-lea, era cel mai important. Personalul de la H tel-Dieu era
format din calugari de ambele sexe, din preoti si servitori. Era mixt, deoarece erau
acceptati bolnavii att barbati, ct si femei. Stiinta medicala medievala se baza pe
o traditie indelungata: cea a medicilor greci, latini si arabi. De la Salerno,
renasterea studiilor specializate s-a raspndit, in secolul al XIII-lea, la Bologna,
Montpellier si Paris.
In istoria sociala a mortii, Evul Mediu a insemnat o crestinizare a mortii; dupa
care, a urmat perioada unor etape succesive de desacralizare a reprezent arilor
mortii. Aceasta crestinizare insa n-a exclus permanentizarea unor credinte si
practici pagne, ca bocitul, ospatul funebru, ideea revenirii spiritului celui
decedat. Slujba religioasa, in biserica sau in casa celui decedat, pentru odihna
sufletului si iertarea pacatelor lui este de dat a relativ recenta - din secolul al X-
lea.
Mai apropiata dect ne imaginam, in general, de unele aspecte ale vietii noastre
de astazi, viata medievalilor impresioneaza prin vitalitatea sa, prin echilibrul sau,
prin magnifica civilizatie pe care a produs-o si prin calitatea umana deosebita a
personalitatilor carora le-a dat nastere: Sf. Geraud dAurillac, fratii Chiril si
Metodiu (sec. XI), Sf. Norbert de Magdeburg (sec. XII), Sf. Elisabeta a Ungariei,
Sf. Francisc din Assisi (sec. XIII) etc. Din punct de vedere social, viata medievala
nu se desfasoara in cadrul unor caste inchise, intr-o societate rigida. Promovarile
sunt frecvente: individuale, datorate bisericii, ai carei printi si conducatori provin
din toate categoriile sociale (exemple in acest sens sunt un Suger, un Maurice de
Sully, episcop al Parisului si constructor al catedralei Notre-Dame, un Robert
Sorbon), dar si familiale, realizate in cteva generatii si datorate imbogatirii de pe
urma negotului si a achizitionarii de pamnturi nobiliare.