Viata si traiul omului medieval

Istoria neamului nostru trebuie caracterizată și prin prisma vieții

cotidiene. Aceasta vine să completeze imaginea de ansamblu a societății
omenești dintr-o anumită perioadă de timp. Habitatul, alimentația, familia,
vestimentația, locuința, atitudinea față de boală și moarte, obiceiurile și
calcularea timpului în perioada medievală reușesc să evidențieze principalele
caracteristici ale societății feudale românești. Viața românilor din acea
perioadă nu era una tocmai ușoară, tocmai de aceea moartea era văzută de
către omul medieval ca o mântuire.

În Evul Mediu existau mai multe moduri de procurare a hranei: cules,

vânat și pescuit; cultivarea plantelor și creșterea animalelor și schimbul
comercial. Încă din Antichitate, oamenii își asigurau hrană din cultivarea unor
anumite plante. Gama plantelor și modalitățile de cultivare ale acestora au
variat, fiind determinate de condițiile naturale din anumite părți ale lumii și de
tradițiile și stocurile de cunoștințe agro-tehnice acumulate de comunitățile
umane. În lumea medievală au coexistat trei civilizații agricole:

 civilizația cerealelor
 civilizația orezului
 civilizația porumbului

Comunitățile ocupau imperfect spațiul, fiind puțin numeroase și

vulnerabile în raportul cu
alte tipuri de comunități umane. Din neolitic, comunitățile de vânători-
culegători au fost nevoite să se amplaseze spre zonele periferice ale lumii
datorită presiunii societăților compacte și organizate de agricultori.
Barbarii, ce locuiau în aglomerări rurale, au transplantat aceste structuri
în zonele unde s-au stabilit. Biserica a contribuit la fixarea populației rurale,
fiind unitatea administrativ religioasă. Locuințele erau din lemn, iar în nord,
casele reuneau sub același acoperiș oameni și animale și erau alcătuite dintr-o
singură încăpere destinată membrilor familiei.
Mestesuguri
Mineritul: Sectorul extractiv cuprindea extracția sării din saline și a pietrei
pentru construcții, cât și mineritul, prin extragerea și rafinarea metalelor.
 Sectorul prelucrător a cuprins o gamă variată de activități: meșteșuguri
alimentare-morăritul, brutăritul, tranșarea și conservarea cărnii, prepararea
lactatelor și a băuturilor alcoolice; meșteșuguri pentru producerea
îmbrăcămintei-pielăritul, torsul, țesutul, croitoria, blǎnǎritul, cojocăritul;
olăritul, meșteșuguri pentru obținerea și prelucrarea metalelor, meșteșuguri
pentru construcții și de producere de obiecte gospodărești. Ca centru de
producție și de desfacere, orașul era caracterizat de prezența meșteșugarilor.
Un rol important l-au avut meșteșugurile textile, ca postovăritul din orașele
italiene, Flandra, nordul Franței, Anglia și Germania. Erau meșteșuguri pentru
prelucrarea metalelor pentru a obține unelte și arme, cele legate de construcții,
șantierele navale, cele alimentare (brutării și măcelarii).
Transportul : Pentru transport erau utilizate fluviile și râurile, permițând un
transport rapid în condiții mai bune a mărfurilor de volum mare precum
cerealele, lemnul, vinul, uleiul, sarea. Marea Mediterană era principala
intersecție a drumurilor comerciale dintre Est și Vest, până la expansiunea
islamică. În Marea Nordului sau Marea Mânecii, erau desfășurate expediții de
jaf sau colonizare de către anglo-saxoni sau vikingi, dar și expediții comerciale.
Comertul : Comerțul devine o activitate specific urbană, desfășurat în arii
europene, ca Italia de nord și centrală, Flandra și nordul Franței, vestul și sudul
Germaniei, litoralul Marii Baltice, sudul Angliei. În 1356, orașele din zona baltica
și a Marii Nordului s-au unit într-o asociație internațională, "Hansa", care
domina comerțul din regiune. Negustorii s-au organizat în ghilde, asociații
profesionale care le apărau interesele.
Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraș, seniorul feudal
trăia la țară. Locuința lui era o fortăreață, un castel așezat pe o înălțime și
înconjurat de ziduri groase. Principalele ocupații ale nobililor erau războiul,
serbările militare și vânătoarea. În timp de pace, se organizau adesea turniruri
(întreceri cavalerești în care participanții își dovedeau măiestria în mânuirea
armelor). Vânătoarea era un alt fel de exercițiu sportiv pentru nobili, dar și o
sursă de trai. În alimentația oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era
foarte căutată. Tinerii nobili învățau cum trebuie să urmărească cerbul sau
mistrețul și cum să mânuiască armele de vânătoare.