Caracteristicile vieții economice în lumea antică

Pe întregul teritoriu al lumii antice nu se poate vorbi de o structură economică unitară. Deși existau multe trăsături
comune, datorită unor realități specifice, se pot distinge două zone mari: Orientul și Lumea greco-romană, în cadrul
cărora fenomenele economice prezintă anumite caracteristici.
Viața economică în această epocă se caracterizează, la începuturile ei, prin menținerea economiei naturale. În timp
ce în Orient economia naturală era dominantă și numai o mică parte a produselor era destinată schimbului, în lumea
greco-romană se dezvoltau producția de mărfuri, sch9imbul de produse și piața.
Baza economiei la majoritatea popoarelor antice, a fost agricultura. Aceasta s-a practicat în Orient pe văile marilor
fluvii (Nil, Tigru, Eufrat; Ind, Gange, Huanghe). Datorită perfecționării uneltelor, organizării producției și construcției
irigațiilor (diguri, canale, lacuri de acumulare) au fost valorificate spații întinse, iar productivitatea muncii a crescut.
Statele Orientului antic au devenit mari producătoare de cereale (grîu, mei, orez, susan). În China, creșterea viermilor
de mătase și plantațiile de duzi formau o activitate economică importantă.
În Grecia antică, unde terenurile agricole erau mai reduse, agricultura avea caracter intensiv, pe cînd în Italia, unde
terenurile agricole erau mai întinse, avea caracter extensiv.
Alături de agricultură se practicau grădinăritul, cultura pomilor fructiferi și a viței de vie, precum și creșterea
vitelor.
Bogăția de materii prime, ca și confecționarea și perfecționarea uneltelor au favorizat dezvoltarea și răspîndirea
meșteșugurilor. Izvoarele istorice atestă prezența mineritului, a metalurgiei și a construcțiilor la toate popoarele antice.
Producerea uneltelor de metal (săpăliga, secera, plugul), inventarea roții olarului și răspîndirea ei la toate popoarele,
confecționarea podoabelor din aur și argint, producerea sticlei, a vaselor din piatră sau metal, a ceramicii, prelucrarea
pieilor, a lînii și a fibrelor textile, precum și diferitele procedee tehnice și unele invenții (cuptoare pentru arderea
ceramicii și pentru topit minereul, sudura fierului și prelucrarea metalelor la cald, șurubul și ghiventul în spirală, roata
olarului, roata pentru gălețile de scos apă, moara hidraulică, macaralele, mașinile de război, etc) sunt dovada unei
ample activități meșteșugărești. Această dezvoltare era inegală. În statele orientale meșteșugurile se practicau la curțile
monarhilor și în jurul templelor și abea mai tîrziu în jurul orașelor, unde meșteșugarii erau grupați în cartiere speciale.
În Grecia (în special în Atica) au apărut ateliere mici și mijlocii, iar din sec.V-IV î.Hr. ateliere mari (ergasterii), unde,
alături de proprietar, lucrau și sclavii.
În Imperiul Roman, pe lîngă atelierele mici și mijlocii ale căror produse erau vîndute direct, apar mari ateliere, fie
orășenești sau ale împăratului, fie anexe ale marilor latifundii, unde lucrau sclavii. Existau adevărate centre
specializate în variate domenii meșteșugărești: Samos, Corint, Egina, Lesbos, Laconia erau specializate în prelucrarea
metalelor; Fenicia, Egipt, Milet, Creta, Cipru, Chios, Samos, Atica – în tors, țesut, vopsit; Atica, Corint, Arretium – în
ceramică.
Exploatarea minereurilor, prelucrarea lor, ca și transportul diferitelor produse agricole și meșteșugărești au
determinat îmbunătățirea transporturilor și apariția marilor centre comerciale. Dacă la început schimbul a avut un
caracter local și intern, apare treptat și schimbul dintre state. În Orient, economia bazată pe schimb a avut un caracter
secundar; în Grecia și, mai ales, în Imperiul Roman creșterea producției de mărfuri a impus extinderea comerțului. În
întreaga lume antică au apărut centre meșteșugărești și comerciale, legate între ele prin drumuri care asigurau
transportul mărfurilor la distanțe mari.
Transportul pe uscat se făcea în Orient la început cu sania trasă de boi. După descoperirea roții, apar carele cu roți,
care accelerează viteza transporturilor. Alături de boi sînt folosiți măgarii și, mai tîrziu, caii.
Primii constructori de drumuri au fost asirienii, urmați de perși. Căile terestre au avut o mare importanță în
Imperiul Roman, vestite erau drumurile care legau Roma de restul Italiei (Via Appia, Via Aurelia, Via Flaminia etc).
Popoarele antice au folosit de timpuriu transporturile fluviale, precum și cele maritime. Sumerienii au inventat
navele cu velă, iar fenicienii, grecii și romanii au perfecționat atît tehnica construcției corăbiilor, cît și navigația. Se
amenajează porturi: Tyr, Sidon, Milet, Alexandria, Ostia etc.
Se făceau comerț cu cereale, vin, fructe, ulei, produse meșteșugărești, obiecte de lux, dar, în unele regiuni, un
important loc îl deținea comerțul cu sclavi. Cele mai vestite tîrguri de sclavi erau în Rhodos, Delos, Efes, Bizantion.
Fenicienii (sec. XII-IX î.Hr.) și grecii (sec. VIII-VI î.Hr.) au întemeiat centre agrare, iar apoi centre meșteșugărești
și comerciale – colonii – în regiuni care le ofereau surse de materii prime și piețe pentru desfacerea produselor.
Fenicienii au creat colonii pe țărmurile mediteraniene (Cartagina, Utica etc), pe cele ale Oceanului Atlantic, au
ajuns în Insulele Britanice, de unde aduceau cositor, iar de pe litoralul Mării Baltice – chihlimbar. Au pătruns pe
Marea Neagră pînă în Caucaz, de unde luau fier, argint, sclavi.
Coloniile grecești erau numeroase pe litoralul de sud și de vest al Italiei (Cumae, Neapolis, Crotona, Tarent,
Sybaris); împreună cu Sicilia (Syracusa), formau Grecia mare; pe coastele de nord ale Africii (Naukratis), în Bosfor
(Bizantin), pe litoralul Mării Negre (Olbia, Istros, Histria, Callatis, Tomis, Panticapeum, Trapezunt etc).
Centre economice, coloniile întrețineau relații cu orașul-mamă și au ajuns la o deosebită înflorire economică
datorită legăturilor cu populația autohtonă. Unele dintre ele au jucat un important rol politic și cultural în lumea antică
(Cartagina, Syracusa etc.).
 Căile apariției proprietății private sînt diferite în Orient și în lumea greco-romană. Se deosebesc două forme
principale ale proprietății: cea orientală și cea greco-romană.
În Orient, întregul fond de pămînt era considerat proprietate a statului, în fruntea căruia se găsea monarhul.
Teoretic, acesta era stăpînul pămînturilor și el înzestra sau da în folosință pămînt obștilor sătești, aristocrației și
templelor. Tot în posesia monarhului erau și unele ateliere meșteșugărești mai importante, cele de construcție, de
prelucrare a metalelor etc.
În Grecia, în locul obștilor au apărut proprietăți mici și mijlocii ale țăranilor și domenii mai mari ale aristocrației,
care se străduia, prin toate mijloacele, să și le mărească. Începînd cu reformele lui Solon (594 î.Hr.), legile grecești au
limitat acapararea proprietăților funciare de către aristocrație. Cu toate acestea, din sec.al V-lea î.Hr. marile domenii
au continuat să se formeze în dauna proprietăților țărănești.
O situație aparte se prezintă în Sparta. Aici pămîntul era în proprietatea statului; fiecare spartan primea un lot de
pămînt împreună cu 7-8 familii, din rîndul populației supuse, care lucrau lotul.
La Roma, membrii ginților aveau în proprietate comună ogorul public (ager publicus), care, în urma expansiunii
romane, a confiscării pămînturilor etc., a devenit pămînt al statului. La început proprietatea privată era constituită
dintr-un lot în jurul casei (keredium), care putea fi lăsat moștenire. Acesta a stat la baza proprietății private și se va
mări în dauna lui ager publicus – pămînt acaparat prin cuceriri. Prin mărirea treptată a loturilor private apar
proprietățile mici și mijlocii ale țăranilor, care pînă în sec.II î.Hr. au o pondere dominantă în economia romană. După
marile cuceriri au apărut domenii (villae) în care se folosea îndeosebi forța de muncă a sclavilor, apoi proprietatea
latifundiară, adică domenii funciare mari de cîteva sute sau mii de iugare.
Apariția marii proprietăți funciare a provocat ruinarea țăranilor liberi și destrămarea treptată a proprietăților mici și
mijlocii. În perioada imperiului (sec.I-IV d.Hr.), proprietatea latifundiară avea preponderența în tot cuprinsul statului,
proprietarul fiind împăratul, membrii casei imperiale, senatorii, cavalerii, precum și nobilimea provincială.