Tema: ECONOMIE ȘI SOCIETATE ÎN ȚĂRILE ROMÂNE (sec.

XIV-XVI)
Repere tematice:
I. ECONOMIE
1. Agricultura
2. Mineritul
3. Meșteșugurile
I.4.Comerțul
II. SOCIETATE

I. ECONOMIE – totalitatea activităților umane în sfera producției,

distribuției, consumului.
Îndeletnicirile poporului român au constituit un ansamblu format din:
 Cultivarea plantelor (cultura cerealelor, viticultura,
pomicultura, legumicultura),
 creșterea animalelor,
 exploatarea subsolului,
 meșteșugărit,
 schimbul de produse.
Acestea sunt ocupațiile specifice populației sedentare atestate
fără întrerupere, arheologic și documentar, pe tot teritoriul României.

Unul din factorii importanți în sporirea potențialului economic al

Țărilor Române a fost cel demografic.
Existau:
 așezări rurale,
 așezări cu caracter urban,
 orașe-porturi,
 așezări miniere,
 fortificații,
 complexe monastice.

Concentrarea așezărilor nu a fost uniformă, cele mai dens populate zone

fiind:
 subcarpartică,
 Oltenia,
 spațiul dintre Siret și Prut,
 regiunile de șes transilvănene.

S-a estimat că în a doua jum. a sec. al XVI-lea în spațiul românesc existau

vreo 6000 de așezări.

1
În anul 1370 un act arăta că „poporul acelei țări se întâmpla să fie mult, ba
aproape nenumărat”.

Sporirea numărului populației în secolele XIV-XV s-a datorat:

 creșterii naturale a populației, faptul că spațiul românesc n -a fost
afectat de flagelul ciumei din 1348-1349,
 migrări din Transilvania, Polonia, Peninsula Balcanică (români, sași,
secui, unguri, ruteni, armeni, greci, bulgari, sârbi – stabiliți în orașe ori
așezări rurale, numite slobozii).

Factorii care au determinat oscilații frecvente pe plan demografic au fost:

 evenimentele militare,
 calamitățile naturale,
 epidemiile,
 creșterea presiunii fiscale.

În secolul al XV-lea, s-a estimat, desigur, pe baza unor izvoare incomplete,

că Transilvania avea 1.700.000-1.800.000 de locuitori, iar Moldova și Țara
Românească, fiecare, câte 500.000 de locuitori.

Așadar, pe la 1500, în Țările Române erau aprox. 3 milioane de locuitori.

Marea majoritate a populației locuia în sate, iar orașele aveau o populație
puțin numeroasă (Brașovul – 10.000 de locuitori, Clujul – 5.000 de locuitori,
Cetatea Albă – circa 20.000 de locuitori) și neomogenă din punct de vedere
etnic.

Căderea Țărilor Române sub suzeranitatea otomană efectivă a încetinit

ritmul lor de dezvoltare, Imperiul Otoman, impunându-și dreptul de
prioritate asupra comerțului Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei,
care devin
„grânarele” Constantinopolului.

2
1. AGRICULTURA

Economia agrară constituie ocupația de bază a locuitorilor. Ea asigura:

 necesitățile alimentare,
 materii prime oferind, totodată, mai ales în ceea ce
privește Țara Românească și Țara Moldovei,
 cantități de produse pentru export.

Cea mai însemnată ocupație a românilor în Evul Mediu a fost cultivarea

pământului. Aceasta are temeiuri adânci în viața neamului nostru, fapt
dovedit, de terminologia fundamentală, care este de origine latină: aratru, a
ara, a semăna, a culege, a secera, a măcina, a cerne, grâu, secară, mei, orz,
spic, seceră, paie.

În primele secole ale Evului Mediu

a. u extins suprafețele agricole prin:
 desțelenire (arătura adâncă a pământului necultivat) ,
 defrișare (înlăturarea arborilor)
fapt sugerat de toponimice, precum: Runc, Laz, Arsura, Secătura, Pojorâta,
Văratec

b.u perfecționat uneltele, s-a obținut randament mai mare (mai ales în anii
favorabili din punct de vedere climateric:
 plugul primitiv de lemn (aratrul)
 plugul cu brăzdar și cuțit lung de fier;

Tehnica agricolă nu permitea utilizarea unui teren mai mult de trei ani,
lăsându-l apoi să se refacă („în pârloagă”) și semănând locuri noi defrișate.
Este ceea ce s-a numit „agricultura itinerantă” sau „în moină”.

Se înregistrează preocupări în perfecționarea utilajului agricol, prin

diversificarea acestuia și importul unor piese din fier, iar asolamentul bienal
și trienal se folosea mai ales în sudul Transilvaniei.

Randamentele erau similare altor zone ale Europei, recolta ajungând la de

4 ori
sămânța la grâu și orz, de 3,5 ori la ovăz și secară.

3
Cele mai răspândite cereale cultivate erau: grâul – de toamnă și de
primăvară, meiul, orzul, secara, ovăzul.

Schimbul cu produse cerealiere se realiza mai ales dinspre Țara Românească

și Moldova spre Transilvania („obicei strămoșesc”).

Viticultura a cunoscut o constantă evoluție, în Țara Românească viile

coborând tot mai mult în regiunile de șes, iar în Moldova constituindu-se
puternice zone viticole în preajma unor orașe – Cotnari, Hârlău, Huși, Iași,
Odobești. Podgorii existau și în comitatele transilvănene Bihor, Arad, Timiș,
Alba, Bistrița și Cluj.

O „țară a vinului” (Weinland) este atestată în jurul Mediașului, iar

numeroase documente menționează crame, teascuri, pivnițe de piatră,
butoaie, vieri (și în acest caz principalii termeni folosiți sunt de origine
latină).

Umanistul Anton Verancsics din Sebenic arată că „Moldova și çara

Românească au un pământ roditor și sunt foarte bogate în vin”, iar vinurile
din Transilvania „fie că le vrei tari sau slabe și aspre sau dulci, ori albe sau
roșii, sunt așa de bune la gust și de soi ales, încât nu mai dorești nici vinurile
de Falern din Campania și chiar comparându-le între ele îți plac cu mult
mai mult acestea”.

Dimitrie Cantemir scria în Descriptio Moldaviae că vinul de Cotnari e „cel

mai de seamă și cel mai ales din toate vinurile Europei, socotind și vinul de
Tokaj. Dacă se ține trei ani într-o pivniță adâncă de piatră, cum se
obișnuiește la noi, dobândește în al patrulea an atâta tărie încât ia foc”.
Pomicultura și legumicultura. Documentele atestă existența unor suprafețe
întinse de livezi și grădini de legume. Interesant este că numele multor
localități au fost inspirate de soiuri pomicole din zona respectivă – de
exemplu: Agriș, Aluniș, Cireșu, Corni, Cornățel, Merișor, Merișani, Valea
Cireșului, Valea Nucului, Vișina.

 Pomi: pruni, nuci, meri, peri, cireși, vișini,

 legume mai răspândite au fost pătrunjelul, varza, lintea, bobul, ceapa,
sfecla. Din grădinile de legume nu se lua dijma.

4
Creșterea animalelor domestice s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultura
cerealelor și viticultura. Domnia, boierii și mănăstirile și-au creat rezervații
întinse (braniști), folosite și pentru creșterea animalelor.
 Despre pășunile din Moldova, Matei de Muriano scria, în spiritul
ficțiunii, că ar putea hrăni „peste 100.000 de cai”, Caii moldovenești
(„caii buni de țară”) erau vestiți și nu puteau fi exportați. ”Un tânăr
persan și un cal moldovean sunt mai lăudați decât toți ceilalți” – scria
Dimitrie Cantemir.
 Țara Românească era semnalată „o mare mulțime de vite”, hergheliile
de cai fiind „abia mai puțin numeroase ca turmele de vite mărunte”.
 Se creșteau nenumărate turme de oi. Oierii din Transilvania veneau în
Țara Românească și Moldova pentru a-și pășuna animalele
(transhumanța, rezervată satelor de munte și care a lăsat puternice urme
și în literatura populară – Miorița).

Prisăcăritul s-a bucurat de o însemnată atenție în Evul Mediu din partea

domniei și a proprietarilor de pământuri, pentru că mierea era singurul
aliment ce îndulcea bucatele, iar ceara era folosită la iluminat.
Prisăcile erau delimitate, în conformitate cu obiceiul pământului, prin
aruncarea „în toate părțile” cu toporul, piatra sau arcul. S-au constituit și
prisăci întinse, având hotarele indicate ca pentru sate. Taxa percepută pentru
desfășurarea acestor activități era dijma din stupi (vama stupilor).
Toponimia și onomastica sunt, și în acest caz, semnificative: Prisaca,
Prisăcani, Prisecaru, Stupina.

Pescuitul și vânătoarea au satisfăcut o parte din cerințele de pește, carne și

blănuri.
Bogata rețea de ape curgătoare, iazurile, bălțile, ca și întinsele păduri au
constituit condițiile naturale ce au înlesnit practicarea acestor îndeletniciri.

Vânatul se practica
 loviști (ținut accidentat, acoperit de păduri) și
 braniști (pădure unde se interzicea tăierea lemnelor), mai ales de către
nobili, aceștia rezervându-și anumite terenuri de vânătoare. Țara
Maramureșului devenise de timpuriu un spațiu destinat vânătorilor
regale (pentru regele Ungariei).

Domnii români au acordat frecvent danii care constau din bălți și pescării, iar
unul dintre domnii moldoveni (Petru Rareș) se ocupa cu negoțul cu pește,
înainte de a urca treptele tronului domnesc (1527).

5
2. MINERITUL

Mineritul a cunoscut o dezvoltare mai mare în Transilvania. Bogățiile

subsolului erau considerate drept proprietate a statului (drepturi
regaliene). Prosperitatea sau decăderea mineritului indică prosperitatea sau
decăderea economică generală a țării, puterea sau slăbiciunea regimului său
politic.
Transilvania s-a remarcat prin:
 exploatarea subsolului
 prelucrarea metalelor.

În Transilvania existau rezerve bogate de „aur, argint, fier și alte metale”

(Nicolaus Olahus, Georg Agricola). Regii Ungariei, voievozii Transilvaniei,
domnii munteni și moldoveni au stimulat procesul de dezvoltare a
mineritului, acordând privilegii și, uneori, apelând chiar la specialiști din
afara granițelor (Slovacia).
Fierul, exploatat mai ales în spațiul intracarpatic, era cel mai important
pentru economie și apărarea țării (confecționându-se, în primul rând, unelte
și arme).

Începând cu secolul al XIV-lea se înregistrează progrese în tehnica

producției miniere (se utiliza forța motrice a apei pentru sfărâmatul
minereului sau pentru a pune în mișcare foalele de la cuptoarele-furnal).

În Țara Românească/ Moldova se exploata fierul, arama și sarea.

Sarea era exploatată de către tăietorii calificați, „ciocănași” și constituiau

unul din principalele articole exportate (mai ales în Peninsula Balcanică și
Ungaria, lipsite de asemenea resurse).

Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, avea să spună cavalerilor burgunzi,
în 1445, vorbind despre cetatea Giurgiului: „nu e piatră în acest castel care
să nu-l fi costat pe tatăl meu un bolovan de sare”.

Toate veniturile rezultate din comercializarea acestor bogății ale

subsolului reveneau, cum s-a arătat, domniei.

Există în spațiul românesc localități cu nume sugestive: Ocna Mică, Ocna

Mare, Ocna Dejului, Ocna Sibiului, Târgu Ocna, Slănic.

6
3. MEȘTEȘUGURILE
Dezvoltarea meșteșugurilor sătești și orășenești, satisfăcea necesitățile
pentru întreg spațiul românesc. Fiecare din Țările Române și toate laolaltă își
puteau astfel acoperi necesitățile materiale esențiale prin produse proprii, fapt
confirmat și de relatarea umanistului transilvănean Georg Reicherstorffer
care constata că „în această țară nimic nu lipsește din cele care ar putea
folosi oamenilor”.

Meșteșugurile din mediul sătesc au cunoscut o intensificare mai ales după

încheierea năvălirilor populațiilor migratoare, deci în perioadele de
stabilitate de după secolul al XIII-lea și o dată cu creșterea nevoilor
populației de obiecte din fier, lemn, de îmbrăcăminte etc.

Meșteșugurile casnice/sătesti apăruseră de timpuriu, erau destul de variate,

dar au constituit o frână în calea dezvoltării meșteșugurilor specializate,
îndeosebi a celor din mediul urban.
Se pot remarca activitățile meșteșugarilor care prelucrau:
 fierul (mai ales în Transilvania),
 lemnul – fiind menționați documentar rotari, tâmplari, dogari,
dulgheri,
 pieilor: tăbăcari, cojocari, cizmari,
DAR ȘI
 țesătorii, croitorii,
 morarii,
 olarii,

ÎNSĂ, faptul că pentru meșteșugarii satelor îndeletnicirile agricole aveau, de

obicei, o pondere mult mai ridicată.

Pe lângă mănăstiri, curți boierești ori nobiliare au apărut de timpuriu

meșteșugarii, uneori aceștia fiind scutiți de dări și beneficiind de dreptul
de a face negoț scutit de vamă în toată țara (cazuri mai frecvente în
Moldova).

Meșteșugurile orășenești. Apariția și dezvoltarea așezărilor urbane în Țările

Române (în jurul cetăților, a curților domnești, la intersecția căilor de comerț)
a reprezentat un adevărat salt în economie. Orașele din Transilvania, Țara
Românească și Moldova aveau unele caracteristici pe care le regăsim la toate
orașele europene :
 anumite elemente de urbanistică,
 economie specific urbană,
 un sistem de organizare și mentalități în mare măsură deosebite de cele
din mediul rural.

7
În ceea ce privește rolul lor, orașele din Țara Românească și Moldova au fost,
în primul rând, centre de schimb și mai puțin de producție meșteșugărească
(cum au fost cele din Transilvania). Cele mai multe și-au menținut și
trăsăturile de economie agricolă, întinsele terenuri pentru agricultură
reprezentând baza de aprovizionare cea mai apropiată.

Nivelul atins de producția meșteșugărească în orașele din Țara

Românească și Moldova a fost inferior celui atins în centrele urbane
transilvănene, beneficiare ale privilegiilor regale și ale îndemânării
recunoscute a sașilor. Producția meșteșugărească din Ardeal a dominat în
secolele XIV-XV piața spațiului extracarpatic.
 Se pun în practică unele inovații tehnice,
 se adâncește specializarea meșteșugarilor (apar, deci, noi ramuri și
subramuri, dar și noi meșteșuguri),
 se organizează mai bine procesul de producție și desfacere a
mărfurilor,
 apar breslele – primele în Transilvania, încă din secolul al XIV-lea,
numite frății, societăți, asociații, comunități. Breslele au avut și funcții
militare, politice, sociale și religioase.
Dintre meșteșugari orașelor s-au remarcat mai ales cei care se ocupau cu
prelucrarea:
 fierului – arme și unelte
 aurului ori argintului, obiecte de podoabă și de cult
 pietrei și a lemnului,
 pieilor și confecționau îmbrăcămintea – sunt menționați
tăbăcari, blănari, cojocari, cizmari, șelari, curelari etc.
precum și
 zidari, care au contribuit la edificarea cetăților, bisericilor și
mănăstirilor din spațiul românesc.
 țesătorii erau concentrați mai ales în orașele transilvănene Sibiu,
Brașov – unde apare o casă a postăvarului (Gewandhaus), Cluj,
Bistrița, obținând cantități mari de postav, de obicei de calitate
inferioară .
 croitorii, care își procurau desigur materiile prime din materialele
autohtone, dar și din import – mai ales postav din Flandra, Cehia,
Franța, Germania.
 meșteșugurile alimentare sunt reprezentate de morărit, brutărit,
prepararea berii, a miedului și a brăgii – activități atestate frecvent de
documentele medievale.
 meșterii tipografi, apropiați prin munca lor de activitatea intelectuală,
au avut un rol deosebit în dezvoltarea legăturilor spirituale dintre
români. Introdus mai întâi în Țara Românească (Târgoviște, 1508),
tiparul se va dezvolta în a doua parte a epocii medievale.

8
4. COMERȚUL

 Condițiile naturale (resurse, fertilitate)

 Așezarea geografică a Țărilor Române,
 influența factorului extern – turanic, maghiar, germanic, contactul cu
alte medii și civilizații – bizantină, slavă, occidentală,
AU CONTRIBUIT LA
 apariția drumurilor continentale de comerț,
 evoluția structurilor economice românești,
 dezvoltarea caracterului al economiei Țărilor
complementar
Române.

Complinirea a stat la baza legăturilor economice strânse între

Transilvania, pe de o parte,
și Moldova și Țara Românească, pe de altă parte,

intensificate în condițiile progresului economic înregistrat în Țările

Române cu începere de la mijlocul secolului al XV-lea, când dezvoltarea
producției meșteșugărești din Transilvania și a economiei agrare din Țara
Românească și Moldova a creat posibilitatea unor surplusuri pentru
exportul și importul reciproc de bunuri.

Structura geografică a teritoriului românesc a înlesnit, multiplele legături

dintre Țările Române. Carpații Orientali și Meridionali sunt brăzdați de
trecători și pasuri ușor accesibile, de numeroase drumuri (16) care au ușurat
relațiile dintre spațiul intracarpatic (Transilvania) și cel extracarpatic
(Moldova, Țara Românească, Dobrogea).

Practic, orientarea economică a Transilvaniei era preponderent spre răsărit și

sud (spațiul românesc) și mai puțin spre vest (Regatul Ungariei, din care
făcea parte), fapt recunoscut și de geograful maghiar Jenö Cholnoky, care
scria că Transilvania „nu gravitează spre Buda; ea rămâne în afară, ca o
unitate fizică cu o viață geografică aparte”.
Relațiile economice interromânești cuprind:
 schimbul de produse (care rămâne totuși cea mai importantă
componentă),
 schimbul de cunoștințe profesionale, de iscusință și experiență
meșteșugărească. Întâlnim tineri moldoveni și munteni în Transilvania,
învățând ori completându-și cunoștințele, iar meșteșugari din toate
Țările Române sunt cuprinși, câteodată, în aceleași organizații
profesionale (bresle). Adeseori meșteri din Transilvania erau solicitați
pentru a onora diverse comenzi din partea domnilor, boierilor sau
clericilor din Țara Românească și Moldova (edificarea unor biserici,

9
 case domnești ori boierești, făurirea unor obiecte de podoabă, tipărirea
de cărți pentru „toată seminția românească”).

Așezarea Țărilor Române de-a lungul drumurilor comerciale care legau

apusul și centrul Europei de sud-estul continentului și de Marea Neagră a
contribuit la dezvoltarea relațiilor economice dintre Transilvania, Moldova și
Țara Românească și la atragerea lor în circuitul comerțului internațional.

Comerțul a cunoscut o evoluție, în general, ascendentă până la mijlocul

secolului al XVI-lea, când suzeranitatea otomană asupra Țărilor Române se
accentuează, însoțită și de o exploatare economică mai intensă.

Schimbul intern, deși limitat într-o anumită măsură de existența

 vămilor,
 meșteșugurilor casnice și sătești
a antrenat mărfuri tot mai variate, fiind organizate bâlciuri și iarmaroace, la
care participau cu produsele lor țăranii, meșteșugarii și mai ales negustorii.

Unii erau scutiți de vamă pentru mărfurile lor, „după obiceiul cel vechi”, fapt
ce sugerează o implicare tot mai accentuată a puterii de stat în
reglementarea vieții comerciale. Negustorii transilvăneni, care circulau liber
prin Țara Românească și Moldova, bucurându-se de numeroase privilegii din
partea domnilor acestor țări, au exercitat o vreme (secolele XIV-XV),
aproape în exclusivitate schimbul de mărfuri în spațiul românesc.

Astfel de privilegii au fost acordate de

 Alexandru cel Bun ( la o dată necunoscută)
 Mircea cel Bătrân (în 1413), actele fiind înnoite de șapte ori până la
1444, în cazul Țării Românești, și de nouă ori, până la Ștefan cel Mare,
în cazul Moldovei.

Legăturile comerciale dintre Transilvania, Țara Românească și Moldova se

realizau, mai ales, prin centrele comerciale și meșteșugărești de margine –
 Sibiul,
 Bistrița,
 Caransebeșul
 Brașovul (cu cea mai numeroasă populație din Transilvania, având și
un rol deosebit pentru întreg spațiul românesc, adevărat „atelier” și
„piața comună” pentru cele trei țări române).
Importanța orașelor transilvănene a crescut și datorită privilegiilor pe care le
aveau de „loc de depozit” (obținute în secolul al XIV-lea), drept obținut mai
10
târziu și de unele orașe moldovene ori muntene – Suceava, Câmpulung,
Târgoviște.

Orașele, fiind subordonate direct domniei, sunt tot mai mult stimulate
printr- o adevărată politică de stat, ce-și are începuturile în timpul domniilor
lui Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare.

Pentru lărgirea activității negustorilor locali au fost reduse privilegiile și

limitată pătrunderea negustorilor străini pe teritoriul Țării Românești și
Moldovei, cerându-se, în același timp, regilor Poloniei ori Ungariei să aplice
negustorilor moldoveni și munteni același tratament pe care-l aveau
negustorii țărilor respective în Țara Românească și Moldova.
Ideea de protecționism a orășenimii locale, acreditată pe la jumătatea sec.
al XV-lea, este exprimată și în tratatele internaționale, cum ar fi cel din
1499, încheiat între Moldova și Regatul Polon.

Pe numeroasele căi de legătură existente între Transilvania,

Țara Românească și Moldova negustorii transportau variate produse:
 agroalimentare (vite, ceară, pește, grâne, miere, brânză, vin, piei, lână,
blănuri)
 metale,
 unelte agricole,
 articole de uz casnic,
 postavuri, pânzeturi,
 arme etc.
contribuind și la întărirea coeziunii interne a poporului român.

Deosebit de important a fost faptul că Țările Române se găseau situate pe

axa unor drumuri comerciale internaționale, produsele lor fiind căutate în
multe țări ale Europei. S-au stabilit relații comerciale cu Ungaria, Polonia,
Cehia, Austria, Veneția, Raguza, Germania, Imperiul Otoman (care va deține
ponderea după mijlocul secolului XVI, existând și un adevărat drept de
preempțiune asupra unor produse, cum ar fi oile, grânele, lemnul de
construcție, ceara, mierea, seul, brânzeturile etc).

Principalele articole exportate din Țările Române au fost:

 vitele – oi, boi, cai, („dintre cei mai frumoși, dintre cei mai buni
din Europa”),
 pieile,
 blănurile,
 lâna,
 brânza,
 peștele (se exportau anual „mai multe mii de care”),

11
  mierea, ceara,
 grânele,
 lemnul,
 sarea,
 vinul.

Pe baza privilegiilor comerciale primite de la Alexandru cel Bun și Mircea cel

Bătrân negustorii polonezi (în special cei lioveni) au desfășurat o vastă
activitate comercială în orașele Moldovei (îndeosebi) și Țările Românești.

„Drumul moldovenesc”, care făcea legătura cu Marea Neagră, al cărui

control devenise foarte important pentru marile venituri aduse, explică,
parțial desigur, insistența regilor Poloniei de a-și institui suzeranitatea asupra
Moldovei.

Așezarea Țărilor Române de-a lungul marilor drumuri comerciale ce legau

apusul și centrul Europei de sud-estul continentului a ușurat desfacerea și
tranzitul a numeroase articole occidentale și orientale. Prin mijlocirea
Transilvaniei și mai ales a Brașovului, Sibiului și Bistriței se aduceau din
apusul și centrul Europei și se comercializau în Țările Române sau erau
tranzitate, spre Peninsula Balcanică din Țările de Jos, Franța, Germania,
Italia, Cehia, Polonia,
 postavuri
 pânzeturi,
 îmbrăcăminte, încălțăminte,
 blănuri scumpe,
 podoabe, arme etc.

Prin mijlocirea, îndeosebi al Țării Românești se aduceau din Imperiul

Otoman și se desfăceau în Țările Române, ori erau tranzitate mai departe,
spre centrul Europei, însemnate cantități de articole orientale sau „turcești” –
mirodenii, țesături, podoabe, arme.

Comerțul de tranzit a fost benefic pentru economia Țărilor Române, prin

marile venituri încasate de către domnie, boieri și nobili, mănăstiri, orășeni, la
vămile de hotar ori din interior. Negustorii străini aflați în trecere prin țările
noastre (cei italieni din Levant, armeni din Polonia) aveau frecvent nevoie de
serviciile unor meșteșugari locali fierari, rotari, hămurari, brutari – stimulând
în felul acesta dezvoltarea meșteșugurilor respective.
Contactul negustorilor străini cu țările noastre, precum și activitatea
negustorilor români în străinătate au avut largi implicații pe plan politic,
militar, administrativ și cultural.

12
Circulația monetară a fost intensă și în directă legătură cu negoțul intern,
extern sau de tranzit. S-au bătut monede „naționale” mici de argint (aspri)
începând cu
Vladislav-Vlaicu (1364-1377) și terminând cu Radu cel Frumos (1462-1473)
și Laiotă Basarab (1477) în Țara Românească,

iar în Moldova din vremea lui Petru I (1375-1391) și până în domnia lui
Ștefăniță (1517-1527).

Acest „drept regalian” de a bate monedă a fost, apoi, contestat de Poartă.

Au circulat și numeroase monede străine, dovadă a implicării în comerțul
internațional, precum perperi, ducați, florini, groși, aspri (bani), zloți.

În Transilvania principala monedă era marca, asemănătoare cu marca de

Colonia (Köln), adusă de către coloniștii veniți din regiunea Rhinului.
Moneda divizionară era dinarul și grosul. Au mai circulat și dinarii bătuți la
Zagreb, și cei vienezi, iar în secolul al XVI-lea existau, în paralel, mărci de
Transilvania (de Alba, de Bistrița, de Cluj, de Sebeș, de Sibiu), de Buda și de
aur, dinari (vechi, noi, banali, de Ungaria, tătărești de aur). Monedele se
băteau în cămările regale de la Sibiu, Lipova, Oradea și Satu-Mare.

Evoluția economică a Țărilor Române în sec. XIV-XVI a fost, în general,

ascendentă, constituind unul din factorii fundamentali în conturarea
profilului poporului român în spațiul european.

13
 II.SOCIETATE
Structura socială
Boierimea a constituit starea socială dominantă a societății românești.
Sursele documentare și narative atestă:
boierii mari
boierii
mici,
clasificare
care avea la
bază
originea,
dregătoria
și censul de
avere.

Ponderea numerică a boierimii este imposibil de stabilit. Conform unor aprecieri făcute în
baza studierii recensăminte-lor austriece din Oltenia, boierimea alcătuia cca 1% din populația
regiunii, cifră ce se consideră că poate fi transferată asupra çărilor Române (Çerban
Papacostea). Examinând problema dată, Cristian Nicolae
Apetrei formula concluzia:
„trăsătura principală a boierimii române a fost întotdeauna dreptul medieval
de proprietate, în fapt un drept de stăpânire, cel care deschidea oricui calea către
o funcție în aparatul administrativ al statului”.
Autorul subliniază însă că „obiectul asupra căruia se exercita acest drept
rămâne încă în dezbatere: este vorba și despre pământuri, și despre oameni
(țărani

După origine, boierimea românească era:

 autohtonă, tradițională, din perioada prestatală;
 de origine străină, din păturile înstărite ale migratorilor, care au acceptat
normele de viață ale populației autohtone;
 ridicată din rândurile altor pături sociale, de regulă pentru servicii
militare;
 de proveniență străină, mai ales greacă, apărută începând cu a doua
jumătate a secolului al XVI-lea.

În proprietatea boierimii românești intrau moșii care s-au numit:

 moșiile ereditare, „ocinele” și „baștinile”, fixate în actele timpului cu
termenii „otnina” și „dedina”. Aceste moșii se transmiteau prin
ereditate, proprietarul avea dreptul să le vândă, să le dăruiască etc.;
 moșiile dobândite, indicate de sursele timpului cu termenii „cuplenie”
14
sau „vâcuplenie”;
 moșiile dăruite de domn boierilor „pentru dreaptă și credincioasă
slujbă”.
militare sau economice față de domn. Boierii erau nemulțumiți de faptul că își
pierdeau moșiile în cazurile de hiclenie.
Domnul era proprietarul suprem al teritoriului întregii țări, în virtutea
principiului dominium eminens. D. Cantemir scria că „atât cronicile noastre
interne, cât și hrisoavele domnilor de odinioară arată că ... altădată ... toată
Moldova era moștenirea domnului”.

 Mare proprietar era considerat acel boier care deținea un număr de trei sate și mai
mult și acestora le aparținea cca 50% din proprietatea de pământ laică.
 Proprietari de pământ mijlocii sunt considerați acei care dispuneau de la 1 la 3
sate, ei aveau cca 31% din proprietatea de pământ laică.
 Mici proprietari de moșii erau considerați acei care aveau în stăpânirea lor părți
de sate și alcătuiau cca 19% din numărul total de sate.

Cu alte cuvinte, în structura proprietății funciare din Țările

Române
predomină domeniile mici și mijlocii, marile domenii sunt foarte puține.
Pentru Țările Române a fost caracteristic că după moartea boierului,
domeniul lui se putea destrăma, fiindcă moșia era moștenită nu de un fiu, ci de
toți fiii, frații
și nepoții boierului decedat.

În Țara Românească mai exista și prădalica, dreptul domnului de a lua moșia boierului
decedat. Laurențiu Rădvan specifica că „Prădalica nu se aplica în oraș sau pe moșia sa; dacă
vreun orășean murea fără urmași, partea sa rămânea orașului; dacă murea cu datorii, creditorii
erau obligați să vândă numai orășenilor. Această situație este unică pentru orașele din çara
Românească”.

Boierimea românească s-a bucurat de numeroase privilegii:

 privilegii administrative: boierul beneficia de dreptul de a ocupa o
funcție în aparatul de stat;
 privilegii fiscale: erau totale sau parțiale, nu se transformau într-un
drept
al boierilor, rămâneau la discreția domniei. Din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, marea boierime este obligată să plătească
impozite;

15
  privilegii judiciare: uneori boierii au obținut dreptul să judece unele
pricini pe moșiile lor. Domnia a lăsat după sine judecarea proceselor
considerate deosebit de grave – șugubina, omucidere;
 privilegii economico-demografice – căpătau dreptul de a
chema
locuitori străini pentru a întemeia sate noi sau pentru a le repopula
pe
cele ruinate.
Vorbind despre proprietatea de pământ din çările Române, este necesar de amintit și
despre fenomenul imunității (lat. immunitas, immunis), adică despre eliberarea proprietarilor
de moșii de la anumite obligații și impozite. Imunitatea se desemna cu termenul tătăresc
tarhan – privilegiu. Valeria Costăchel, V. Hanga, D. Giurescu, Çt. Çtefănescu ș.a. considerau că
imunitatea este anterioară formării statelor medievale și corespunde cu apariția relațiilor
feudale. V. Costăchel admitea că formulele documentelor „săi fie de ocină și de ohabă”, „uric
cu tot venitul”, sunt identice cu immunitas din documentele scrise în limba latină. V. Hanga, D.
Giurescu, Çt. Çtefănescu nu acceptă o asemenea identificare, fiindcă formulele citate apar
practic în toate documentele, fie de danie, de cumpărătură, de împărțiri ale moșiilor etc.
Spre deosebire de autorii citați mai sus, Manole Neagoe (1977) considera că până la
formarea statelor medievale românești nu au existat condițiile necesare apariției imunității și
deci ea nu a putut să apară înaintea formării statelor medievale in-dependente. Autorul formula
următoarele concluzii privitoare la imunitate: domenii-le ecleziastice din Moldova și çara
Românească nu s-au bucurat de privilegii care să acorde stăpânilor lor o imunitate deplină;
privilegiile de imunitate acordate bisericii cuprind mai multe scutiri decât cele acordate
boierilor; imunitatea în çările Române apare după formarea statelor feudale; imunitatea are
caracterul unor scutiri pe care domnia le acordă parțial și temporar.

Boierimea mică – este cunoscută în țările române cu termenii

 nemeși,
 curteni, călărași, roșii.

Nemeșii au fost o categorie socială de stăpâni de pământ (E. Russev), ei nu au fost o

categorie socială, ci o categorie privilegiată (Al. Gonța). Erau proprietari de ocine
mijlocii. De pe la începutul secolului al XVII-lea urmașii lor sunt numiți mazili. Au
plătit o dare specială, dajdia nemeșească.
Curtenii – urmașii boierilor mici, slujitori domnești obligați să facă serviciul militar,
primeau de la domni ocine cu drept de folosință și alte privilegii. După corpurile de oaste
unde slujeau s-au numit hânsari, dărăbani, călărași. Au plătit dări speciale în folosul
statului – dajdia curtenească, dajdia călărășească etc.

16
 CLERUL din Țările Române forma câteva pături bine distincte.
 Înaltul cler era alcătuit din mitropoliți și episcopi. Numărul acestora nu era
prea mare, dar rolul lor în societate era extrem de mare. Majoritatea
mitropoliților din Țările Române au fost mari cărturari, au contribuit în mod
esențial la dezvoltarea culturii.
 Călugării din mănăstiri au fost cea mai importantă pătură a clerului.
Mănăstirile dispuneau de averi considerabile. Până la mijlocul secolului al
XVII-lea, clerul mănăstiresc s-a bucurat de numeroase privilegii fiscale,
poslușnicii mănăstirilor erau scutiți de plata impozitelor către stat, cu
excepția dării împărătești. În unele cazuri, satele mănăstirești erau
chemate să acorde
„agiutoriu” țării. Mănăstirile au beneficiat de danii din partea domnilor:
bani, obiecte de podoabă, sate, vii etc. Clerul a avut și dreptul de judecată.
 Preoții de mir din satele și orașele românești au alcătuit ultima parte a
clerului. În general, preoții de la sate aveau puțină învățătură, lucrau la câmp
alături de ceilalți săteni și, practic, nu se deosebeau de ei. Ca și ceilalți
locuitori ai țării (țărani, orășeni), ei achitau o serie de impozite în folosul
statului. Uneori, preoții beneficiau de privilegii.

În Transilvania, Biserica Ortodoxă a fost oprimată. Însă, arhiepiscopi ortodocși

sunt cunoscuți încă din secolul al XIV-lea
Doar Biserica Ortodoxă a rămas la starea ei de „religie tolerată”, situația
preoților români nu era de invidiat, unii dintre ei ajungând iobagi. Totuși în secolul
al XVI-lea, actele mai atestă preoți-cnezi, preoți-nobili, preoți-voievozi. Preoții
români erau înregistrați în registrele urbariale separat sau în listele iobagilor. Unii
dintre ei poartă și titlul de boieri. Situația lor reală era aproape de cea a iobagului.

17
 ȚĂRĂNIMEA

Masa principală a locuitorilor Moldovei și a Țării Românești era alcătuită din

populația rurală care nu era o pătură omogenă. Țărănimea s-a bucurat de o atenție
sporită din partea cercetătorilor. În satul românesc locuiau atât proprietari de
pământ, cât și locuitori care nu posedau moșii, numiți în actele timpului cu
termenii oameni, țărani, săteni, vecini, plugari etc.
Istoriografia românească a acordat o atenție deosebită clasei țărănești
evidențiind următoarele pături de țărani:
 țărani vecini, țărani nevecini șezători pe moșii boierești, țărani cu
învoială,
țărani liberi cu pământ și locuitorii sloboziilor (N. Corivan, 1957);
 țăranii cu pământ propriu, țăranii dijmași, țărani aserviți (Gh. Cronț,
1960);
 țărani dependenți, oamenilor cu învoială, țărani liberi fără ocină, țărani
care dispuneau de loturi proprii (moșneni și răzeși) (V.Mihordea, 1972).

Șt. Ștefănescu și D. Mioc (1979) evidențiază pătura țăranilor liberi fără moșie
numiți în documente „cnezi fără ocină”, „judeci (liberi) cu capul, fără moșie” sau
țărani cu învoială. Ei se bucurau de libertatea personală, dar locuiau pe pământ
străin. Această categorie de țărani a apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-
lea din moșnenii care și-au vândut ocinile, din rumânii eliberați fără delniță, din
coloniștii străini, numiți și lăturași.

M. Dogaru (1981) vede în țăranii liberi pe răzeși și moșneni. Val. Georgescu

afirma că mai mulți istorici români s-au pronunțat pentru admiterea existenței
originare a țărănimii libere proprietare de pământ (P. Panaitescu, H. Stali, V.
Costăchel, I. Donat ș.a.). Alți istorici (C. Giurescu, C.C. Giurescu, Dinu C.
Giurescu, Al. Andronic) consideră că orice proprietar de pământ este boier. În
opinia autorului, țăranii dependenți erau: domnești, boierești, mănăstirești. Țărani
liberi, în secolele XVI-XVII, erau în Țara Românească (cnezi, judeci, moșneni) și
în Moldova (răzeși).

Răzeșii – apar în actele moldovenești începând cu sfârșitul secolului al XVI-lea.

Pentru desemnarea lor în actele din Moldova, se folosea și termenul moșnean sau
răzeși-moșnean.
În Descrierea Moldovei D. Cantemir îi plasa pe răzeși după boieri, curteni și
călărași, dar prefera să-i aprecieze „mai degrabă țărani liberi decât boieri”,
asimilându-i cu odnodvorții ruși.
18
Răzeșii locuiau pe pământul țării, proprietar suprem al căruia era domnul. De facto,
pământul era în proprietatea obștii sătești și stăpânirea era efectuată de către răzeși
în devălmășie.
O categorie socială, similară cu răzeșii din Moldova, au fost moșnenii în Țara
Românească, desemnați și cu termenii naslednici, megieși, cnezi, judeci.
Sunt
apreciați ca țărani liberi cu moșie. Erau organizați în obști sătești, proprietatea
asupra pământului fiind în devălmășie.
Obștile moșnenești erau constituite din cete de neamuri, structurate pe
bătrâni
sau moșii, pe delnițe, stăpânind funii de moșie, părți de loc, inegale ca
întindere, loturi individuale și posesiuni în comun, în hotarele devălmășiei.
În rândul obștii moșnenești, are loc diferențierea de avere, pătrunderea
elementelor străine, înfrățirile, zălogirile, momente care duc la destrămarea ei.

Istoricii evidențiază și pătura țăranilor aserviți, care, după

gradul de dependență, formau mai multe categorii:
 rumânii sau vecinii,
 poslușnicii, colibașii,
 slobozianii.

Rumânul era dependent personal de stăpân, avea în folosință ereditară un lot

de pământ (delniță, jirebie). Delnița sau jirebia era partea de moșie proprie –
devălmașă sau delimitată pe teren – aflată în stăpânirea țăranului în momentul
aservirii, sau, în cazul unei așezări ulterioare pe domeniu, un lot pus la dispoziția sa
de către stăpânul domeniului.

Vecinii (rumânii) nu erau o pătură omogenă: erau vecini buni, mai înstăriți, cu
delniță și vite, și vecini mai săraci, cu părți mici de teren sau complet lipsiți de lot
și de vite de muncă.

19
 Țăranii aserviți (rumânii) aveau același regim fiscal ca și țărănimea liberă
(țăranii cu învoială). Doar între munca pe domeniu a rumânilor și a țăranilor cu
învoială este o deosebire de structură:
rumânii sunt la discreția stăpânului feudal în privința duratei și felului muncii,
în timp ce oamenii cu învoială prestează numai munci agricole, sub forma
clăcii, un anumit număr de zile pe an, mai puține în Țara Românească, mai multe
în
Moldova.

Al. Gonța (1986), scriind despre aducerea în Moldova începând cu secolul al

XVI-lea a oamenilor străini pentru a repopula țara, menționează că ei se numeau cu
diferiți termeni: oameni, săteni, țărani, dar mai ales vecini. Autorul menționat
consideră că „folosit de popor pentru a defini pe oamenii străini veniți din țări
străine, cuvântul vecin a fost adoptat treptat în scris ... mai întâi pentru a-i distinge
de autohtonii megieși și numai mai apoi în sensul de oameni în dependență
personală față de stăpân”. Și continuă Al. Gonța: „Reprezentând condiția socială
cea mai modestă, noțiunea vecin se va extinde cu timpul și asupra tuturor
locuitorilor care vor pierde părțile lor de moșie și vor ajunge în situația străinilor
fără pământ. împreună cu aceștia, ei vor îngroșa rândul țăranilor destinați a fi
legați de glie.
Deosebit de interesant, sub aspectul condiției juridice a vecinului, este actul din
6 iulie 1659 care prevedea că stăpânul are dreptul „să-1 ducă unde-i va fi voia”.
Adică, prin act domnesc este consfințit dreptul proprietarului asupra persoanei
vecinului. În acest timp, țara se conducea după Cartea românească de învățătură ...
din 1646. Nici unul din articolele sale nu vorbește despre un asemenea drept al
boierului asupra vecinului. Este exclusă posibilitatea unei asemenea prevederi și în
vechiul drept românesc (jus Valachicum). În acest caz, domnul se folosește de
dreptul său prioritar și rezolvă în favoarea boierului o situație pentru care normele
de drept scrise și „obiceiul pământului” nu prevedeau nimic. Acestea nu erau
unicele acțiuni considerate de vecini ilegale. Ei erau vânduți ca și țiganii, locurile
de finet, case, heleștee etc., schimbați, trimiși ca zestre, dăruiți, împărțiți între
diferiți stăpâni. Starea de vecinie se transmitea de la părinți la copii. Toate
asemenea acțiuni nu-și găseau acoperire în Pravile și în „obiceiul pământului”,
erau considerate de țărani ilegale și dacă nu obțineau dreptate de la judecata
domnească, fugeau pe alte moșii sau în țări străine.
Țăranii vecini din Moldova au plătit statului o serie de impozite. Cea mai
stabilă dare a fost cisla. Vistieria „arunca birul pe satul întreg, urmând ca locuitorii
dependenți și liberi să-1 repartizeze între dânșii după «puterea» fiecăruia, adică
după situația economică, altfel că unii plăteau
20 mai mult, iar alții mai puțin. Acest
mod de
calculare a impozitului fiecărui locuitor «pe capete și pe bucate, după prilejul său»,
purta numele de cislă”. Cisla se plătea în bani. Țăranii mai plăteau o serie de dări
în natură, în bani și în muncă.
Poslușnicii erau în dependență personală față mănăstiri. De regulă, erau
oameni
străini, dar puteau fi și „oameni de țară plecați mai de multă vreme și reîntorși
acum”. Scutiți de o serie de dări domnești, plăteau dări în natură mănăstirii
respective.
O situație asemănătoare o aveau colibașii – o parte a țărănimii sărăcite care
locuia în colibe. Uneori, așezându-se samovolnic cu traiul pe moșiile proprietarilor,
colibele lor erau distruse.
Pe lângă curțile proprietarului de moșii mai era o pătură socială – slugile, care
aveau un statut deosebit de cel al vecinilor: stăpânii nu aveau dreptul să-i „ducă în
satele sale unde-i va fi voia”.
În satele Moldovei a existat și o țărănime liberă din punct de vedere juridic,
dar fără pământ, cunoscută și sub numele de lăturași, care avea dreptul de a se
strămuta pe alte moșii. Ea provenea fie din rândul proprietarilor sărăciți, fie din
vecinii eliberați.
Țărănimea din Țara Românească a prezentat o pătură neomogenă. De regulă,
specialiștii indică următoarele categorii de țărani:
 vecinii sau rumânii, supuși proprietarilor de moșii, se foloseau de
loturi (delnițe) de pământ din domeniul feudal;
 țăranii cu învoială, adică vecinii (rumânii) care și-au răscumpărat
iertarea personală (ei erau liberi „numai cu capul”). Ei și-au păstrat
dreptul
de strămutare pe alte moșii;
 țăranii liberi (moșneni), care locuiau pe pământurile lor proprii.

Pătura socială a slobozianilor a existat și în Țara Românească, formată mai ales

din coloniști străini, care se bucurau un anumit timp de anumite privilegii, urmând
apoi să achite impozite.

21
 ORAȘENII au alcătuit în Țările Române circa 10% din numărul total al
locuitorilor. Din punct de vedere juridic, orășenii erau liberi, supuși numai
domnului. Populația orașelor românești avea o structură complexă.
 Meșteșugarii, se pare, au fost componenta de bază a societății urbane.
Pătura meșteșugarilor era des-tul de neomogenă. O parte dintre ei erau
destul de bogați, având în proprietate privată ateliere, prăvălii, dughene,
pivnițe etc., făceau parte din sfatul orașului sau dețineau funcții în
aparatul administrativ central. Cea mai mare parte a meșteșugarilor erau
însă săraci, mulți dintre ei nu aveau nici casă sau atelier propriu, fiind
nevoiți să le arendeze. În perioada dată, un loc important în activitatea
meșteșugarilor a ocupat și agricultura.
 Negustorii constituiau o altă parte componentă a populației
orașelor
românești. În pofida afirmației lui D. Cantemir că „om moldovean este
rareori negustor”, sursele documentare atestă existența a numeroși
negustori locali care se ocupau atât cu comerțul intern, cât și cu cel
extern. Ca și în rândurile meșteșugarilor, la negustori exista o
diferențiere socială vizibilă.
 în orașele care aveau cetăți și în cele de la hotare, se aflau detașamente
de
oșteni, care au constituit o altă componentă a orășenilor.

 De asemenea, în orașele românești locuiau boieri,

 reprezentanții clerului,

 un anumit număr de țărani și robi.

O trăsătură caracteristică a populației urbelor românești era prezența mai multor

etnii. Aici locuiau armeni, polonezi, sârbi, evrei ș.a. Din a doua jumătate a secolului
al XVI-lea, sporește considerabil numărul grecilor. Orășenii erau obligați să achite
statului impozite în muncă, natură și bani.
ROBII au constituit pătura cea mai oprimată a locuitorilor Țărilor Române în
epoca medievală. Pentru desemnarea acestei pături sociale, se foloseau termenii
holop (în documentele de limbă slavă) și sălașe de țigani (în documentele de limba
română).
Proprietarul avea dreptul asupra persoanei robului. Robul nu putea fi jurător
sau martor. Pentru omorârea unui rob, se recurgea la principiul „moarte pentru
moarte”,
dar pentru robul omorât se putea plăti bani sau se dădea în loc un alt rob.
Stăpânul suprem al tuturor robilor22 din Țările Române era domnul, care
permitea bisericii și boierilor să aibă robi. Robul rămas fără stăpân era considerat
domnesc.
În perioada secolului XIV- începutul sec. XVIII, în Țările Române au fost robi
numai țiganii și tătarii.
Sursele robiei erau: capturarea de prizonieri tătari, starea de robie se transmitea
prin ereditate copiilor, persoana liberă care se căsătorea cu un rob își pierdea
libertatea, robii țigani erau cumpărați din țările vecine sau dăruiți de domnii vecini.
Robii țigani erau împărțiți, dăruiți, vânduți, transmiși ca zestre etc. de către stăpânii
lor. Robii țigani practicau diferite meserii, dar se îndeletniceau și cu agricultura,
creșterea vitelor. Ei plăteau o serie de dări: dajdie domnească, dajdie hătmănească,
lucru domnesc, gloabe, ciubote etc. Țiganii care fugeau de la stăpânii lor trebuiau
căutați și aduși înapoi. Este de reținut faptul că țiganul se putea elibera din robie
plătind o anumită sumă de bani. Țiganii puteau fi eliberați din robie de către
stăpânii lor. Uneori, țiganii se bucurau și de alte privilegii din partea domniei, cum
ar fi să umble prin țară „să se hrănească cu muncă dreaptă”.

ÎN Transilvania au fost caracteristice următoarele Categorii sociale.

În primul rând, ar fi de menționat
marea nobilime, în rândurile căreia au pătruns și puțini români. Rezus
Câmpeanu o numește marea nobilime de origine română maghiarizată. Aceasta
a constituit un permanent liant între autoritatea provincială și populația
majoritară. Puteau fi înnobilați iobagi, libertini ș.a., de către principii
Transilvaniei. Aceasta era
considerată o noblețe adevărată, cu descrierea blazonului nobiliar, valabilă pe
întreg
teritoriul Transilvaniei. De asemenea, înnobilarea putea fi făcută și de către alți
nobili, dar ea era valabilă numai pe moșiile nobilului respectiv. Aceștia puteau
pierde în orice moment această noblețe.
Boierii erau în Țara Făgărașului, în virtutea faptului că s-au constituit în cadrul
Țării Românești.
Libertinii – în actele timpului sunt înregistrați ca oameni liberi, dar și ca
supuși. Erau dependenți, dar scutiți de serviciile pe care le îndeplineau iobagii. De
regulă, îndeplineau serviciul militar pentru stăpân.

Țăranii dependenți din Transilvania s-au numit cu termenii iobagyones, jeleri,

slugi, villani, rustici, coloni. Țărănimea românească, care locuia mai ales în
districtele de margine: Banat, Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara
Maramureșului, și-a păstrat un timp mai îndelungat libertatea. Un timp oarecare, s-
a bucurat de libertate și țărănimea secuiască datorită privilegiilor anterioare
obținute de la regii unguri.
23
Treptat însă, o parte a țărănimii pierde aceste privilegii și ea trece, mai ales
începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în categoria țăranilor iobăgiți.
Țărănimea din scaunele săsești, oficial, nu a fost iobăgită. Mai complicată a
fost
situația țăranilor sași de pe pământul crăiesc, adică de pe acele teritorii care nu
făceau parte din „universitatea sașilor”. Aceștia treptat au fost transformați în
iobagi.
După înfrângerea răscoalei țărănești din 1514, situația țărănimii transilvănene
s- a agravat și mai mult. Dieta, convocată cu ocazia înfrângerii răscoalei, a
prevăzut o serie de dispoziții care urmăreau pedepsirea țăranilor răzvrătiți. Printre
altele, se pre- vedea ca toți țăranii „să fie supuși domnilor lor de pământ printr-o
deplină și veșnică șerbie”. Iobagii pierdeau dreptul de strămutare dintr-un loc într-
altul împotriva voinței domnilor lor. Se legaliza robota la o zi pe săptămână.
Iobagii erau considerați legați de pământ, indiferent dacă au luat parte la răscoală
sau nu. Starea de șerbie a iobagului este fixată și în faimosul Tripartitum
întocmit de Ștefan Werboczy. După transformarea Transilvaniei în principat
autonom sub suzeranitatea Porții otomane, această politică față de țărănime
continuă.

24