Contents

Tema1. Ţara Moldovei în contextul relaţiilor politice europene (1538-1572).........................................................2

I. Repere istoriografice.........................................................................................................................................2
II. ŢARA MOLDOVEI ÎN CONTEXTUL RELAŢIILOR POLITICE EUROPENE (1538-1552)...........................................4
III. DOMNIILE LĂPUŞNENE: ORIENTĂRI ŞI REORIENTĂRI POLITICE EXTERNE.......................................................7
TEMA 2. SITUAŢIA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE în ultimul deceniu al sec. al XVI..............................................12
I. Consideraţii cu privire la situaţia politică europeană la sf. secolului al XVI-lea..............................................12
II. Liga Creștină şi Ţările Române: acţiuni diplomatice şi militare.......................................................................15
III. UNIREA ŢĂRILOR ROMÂNE SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL...........................................................22
Tema 3. ORGANIZAREA INTERNĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE ÎN SEC. AL XVII-LEA.........................................................25
I. INSTITUȚIILE POLITICE.....................................................................................................................................25
II. ORGANIZAREA TERITORIAL- ADMINISTRATIVĂ..............................................................................................31
III. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ. INSTITUȚIILE JUSTIȚIEI ÎN ȚARA MOLDOVEI ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ:....32
IV. ORGANIZAREA MILITARĂ..............................................................................................................................32
V. ORGANIZAREA BISERICEASCĂ........................................................................................................................32
TEMA 4. REALITĂŢI SOCIALE ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL AL XVII-lea........................................................................34
I. CADRUL DEMOGRAFIC....................................................................................................................................34

Istoria medievala a Romanilor partea II

Tema1. Ţara Moldovei în contextul relaţiilor politice europene (1538-

1572).
Plan:
1. Repere istoriografice
2. Ţara Moldovei în contextul relaţiilor politice europene (1538-1552).
3. Domniile lăpuşnene: orientări şi reorientări politice externe.

I. Repere istoriografice

Mijlocul secolului al XVI-lea marchează în istoria Ţărilor Române şi deci şi a Moldovei un nou statut
politico-juridic. E firesc, ca acest important moment, care şi-a pus amprenta asupra evoluţiei poporului
nostru să se fi bucurat de o atenţie specială din partea istoricilor.
Lucrările de sinteză şi unele studii speciale consacrate acestei complexe problematici au încercat să
stabilească, momentul în care a avut loc tranziţia de la independeţă la autonomia Ţărilor Române.
Astfel o parte a istoricilor au propus unele evenimente care au marcat această trecere:

 ⮚Anul bătăliei de la Mohacs (1526);

  ⮚Anul campaniei otomane în Ţara Moldovei (1538); ⮚Anul dezmembrării Ungariei şi
transformării Transilvaniei în principat autonom (1541).
Un alt grup de istorici, însă, au încercat să stabilească anumite etape ale involuţiei statului
internaţional al Ţărilor Române.
 N. Iorga, în cunoscuta sinteză Istoria românilor a consacrat un capitol aparte perioadei 1538-
46, sugestiv intitulat Pierderea neatîrnării moldoveneşti.
 În documentul studiu Limitele cronologice ale dominaţiei otomane în Ţările Române, Ştefan
Andreescu consideră că evenimentele care au avut loc în anii 1526, 1538, 1541 constituie
doar factori de istorie europeană care au determinat distrugerea sistemului de alianţe
româneşti, iar perioada în care s-a propus instaurarea supremaţiei turceşti la nord de Dunăre ar
fi 1538-1559. Ultimul an marcînd înlăturarea ostilităţii boierilor din Ţara Românească şi
Moldova faţă de turci.
Importante precizări privitoare la limitele cronologice ale instaurării suzeranităţii otomane asupra
întregului spaţiu românesc au fost făcute istoricul turcolog Mihai Maxim.
Istoricul bazîndu-se pe izvoare otomane inedite, demonstrează în mai multe studii, printre care şi
Statutul politico-juridic al Ţărilor Române în Evul Mediu, că perioada de tranziţie spre autonomie
reprezintă un complicat proces istoric relativ îndelungat care a avut loc în anumite condiţii interne şi
externe.
După Mihai Maxim în cazul Moldovei:
 Anul 1486 cînd Ştefan cel Mare a încheiat pace cu Baiazid al II lea – marchează sfîrşitul I etape
în relaţiile Ţării Moldovei cu Poarta.
 Spre mijlocul sec. XVI-lea pretenţiile Porţii cresc, iar după 1538- 41 Ţările Române devin tot
mai dependente faţă de Poartă, luînd sfîrşit cea de-a II etapă.
 În anii 50-70 ai sec. al XVI-lea au survenit ultimele schimbări esenţiale în raporturile româno-
otomane pe multiple planuri: economc, politic, juridic, militar, cultural, limbaj, vestimentaţie,
mentalitate, marcînd ultima etapă în relaţiile cu Poartă.
În concluzie Mihai Maxim susţine, că suzeranitatea otomană asupra Ţărilor Române s-a impus în
mod efectiv după 1538-41, faza decisivă fiind domniile lăpuşnene.
Făcînd o atentă analiză a relaţiilor moldo-otomane, apreciatul istoric Şt. S. Gorovei consideră că anul
1538 nu a adus schimbări fundamentale în statutul Moldovei, deoarece:
 Domnul continuă să fie ales în Ţară (excepţie Ştefan Lăcustă);
 Domnul nu merge după investitură sau pentru întărirea periodică la Poartă, însemnele investiturii
sunt trimise de la Poartă ca şi în perioada anterioară;
 Domnul îşi păstrează dreptul de a schimba solii şi de a încheia tratate;
 Domnul e dator să sprijine campaniile militare ale Porţii ca şi în perioada 1498-1538;
 Domnul e dator să plătească în continuare darea anuală – haraciul;
 Domnul e dator să ofere peşcheşuri Poartă ca şi pînă la 1538;
 Elementului otoman îi este interzisă aşezarea pe pămîntul moldav, ca şi pînă la 1538.
Totodată recunoaşte autorul, sub Soliman Magnificul se constată o agresivitate continuă otomană pe
plan: juridic, economic, politic, asupra Ţărilor române.
Cu toate acestea susţine Şt. Gorovei, teoria conform căreia anul 1538 ar fi adus supunerea efectivă a
Moldovei de către Imperiul Otoman nu este suficient argumentată pentru a se menţine.
Momentul crucial în evoluţia relaţiilor cu Poarta l-ar constitui domnia lui Ioan Vodă (1572-1574). Şi
aceasta pentru că el este primul Domn care nu este ales de ţară, ci cumpărase tronul la Istanbul (cu
excepţia lui Ştefan Lăcustă), fapt care va deveni regulă după 1572.
Istoricul ieşean Veniamin Ciobanu consideră că expediţia din 1538 nu a marcat un moment de cotitură
esenţială în raportule politice româno-polone, adică aceste nu au fost influenţate de un eventual nou
statut al Ţărilor Române în raport cu Poarta.
Istoricul apreciază că şi „umbra a sultanului” cum era numit Şt. Lăcustă „a abandonat treptat orientarea
sa prootomană pentru a reveni la vechea linie a politicii externe moldoveneşti de creare şi menţinere a
unor alianţe care să asigure un echilibru de forţe favorabile Moldovei”.
Abordînd, problema raporturilor româno-polone din perioada domniilor lăpuşnene sub aspectul
relaţiilor de vasalitate, V. Ciobanu, a ajuns la concluzia că Regatul polon, deşi nu a putut să impună
o suzeranitate colectivă polono otomană asupra Moldovei a reuşit să contracareze tendinţa Porţii de
a supune efectiv Ţara Moldovei.
Anii 1538-1572, conchide istoricul, ar marca o perioadă de tranziţie de la aşa zisa suzeranitate
protectoare a Porţii la cea restrictivă.
 Apelînd la un vast material izvoristic istoricul ieşean Gh. Pungă în valoroasele sale studii referitoare
la domniile lăpuşnene susţine aceiaşi opinie conform
căreia: Poarta la 1572 era decisă să nu mai accepte nici un fel de influenţă străină în Ţara Moldovei. Cu
alte cuvinte „Sultanul a vrut să-l pună pe unul (Ion Vodă) care să-i recunoască Moldova numai pentru
el, în condiţiile în care îi vor conveni lui”.
Printre istoricii din RM, problema în cauză este studiată de către Gheorghe Gonţa în diverse studii,
dintre care Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, Chişinău,
2004 . În lucrare este un capitol întitulat: „Viaţa politică a Ţării Moldovei în primele decenii ale
suzeranităţii otomane restrictive (1538-1574)”, care sugerează opinia autorului privind pierderea
independenţei Ţării Moldovei.
Personal (Silvia Chicu), consider că: regimul de suzeranitate restrictivă otomană în Ţăra Moldovei s-a
impus după 1572 cînd Sultanul personal, contra unor sume, a numit un Domn la tronul Ţării Moldovei.
Obicei devenit tradiţie după aceasta. Opinia este expusă şi în monografia Viaţa politică a Ţării
Moldovei în a II-a jumătate a secolului al XVI-lea.

II. ŢARA MOLDOVEI ÎN CONTEXTUL RELAŢIILOR POLITICE EUROPENE

(1538-1552)
Politica de echilibru promovată de către Ştefan cel Mare între cele 3 puteri vecine Ungaria, Polonia,
Imperiul Otoman a fost continuată de urmaşii săi de la înc. sec. XVI. În continuare balanţa închină în
favoarea Imperiului Otoman.
Începutul guvernării lui Suleiman Magnificul (1520-66) a însemnat intensificarea presiunii otomane în
direcţia Europei Centrale şi de Sud-Est.

 ⮚ În anul 1521 este cucerit Belgradul.

 ⮚ O remarcabilă victorie noul sultan a obţinut-o la Mohacs (29 aprilie 1526) ceea ce a servit
drept avertisment pentru lumea creştină. În rezultatul acestei victorii sultanul a înaintat pretenţii
de suzeranitate, nu numai, asupra Ungariei ci şi asupra ţărilor vasale acesteia.
 ⮚În anul 1529, turcii organizează I atac al Vienei.
Urmărind întărirea poziţiilor sale în Ungaria, în anul 1533, Poarta obţine noi succese diplomatice. În
luna ianuarie, La Constantinopol este semnat tratatul de „pace veşnică” cu Polonia.
Părţile se obligau: „să fie prieten prietenilor şi duşman duşmanilor”.
Polonezii puteau accepta „prietenia otomanilor pînă la o anumită limită.” În noile condiţii Polonia a
înaintat pretenţii asupra Ţării Moldovei. Nedispunînd de forţe necesare Polonia se limita la pretenţia
impunerii suzeranităţii colective asupra Ţării Moldovei. Regele polon continua să promoveze o politică
de alianţă cu Suleiman Magnificul, prin aceasta contribuind la realizarea politicii otomane în Ţara
Moldovei.
Pentru a-şi impune controlul deplin asupra Ţării Moldovei Poarta întreprinde în 1538 o campanie
militară.
În octombrie 1538 sultanul comunică regelui polon că „a subjugat Moldova şi l-a numit domn pe Şt.
Lăcustă”. Polonia a fost îngrijorată de vecinătatea cu o „creatură a sultanului” care eventual ar fi
putut ataca Polonia. Cu toate acestea noul domn în aprilie 1539 prestează jurămîntul de credinţă şi
asigură Coroana polonă de pace veşnică. Deci, Domnul şi-a propus revenirea la vechiul sistem de
alianţe.
Din analiza mai multor izvoare reiese că Polonia nu a semnat nici un tratat atunci, ci a confirmat
tratatele vechi. Petru Rareş reuşise să pribegească în Transilvania la Ciceu.
În scopul asigurării respectării acestui tratat de către Domnul Moldovei regele polon recomandă
principelui Transilvaniei Ioan Zapolia, care-l găzduia pe Petru Rareş „să nu-l alunge (să nu-i permită
să plece) pe Petru Rareş din Transilvania, fiindcă atunci Ştefan se va îndepărta de creştinătate”. Petru
Rareş – instrument pentru a-l şantaja pe Ştefan Lăcustă.
Aptitudinile diplomatice al sultanului s-au dovedit şi de această dată superioare diplomaţiei poloneze.
Pentru a-l aduce pe Petru Rareş la Poartă Sultanul „îl cumpără” pe principele Transilvaniei acordîndu-i
în octombrie 1540 titlul de „rege al Ungariei”, ca apoi să-i acorde tronul Moldovei fostului domn Petru
Rareş.
În istoriografie există mai multe opiniii privind obţinerea tronului pentru a doua oară de către Petru
Rareş:

 ⮚Ioan Zapolia l-ar fi extrădat pe Petru Rareş sultanului;

 ⮚Petru Rares s-ar fi adresat sultanului, convingîndu-se de „impotenţa” creştinilor;
 ⮚Sultanului i-ar fi cerut iertare Doamna Elena în numele soţului, scriindu-i sîrbeşte acestuia.
Acţiunea a fost grăbită şi din cauza măsurilor întreprinse de boierimea Moldovei care-i cerea
Domnului: revenirea la alianţele tradiţionale.
Documentele vremii surprind contradicţiile existente între factorii de decizie ai ţării.
După ce fusese înlăturaţi 2 pretendenţi, sfatul domnesc i-a adresat un ultimatum lui Ştefan Lăcustă,
„dacă nu va elibera teritoriile ocupate de otomani boierimea îl va sprijini pe un pretendent care să
servească cu viaţa şi sîngele său, cu toate averile sale pentru hotarele Moldovei”.
Impus de situaţie Domnul ar fi promis eliberarea ţării, dar din cauza foametei, lipsei de bani, situaţia
din Ungaria cerea răgaz de 2 ani. Răgazul nu a fost acordat.
În rezultatul complotului din 20 decembrie 1540, Ștefan Lăcustă este ucis, iar la tron ridicat Alexandru
Cornea (nepot al lui Petru Aron), fiind solicitată susținerea polonă, dar la 9 februarie 1541 şi acesta fu
ucis.
Sultanul înțelegea, că în 1538 rezultatele nu au fost cele scontate, datorită rezistenței boierimii, de aceea
Suleiman Magnificul a intuit că prin readucerea lui Petru Rareş un domn cu autoritate, descendent din
dinastia domnitoare la tronul Moldovei, cîştigul ar fi dublu:
  ⮚ ar fi distrus rezistența boierimii, fără efort militar propriu;
 ⮚ ar fi beneficiat de colaborarea acestei țări, cu oastea relativ puternică, în campania împotriva
Ungariei.
La 25 ianuarie 1540, Petru Rareş părăsise Ciceiul, în aprilie este atestat în Constantinopol, în iunie este
primit în audienţă la sultan, obţinînd firmanul de domnie. La 23 ianuarie 1541, Petru Rareş a părăsit
Istanbulul.
Deci, prin readucerea lui Petru Rareş la tronul Moldovei, Poarta urmărea scopul de a înlătura din
viaţa politică dregătorii ce pledau pentru recuperarea teritoriilor pierdute.
Condiţiile în care i-a fost acordată domnia lui Petru Rareş a doua oară nu se cunosc în detalii, dar se ştie
că sultanul, văzîndu-i „umilinţa lui Petru Rareş” i-a dat fără discuţii condiţionat. Retrocedarea tronului
s-a făcut în schimbul promisiunii unei mai strînse colaborări cu Poarta. Izvoarele susţin că Petru Rareş
a promis otomanilor „să-i supună pe secui şi saşi” şi să plătească 300 mii galbeni.
Petru Rareş a ajuns la Suceava la 21 februarie 1541, iar la 11 martie va executa boierii trădători.
Cronicarul oficial al lui Petru Rareş, Macarie, a recunoscut că Soliman „l-a ridicat la înălţime din
înjosire , dar l-a făcut apărător împărăţiei sale”.
Gheorghe Pungă scria: „din nefericire, pe această imensă şi complicată masă de şah, care era Sud-
Estul Europei „activul rege” de odinioară Petru Rareş a fost nevoit să joace rolul unui simplu
„Ofiţer”(nebun) suspectat de ambele părţi. El şi-a păstrat, însă culoarea albă pînă la moarte: a fost
onest, dar n-a încălcat regulamentul”.
Domnul moldovean recunoştea în faţa regelui polon, că „turcii m-au pus ca să fiu guvernator între
creştini şi să ţin cu ei, dar eu n-am ţinut de bună voie. Unde împăratul turcesc ne va porunci să
mergem la război, eu acolo trebuie să merg, nu de bună voie ci de nevoie căci pe noi „ne-au dat
creştinii păgînilor”.
Dezmembrarea Ungariei în anul 1541 şi transformarea Budei în paşalîc a ameninţat întreaga Europă,
deaceia austriecii au încercat crearea unei alianţe antiotomane.
În proiectele creştine un loc aparte îi era rezervat şi lui Petru Rareş. Petru Rareş în mod secret, îşi
exprimă dorinţa să colaboreze cu creştinii în caz de alianţă acestora, sacrificîndu-şi chiar fiul-ostatic şi
acest lucru chiar la începutul celei de a II-a domnii.
Pentru Petru Rareş preocuparea fundamentală în cea de a II domnia a fost:

 ⮚ Recuperarea teritoriilor înstrăinate ale Moldovei;

 ⮚ Menţinerea independenţei ţării printr-o strînsă colaborare cu lumea creştină care nu l-a
susţinut în ultimă instanţă.
O parte din boierime se refugiase în Polonia de unde menţineau o stare conflictuală. Situaţie ce a
înrăutăţit relaţiile cu Polonia.
Complicate au fost relaţiile moldo-ardelene. Neputînd ieşi din sfera de influenţă a sultanului, Petru
Rareş a fost nevoit să treacă Carpaţii pentru a supune Transilvania Porţii, dar şi pentru retrocedarea
fostelor posesiuni moldoveneşti.
Deşi scurtă, perioada ce disparte sfîrşitul lui Petru Rareş (septembrie 1546) şi începutul domniei lui Al.
Lăpuşneanu (septembrie 1552), se caracterizează prin importante mutaţii survenite în raporturile dintre
puterile vecine şi Ţările Române, datorită zdruncinării echilibrului de forţe din sud estul Europei după
dispariţia regatului maghiar şi apariţia principatului autonom Transilvania.
Coroana Polonă renunţă la pasivitate sub presiunea nobilimii aflate în colaborare cu austriecii.
Schimbarea de domnie din 1546 din Moldova (Petru Rareş moare septembrie 1546) n-a însemnat
ameliorarea relaţiilor cu Polonia, deşi Iliaş Rareş (fusese 2 ani ostatec) a întreprins unele măsuri. Îl
roagă pe rege la 30 noiembrie 1546 ca pe un prieten al său mai mare, ca să fie pace între 2 ţări
creştine.
Noul domn se grăbeşte să-i declare regelui că a ajuns domn „din voia împăratului turcesc”, avertizînd-
l că fără implicaţia sa un conflict moldo polonez, ar însemna un conflict polono-otoman.
Relaţiile diplomatice oficiale şi secrete ale puterilor creştine după moartea regelui polon 1548 au izolat
Ţările Române, de aceia domnii români vor fi prudenţi faţă de lumea creştină şi vor accepta uneori să
facă jocul Porţii. În 1549 din ordinul sultanului Ilie Rareş va interveni în Transilvania.
Anume în acea perioadă are loc sciziunea dintre factorii de decizie ai Moldovei şi Ţara Românească în
2 tabere: prootomană şi procreştină.
Partida boierească care susţine ideia luptei antiotomane va emigra în ţările creştine, punînd în
primejdie stabilitatea politică în spaţiul românesc.
În condiţiile colaborării polono-habsburice şi ameninţării poziţiilor Porţii în zonă sultanul îl
suspectează pe Iliaş Rareş că ar fi eventual convertit de creştini. Din punct de vedere a diplomaţiei
otomane Moldova trebuia să joace un rol important în realizarea politicii Porţii. Iliaş Rareş a fost
chemat la Constantinopol pentru prezentarea haraciului.
La Constantinopol se întîmplă un eveniment fără precedent în istoria romănilor: I persoană în stat –
Domnul a fost convertit la islam.
Convertirea lui Iliaş Rareş la Islam a pus în gardă – puterile creştine, dar şi boierimea şi clerul ţării care
cunoscînd intenţia Porţii de a-l aduce pe turcitul Rareş la tronul Moldovei, cere regelui polon să treacă
Moldova sub protecţia Coroanei polon.
Regele îşi consultă sfetnicii în scopul determinării unei candidaturi la tronul Ţării Moldovei. Regele
subliniază, că acceptarea propunerii boierilor moldoveni ar însemna a declaraţie de război Porţii.
Tărăgănarea răspunsului polonezilor îi determină pe boierii moldoveni să-l ridice la tron pe ai doilea
fiu al lui Petru Rareş - Ştefan care se opune pătrunderii lui Ioan Vodă.
Dar turcirea lui Iliaș Rareș subliniase autoritatea familiei Rareș și a dinastiei Mușatine, în general.
Documentele vremii ne conving că Ștefan Rareș ridicat la tron de către boierii țării și recunoscut de
Poartă a fost primit cu suspiciune de creștini care au ți contribuit la căderea lui.
Temîndu-se de un eventual atac din partea Moldovei austriecii cereau Domnului Moldovei să fie
„credincios religiei creștine, pentru că va fi lăudat de popor și de lumea creștină”. Polonezii, deși
recunoșteau că Moldova fost un mare zid pentru Polonia și dacă s-ar nărui, ar fi rău continua să
adăpostească și să finanțeze pretendenți și boieri pribegi moldoveni”.
Şt. Rareş a încercat să revină la vechile alianţe. La solicitarea diplomaţiei Moldovei de a încheia un
tratat, regele polon răspunde că „nu refuză buna vecinătate, dar va încheia tratat după ce va constata
că supuşii săi ar fost despăgubiţi.”
Împăratul Habsburg răspunde că „acceptă doleanţele”, dar fiindcă natura acelor cereri necesită o
cercetare îndelungată, nu e necesar ca solia Moldovei să rămînă la reşedinţa sa. Răspunsurile ambilor
suverani creştini au fost
semnificative: ambii urmăreau înlocuirea lui Ştefan Rareş, care din cauza turcitului frate, acum bei de
Silistra, era suspectat de creştini de colaborare cu Poarta. Totodată ambele puteri aveau pregătiţi
pretendenţi la tronul Moldovei.
Ultimii reprezentanţi direcţi ai dinastiei muşatine au promovat o politică externă orientată spre puterile
creştine care dotorită intereselor proprii au izolat Ţara Moldovei, astfel permiţînd Porţii să se întărească
în zonă.

III. DOMNIILE LĂPUŞNENE: ORIENTĂRI ŞI REORIENTĂRI POLITICE

EXTERNE
Moartea lui Şt. Rareş nu a însemnat şi stingerea acestei familii domnitoare. Şirul dinastiei muşatine a
fost continuat de succesorul acestuia, Alexandru Lăpuşneanu (născut din dragostea lui Bogdan al III-
lea pentru Anastasia din Lăpuşna, cu numele de botez Petru).
Este, cunoscut faptul că în prima jumătate al sec. al XVI-lea a avut loc o masivă emigrare
moldovenească în lumea creştină, în deosebi, în Polonia (e vorba despre boierime implicată în viaţa
politică a Moldovei). Toate încercările domnitorilor rareşizi de a obţine extrădarea boierilor pribegi a
suferit eşec. După „turcirea” lui Ilieș Rareș boierii au hotărît „să se pună” sub protecţia Maiestăţii Sale
şi să accepte un Domn desemnat de Regele Polon.
Beneficiind de sprijinul nobilimii polone emigranţii moldoveni şi-au intensificat activitatea. Printre
aceşti boieri era şi Petru Stolnicul care plecase din Ţara Moldovei „cu capul şi averea sa” (adică nu a
fost subvenţionat).
Înainte de a pătrunde în ţară, la Bakota pe Nistru (5 septembrie 1552), noul pretendent şi colaboratorii
săi au depus jurămîntul de credinţă în faţa marilor nobili polonezi peste doar 3 zile după moartea lui
Ştefan Rareş.
Important pentru elucidarea întrebării noastre este analizarea conţinutului acestui act unic în felul său
în istoria relațiilor moldo-polone.
În primul rînd trebuie să observăm că de nu se intitula „din mila lui Dumnezeu” ci doar „Io Petru
Alexandru domn al Ţării Moldovei și Valahiei, ales de Măria Sa Regele și întărit de toți sfetnicii
bătrîni şi tineri (Adică nu se recunoștea suveran, de origine divină)”.
În al doilea rînd pretendentul se obliga:

 ⮚ să depună jurămîntul de credinţă faţă de regele Poloniei;

 ⮚ să sprijine cu toată puterea sa, regele împotriva duşmanilor creştinătăţii (7000 oşteni
moldoveni să fie trimişi);
 ⮚ să nu încheie tratate cu al suveran fără sfatul şi consimţămîntul regelui.
Acest document în esenţă dezvăluie opţiunile politice ale facţiunilor boierimii Moldovei şi nobilimii
Poloniei de orientare antiotomană şi dorinţa reinstalării suzeranităţii jageleone în Ţara Moldovei.
Urmărind stăvilirea expansiunii turceşti boierii moldoveni care au semnat jurămîntul de la Bakota au
fost nevoiţi să accepte aceste clauze, care atentau la independenţa Ţării Moldovei.
Concomitent o parte din dregătorii rămaşi în ţară, în frunte cu hatmanul Ion Sturza şi vornicul Movilă –
partizani ai rareşilor, îndemnaţi de insistenţa Elenei Rareş l-au ridicat în domnie pe boierul Joldea, care
în urma căsătoriei cu Ruxandra (Rareş) încerca să-şi îndreptăţească pretenţiile la tron.
După lupta de la Şipote cînd Joldea este învins „poporul s-a închinat lui Alexandru”. „Ungerea lui
Alexandru are loc la Hîrlău înainte de 12 septembrie 1552. Abea după aceasta „s-a aşezat la Suceava”.
Deşi a ocupat tronul cu ajutorul oştirii polone Lăpuşneanu nu a fost supus de-facto regelui polon. Ba
mai mult, oficial se ştie că regele a fost surprins de acţiunile nobililor polonezi.
Regele era îngrijorat că aceste evenimente să nu ducă la violarea alianţei cu sultanul, care din această
cauză să se „supere pe Polonia”.
Totodată regele se grăbeşte să asigure Poarta „de prietenia sa şi de dorinţa de a înoi tratatul pe care-l
moştenise de la tatăl său”. Deşi a fost surprins de evenimentele din Moldova sultanul a luat măsuri în
vederea menţinerii acestei ţări în sfera sa de influenţă.
În condiţiile în care Poarta otomană continua războiul cu perşii Soliman care se temea de o colaborare
polono-habsburgică în care puteau fi implicate şi Ţările Române a preferat o soluţie de moment: să-l
recunoască ca Domn pe Alexandru Lăpuşneanu.
La 24 octombrie se ştia că Poarta a fost de acord cu cererile moldovenilor şi la acceptat pe
Alexandru Lăpuşneanu.
Sultanul i-a expediat Domnului Moldovei o gardă de 500 oşteni turci. Aşadar confirmat de către sultan
noul voievod şi-a consolidat puterea anume în urma compromisului polono-otoman, fiind nevoit însă
chiar de la începutul domniei să oscileze politic între lumea creştină şi cea otomană.
Coroana Polonă, deşi avea proiecte de impunere a suzeranităţii polone Moldovei nu a îndrăznit să le
realizeze.
 În perioada domniilor lăpuşnene politica externă a Ţării Moldovei a fost influenţată de
impactul militar şi diplomatic dintre marile puteri.
 Conflictul otomano-austriac pentru moştenirea regatului maghiar viza nu numai Transilvania,
dar şi teritoriul est-carpatic, care devine, în acea perioadă o „zonă tampon între lumea creştină
şi cea musulmană”.
 Polonia se dezice de politica de aşteptare şi încearcă să exercite un anumit control asupra
politicii externe a Ţărilor Române, în special, a Moldovei. Austriecii considerîndu-se urmaşi ai
regilor maghiari de asemenea reveneau la acest teritoriu.
 Rivalitatea dintre aceste 2 puteri creştine a fost stimulat nu fără interes de musulmani.
Însă poziţia oficială a Poloniei în relaţia cu Poarta era cu totul alta: „Moldova este de mulţi ani o
provincie a Poloniei, dar regele nu are de gînd să se atingă de drepturile şi tributul datorat de ea
sultanului”. Ba mai mult, Regele îi recomandă şi lui Lăpuşneanu să păstreze credinţă păgînilor.
Deoarece în 1553 relaţiile polono-otomane se normalizaseră nobilimea propune regelui luarea unor
măsuri concrete de supunere a Moldovei:

⮚ din banii destinaţi pentru haraci să se întreţină pe lîngă domn o armată polonă de 3000 oameni;

⮚ căpitanii acestei oşti trebuiau să limiteze atribuţiile domnului; ⮚ noul domn trebuia să depună omagiu
personal asistat de toţi dregătorii şi boierii săi;

⮚ în cazul în care domnul Moldovei nu va fi credincios regelui el trebuia să fie înlocuit cu alt voievod
care era acceptat de moldoveni. Aprobarea unui asemenea plan maximal ar fi însemnat o adevărată
declaraţie de război făcută Porţii, acţiune la care nu s-a ajuns.

Consolidîdu-şi domnia, Alexandru ia măsuri politice externe: ⮚ în februarie 1553 , Lăpuşneanu cerea
ultimativ Ciceul şi Cetatea de Baltă;

⮚ mai 1553 Lăpuşneanu a intrat în Ţara Românească pentru a-l instala la tron pe Mircea Ciobanul.
Totuşi profitînd de o conjunctură favorabilă diplomaţia jagelonă a încercat să i se recunoască şi de către
Poartă drepturile ei asupra Moldovei.
Astfel la 22 iunie 1553 la Hîrlău Lăpuşneanu şi principalii sfetnici depuneau jurămîntul de credinţă în
faţa solilor poloni. Acest act conceput probabil în mediul polonez prevedea:
 ⮚ factorii de decizie din Ţara Moldovei se obliga să nu încheie alianţă, nici un omagiu de
vasalitate, cu nici o persoană fără ştirea Regelui;

⮚ în calitate de vasal Lăpuşneanu trebuia să ofere 7000 luptători în caz de necesitate regelui;

⮚ regele se obliga să-i ofere adăpost, să-l ajute împotriva duşmanilor păgîni şi creştini.

⮚ neadăpostirea pretendenţilor, pribegilor;

⮚ recunoaşterea Pocuţiei ca posesiune poloneză;

⮚ garantarea libertăţii de comerţ după legea veche.

Istoricul V. Ciobanu a demonstrat că nici una din stipulaţiile tratatului de la Hîrlău nu s-au aplicat în
cadrul relaţiilor moldo-polone din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu.
Evenimentele de mai tîrziu îl va impune pe Alexandru Lăpuşneanu să-şi schimbe orientarea politică.
În 1555 are loc un complot organizat împotriva lui Alexandru Lăpuşneanu, complot susţinut de
nobilimea polonă, ardeleană. Acest complot a fost favorizat şi de complotul „Falsului Mustafa” din
Imperiul Otoman.
În 1555 în mediul austriac se vehicula ideia că în Moldova este numit de Poartă un nou domn. Nu este
exclus faptul, că sultanul cunoscînd relaţiile moldo-creştine să fi încercat să întreprindă asemenea
acţiuni, în condiţiile în care boierii complotişti au cutat să demigreze personalitatea lui Alexandru
Lăpuşneanu, făcînd cunoscute la Poartă tratatele moldo-creştine.
 Versiunea poate fi adevărată, reeşind şi din politica sultanului. Este cunoscut faptul că atunci cînd
boierimea conspira domnului sultanul prefera să-l „sacrifice” pe voievod. Să ne reamintim:

⮚sultanul l-a acceptat pe Alexandru Lăpuşneanu (susţinut de Polonia), avînd susţinerea boierilor;

⮚sultanul îl va accepta pe Despot (susţinut de I/H).

Cu toate aceste considerente în anul 1555 nu s-a recurs la schimbarea de Domni. Acum (1555) s-a decis
la Poartă că Alexandru Lăpuşneanu să fie sprijinit, fiindcă era asediat în ţară de polonezi, austrieci
impunîndu-l să schimbe orientarea politică. Alexandru Lăpuşneanu a acceptat linia politică otomană
avînd nevoie de un protector în vreme ce sultanul avea nevoie de un susţinător fidel în spaţiul
carpatic.
Ca urmare a acestor înţelegeri diplomatice:

⮚12 februarie 1556 – Soliman cere participarea lui Alexandru Lăpuşneanu cu oaste în vederea
instalării lui Ioan Sigismund Zapolia în Scaunul Transilvaniei;

⮚1557 Poarta cere din nou intervenţia lui Lăpuşneanu în Transilvania;

⮚Lăpuşneanu în 1558 se pregătea pentru a intra în Transilvania pentru a-şi recupera cetăţile de aici,
sultanul interzicînsu-i.
Spre finele deceniului 6 în Europa din nou se actualizează ideia formării unei noi coaliţii antiotomane
în care urma să intre şi Moldova.
Diplomaţia secretă a lui Lăpuşneanu a acceptat propunerea creştinilor de a participa cu oaste în
acţiunile antiotomane, dar totodată cerea garanţii consemnate într-o diplomă.
Alexandru Lăpuşneanu este nevoit să rămînă fidel înţelegerilor cu Poarta. Firmane sultanale emise în
cursul anilor 1559-60 ne furnizează informaţii, precum că Alexandru Lăpuşneanu transmitea informaţii
sultanului despre acţiunile secrete ale vecinilor. Aceasta era o contraacţiune a Domnului moldovean
vis-a-vis de tentativele polonezilor, austriecilor de a impune candidaţi la tronul Ţării Moldovei.
Alexandru Lăpuşneanu a fost unul din primii voievozi moldoveni care a fost nevoit să accepte
relaţiile cu Poarta ca relaţii feudo-vasalice.
Probabil şi aceste relaţii cu otomanii au determinat austriecii să insiste asupra schimbării Domnului
moldovean Alexandru Lăpuşneanu cu Iacob Heraclid Despot.
Deja la 3 martie 1560 Despot se intitula „principe ales al Moldovei”, depunînd jurămîntul de credinţă
faţă de Împăratul Habsburg, încercînd să ocupe după aceasta tronul Moldovei.
 I tentativă a lui Despot – în toamna anului 1560 a eşuat vis-a-vis de susţinerea imperialilor, poziţia
oficială a Poloniei era categoric diferită de cea a Împăratului Habsburg. Conform opiniei diplomaţiei
polone implicarea în numirea domnitorilor ar duce la un conflict moldo-polon şi deci polono-otoman.
 Prin II tentativă – din toamna anului 1561 Despot îl înlătură pe Lăpuşneanu. La 11 decembrie 1561,
Despot îl anunţă pe regele polon despre ocuparea tronului, şi declară că vrea să aibă relaţii de bună
vecinătate cu Polonia. Regele polon însă va promova o politică de aşteptare, Poarţii declară că
traversarea Poloniei de către oştirea lui Despot s-a făcut fără ştirea regelui, cerînd chear înlocuirea
acestuia. Nu este vorba despre grija faţă de Lăpuşneanu, ci de un joc politic pentru ca Despot să nu
introducă Moldova în sfera de influenţă austriacă.
Poarta n-a intrat în luptă cu Despot ci la neutralizat, încheind pace cu Imperiul Habsburg la 1 iunie
1562, care acceptă plata tributului şi renunţă la Transilvania. Despot a fost nevoit să urmeze linia
politică promovată de predecesorul său.
 Avînd nevoie de plata mercenarilor şi otomanilor, Despot a promovat o politică internă dură,
introducînd impozite noi, a bătut monede noi, confiscînd bunuri de la biserici
 Temîndu-se de complicarea relaţiilor polono-otomane regele polon refuză încheerea tratatului cu
Despot. Doar în iunie 1563 se încep pregătirile, dar planul a fost zădărnicit de complotul lui Ştefan
Tomşa care va domni 8 luni, fără a primi confirmarea domniei .
 Ca şi în alte situaţii complexe Poarta ameninţă cu transformarea în paşalîc a Ţării Moldovei.
Pentru a evita pericolul regele polon şi Principele Transilvaniei ei au intervenit la Poartă în favoarea lui
Alexandru Lăpuşneanu.
 Prima încercare a lui Alexandru Lăpuşneanu de a ocupa tronul în decembrie 1563 a eşuat. Tronul e
reocupat de Alexandru Lăpuşneanu în februarie 1564. Revenirea lui Alexandru Lăpuşneanu ca şi a lui
Petru Rareş II oară adus la consolidarea poziţiei Porţii în zonă.
 În cea de-a II domnie se părea că Alexandru Lăpuşneanu va beneficia de un context internaţional
mult mai favorabil. Cu toate acestea a fost o perioadă foarte complicată pentru Moldova din cauza
uneltirilor pribegilor. Nobilimea poloneză, dar şi austriecii susţineau grupările boiereşti. La cererea
sultanului atît Polonia cît şi Imperiul Habsburgic a ordonat expulzarea pribegilor moldoveni.
 În concepţia otomană, pretendenţii nu atacau Moldova, ci Imperiul Otoman propriu-zis, deoarece
Moldova „Nu e o ţară moldoveană ci una împărătească”.
 După moartea lui Soliman (7 septembrie 1566) devenise posibilă o colaborare polono-austriacă în
scopul detronării lui Lăpuşneanu şi ca urmare, relaţiile moldo-polone se complică.
 Alexandru Lăpuşneanu l-a acuzat pe regele polon în faţa sultanului că se implică în Ţara Moldovei
prin susţinerea unor pretendenţi şi drept urmare Înalta Poartă la ameninţat pe rege şi pe solii săi că va
rupe pacea şi va instala un paşă în locul regelui. Acest război psihologic se va menţine pîna la
moartea voievodului. La 9 martie 1568 Lăpuşneanu devine călugărul Pahomie, iar la 12 martie moare.
 Intuind moarte nu chiar îndepărtată a Domnului Moldovei, cancelaria Coroanei a trimis soli la Poartă
cerînd să fie consultat regele în vederea numirii unui nou domnitor în Ţara Moldovei.
 Poarta însă a dovedit o grabă exagerată, numindu-l pe Bogdan Lăpuşneanu Voievod , avertizînd
Polonia ca să depună toate eforturile pentru păstrarea liniştii în Ţara Moldovei. Evoluţia
politicii externe a Moldovei după moartea lui Alexandru Lăpuşneanu, ne relevă rolul acestei
personalităţi în luarea celor mai importante decizii.
 Deşi moştenise aproape în întregime sf/d al tatălui său, Bogdan Lăpuşneanu se orientează imediat
spre lumea creştină şi în special spre Polonia. De fapt aceasta a fost opţiunea politică a celei mai mari
părţi a boierimii moldoveneşti, care acum îl tutela pe tînărul domn. Deciziile acestora puteau fi
determinate şi de încrederea în coroana polonă, reieşin din unirea de la Lublău: Polonia şi Marele
Ducat Lituanian.
La 2 octombrie 1569 a fost semnat tratatul de închinare faţă de Polonia, prin care domnul Moldovei se
obliga:

⮚ să menţină pacea;

⮚ să acorde ajutor în oaste 7000 mercenari;

⮚ să nu revendice Pocuţia.
Acest lucru a fost posibil şi din cauza slăbirii influenţei Porţii în zonă, fiind preocupată de expediţiile
militare în alte părţi ale Imperiului. Înfrîngerea turcilor la Lepanto (octombrie 1571) a schimbat puţin
conjunctura
internaţională, dînd speranţe creştinilor de a elibera Europa de păgîni.
Sub patronajul papalităţii s-a constituit Liga Sfîntă, unde urmau să intre şi Ţările Române. Dintr-un
raport veneţian cunoaştem că Domnii Moldovei şi Ţării Româneşti ar fi arătat dorinţa de a înlătura
stăpînirea otomană. Informaţia pare a fi adevărată, deoarece în aceeaşi perioadă la Poartă se zvonea că
în Ţările Române vor fi numite 3 paşale.
Fără îndoială că Poarta era informată de relaţiile Moldovei cu lumea creştină. Atacurile tătăreşti asupra
Moldovei semnalau faptul că Domnul Moldovei intrase în disgraţia sultanului. Bogdan Lăpuşneanu era
învinuit de relaţii prea bune cu Polonia, fiind considerat un domn neserios.
Pericolul era acutizat şi datorită faptului că fără a informa otomanii, Bogdan îşi căsătoreşte o soră cu un
nobil polon, el însuşi îşi găsise mireasă în acest Regat, fiind dispus să treacă la catolicism. Prin aceste
aranjamente matrimoniale se confirmau legăturile politice. Se pare că această orientare politică
era determinată de unirea Poloniei cu Ducatul Lituanian care preconiza că se va extinde pînă la Marea
Neagră.
 Pericolul ce venea din partea Poloniei asupra Ţării Moldovei a determinat Poarta să-l mazilească pe
Bogdan Lăpuşneanu şi să-l numească pe Ioan – Domn.
 Atunci cînd regele polon intervenea la Poartă pentru iertarea fostului Domn, Sultanul a răspuns,
subliniind încă o dată statutul politico-juridic al celor 3 ţări româneşti, că „mazilirea sau numirea
celor de acolo atîrnă de Înălţimea Noastră şi ne privesc doar pe noi”.
 După venirea de la Constantinopol a lui Ioan Vodă însuşi solul polon de la Viena recunoştea că
„Moldova care pînă acum a fost zid de apărare nu numai pentru Regatul Poloniei, dar şi pentru
întreaga creştinătate acum a ajuns fără îndoială în mîinile turcilor”.
 Aşadar, dacă sub Alexandru Lăpuşneanu, diplomaţia Moldovei a reuşit să păstreze un anumit
echilibru între lumea creştină şi cea musulmană, de acum încolo balanţa se va înclina vizibil şi
implacabil în favoarea celei din urmă.

TEMA 2. SITUAŢIA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE în ultimul deceniu al

sec. al XVI-
1. 1.Consideraţii cu privire la situaţia politică europeană la sf. secolului al XVI-lea.
2. 2.Ţările Române şi Liga Creștină: acţiuni diplomatice şi militare.
3. 3.Unirea Ţărilor Române sub conducerea lui Mihai Viteazul.

I. Consideraţii cu privire la situaţia politică europeană la sf. secolului al XVI-lea.

Secolul al XVI-lea este considerat o perioadă în care au survin mutaţii esenţiale în diverse domenii ale
evoluţiei societăţii. Cele mai importante realizări ale sec. al XVI-lea, care au avut impact asupra situaţiei
politice au fost:
1. “Revoluţia militară” va conduce reorganizarea militară a unor puteri europene şi reprezintă:
• Perfecţionarea armamentului: modernizarea tunurilor, folosirea armelor de foc portabile ;
• Profesionalizarea corpului de ofiţeri;
• Folosirea unui număr mare de mercenari în războaie.
În consecinţă: Orice război se transformă în război de credite, ce necesită mari investiţii. (“războiul
costă!”). Aceste modificări au influenţat şi Ţările Române. Războiul de eliberare devine război, bazat pe
investiţii creditate. Ţăranul slujeşte ţării, acum, în calitate de contribuabil şi foarte puţin în calitate
de luptător.
2. Descoperirile geografice au contribuit la extinderea relaţiilor comerciale, adică la lărgirea
pieţelor de desfacere, cauzând o competiţie pentru noi pieţe de desfacere care s-ar concretiza în
prosperitate economică.
Progresul economic a avea un impact de perspectivă asupra suprastructurii:
• formarea statelor moderne;
• apariţia unei diplomaţii permanente bazată pe principiul echilibrului.

Analiza succintă a situaţiei celor mai influente state europene la sfârşitul secolului al XVI-lea
Spania a dominat relaţiile internaţionale în sec. al XVI-lea avînd rolul proeminent în descoperirile
geografice, acţionînd şi în scopul dominării Mării Mediterane. În această zonă intră în conflict cu Anglia
şi Imperiul Otoman, deoarece ambele acţionau în scopul instalării supremaţiei economice în zona Mării
Mediterane.
Spania devine membră a Ligii Sfinte, dar fără să acorde ajutor efectiv.
Luptele religioase din Franţa au avut drept urmare incapacitatea economică şi militară a acestei ţări de a
înfăptui o politică activă în a doua jumătate al sec. al XVI-lea.
Dorind să contracareze tendinţele de hegemonie ale Habsburgilor, Franţa promovează o politică de
apropiere cu Poarta. Diplomaţia franceză aplică principiul „duşmanii duşmanilor noştri sunt prietenii
noştri”, încheind cu Poarta un tratat în anul 1569.
Politica orientală a Franţei arată, că interesele ei erau diferite de cele ale Imperiului Habsburgic şi
Ţărilor Române.
Anglia, istoria diplomatică a căreia poate fi redusă la principiul „menţinerea echilibrului politic al
Europei prin întreţinerea rivalităţilor pe continent”, va susţine Imperiul Otoman. Această politică pro
otomană era determinată de raţiuni economice.
Totodată Anglia urmărea scopul hegemoniei în Europa de Apus prin:
• stăvilirea ascensiunii Franţei;
• contracararea politicii expansioniste a dinastiei Habsburg;
• împiedicarea Spaniei de a-şi mări influenţa în Europa şi Lumea Nouă.
Astfel, Anglia promova o politică pro otomană, fiind angajată şi în rezolvarea problemelor interne
(Scoţia şi Irlanda).
La sf. sec. al XVI-lea importanţa Rusiei în relaţiile internaţionale începe să crească. În perioada
analizată un ajutor direct era greu de obţinut din cauza distanţei care despărţea statul rus de teatrul de
război, dar se va obţine un ajutor militar indirect datorită:
• conflictelor ruso-turce;
• confruntărilor ruso-tătare;
• diferendului cu Polonia, care promova o politică constantă de alianţă cu Imperiul Otoman.
Polonia, în epocă, se confrunta cu disensiuni interne: •între catolici şi ortodocşi;
•între catolici şi protestanţi;
•între marea şi mica nobilime.
Politica ostilă a acesteia faţă de componentele Ligiii poate fi explicată prin:
• alianţa cu Imperiul Otoman;
• dorinţa nobilimii poloneze de a stăpâni Moldova pentru ieşirea la Marea Neagră.
La sf. sec. XVI, Polonia va continua să promoveze o politică externă conform vechilor înţelegeri
de “pace veşnică” cu Imperiul otoman.
Imperiul Habsburgic la sfîrşitul sec. al XVI-lea a promovat o politică de perspectivă. În perioadă se
trece de pe poziţii defensive la ofensivă. Scopul Imperiului Habsburgic era de a opri expansiunea
otomană, şi de a elibera teritoriile supuse Porţii din Europa Centrală.
Împăratul Rudolf al II-lea s-a dovedit a fi un guvernator slab, permiţînd fărâmiţarea Imperiului
Habsburgic care nu a dispus de suficiente forţe, din cauza luptelor interne.
Rolul Imperiului Habsburgic în război a fost mai mult diplomatic şi financiar, decît militar.
Imperiul Otoman în perioadă era cea mai mare forţă militară. Cuceririle otomane din secolul al XVI-
lea a schimbat esenţial harta Europei. Ascensiunea sa a atins apogeul în sec. al XVI-lea. Să ne reamintim
succesele Imperiului Otoman în Europa Centrală: 1521 – ocuparea Belgradului „cheia Europei
Centrale”; 1526 – victoria de la Mohacs; 1529 – primul atac al Vienei; 1538 – expediţia militară în ŢM
şi formarea raialei Bender; 1541 - ocuparea Budei şi transformarea ei în paşalâc, trecerea Transilvaniei
sub suzeranitate otomană şi dispariţia Ungariei ca stat; 1542 – formarea raialei Brăila; 1552 – formarea
paşalâcului Timişoarei;
În 1566 la moartea lui Soliman Magnificul, Imperiul Otoman:
• se întindea pe teritoriul a trei continente, formând 250 sangeacuri;
• dispunea de o armată permanentă de 100 000 oameni;
• obţinea venit anual de 12 milioane de ducaţi de aur.
Imperiul Otoman în ultimul deceniu se confrunta cu probleme grave interne: criza economică şi
mişcări sociale.
ŢĂRILE ROMÂNE erau vasale ale Imperiului Otoman:
• ■ Supuse unui sistem dur de impozitare din partea Porţii;
• ■ Limitate în ceea ce priveşte promovarea unei politici externe;
• ■ Supuse implicaţiilor politice interne prin numirea Domnilor de către Sultan;
• ■ Obligate să trimită la cerinţa sultanului cai, alimente, să suporte cheltuieli pentru campanie.
Unul din factorii determinanţi pentru ridicarea la luptă a Ţărilor Române a fost presiunea fiscală a
Porţii.
Cronicele turceşti susţin că Ţările Române “s-au răsculat, datorită lăcomiei marelui vizir Sinan”.
Din această succintă analiză rezultă că la sfîrşitul sec. al XVI-lea:
• o mare parte din statele europene au fost antrenate în conflicte interne şi externe a căror rezolvare a
solicitat multe resursele economice şi militare.
• exista o preocupare unor state în obţinerea avantajelor economice, preocupare ce le-a determinat
poziţia politică în raport cu Imperiul Otoman.
Observăm că unitatea lumii catolice era doar o iluzie. În această situaţie Ţările Române au fost
impuse să-şi determine opţiunile politice.

II. Liga Creștină şi Ţările Române: acţiuni diplomatice şi militare

Războiul cu perşii (1578-1590), dus de Sultanul Murad al III-lea (1575-1594) a provocat o gravă criză
economică însoţită de mişcări sociale în Imperiul Otoman. Problemele economice cereau soluţionare
urgentă, iar energia distructivă trebuia să fie îndreptată într-un alt spaţiu. Direcţia ofensivei a fost –
Europa Centrală, o preocupare permanentă a Porţii.
La începutul anului 1592, era clar că războiul va începe, tratatul polono-otoman a fost reconfirmat, iar
Domnii Moldovei, Ţării Româneşti şi principele Transilvaniei au primit porunca sultanului să se
pregătească pentru o eventuală expediţie împotriva Habsburgilor.
Toate încercările diplomaţiei habsburgice de a opri pe cale paşnică această ofensivă s-au soldat cu
răspunsurile marelui vizir, precum că „ dacă Imperialii nu vor trimite T R I B U T U L pentru
ultimii 2 ani – războiul va începe”. Încercarea Imperialilor de a păstra pacea cu otomanii, prin oferirea
ruşveturilor (mitei), nu a reuşit.
La 13 august 1593 începe oficial războiul otomano creştin care se va prelungi pînă în 1606. Întreaga Europă va fi implicată direct
sau indirect în acest conflict dintre 2 sisteme diferite: economic, politic, religios.
Împăratul Rudolf al II-lea căuta să formeze o puternică coaliţie antiotomană la care să adere ţările
europene.
Papa de la Roma - Clement al VIII-lea nu putea rămâne pasiv la un asemenea proiect. Se acţiona în
scopul coalizării statelor creştine: catolice şi ortodoxe. Capul bisericii catolice dorea să profite de
războiul recent declarat pentru a recupera poziţiile pierdute prin Reformă, deci era mai mult o acţiune
Contrareformă.
Se spera la unirea tuturor principilor ortodocşi şi catolici într-o Ligă ce-şi propunea oprirea şi scoaterea
păgînilor-turci din Europa. Românilor li s-a amintit că sunt de origine latină şi “nu trebuie să lupte
împotriva rudelor”.
Liga Creștină a fost rezultatul direct al politicii expansioniste otomane şi dorinţei creştinilor de
apărare şi eliberare.
În rezultatul negocierilor s-a constatat că foarte puţine state erau dispuse să facă sacrificii, dacă nu
obţineau rezultate imediate, printre care:
■ Polonia
■ Anglia
■ Franţa
■ Veneţia,
■ Rusia

Prin atragerea Ţărilor Române în Ligă diplomaţia imperială urmărea:

1. Împiedicarea turcilor să-şi concentreze toate forţele în Centrul Europei;
2. Obţinerea ieşirii la Marea Neagră, în caz de succes maxim;
3. Menţinerea Transilvaniei sub stăpînire, creînd o linie naturală de apărare – Carpaţii, în caz de succes
minim.
Pe ce miza creştinătatea în cazul în care Ţările Române ar fi acceptat intrarea în Liga Sfîntă?
1. Pe valoarea militară a oştirii româneşti în vederea deschiderii celui de-al doilea front;
2. Lipsa aprovizionării Constantinopolului şi armatelor otomane cu produse alimentare.
• În februarie 1594, a fost încheind un tratat transilvano habsburgic în scopul luptei comune contra
turcilor.
• În martie 1594 emisarul catolic comunică Papei: „ Cu Mihai NU se cuvine să se negocieze căci stă la
Bucureşti cu mai mulţi turci, decît creştini. Această informaţie s-a datorat implicării lui Sigismund
Bathory, deoarece acesta îşi dorea medierea relaţiilor ţărilor române cu Imperiul Habsburgic.
•În august 1594 a fost încheiat un tratat moldo-habsburgic cu acelaşi scop.
DOMNUL MUNTEAN PROPUNE SERVICIILE SALE LIGII OBŢINÎND (septembrie-octombrie
1594):
• Siguranţa spatelui frontului;
• Realizarea unui front comun românesc;
• Ajutor militar de 4000 oşteni;
• Neutralizarea planurilor lui Sigismund Bathory care urmărea supunerea Ţării Româneşti şi
Moldovei;
La 13 noiembrie 1594 – românii declanşează războiul la Bucureşti şi Iaşi. La 18 noiembrie 1594 Poarta
declară război Ţării Româneşti.
Luptele de pe acest front pot fi grupate în 3 etape:
I. Toamna 1594 – primăvara 1595;
II. Vara – toamna 1595;
III. Anii 1596 – 1598;
Caracteristica de bază a războiului de pe frontul românesc:
■ În primele 2 etape, este frecvenţa extraordinară a luptelor;
■ În a treia etapă frontul românesc devine secundar.
Românii, în primul an de război, au obţinut mai multe victorii decît ceilalţi creştini în timpul
întregului război.
I ETAPĂ A LUPTELOR ANTIOTOMANE
• a cuprins un vast areal geografic (Carpaţi – Balcani – Marea Neagră); •a concentrat forţe militare
enorme (circa 300 mii).
În perioada celor 5 luni au loc 25 mari bătălii (Brăila, Oraşul de Floci, Silistra, Giurgiu, Rusciuc, Chilia,
Cetatea Albă, Tighina ş.a.).
Acţiunile militare româno-otomane din această perioadă au condus la:
• ■ degajarea frontului otomano-creştin;
• ■ recâştigarea independenţei;
• ■ asigurarea controlului asupra cursului Dunării;
• ■ foametea în oraşe otomane, care depindeau de aprovizionarea din Valahia şi Moldova „s-a ivit
mare foame de carne şi pâine”.
Principele Sigismund reînoeşte înţelegerile cu Rudolf al II-lea, la 28 ianuarie 1595, obligîndu-se să lupte
împotriva turcilor, cu condiţia să fie recunoscut principe peste cele 3 state, cedînd din pretenţiile asupra
unor teritorii ungare.
Poarta a fost nevoită în aceste condiţii să suspendeze ofensiva în direcţia Europei Centrale şi trece la
aplicarea hotărîrii luate la 25 februarie 1595 de numire a doi beilerbei în Valahia şi Moldova, deoarece
sultanul Mehmet „...nu mai voieşte să fie voievozi creştini în aceste provincii”.
Decizia a fost cauzată de:
• Necesitatea de a asigura libera trecere pentru oastea tătară în Europa Centrală;
• Pierderea veniturilor din ţările române (haraci, peşcheşuri, provizii etc.).
Sigismund Bathory a utilizat situaţia politico-militară în scopul de a realiza “PROIECTUL SĂU
DACIC”. În aprilie 1595, Sigismund Bathory îi cheamă la Alba Iulia, pe Aron Tiranul şi Mihai Viteazul
sau pe împuterniciţii lor.
Fiind sigur de succes în ceea ce priveşte proiectul său , pe 8 mai 1595, Sigismund Bathory şi-a adăugat
la titulatura sa şi titlul de principe al Moldovei şi Ţării Româneşti, iar pe moneda bătută titlul de
“Sirenisim principe al Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei”
În condiţiile în care la 14 mai 1595 marele vizir luase decizia de a transforma în paşalîcuri ţările române,
Mihai Viteazul în scopul asigurării spatelui frontului şi obţinerii unui ajutor militar, a trimis o delegaţie
formată din boieri şi înalţi ierarhi la Alba Iulia.
CONDIŢII ALE TRATATULUI
ARDELEANO-MUNTEAN DE LA 20 MAI 1595:
■ Delegaţii munteni „aruncă toată stăpânirea, prietenia şi robia turcilor şi se supun lui Sigismund...
predau în stăpânirea lui întreaga ţară a lor...”;
■ Principele va pune la conducerea Valahiei un locţiitor cu numele de voievod cu condiţia să cunoască
limba;
■ Principele va trimite însemne voievodului, reprezentând încredinţarea conducerii în locul şi în
numele lui;
■ Voievodul NU se va întitula „din mila lui Dumnezeu”... iar sigiliul ţării va fi redat lui Sigismund;
■ Voievodului, i se vor da “12 boieri într-ajutor”;
■ Venitul voievozilor îl va hotărî principele;
■ Voievodul NU va putea trimite soli şi nu va putea trata cu nici o putere din afară, ci “va ruga pe
principe şi acesta va griji de trebile ţării”;
■ Boierilor şi voievodului li se va acorda azil politic în Transilvania;
■ Biserica rămîne în vechile libertăţi, parohiile româneşti ortodoxe din Transilvania se vor supune
mitropolitului Ţării Româneşti;
■ Iobagii ce vor fugi pe ascuns de pe o moşie pe alta vor fi “daţi îndărăt”.
Redus la esenţa sa actul semnat la 20 mai 1595 reducea drastic puterea Domnului, supunîndu-l
Principelui Transilvaniei.
ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ DESPRE DIN 20 MAI 1595:
■ N. Iorga considera acest tratat “nu numai un act de trădare, ci şi o nebunie din trecutul nostru”.
■ Şt. Pascu scria că, solii lui Mihai deseori au fost văzuţi la Alba Iulia, “lăsîndu-se orbiţi de ambiţii
deşarte şi dorinţe de o mai mare putere, umilindu-şi Domnul şi închinîndu-şi ţara”.
■ I. Sîrbu o apreciere acestor tratate: „prin ele Moldova şi Ţara Românească sunt prefăcute în
provincii”.
■ M. Holban e de părerea că “boierilor li s-au impus nişte condiţii fără a se accepta discuţii”.
■ O. Cristea consideră că Mihai, dăduse mandat boierilor să semneze orice în schimbul ajutorului
militar care putea fi primit doar din Transilvania.
Tratatul n-a fost o înfrângere diplomatică pentru Mihai Viteazul, reieşind din avantajele obţinute:
• Nepermiterea detronării lui Mihai;
• Apropierea diplomatică de Imperiul Habsburgic; • Asigurarea spatelui frontului;
• Avantajul major: ajutorul militar, în condiţiile când se aştepta o mare invazie otomană.
Corespondenţa diplomatică din vara anului 1595 reprezintă monumente de inteligenţă politică şi
diplomatică. Oficial Mihai Viteazul va declara că “a primit tratatul cu inima supusă”.
În realitate Domnul Ţării Româneşti:
 • ■ acceptă tratatul, neavînd altă soluţie politică şi militară;
• ■ continuă să-şi exercite prerogativele de Domn, acordînd privilegii;
• ■ se întitulează în continuare „Domn din mila lui Dumnezeu”;
• ■ jertfeşte orgoliul personal, nepedepsind boierii - soli în Transilvania.
Situaţie similară în Moldova.
Domnul Ţării Moldovei, Aron Tiranul a refuzat să trimită delegaţi la Alba Iulia, acţiune realizată de
Ştefan Răzvan, noul Domn al ţării la 3 iunie 1595.
Deosebirile dintre actele semnate cu Ţara Românească şi Ţara Moldovei:
• Principele avea dreptul să numească căpitani peste cetăţile Moldovei;
• Mitropolitul Moldovei nu obţinea nici un drept asupra parohiilor româneşti din Transilvania.
Astfel, Sigismund Bathory devine suzeranul celor 2 state extracarpatice, în spiritul tradiţiei
medievale, înfăptuindu-se astfel unificarea în forma raporturilor suzerano-vasalice.
A II etapă a luptelor de pe frontul românesc ( vara-toamna 1595)
În vara anului 1595 otomanii invadează Muntenia, încercînd să transforme Ţara Românească în paşalîc.
Mihai Viteazul a elaborat un plan genial care ţinea cont de faptul că Imperiul Otoman concentrase
numeroase forţe pentru a lichida frontul românesc (16 mii creştini-30 mii turci). La 13/23 august 1595 ,
lîngă localitatea Călugăreni, Mihai Viteazu reuşeşte să obţină victorie, dar se retrage în munţi.
Succesul creştinilor la Călugăreni s-a datorat:
• Concepţiei tactice elaborate de Mihai Viteazul;
• Locului desfăşurării luptei (rîu, mlaştină, pădure);
• •Intervenţiei personale a Domnului pe cîmpul de luptă.
Istoriografia română despre evenimentul de la Călugăreni:
■ Istoricii din sec. XIX (A. Florian, N. Bălcescu): o victorie extraordinară;
■ La începutul sec. XX: supraapreciat rolul lui Mihai Viteazul, fiind şi primul unificator român;
■ Regimul comunist în faza naţionalistă: Mihai - “Unicul actor al bătăliei de la Călugăreni”;
■ După anii 90 ai sec.XX unii istorici plasează “Călugăreni” în registrul înfrîngerilor clare, iar Mihai era
mitizat şi ironizat, cunoscîndu-se faptul că era idealizat de N.Ceauşescu;
■ Azi este reevaluată problema dată:
1. B. Murgescu :“Călugăreni” – o victorie tactică strălucită, fără însemnătate;
2. O. Cristea:“Călugăreni” - o victorie morală, dar nu una decisivă. În memoria colectivă a rămas cu
valoare de simbol;
3. I.A.Pop:“Călugăreni” - a fost o ambuscadă, o victorie supraevaluată de istorici. Victorie în anul 1595
românii au obţinut la Giurgiu.

Situaţia din Ţara Moldovei

Boierimea pribeagă în Polonia, nemulţămită de schimbarea orientării politice externe a Ţării Moldovei,
obţinând sprijinul regelui polon, îl ridică la tron pe boierul moldovean Ieremia Movilă.
Campania de înscăunare a lui Ieremia Movilă în Moldova a fost condusă personal de cancelarul
Zamoisky. La 27 august 1595, Ieremia Movilă şi un grup de boieri semnau un act prin care căutau să
dea o bază juridică raporturilor moldo-polone, să aprecieze eforturile depuse de polonezi în vederea
instalării lui Ieremia Movilă în scaun.

CONDIŢII ALE ACTULUI MOLDO-POLON DIN 27 AUGUST 1595

PARTEA MOLDOVENEASCĂ CEREA:
• ■ dreptul de a domni a lui Ieremia să fie confirmat printr-un privilegiu;
• ■ menţinerea după Domn a „veniturilor şi pămînturilor care îi sînt destinate, pentru noi să
putem face faţă acestui post”;
• ■ oferirea dreptului de a obţine moşii pe teritoriul polonez;
• ■ permisiunea încheierii căsătoriilor mixte;
• ■ respectare reciprocă a religiei catolice şi ortodoxe de rit grec.
PARTEA MOLDOVENEASCĂ PROMITEA:
• ■ să depună eforturile necesare de a menţine pacea între rege şi sultan;
• ■ să ofere informaţii despre orice primejdie pentru rege;
• ■ să nu se alăture altui stăpîn;
• ■ să se recunoască (El, Ieremia) supus Coroanei polone, îndată ce Regele va dori.
ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ DESPRE ACTUL DIN 27 AUGUST 1595:
• Nicolae Grigoraş consideră că reprezintă un tratat moldo-polon, Ieremia Movilă fiind calificat ca
„un om al compromisurilor şi surprizelor, o unealtă a turcilor şi polonilor”;
• Ion Eremia susţine că este un act prin care se încerca obţinerea independenţei ţării, nefiind menţionat
statutul de suzeran al Poloniei.
Cerinţele moldovenilor , fără discuţii, erau de origine poloneză, în condiţiile în care oştirea poloneză era
la Iaşi. Dar acceptarea acestor clauze de către rege urma să menţină după Ieremia Movilă dreptul suprem
asupra teritoriului şi veniturilor publice ale ţării, adică voievodul Moldovei se bucura de protecţia
regelui.
Succedarea evenimentelor:
■ 1 septembrie, trupele poloneze au trecut Prutul,
■ 4 septembrie , Ieremia Movilă – „cerut şi ales de moldoveni” - numit domn de hatman.
■ 6 septembrie, încoronarea oficială a lui Ieremia Movilă la Iaşi .
Ieremia Movilă avea doi contracandidaţi:
■ Fiul hanului Crimeii – candidatul Crimeii;
■ Beiul de Tighina - candidatul Porţii, nedorind întărirea poziţiilor Hanatului.
Otomanii intenţionau să reorganizeze forma de guvernare a Ţării Moldovei:
*să fie condusă de un reprezentant al Porţii – musulman;
*să fie păstrat Sfatul domnesc format din boieri moldoveni. Lui Ieremia Movilă, fiindu-i rezervată
dregătoria de mare logofăt;
Diplomaţia poloneză s-a împotrivit unei asemenea decizii, ajungîndu-se la confruntare armată.
CONDIŢII ALE TRATATULUI MOLDO TĂTAR 19-22 octombrie 1595:
• ■ Să fie acordat steagul de domnie lui Ieremia Movilă;
• ■ Să se garanteze că sultanul nu va schimba decizia;
• ■ Să fie reluată plata haraciului către sultan;
• ■ Să fie plătit un tribut hanului;
• ■ Să fie cedate hanului 6 sate;
Astfel, Ţara Moldovei a fost scoasă din lupta antiotomană. În decembrie 1595, Ieremia Movilă a fost
confirmat la tron de Poartă. Prin aceste acţiuni, în Ţara Moldovei se instaurează o suzeranitate
colectivă polono-otomană.
Concomitent, în luna septembrie 1595 la Constantinopol se emisese un firman prin care Ţara
Românească urma să fie transformată în paşalîc.
Primind ajutoare din Transilvania şi Toscana, Mihai Viteazul începe contraofensiva. În luna octombrie
au fost eliberate oraşele Bucureşti, Tîrgovişte.
Cea mai mare bătălie se dă la Giurgiu (25 octombrie), în rezultat Ţara Românească a fost eliberată. Prin
această victorie, Mihai Viteazul a blocat intenţia otomanilor de a transforma Ţările Române în
paşalîcuri.
Izvoare contemporane despre lupta de la Giurgiu (25 oct. 1595)
Izvoare otomane:
• ■ „cea mai mare şi grea înfrângere a împăratului turc, cauzată de Mihai Vodă”,
• ■ „ziua judecăţii de apoi”.
Izvoare creştine:
• ■ “marea victorie a lui Sigismund Bathory”
BILANŢUL ANULUI 1595:
• ■ Poarta n-a izbutit să concentreze forţele în Centrul Europei;
• ■ Poarta n-a izbutit să transforme Ţara Românească şi Ţara Moldovei în paşalâcuri;
• ■ Ţara Românească obţine independenţa;
• ■ Ţara Moldovei este scoasă din Liga Sfîntă şi e reinstaurată suzeranitatea otomană;
A III ETAPĂ A LUPTELOR ANTIOTOMANE: Mihai adoptă o strategie adecvată: preia iniţiativa
luptelor, urmărind să nu admită concentrarea inamicului:
• ■ februarie – martie 1596 : Mihai respinge incursiunea tătară cu forţe proprii, recucerind
Brăila;
• ■ primăvara 1596 , prin atacuri fulgerătoare dla sud de Dunăre s-a împiedicat refacerea
sistemului de apărare otoman nord-balcanic prin distrugerea principalelor baze turceşti din
Dobrogea şi Bulgaria.
• ■ vara-toamna 1596 Mihai Viteazul respinge atacuri turco-tătare, ajungînd la Nicopole.
Prin atacurile fulgerătoare, Mihai Viteazul susţinea de la distanţă acţiunile creştinilor din Banat.
În iarna anului 1597 Mihai Vodă vizitează Alba-Iulia, unde obţine:
• ■ Întreţinerea a 5000 oşteni;
• ■ recrutarea alor 12000 călăreţi şi pedestraşi;
• ■ Asigurarea obţinerii a noi ajutoare de la Ligă.
La 20 iulie 1597 primeşte Mihai Viteazul primeşte scrisori binevoitoare din partea sultanului, prin care:
 • ■ i se acorda domnia ereditară,
• ■ i se solicita doar jumătate din valoarea tributului,
• ■ i s-au înmînat însemnele domniei.
• ■ În anul 1597, au loc schimbări esenţiale în Transilvania. Sigismund Bathory abdică plecînd
în Silezia. În Transilvania venind dregătorii împăratului Rudolf al II-lea.
• ■ În luna martie 1597 a fost încheiat un tratat moldo-polon care prevedea: instaurarea monarhiei
ereditare pentru dinastia Movileştilor, care se obligau să depună toate eforturile pentru
menţinerea păcii între poloni şi turci.
EVENIMENTE MILITARE ŞI DIPLOMATICE ÎN ANUL 1998
În ianuarie 1598 la Tîrgovişte este semnat un tratat bilateral munteano-habsburgic.
În schimbul recunoaşterii suzeranităţii nominale
habsburgice asupra Ţării Româneşti, Rudolf al II-lea:
• ■ Se obliga să acorde lui Mihai pe toată durata de război cu otomanii, subsidii anuale pentru
întreţinerea a 5000 de mercenari, iar în cazuri excepţionale era promis un ajutor mai mare;
• ■ Recunoştea domnia ereditară în familia lui Mihai Viteazu, iar cînd vor lipsi urmaşi pe linie
masculină să fie ales „un om al pământului”.
• ■ Nu impunea Munteniei plata tributului.
În schimbul acordării facilităţilor Mihai Viteazul:
• ■ Se obliga să respingă mereu turcii din partea locului şi în caz de necesitate să meargă cu
ajutoare în Transilvania şi Austria;
• ■ Cerea ca activitatea diplomatică să nu fie împiedicată de propriii aliaţi;
• ■ Cerea să nu fie adăpostiţi boieri hicleni în Austria şi Transilvania;
• ■ Cerea să fie asigurată libertatea negoţului;
• ■ Cerea să fie respectată libertatea credinţei.
ACŢIUNI MILITARE:
■ vara anului 1598, Mihai atacă baze turceşti la sud de Dunăre.
■ octombrie 1598 Mihai a contribuit la salvarea cetăţii Oradea (cea mai mare cetate medievală).
■ martie – aprilie 1599 trece Dunărea, ajungînd în apropierea Adrianopolului, încercuind Silistra;
Toată regiunea Dunăre-Balcani era controlată de Mihai care era considerat la Praga „stîlpul politicii
orientale a lui Rudolf al II-lea”. Succesele lui Mihai îngrijorează Constantinopolul. Cronicele otomane
consemnează că ameninţarea cea mai frecventă era „Taci că vine Mihai”. (Varianta românească: „Mai
încet că nu vin turcii”.)
Ţara Românească devenise stat independent!!! – o forţă politică şi militară de care cele 2 imperii
trebuiau să ţină cont.
În vara anului 1599 la Poartă se planifica detronarea lui Mihai, dar de această dată Poarta era susţinută şi
de către principii creştini: Andrei Bathory şi Ieremia Movilă.

III. UNIREA ŢĂRILOR ROMÂNE SUB CONDUCEREA LUI MIHAI

VITEAZUL.
Alegerea lui Andrei Bathory şi Ieremia Movila la tronurile Transilvaniei şi Moldovei a cauzat
următoarea etapă de luptă a lui Mihai Viteazu care s-a încheiat cu unirea Ţărilor Române. Mihai Viteazu
aplică în practică ideea de a suprapune hotarele statale peste cele etnice. Acţiune îndreptăţită din
punct de vedere:
 • ■ Militar,
• ■ Politic,
• ■ Diplomatic.
În perioadă menţinerea blocului militar românesc nu putea fi realizat decît prin unirea românilor sub o
singură conducere. Această unificare era determinată de mai mulţi factori:
• ■ de existenţa unei unităţi etnolingvistice şi confesionale într-un spaţiu geografic unic;
• ■ de asemănările între instituţiile politice;
• ■ de legăturile economice, bazate pe caracterul complementar al economiilor;
• ■ de legăturile culturale;
• ■ şi nu în ultimul rînd, de cooperarea politică şi militară a celor trei state în deosebi în ultimul
deceniu al secolului al XVI-lea.
Conjunctura politică externă favorabilă:
• ■ Imperiul Otoman îi confirmase domnia lui Mihai Viteazu la 27 august 1599, primind tribut
şi daruri;
• ■ Imperiul Habsburgic acceptase în iulie 1599 planul lui Mihai Viteazul cu scopul de a
readuce Transilvania în sfera proprie de influenţă;
• ■ Polonia, fiind ameninţată de un conflict cu Habsburgii nu putea interveni împotriva lui Mihai
Viteazu;
• ■ Transilvania încheiase la 26 iunie 1599 cu Ţara Românească un tratat de supunere formală.

Operaţiuni militare în Transilvania:

Mihai Viteazu a dislocat forţele în mai multe grupuri cu posibilitatea rapidă de a-şi uni forţele.
Efectivul total era de 30 000 oameni şi 180 tunuri.
• ■ La 14-15 octombrie 1599 pe le Braşov şi Turnu Roşu au trecut 2 coloane ce au joncţionat la
Sibiu. Lupta s-a dat la Şelimber.
• ■ La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazu a intrat în Alba Iulia.
Reacţia marilor puteri faţă de supunerea Transilvaniei de către Mihai Viteazul
• ■ Habsburgi – aliaţii lui Mihai, l-au recunoscut doar ca guvernator al Transilvaniei, dar fără
dreptul de a hotărî sau a schimba ceva în această ţară. Având obligaţia de a aşeza ostaşi
imperiali în toate localităţile din Transilvania.
• ■ Vaticanul – era îngrijorat de succesele ortodoxului Principe, cerând să nu fie susţinut.
• ■ Poarta – a considerat supunerea Transilvaniei de către Mihai Viteazul o mare jignire adusă
Sultanului.
• ■ Polonia – a dezaprobat acţiunea, declarând că Mihai şi-a mai creat un duşman.
Astfel pe plan extern nu a fost recunoscută alipirea celor 2 state.
Reacţia locuitorilor Transilvaniei faţă de supunerea Principatului de către Mihai Viteazul
• ■ Românii s-au „ mişcat”. Un cronicar ungur consemna că „neamul românilor care locuieşte în
satele şi cătunele Transilvaniei, răsculându-se peste tot, s-au unit cu poporul venit ... şi au
prădat ţara în lung şi în lat, căci erau încurajaţi că au domn din neamul lor...”. Într adevăr
românii, cărora legile ţării nu le rezervaseră decît obligaţii şi insulte, au văzut prin prezenţa unui
voievod român în care şi-au pus speranţe.
• ■ Nobilimea a sezizat un mare pericol prin venirea valahilor în Transilvania.
Raporturile Principelui Mihai cu Poarta:
 • ■ Mihai Viteazu propune Porţii tratative de pace.
• ■ „Problema românească” a fost discutată în divanul de la Constantinopol.
• ■ Poarta, atacă Ţara Românească, crezînd că întreaga oştire se află în Transilvania. Turcii se
retrag.
• ■ Mihai Viteazu obţine confirmarea domniei. La 9 martie 1600 are loc ceremonia de
investitură turcească în domnie la Braşov. Mihai este recunoscut Principe al Transilvaniei, iar
Nicolae Patraşcu – Domn al Ţării Româneşti. Ambii au primit însemnele domniei.
Prin confirmarea domniilor s-a consolidat poziţia politică a lui Mihai Viteazul, în raport cu Poarta.
Politica lui Mihai, după cucerirea Transilvaniei a fost dependentă:
• ■ de planurile Habsburgilor care urmăreau introducerea Transilvaniei în sfera proprie
de influenţă;
• ■ de opţiunile boierilor munteni care se doreau integraţi în structurile sociale, economice şi
politice ale principatului;
• ■ de propriile obiective care implicau stăpînirea Transilvaniei şi Ţării Româneşti.
Mihai Viteazu recunoscut de Dieta Transilvaniei ca locţiitor al împăratului:
• ■ nu a modificat sistemul constituţional de stări;
• ■ nu a anulat reprezentarea naţiunilor politice (ungurii, saşii, secuii);
• ■ a introdus 2 boieri munteni în Consiliul Principelui, aşezând în cetăţi pârcălabii săi;
• ■ a încercat să-şi formeze o bază socială, acordînd proprietăţi funciare unor mici; proprietari de
pământ români din Transilvania care s-au solidarizat cu acţiunile lui Mihai, Dieta a protestat;
• ■ a făcut donaţii funciare boierilor munteni în detrimentul nobilimii maghiare, ceea ce i-a
nemulţămit pe aceştea;
• ■ a păstrat iobăgia, acordînd înlesniri pentru iobagi şi preoţimea ortodoxă, totodată luînd
măsuri de instituire a ordinii în ţară;
• ■ a încearcat să facă din ortodoxism o religie receptă în Transilvania. Redresarea ortodoxiei
însemna stăvilirea procesului de calvinizare în rîndul românilor.
Acţiunea de alipire a Moldovei
Mihai Viteazu revine la intenţia mai veche de a readuce Moldova în coaliţia antiotomană. Folosind
situaţia politică instabilă din Polonia. Mihai Viteazu începe pregătirile pentru a interveni în Moldova.
■ Împăratul Rudolf al II-la a salutat intenţia lui Mihai de a alipi şi Moldova, dorind cu ajutorul lui
Mihai să introducă şi acest stat în sfera de influenţă a lor;
■ Regele polon i-a scris lui Mihai: „ Am aflat că Domnia Voastră plănuieşte să calce Ţara Moldovei şi
să-l tulbure pe principele acestei ţări care este sub oblăduirea noastră. Aveţi,destui duşmani, afară de
noi, cu care purtaţi război, Vă povăţuim în chip serios să nu porniţi la asemenea faptă căci nu va
rămâîne nepedepsită”.
OPERAŢIUNI MILITARE ÎN MOLDOVA Campania militară din primăvara anului 1600 în
Moldova a fost deosebit de rapidă şi excelent de bine pregătită.
■ Intervenţia militară are loc pe două căi: din Transilvania şi Ţara Românească. La 16 mai după
victoria de la Verbia, Mihai va intra în Suceava. Doar cetatea Hotin a rămas sub administrarea lui
Ieremia Movilă.
■ Mihai Viteazul a reintegrat şi teritoriile de la sud-estul Moldovei care se aflau sub administraţie
otomană (Tighina, Chilia, Cetatea Albă).
Mihai Viteazu a devenit stăpîn al tuturor teritoriilor româneşti.
ACŢIUNILE LUI MIHAI ÎN MOLDOVA
La Iaşi Mihai Viteazu a emis mai multe acte unde se întitulează DOMN al Ţării Româneşti, Ardealului
şi Moldovei:
• ■ Reorganizînd Sfatul Domnesc;
• ■ Numind o cîrmuire din 4 boieri munteni;
• ■ Numind mitropolit ortodox, episcop de Rădăuţi şi de Roman;
• ■ Convoacă Marea Adunare a Ţării unde hotărăşte: scutirea pentru o perioadă de 6 ani de dări a
celor afectaţi de lupte.

Preocupări de recunoaştere a stăpînirii lui Mihai:

•  Tratatul cu Imperiul Habsburgic este semnat de Mihai Viteazu în limba română „Şi hotaru
Ardealului, pohta ce am pohtit, Moldova şi Ţara Românească”.
•  În actele semnate în perioadă la Alba Iulia, Mihai Viteazu se întitula „Io Mihai Voevod,
din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
•  Pentru a demonstra unirea celor 3 state Mihai a creat un sigiliu ce cuprinde stemele celor
trei principate româneşti:
1. un scut haşurat orizontal cu capul de bour,
2. acvila valahă cu crucea în cioc,
3. stema Transilvaniei doi lei afrontaţi ţinînd o spadă
Activitatea diplomatică şi militară s-a soldat:
 Transformarea lui Mihai Viteazu:
1. dintr-un „vasal al vasalului”, într-un al treilea împărat;
2. dintr-un instrument în mîinile Habsburgilor, într-un factor de decizie în politica europeană.
 Epopeea românească de la sfîrşitul secolului al XVI-lea NU are echivalent în istoria naţională. Foarte
puţine personalităţi din istoria universală au izbutit să realizeze:
•  atât de mult,
•  într-o perioadă atît de scurtă
•  în condiţii atît de dificile.

Tema 3. ORGANIZAREA INTERNĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE ÎN SEC.

AL XVII-LEA
1. Instituții politice: Domnia/Principatul, Sfatul domnesc/Consiliul Principelui, Marea Adunare a
Țării/Dieta.
2. Organizarea teritorial-administrativă.
3. Organizarea judecătorească.
4. Organizarea militară.
5. Organizarea bisericească.

I. INSTITUȚIILE POLITICE
1. Domnia/Principatul,
2. Sfatul domnesc/Consiliul Principelui,
3. Marea Adunare a Țării/Dieta.
1.1 DOMNIA
În secolul al XVII-lea, sistemul politic al țărilor române a suferit unele modificări. Teoretic puterea
continua să fie concentrată în mâinile Domnului.
Până la mijl sec. XVI Domnul ocupa scaunul domnesc în baza vechiului principiu electiv-ereditar. În
Ţara Românească acest principiu fusese încălcat, prima dată, încă în secolul al XV-lea, în Moldova,
abia la 1538, când otomanii impun în scaunul țării pe Ștefan Lăcustă.
Treptat, amestecul otomanilor în procesul desemnării domnilor se intensifică şi mai mult. Petru Rareș,
pentru a obţine scaunul Moldovei, plătește a doua oară bani Porţii.
În țările române domni puteau fi aleși și copii minori. Domnul era considerat major la vârsta de 15 ani.
(Ștefăniță, Bogdan Lăpușneanu, Constantin Movilă, Mihnea II Turcitul etc.).
Conform obiceiului pământului, de iure mama lor era numită regentă, de facto regent era unul dintre
marii boieri. Regenţa era admisă numai în caz de minoritate.
In caz de interregn sau când domnul lipsea temporar, erau numiţi locţiitori (caimacami).
După instaurarea suzeranității otomane,
• se instituie obiceiul ca domnii aleși de țară să fie confirmați de sultan. În unele cazuri, otomanii
revin la practica din 1538 și singuri numesc domni. Uneori tronul era ocupat contrar voinţei
Porţii. În dependență de situație, Poarta recunoștea pe noul domn sau lua toate măsurile pentru
a-1 alunga din țară.
• dispare un element al suveranității cum era coroana domnească. În Moldova, domnii au purtat
coroană până la Bogdan Lăpușneanu (1568 - 1572) inclusiv. Ulterior, mai sânt reprezentați pe
tablourile votive cu coroane Movileștii și Ștefan II Tomșa (1616).
• în pofida faptului domnii români erau consacraţi în funcţie "din mila lui Dumnezeu".
Autoritatea sultanului este recunoscută, dar numai după autoritatea divină. Un act de la Radu
Paisie specifică precum că el a primit scaunul mai întâi de la Dumnezeu, apoi de la sultan.
Otomanii, se pare, nu au contestat niciodată amintita formulare din actele românești.
A făcut-o doar un principe creştin, Sigismund Bathory, care a contestat dreptul domnilor Moldovei şi
ai Ţării Românești de a fi consacrați "din mila lui Dumnezeu". (Tratatul cu Mihai Viteazul din 20 mai
1595 şi cu Ștefan Răzvan din 3 iunie 1595.)
În sec. al XVII-lea: ALEGEREA lui a fost înlocuită cu NUMIREA de către Poartă în schimbul unor
sume de bani. Numirea se făcea din rândul candidaților înrudiți cu foștii Domni, uneori din mediul
grecesc din capitala I/O.
Autoritatea sultanului era respectată. Codul de legi adoptat în țările române (Carte românească de
învățătură - 1646; Îndreptarea Legii - 1652) prevede: "cel ce vor sudui pre împăratul (sultanul - LE.)
sau pre domnul locului, atunce într-un chip se vor certa și boiarin și cei mai proști".
Poarta a interzis Poarta a permis
 De a declara război;  De a emite legi;
 De a încheia pace;  De a pedepsi locuitori;
 De a semna tratate;  De a impune biruri;
 De a trimite soli în alte state.  De a acorda privilegii;
... DUPĂ DIMITRIE CANTEMIR

Poarta a introdus Poarta a cerut

 Mucarerul mare – plata pentru confirmarea
Domniei o data la 3 ani;
 Mucarerul mic – plata anuală pentru
confirmarea Domniei;
 Prezența la Constantinopol al unui membru al
familiei în camitate de ostatec;
 Prezența la Constantinopol al unui
reprezentant al Dlui- capuchehaie;
(dintre apropiații Dlui cu atribuții diplomatice;
reprezenta Dl, prezenta haraciul; se bucura de
imunitate, iși risca viața

În Scopul Controlului Fidelității Domnului Poarta A Obligat Domnii Țărilor Române

• Să plătească haraciul anual;
• Să ofere peșcheșuri;
• Se ofereau (neoficial) rușveturi;
• Să trimită cai pentru oștire;
• Să participe cu oaste în expedițiile otomane în Țările vecine;
• Să execute lucrări de reparare a cetăților (raiale)/podurilor/drumurilor;
• Să aprovizioneze oștirile otomane, dislocate în zone limitrofe, cu alimente;
• Să livreze cantități de produse la prețuri fixe.
HARACIUL – RĂSCUMPĂRAREA ANUALĂ A VIEȚII
– Răscumpărarea prădăciunilor pe care le puteau efectua turcii, potrivit poruncii islamice;
– Recunoașterea primatului politic și militar al I/O.

Ocazii  La schimbarea marilor demnitari otomani;

 Odată cu haraciul;  Cu ocazia vizitelor Domnilor la Poartă.
 La bairam; Destinatari
 La urcarea în tron a Sultanului;  Sultanul;
 La înscăunarea Domnilor;  Mama sultanului;
 La botezul fiilor sultanului;  Înalți demnitari: Marele vizir, beglerbeiul
Rumeliei, comandanții raialelor, dregători care
 La căsătoria copiilor sultanului; veneau în vizită.

PEȘCHEȘURILE – daruri cu caracter de recunoaștere a suzeranității otomane (șoimi, cai, câini de

vânătoare, blănuri, obiecte de preț)
După transformarea transilvaniei în principat autonom sub suzeranitatea imperiului otoman, în fruntea
ei s-a aflat principele, ales de dietă și confirmat de poartă. El era:
 – Comandantul suprem al armatei,
– Judecător suprem ,
– Stăpân al vistieriei.
PRINCIPII TRANSILVANIEI
ALEȘI DE DIETĂ, CONFIRMAȚI DE POARTĂ
• plăteau haraciul anual;
• ofereau peșcheșuri;
• ofereau (neoficial) rușveturi;
• NU PLĂTEAU MUCARERUL;
• participau cu oaste în expedițiile otomane în Țările vecine;
• executau lucrări de reparare a cetăților (raiale)/podurilor/drumurilor;
• aprovizionau oștirile otomane, dislocate în zone limitrofe, cu alimente;
• livreau cantități de produse la prețuri fixe.
DOMNUL deținea puterea judecătorească supremă în ţară , dar în cazurile în care el, în opinia
boierilor, încălca legea, îl pârau la sultan și domnul putea fi judecat de către sultan sau de înalții
demnitari otomani.
DOMNUL deținea puterea militară supremă în ţară, el fiind comandantul suprem al armatei. După
instaurarea suzeranității otomane, rolul armatei locale decade și crește rolul oastei de mercenari.
Domnul avea la dispoziție o oaste de circa 10 000 de oșteni și, la chemarea sultanului, trebuia să
participe la campaniile militare alături de otomani.
DOMNUL deținea funcția fiscală supremă. El era adevăratul stăpîn al vistieriei. Vistieria (rizniță,
scarb, socroviște), sau tezaurul domnesc, sta la baza finanțelor statului și era la dispoziția domnului.
În vistierie se aflau nu numai bani, ci şi pietre scumpe, lingouri de aur, obiecte din aur şi argint, cărți
legate în aur și argint, arme prețioase, haine scumpe etc.
Unii domni au dispus ie tezaure foarte bogate. Spre exemplu, tezaurul lui Vasile Lupu în 1653 a fost
încărcat în 100 de căruţe, fiecare din ele fiind trasă de 8 -10 cai. Din vistierie se întreţinea curtea, se
plătea tributul Porţii, erau plătiţi mercenarii, se "miluiau" bisericile din țară și de peste hotare etc. Cînd
erau maziliţi, de regulă, domnii luau tezaurul cu ei.
Domnul era responsabil pentru plata tributului și a numeroaselor dări extraordinare către Poartă.
Neîndeplinirea acestor obligații atrăgea după sine mazilirea domnului.

noi impozite Mici dregători cu atribuții fiscale

 "banii steagului„  ⮚ olăcari, globnici, deșugubinari,
 "darea sceptrului domniei" (se  ⮚ conăcari,
plătea la urcarea în scaun a
 ⮚ bezmenari,
domnului),
 ⮚ zlotași, gălbănași, tălerași, leoași,
 "dajdia calului" (cheltuieli
pentru cumpărarea cailor daruiți  ⮚ dajnici țărănești,
dregătorilor otomani),  ⮚ ilișeri,
 "caii împăratului" (bani sau cai  ⮚ slugări,
pentru oastea otomană).  ⮚ globnici de ținut,
 ⮚ deseatnici de stupi, gorștinari de oi,
gorștinari de mascuri etc.
 PENTRU A SATISFACE CERINȚELE MEREU CRESCÂNDE ALE OTOMANILOR,
DOMNII PROMOVAU O POLITICĂ FISCALĂ DURĂ
DOMNUL era proprietarul întregii țări (dominam eminens). El întotdeauna identifica țara cu propria
lui moșie. La aceasta ne indică faptul că
• nimeni nu putea întemeia sate noi fără aprobarea domniei, chiar și în caz că proprietatea
funciară era boierească sau mănăstirească,
• domnia încasă dări de pe teritoriul întregii țări,
• domnul confisca averile boierilor vicleni,.
DOMNUL era proprietarul domeniului domnesc în care intrau:
• ocoalele cetăților. În virtutea faptului că în a doua jumătate a secolului al XVI- lea rolul militar
al cetăților moldovenești a decăzut, treptat au fost desfiinţate și ocoalele, ele fiind vândute sau
donate boierilor.
• ocoalele de tîrguri sau orașe, satele din jurul morilor şi ale curților domnești.
• Domeniul domnesc nu a prezentat un domeniu stabil și, în general, a avut tendința de
descreștere ca rezultat al daniilor făcute de domn boierilor, mănăstirilor, elementelor militare,
mai ales de origine străină.
Raporturile dintre domni și marea boierime, cu unele excepții, au fost întotdeauna tensionate. Pentru
menținerea relațiilor cu boierimea, domnii au folosit întotdeauna:
• privilegiile,
• imunitățile,
• funcțiile înalte în aparatul de stat,
• daniile de moșii acordate boierilor.
Cu toate acestea, erau și nemulțumiți, care, organizîndu-se în partide ostile domnului, complotau
împotriva lui.
În țările române, domniile au fost întotdeauna autoritare, realitate fixată, de cronicarul Grigore
Ureche: "Pre Moldova iaste acest obiceiu de pier (boierii) far-de număr, far-de judecată, far-de leac de
vină, însăși (domnul) pârăște, însăși umple legea”.
Boierimea românească a căutat întotdeauna să diminueze rolul domniei în viața politică a țării.
"Modelul polonez" îi aranja cel mai mult, dar în realitate, foarte rar le-a reușit acest lucru. Cazurile de
calificare a domnului drept o "matcă fără ac" erau foarte rare (Petru Șchiopul).
Legislaţia adoptată la mijlocul secolului al XVII -lea (1646, 1652), deasemenea era chemată să asigure
securitatea domniei nu numai din partea celor "de jos", ci și din partea boierilor.
Cartea românească de învățătură (1646) și Îndreptarea legii (1652) prevedeau destul de clar: "de să
va afla vre-un boiaren viclean unui domn șii hain țării și de se -ar arăta într-acesta chip și unul de cei
mai mici, atunce mai mult s-ar certa cel mai mare boiaren decît cel mai mic și om mai de jos".
SFATUL DOMNESC ARE ACELEAŞI FUNCŢII CA ȘI ÎN PERIOADA ANTERIOARĂ
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu creșterea influenţei otomane în țările române, termenul de
sfat a fost înlocuit cu termenul turcesc divan (prima amintire în actele din Țara Românească în 1587,
în actele din Moldova în 1603).
Din secolul al XVII-lea, la ședințele Sfatului Domnesc care primeau solii străine asistau și câțiva
reprezentanți ai Porții.
De la începutul secolului al XVIII-lea, în Sfatul Domnesc era prezent un împuternicit permanent al
Porţii - divan-efendi.
Marii dregători rămân aceiași ca și în perioada anterioară, dar sânt înființate și dregătorii noi.
Dregătorul principal în Ţara Românească era marele ban. Dregătoria lipsește în Moldova până la
începutul secolului al XVIII-lea.
Până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova locul principal în Sfatul Domnesc
aparţinea marelui vornic, ulterior - marelui logofăt.
Începînd cu sfârșitul secolului al XVI-lea, portarii de Suceava sânt deja numiți și hatmani (de la germ.
Hauptman, ajuns în Moldova prin filieră polonă). La începutul secolului al XVIII-lea, marele hatman
era comandantul suprem al oștirii moldovene. În Ţara Românească hatmanul nu este amintit.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova și în Ţara Românească a fost instituită
dregătoria de mare agă. Miron Costin ne informează că aga era comandantul dărăbanilor :
• supraveghea ostașii care păzeau noaptea curtea domnească; • aveau grijă de iluminatul capitalei
în timpul nopții,
• inspectau pieţele,
• supravegheau ca lumânările să fie fabricate numai de meseriași creștini, din ceară curată și să se
respecte prețurile.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Moldova a fost instituită funcția de serdar. Conform
aprecierii lui Miron Costin, acesta era un fel de hatman de câmp cu reședinţa permanentă la hotarul
dinspre tătari. Sub ordinul lui se aflau călărașii.
COMPONENȚA SFATULUL DOMNESC DIN ȚARA MOLDOVEI
▪ MARELE LOGOFĂT – conducea cancelaria domnească, era obligat să cunoască carte, să cunoască
limba cancelariei, redactând actele și aplicând sigiliul. Era referentul în fața Dlui și sfatului;
▪ MARELE VORNIC AL ȚĂRII DE SUS și MARELE VORNIC AL ȚĂRII DE JOS – inițial a
fost dregătorie militară, iar acum dețineau atribuții judecătorești;
▪ MARELE HATMAN – atribuții predominant militare;
▪ MARELE POSTELNIC – inițial dregător de curte, prestând servicii personale Dlui, apoi avea
atribuții : de a primi soli și ai conduce la audiență;
▪ MARELE VISTIERNIC – atribuții fiscale și de evidență a contribuabililor, procura și păstra bunuri
(la mijlocul secolului este separată cămara domnească);
▪ MARELE SPĂTAR – atribuții militare de comandant al întregii oștiri sau doar a cavaleriei domnești;
▪ MARELE PAHARNIC – administra viile și asigura pivnițele domnești cu băutură, gusta...
▪ MARELE STOLNIC- aproviziona curtea domnească cu pește, gusta...
▪ MARII PÂRCĂLABI – conducători militari și administrativi ai cetăților.
COMPONENȚA SFATULUL DOMNESC DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ
▪ MARELE BAN AL OLTENIEI – atribuții administrative, judecătorești și militare;
▪ MARELE LOGOFĂT – conducea cancelaria domnească, era obligat să cunoască carte, să cunoască
limba cancelariei, redactând actele și aplicând sigiliul. Era referentul în fața Dlui și sfatului;
▪ MARELE VORNIC – inițial a fost dregătorie militară, iar acum dețineau atribuții judecătorești;
▪ MARELE POSTELNIC – inițial dregător de curte, prestând servicii personale Dlui, apoi avea
atribuții : de a primi soli și ai conduce la audiență;
▪ MARELE VISTIERNIC – atribuții fiscale și de evidență a contribuabililor, procura și păstra bunuri
(la mijlocul secolului este separată cămara domnească);
▪ MARELE SPĂTAR – atribuții militare de comandant al întregii oștiri sau doar a cavaleriei
domnești;
▪ MARELE PAHARNIC – administra viile și asigura pivnițele domnești cu băutură, gusta...â
▪ MARELE STOLNIC- aproviziona curtea domnească cu pește, gusta...
• MARELE COMIS – ducea evidența cailor, procura furaje, transporta caii în Imperiul otoman;
• MARELE CLUCER – aproviziona curtea cu grâu și alte alimente;
• MARELE SLUGER – aproviziona curtea cu carne;
• MARELE PITAR – se îngrijea de pâinea servită pe masa Dlui.
CONSILIUL PRINCIPELUI
Principele conducea țara cu ajutorul unui Consiliu, format în 1542. În componenţa lui intrau 12-22 de
persoane. Era un organ consultativ. În anul 1548, Consiliul este restructurat. La ședinţele noului
Consiliu participau cîte 5 reprezentanți de la cele trei naţiuni privilegiate și 5 de la Partium.
PREFECTUL CURȚII – administra curtea princiară;
CANCELARUL – șeful cancelariei;
SPĂTARUL – șeful gărzii princiare;
VISTIERUL – administra visteria;
POSTELNICUL – consilier de taină;
STOLNICUL – asigura curtea cu alimente;
VORNICUL – atribuții judecătorești;
PĂHARNICUL – aproviziona curtea cu băutură;
COMISUL – asigura grajdurile;
INTENDENTUL – aproviziona curtea;
CĂPITANUL DE APROZI – comanda paza curții;
ȘEFUL POȘTELOR – administra corespondența.
ADUNĂRILE DE STĂRI
Marea Adunare a țării
De fapt, unii autori (P. Panaitescu) au opinat că din secolul al XVII- lea, din cauza suzeranităţii
otomane Marea Adunare a țării decade. Alţi autori nu au acceptat acest punct de vedere.
Dieta era un organ legislativ, se convoca anual, participau mai mulți reprezentanți de la cele
• 3 națiuni privilegiate;
 • 4 religii recepte;
• Comandanții cetăților regale;
• Reprezentanți ai 9 orașe si 14 burguri importante;
• Înalți funcționari;
• Reprezentanți personali ai princepelui.

II. ORGANIZAREA TERITORIAL- ADMINISTRATIVĂ

Din punct de vedere administrativ, ca și în perioada anterioară,
• Moldova era împărțită în ținuturi, În prima jumătate a secolului al XVI-lea, domnia a instituit funcția
de mare vătav de ținut. Erau ceva mai mici în grad decît pîrcălabii. Iniţial, dregătoria a avut un
caracter militar, dar în legătură cu reducerea puterii militare a Moldovei, marii vătavi de ținut au ajuns
simpli slujbași administrativi cu funcții fiscale (contribuiau la încasările impozitelor, judecau procese cu
caracter fiscal). Pîrcălabilor, la atribuţiile anterioare, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, li s-a
adăugat obligația de a judeca locuitorii din satele mănăstirești.
• Ţara Românească în județe conduse de căpitani de județ
• Transilvania și-a păstrat vechea organizare teritorial-administrativă:

⮚ 7 comitate ,

⮚ districtele românești și

⮚ scaunele sașilor (9 la număr), ale secuilor (7 la număr).

ORAȘUL – LOCALITATE LIBERĂ SUPUSĂ AUTORITĂȚII CENTRALE
a avut același mod de conducere ca și în perioada anterioară.
• În Țara Moldovei de șoltuz/voit și 12 pârgari și reprezentantul domniei - ureadnicul. Armenii din
Suceava aveau șoltuzul lor.
• În Țara Românească de sudeț/județși 12 pârgari și reprezentantul domniei - pârcălabul de
oraș/ispravnicul
• În Transilvania de jude și mai mulți jurați.
SATELE
s-au aflat sub:
• administrația ocoalelor domnești,
• administrația boierilor,
• administrația mănăstirilor sau episcopiei,
• slobozii mănăstirești, iar de la sfîrșitul secolului al XVI-lea și boierești.
Reprezentantul proprietarului s-a numit vornic sau ureadnic, iar alesul obștii sătești s-a numit
vătăman (în Moldova) și jude (în Ţara Românească).

III. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ. INSTITUȚIILE JUSTIȚIEI ÎN

ȚARA MOLDOVEI ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ:
• DOMNUL – judecător suprem:
• MARII DREGĂTORI – atribuții judecătorești
• DREGĂTORI LOCALI/ BOIERI
• STAREȚII DIN MĂNĂSTIRI
ÎN TRANSILVANIA:
 • Tabla principelui
• Scaunul de judecată al comitatului
• Scaunul de judecată al stăpânului de pământ
• Juzii sătești

IV. ORGANIZAREA MILITARĂ

OASTEA ERA ALCĂTUITĂ din populație liberă:
• Stăpâni de pământ cu subalterni grupați în bresle Lefegiii (mercenari);
• Ostași mobilizați din târguri;
• Păzitori ai granițelor.
ARMAMENTUL
• Tunuri
• Argchebuze
• Arcuri/săgeți
• Sulițe
• Topoare
CETĂȚILE

V. ORGANIZAREA BISERICEASCĂ
Interdependența instituțiilor fundamentale ale statului DOMNIA și BISERICA ORTODOXĂ:
BISERICA ORTODOXĂ s-a manifestat ca o biserică de stat în Moldova și Țara Romănească,
sprijinind puterea monarhică;
DOMNIA a acordat B/O statut privilegiat în sistemul de guvernare, fiind conștientă de rolul ideologic și
politic ;
Nominal și de-jure, BOR se afla sub jurisdicția Patriarhiei de la Constantinopol, dar de-facto s-a
manifestat ca o biserică autocefală;
În realitate B/O asculta mai mult de Domnie, decât de Patriarhi.

Țara Moldovei  Sinagogi ale evreilor

 1 mitropolie ortodoxă Țara Românească
 3 episcopii ortodoxe  1 mitropolie ortodoxă
 1 episcopie catolică  2 episcopii ortodox
 1 episcopie armeană

ORGANIZAREA RELIGIOASĂ
BISERICA ORTODOXĂ ÎN TERITORIILE OCUPATE
• Mitropolia Proilaviei (Brăilei)
• Mitropolia Dristrei (Silistrei)
• Mănăstirile de la sf. Munte Athos
• Patriarhia de la Ierusalim etc.
 ORGANIZAREA BISERICEASC DIN TRANSILVANIA
CATOLICISMUL a reprezentat până la Reformă religia privilegiată, atât prin caracterul său de
religie oficială, cât și prin valoroase bunuri.
• Progresul rapid al Reformei se explică prin legăturile politice cu Europa apuseana, în deosebi cu
Germania.
• Sașii au fost convertiți la luteranism
• Maghiarii au fost convertiți la calvinism și unitarianism
• În secolul XVII calvinismul sau confesiunea protestantă va ajunge religia oficială în
Transilvania
• După compromisurile acceptate s-a ajuns la sistemul celor 4 religii recepte: calvină, luterană,
unitariană și catolică.
• Religia ortodoxă era doar tolerată fiind exclusă din instituțiile reprezentative.

BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ

înființată la 7 octombrie 1698, prin manifestul de unire semnat de mitropolitul ortodox Atanasie Anghel
și de 38 de protopopi din Ardeal, care, în urma desfășurării unui sinod ținut la Alba Iulia, au declarat că
se unesc de bunăvoie și sunt parte a Bisericii Romei, cu păstrarea tradițiilor și ritului Bisericii
Răsăritului.
TEMA 4. REALITĂŢI SOCIALE ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL AL
XVII-lea
PLAN:
1. Cadrul demografic.
2. Structură socială.

I. CADRUL DEMOGRAFIC
Demografia este o DIMENSIUNE A ISTORIEI. Structurile socio-economice, evoluţia civilizaţiei şi a
culturii pot fi înţelese doar din perspectiva factorului uman, densităţii şi răspîndirii lui.
Izvoarele istorice surprind bogăţia ţărilor române în contrast cu raritatea aşezărilor şi slaba densitate a
populaţiei.
În general, secolul al XVII-lea cunoaşte o situaţie demografică precară, consecinţă a diverşilor factori.
Dinamica populaţiei este în legătură cu frămîntările cauzate de:
■ evenimentele politice;
■ evenimentele militare;
■ calamităţile naturale şi factorilor adiacenţi acestora.

Atitudinea fatalistă a românilor faţă de calamităţi:

■ Toate calamităţile erau considerate pedepse ale lui Dumnezeu pentru păcate, şi aveau scopul de a-i
izbăvi de acestea pe oameni.
■ Totodată, în mentalitatea colectivă se considera că calamităţile ar proveni din bunătatea lui
Dumnezeu şi au rolul de a stăvili sporul primejdios al populaţiei.
Preocupări pentru sporirea numărului populaţiei:
■ Ţăranul român avea o satisfacţie să-şi vadă casa plină de copii, în deosebi de băieţi. În mentalitatea
ţăranilor venirea pe lume a unui băiat sănătos era considerat un semn de solicitudine din partea lui
Dumnezeu.
■ Domnia era interesată în sporirea numărului populaţiei prin: repopularea ţării şi acorda boierilor şi
mănăstirilor dreptul de a aduce din ţări străine oameni, scutindu-i de plata impozitelor, cel mai frecvent
pentru o perioadă de 4 ani.
■ Sultanul nu a promovat o politică în ce priveşte exterminarea populaţiei româneşti, deoarece era
interesată să obţină din ţările române mai multe venituri care erau determinate de situaţia demografică.
Scrisoarea sultanului Selim II către hanul Crimeii datată cu anul 1574 ne dezvăluie interesul Porţii :
„ … dorinţa noastră cea mai mare este ca vilaietul Bogdan să fie locuit şi prosper”.
Factorii ce au influenţat sporirea numărului populaţiei
Colonizările Natalitatea
(“ruşii şi ungurii întotdeauna
au fost ţărani boiereşti” D. Cantemir)

FENOMENELE CAUZATE DE DINAMICA POPULAŢIEI:

■ „Roirea” satelor - permutarea unei părţi a locuitorilor în vecinătatea localităţii de bază.
Determinată de 2 cauze: economică (înfometare) şi psihologice (înrăirea oamenilor).
■ “Spargerea” satelor – părăsirea localităţii de către toţi locuitorii, determinată de fiscalitatea
excesivă (pămîntul era confiscat de Domnie).
■ Crearea sloboziilor – aşezarea doritorilor pe pămînturi nepopulate, obţinînd un regim fiscal
preferenţial (scutiţi de plata impozitelor , cel mai frecvent pentru o perioadă de 4 ani).
Conglomeraţii demografice:
■ Satele de vale sau platou, localizarea fiind determinată de sursa de apă şi configuraţia terenului.
SATELE formate din 15-20-50 gospodării.
■ Oraşele “cu aspect de sate”, deoarece:
1. Lipseau zidurile de incintă; (“ce putea intra şi ieşi peste tot”)
2. Arhitectura şi materialele de construcţie creau o imagine rurală; (case cu un nivel, din nuiele
împletite şi pămînt);
3. Localitatea se extindea pe orizontală (raportul dintre spaţiul construit şi cel liber era în favoarea
celui liber).
ORAŞELE formate din 200-500 familii.
PERIOADĂ PRESTATISTICĂ, deoarece:
■ Domnia nu a organizat recensăminte;
■ Exista o puternică opoziţie faţă de evidenţa populaţiei:
1. Boierii ascundeau numărul real al ţăranilor pentru a nu plăti impozite;
2. Ţăranii liberi se sustrăgeau numărărilor pentru a nu plăti impozite;
 3. Frica populaţiei de inventarieri şi evaluări cantitative. Ritualul numărării era echivalent în
mentalitate cu cel al luării în stăpînire de către forţele malefice.

Estimări demografice în Ţările Române la mijl. sec. al XVII-lea:

■ Ţara Moldovei – 400 mii locuitori;
■ Ţara Românească – 500 mii locuitori;
■ Transilvania – 1 milion locuitori (sub raport etnic în mare majoritate români).
Coeficientul utilizat pentru estimări:
■ 5 membri într-o familie;
■ 15-50 familii într-o localitate rurală, 200-500 familii într-o localitate urbană;
■ Numărul localităţilor poate fi determinat conform izvoarelor documentare.

Mişcări ale populaţiei:

■ Deplasări temporare cauzate: păstoritul, cărăuşia, negoţul, comenzi meşteşugăreşti, serviciul
militar, robia, evaziune fiscală, eschivare de răspundere civilă sau penală; (aşezarea în localităţi
existente);
■ Deplasări definitive cauzate: regimul fiscal excesiv, persecuţia etnică şi confesională
(Transilvania), calamităţile naturale (aşezarea în localităţi existente sau întemeierea unor noi).
CONCLUZIE
Cu toate că, în Ţările Române în sec. al XVII-lea, au acţionat diverşi factori care au avut un impact
negativ asupra dinamicii populaţiei, măsurile întreprinse de Domnie au stabilizat situaţia şi au
permis, o evoluţie, deşi lentă, a societăţii.

II. STRUCTURA SOCIALĂ

1. BOIERIMEA a constituit starea socială dominantă a societăţii româneşti, reprezentînd 1 % (Franţa-
2%, Polonia-10% cu titlu).
Izvoarele atestă:
■ boieri mari
■ boieri mici.
Diferenţierea se făcea în dependenţă de:
■ Origine
■ Dregătorie
■ Mărimea averii.
DIFERENŢIEREA BOIERIMII CONFORM ORIGINII
DIFERENŢIEREA BOIERIMII DUPĂ DREGĂTORII

DIFERENŢIEREA BOIERIMII CONFORM MĂRIMII AVERII

Apartenenţa la marea boierime (elita socială) era determinată de:

■ Prezenţa proprietăţii funciare (moştenită, primită donaţie, cumpărată);
■ Deţinerea privilegiilor – statutul legal de excepţie (în dependenţă de avere şi voinţa Domnului);
■ Mentalitatea specifică în care se reflecta concepţia boierimii despre superioritatea şi independenţa
ei. Superioritatea marii boierimi era reprezentată în: blazoane, în port, recunoscută în codurile de legi
“obraze de cinste”, “sudalma adresată unui boier mare este sudalmă mare”.
SISTEMUL DE PRIVILEGII al marii boierimi:

Suceviţa (jud. Suceava), biserica învierea Domnului, pridvor, Viaţa Sf. loan cel Nou de la Suceava,
scena: întâmpinarea moaştelor sfântului de către voievodul Moldavei, Alexandru cel Bun, soţia sa,
Ana si curtenii

BOIERIMEA MICĂ:
■ Mazilii – boier mazilit din dregătorie, care plăteau dajdia mazilească: individual şi redusă. (foşti
nemeşi pînă la începutul secolului al XVII-lea), după E.Russev – categorie socială de stăpîni de
pămînt; după A.Gonţa – categorie privilegiată cu ocine mijlocii, fără dregătorii.
■ Curtenii, slujitorii (călăraşi, hînsari, dărăbani) – urmaşi ai boierilor mici, categorie de slujitori
domneşti obligaţi să presteze serviciul militar, primind pentru aceasta de la Domn ocine cu drept de
folosinţă şi alte privilegii.

2. CLERUL a constituit categoria cu prestigiu social deosebit:

■ Înalţii prelaţi: mitropolitul şi episcopii (1/3 – Ţara Moldovei, 1/2 – Ţara Românească ). Locul şi
rolul acestora în societate era deosebit. Dovadă: alături de Domn, mitropolitul şi episcopii stăteau
aşezaţi în jilţuri la primirea solilor; clericii nu-şi scoteau comănacul şi nici nu îngenuncheau cînd
vorbeau Domnului.
■ Călugării din mănăstiri. Pînă la mijlocul sec. al XVII-lea s-au bucurat de privilegii fiscale (averea
era scutită de plata impozitelor, ţăranii erau puşi sub ascultare). Clerul de la mănăstiri a avut dreptul de
judecată asupra feţelor bisericeşti, înafară de cazurile ce prevedeau pedeapsa capitală.
■ Preoţii de mir din sate şi oraşe. Ca şi alţi locuitori achitau o serie de impozite în folosul statului, în
unele cazuri au existat scutiri de plată a impozitelor.
3. ŢRNIMEA – marea majoritate a populaţiei trăia în comunităţi săteşti:
■ membrii comunităţii săteşti aveau în stăpînire devălmaşă pămîntul;
■ membrii comunităţii săteşti erau solidari în îndatoririle faţă de stat, iar în cazul comunităţilor săteşti
aservite şi faţă de stăpînul de pămînt;
■ în fruntea membrilor comunităţii săteşti era o conducere colectivă care asigura organizarea colectivă
a muncii, pentru crearea unui echilibru între cultivarea pămîntului şi creşterea sedentară a vitelor.

Destrămarea structurilor comunităţii săteşti, determinată de dezvoltarea relaţiilor marfă-bani:

■ Destrămarea din interior s-a petrecut prin:
1. transmiteri succesive de moşteniri şi hotărnicirea lor în cadrul comunităţii, care va duce la
stratificarea socială.
2. sărăcirea unei părţi a locuitorilor care ajung în stare de şerbie sau în rîndul ţăranilor cu învoiala.
■ Destrămarea din exterior s-a petrecut prin pătrunderea masivă a elementelor străine pe pămînturi
devălmaşe, prin:
1. înfrăţiri, adică un membru al comunităţii „ înfrăţea” pe partea sa de pămînt cu ştirea altor
consăteni o persoană străină, cel mai frecvent boieri, lucru permis de legile nescrise ale comunităţii;
2. zălogiri, adică punerea condiţionată ca gaj a unor părţi de moşie din satele devălmaşe în schimbul
unor împrumuturi de bani. Creditorul devenea membru al comunităţii;
3. donaţii ( în deosebi mănăstirilor).

Destrămarea structurilor comunităţii săteşti şi hotărniciile au avut un impact asupra:

1. Structurii societăţii rurale (trecerea ţăranilor dintr-un grup în altul);
2. Dezvoltării economice, repartizării bunurilor materiale în societate (se producea mai mult pentru
piaţă);
3. Legislaţiei şi procesului judiciar (cele mai multe pricini de judecată erau din cauza încălcării
hotarelor. Codurile de legi îi trata pe aceştea ca furi.) Pentru fixarea şi respectarea hotarelor erau
utilizate diferite metode: bătaia, păruiala, jurămîntul cu brazda în cap.

Chinurile la Judecata de Apoi a celui care sparge hatul

Problema structurării ţărănimii a prezentat un mare interes pentru mai mulţi istorici: Panaitescu P.P.,
Corivan N., Cronţ Gh., Mihordea V., Constantiniu Fl., Ştefănescu Şt., Dogaru M., Gonţa Al., Sovetov
P. etc.
Sintetizînd şi generalizînd studiile în domeniu, se poate ajunge la concluzia, că mutaţiile petrecute în
cadrul comunităţii săteşti au provocat schimbări şi în structura ţărănimii. Populaţia rurală nu reprezenta
o categorie omogenă.
Cum a fost structurată ţărănimea?
DIFERENŢIEREA ŢĂRĂNIMII DUPĂ GRADUL DE LIBERTATE PERSONALĂ
ŢĂRĂNIME
LIBERĂ ASERVITĂ (vecinii/rumânii, posluşnicii, colibaşii)

răzeşi, moşneni, lăturaşi, ţărani cu învoiala

DIFERENŢIEREA ŢĂRĂNIMII DUPĂ MODUL DE STĂPÎNIRE A PĂMÎNTULUI

ŢĂRĂNIME

Proprietari de loturi de pămînt Aveau pămîntul doar în folosinţă

( răzeşi, moşneni)
lăturaşi, ţărani cu învoiala vecinii, rumânii, posluşnicii, colibaşii
 Ţăranul liber (răzeş, moşnean)
■ Discuţia în jurul problemei clasării ţăranilor liberi în rîndul boierilor sau ţăranilor, rămîne în
continuare deschisă. Este necesar de a determina criteriile de apreciere. Dacă în rîndul istoricilor va fi
acceptat ca unic criteriu de apartenenţă la starea boierească – proprietatea unei ocini, indiferent de
origine şi mărime, atunci întrebarea va fi rezolvată. La etapa actuală de cercetare consider că micii
proprietari ce trăiau în devălmăşie erau:
ŢĂRANI LIBERI.
■ locuia pe pămîntul ţârii, proprietar al căruia era, din punct de vedere juridic, Domnul, fiind supus
jurisdicţiei domneşti.
■ trăia încă în devălmăşie, păstrîndu-şi organizarea comunitară. Satele de moşneni şi răzeşi erau
răspîndite mai ales în regiunea subcarpatică. Aceste sate şi-au păstrat libertatea, datorită lipsei de interes
a marilor stăpînitori în zona de munte etc.
■ Deşi nu se pot efectua calcule sigure, se poate estima că numărul ţăranilor liberi nu a scăzut sub o
treime din numărul total al ţăranilor.
Ţăranii aserviţi:
Ţăranii aserviţi alcătuiau un alt grup al ţărănimii, trăiau în sate aservite în întregime, sau conveţuiind
în sate mixte cu ţărani liberi sau cu lăturaşii / ţărani cu învoiala. După gradul de dependenţă personală
faţă de stăpîn, ţăranii aserviţi formau mai multe grupuri:
■ Vecinii sau rumânii formau majoritatea ţărănimii aservite. Numărul acestora creşte în sec. XVII
datorită: autovînzărilor, confiscării; cotropirilor. Aservirea, reprezentînd:
1. lipsa dreptului de strămutare pe alte moşii,
2. dependenţa personală faţă de stăpîn;
3. lipsa proprietăţii funciare. Ţăranii aveau pămînt în folosinţă personală pentru care plăteau.
■ Posluşnicii erau ţăranii dependenţi care beneficiau de scutiri de dări către domnie, DAR erau
întotdeauna la dispoziţia stăpînului. Posluşnicii locuiau în apropierea curţii stăpînului şi practicau:
meşteşuguri; îndeletniciri; argaţi; rareori munci agricole.
■ Colibaşii formau o categorie asemănătoare cu cea a posluşnicilor. Ei erau obligaţi la munci agricole
în schimbul unor scutiri către stat. Colibaşii proveneau din rîndul ţărănimii complet sărăcite.
Lăturaşii sau ţăranii cu învoiala
■ erau ţăranii liberi, dar fără moşie.
■ trăiau pe pămînt străin în anumite condiţii stabilite pe bază de învoială. Aşezarea pe moşie şi
cultivarea pămîntului se făcea doar cu permisiunea stăpînului de pămînt.
Aceştea formau o categorie de mijloc între ţăranii liberi şi cei aserviţi. Ţăranii cu învoiala au apărut în a
II-a jum. a sec. al XVI-lea şi proveneau din rîndul:
1. Răzeşilor/moşnenilor care îşi vînduse partea lor de moşie, fără să se vîndă ca persoane.
2. Rumânilor eliberaţi doar „cu capul” fără delniţă ( răscumpărare, iertarea de către stăpîn, fuga şi
aşezarea pe altă moşie; reîntoarcerea din robie)
3. Coloniştilor străini sau din ţară aşezaţi în slobozii care purtau nume de lăturaşi, lăturoi, venetici.
■ În secolul al XVII-lea numărul ţăranilor cu învoiala a fost în continuă creştere. Ne existînd statistici
nu se cunoaşte numărul sigur al acestora, dar s-a estimat că la sfîrşitul sec. al XVII-lea lăturaşii/ţăranii
cu învoiala întreceau numărul rumânilor.
OBLIGAŢIILE FISCALE ALE ŢĂRANILOR:
1. Ţăranul liber era supus fiscalităţii în faţa domniei, constituind baza fiscală a statului, dar nu
principala forţă militară a statului ca în epoca anterioară;
2. Ţăranii aserviţi erau supuşi fiscalităţii stăpînului şi Domnului. Din orice produse se achita o cotă
parte. Obligaţia în muncă – LUCRU (muncă agricolă, cărăuşie, drumuri, iazuri);
3. Lăturaşii sau oamenilor cu învoiala erau supuşi fiscalităţii stăpînului şi Domnului: pentru
cultivarea pămîntului se plătea în produse, iar pentru şederea pe moşie se presta un număr anumit de
zile muncă – CLACA (muncă agricolă, un anumit număr de zile primăvara/toamna).
Apartenenţa la ţărănime era determinată de:
■ Prezenţa proprietăţii mici sau lipsa ei;
■ Obligaţii fiscale mari (faţă de Domn sau şi faţă de stăpîn) măsuri drastice în caz de evaziune fiscală;
■ Mentalitatea specifică în care se reflecta opinia precum că ţărănimea reprezintă “prostimea”.
Inferioritatea ţărănimii era exprimată prin: clasarea în codurile de legi ca “oameni mici şi proşti”. În
materie de pedepse exista o diferenţiate ( Ex.: pedeapsa capitală: boier – decapitare, ţăran - spînzurare),
port
Populaţia oraşelor româneşti (10%).
■ Meşteşugarii,
■ Negustorii,
■ Reprezentanţi ai altor categorii: oşteni, mişei (infirmii şi cerşetorii grupaţi în mahalale ce le purtau
numele, primeau ajutoare) etc.
Din punct de vedere juridic, orăşenii erau oameni liberi, supuşi doar Domnului. Orăşenii erau obligaţi
fiscal în faţa statului: în natură, muncă şi bani.
MEŞTEŞUGARII
au fost componenta de bază a societăţii urbane. Despre numărul mare al lor ne dovedesc
izvoarele istorice care atestă diferite profesii, precum şi denumirile străzilor sau cartierelor.
MEŞTEŞUGARI

Patroni Funcţionari administrativi Simbriaşi, salariaţi

NEGUSTORII
Cu toate că Dimitrie Cantemir considera că datorită orgoliului şi leneviei moldovenilor,
negustoria este considerată ocupaţie ruşinoasă, izvoarele atestă şi existenţa acestora
Negustori

Autohtoni (comercializau grîu) Străini (greci, armeni, turci, evrei)

ROBII reprezentau categoria cea mai asuprită a populaţiei româneşti şi în secolul al XVII-lea
 ■ Proprietarul laic şi cel bisericesc avea dreptul asupra persoanei acestuia. Robii puteau fi: dăruiţi,
vînduţi, transmişi prin moştenire sau zestre, împărţiţi între 2 stăpîni, dacă părinţii au aparţinut
diferitor stăpîni.
■ Sursele robiei erau: moştenirea statutului de rob de la părinţi; asumarea statutului de rob a
persoanei libere care se căsătoreşte cu rob; cumpărarea ţiganilor din ţările vecine; capturarea
prizonierilor tătari.
■ Robii se ocupau cu “ferăria şi zlătăria” , lăutari, măscărici (“trîndăvia şi furtişagul” după D/C),
rar cu agricultura, creşterea vitelor, unele meşteşuguri.
■ Au fost atestate cazuri de fugă a robilor de pe moşii. Uneori robii au fost scoşi „ din ţigănie”.

În Transilvania românii au fost o naţiune tolerată:

■ Mari nobili de origine română, maghiarizaţi;
■ Mici nobili – înnobilaţi dintre libertini;
■ Libertinii – persoane eliberate de iobăgie, cu acordarea dreptului de strămutare, dar supuşi
militar;
■ Clerul ortodox – asimilat de ţărănimea aservită. După mai multe plîngeri li se acordă dreptul de
strămutare;
■ Iobagii – ţărani aserviţi.
DIVIZAREA SOCIETĂŢII ÎN DEPENDENŢĂ DE VÎRSTĂ

În funcţie de vîrstă „Cartea românească de În funcţie de vîrstă „Îndreptarea legii”,

învăţătură”, distingea cinci grupuri sociale: distingea următoarele grupuri
sociale:
1. „coconi”, pînă la 7 ani; 1. “Cocon”, pînă la 4 ani;
2. „tinerii”, pînă la 12 ani (fete), 14 ani (băieţii); 2. “Copil”, pînă la 12 ani (fete), 14
3. „mici”, pînă la vîrsta de 25 ani; ani (băieţi);
4. „mari”, între 25 şi 50 de ani 3. “Cătărîg” pînă la 22 ani;
5. „bătrîni” între 50 şi 70 de ani. 4. “June” pînă la 42 ani;
5. “Bărbat” pînă la 56 ani;
6. “Bătrîn” pînă la 69 ani;
7. “Matur” pînă la 80 ani;
8. Neputinţă, durere şi boală.

DIVIZAREA SOCIETĂŢII ÎN DEPENDENŢĂ DE SEX:

■ BĂRBAŢI. Bărbatul se bucura de toate drepturile inclusiv asupra persoanei soţiei şi a copiilor. Codul
de legi şi învăţăturile religioase consfinţeau ierarhia în familie, dar şi violenţa. Soţul prin lege era
îndreptăţit să supună violenţei fizice soţia. Capitolul “Cînd şi în ce chip poate bărbatul să-şi bată
muierea” este o dovadă în acest sens.
■ MUIERI
1. Conform legislaţiei medievale femeile erau considerate “neputincioase şi proaste”, adică mai puţin
capabile de a-şi administra bunurile, din aceste motive soţul îi administra zestrea.
2. În cazul femeilor adulte se făcea o distincţie clară între cele morale (căsătorite ori văduve), şi cele
imorale. Cele cinstite erau apărate prin legi, de răpitori, violatori, care pentru faptele lor erau pedepsiţi
cu moartea, pe cînd cele imorale nu.
3. Femeia căsătorită era obligată să-şi asculte şi să-şi urmeze soţul pretutindeni, acceptînd să fie tratată
cu violenţă de acesta. În schimbul fidelităţii soţul trebuia să-i apere bunul nume (cinstea), viaţa şi să o
asigure material.
4. O schimbare majoră în viaţa unei femei apărea în momentul în care îi murea soţul. Ea îşi recăpăta
drepturile asupra averii.
CONCLUZIE
Din cele expuse observăm, că societatea românească şi în sec. al XVII-lea era supusă ordinii ierarhice,
fiind structurată în mai multe categorii .
■ Fiecare categorie socială era delimitată în plan politic, economic şi mental.
■ Modificările survenite în economie au determinat schimbări şi în structura socială: trecerea boierilor
în mazili, ţăranilor liberi în lăturaşi etc.;
■ Componente ale superiorităţii sau inferiorităţii sociale erau: proprietatea, privilegiile, „numele cel
bun”. Schimbările economice şi de mentalitate vor înlocui „obrazul de cinste” al boierilor cu banul.
■ Într-o societate, precum cea din sec. XVII, bazată pe inegalitate şi privilegii, moartea era singurul
element egalizator. În faţa ei, toţi sunt aduşi la noţiunea de bază cea de om, care devine unificatoare şi
care-l pune singura dată pe rob alături de Domn.

TEMA 5. Evoluţia economica a Țărilor Române în secolul al XVII-lea

PLAN:
1. Considerații generale
2. Agricultura: cultivarea plantelor și creșterea animalelor
3. Meșteșugurile și producția manufacturieră
4. Mineritul
5. Comerțul intern, extern și tranzit

I. Considerații generale
Întreaga Europă a cunoscut în sec. al XVII-lea schimbări în domeniul economic.
În timp ce în Apus se consolidează relațiile capitaliste prin exproprierea țăranilor și transformarea
țăranilor în muncitori salariați, în spațiul românesc se intensifică munca forțată a țăranilor aserviți și
legarea lor de glie.
Spațiul românesc în secolul al XVII-lea a fost dominat de Imperiul Otoman, dominație care se exercita
nu doar în domeniul politic și militar, dar și economic, prin:
 dări obligatorii (haraci, mucarer, peșcheș: bani, bijuterii, blănuri, etc.) Orice favoare domnilor sau
dregătorilor era plătită potrivit importanței, fără a fi fixată valoarea in izvoare;
 livrări obligatorii (produse alimentare: grâne, carne oaie, miere; materii prime: ciară);
 prestări în muncă în scopuri militare (salahori prntru cetăți, corvezi de transport cu care proprii,
aprovizionarea oștirilor, repararea sau construirea unor căi de comunicare).
Statutul economic impus țărilor române a fost diferențiat în funcție de interesele Porții.
 Țara Românească, cea mai apropiată provincie, a fost cea mai expusă asupririi economice prin
sporirea considerabilă a cuantumului haraciului;
 Țara Moldovei a cunoscut un regim tributar mai blând, haraciul evoluând;
 Transilvania – a cunoscut un haraci și mai scăzut.
În istoriografie problema evoluției economice românești în sec. al XVII-lea este tratată diferit
I. Odată cu instaurarea dominației otomane a avut loc un regres continuu în agricultură, meșteșugărit și
comerț (Golesco A. mijl. sec. XIX, Xenopol A.)
II. Regresul a avut loc în aspect urban, după instaurarea regimului turco-fanariot, datorită politicii
promovate de aceștea. (Pavlescu E., Grigoraș N.)
III. Istoriografia turcă afirma că dominația Porții în spațiul românesc a asigurat stabilitatea
economică.
Observăm 3 opinii diferite: regres, progres și stabilitate.
Istoriografia sovietică:
I. Puțini susținători: decădere economică absolută (Golovco, Grecul):
a. Regres în agricultură și meșteșuguri
b. Reducerea suprafețelor însămânțate/ prelucrarea pământului mai necalitativ c. Reducerea rolului
politic al orașelor.
II. Opinie majoritară: dominația otomană a frînat, dar nu a oprit progresul economic (Olteanu Șt. –
meșteșugul domenial decade, iar cel rural și orășenesc se dezvoltă; Lehr L. - comerțul extern cu animale
decade, decad unele orașe; Dragnev D. - dezvoltarea lentă cu perioadă de regres )
De la mijlocul secolului al XVI-lea şi pînă în anii 70 ai secolului al XVII- lea, a avut loc o încetinire a
ritmului de dezvoltare a economiei, încetinire legată de instaurarea dominaţiei otomane.
 Mai tîrziu, după 1989, această încetinire era explicată prin aceea că ţările române nu erau situate
într-o regiune cu ţări puternic dezvoltate, de aceea nici ele, în virtutea acestui fapt, nu puteau să se
dezvolte mai rapid.
AȘADAR: "secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o lentă înviorare a economiei ţărilor
române".
Instaurarea suzeranităţii otomane a frînat dezvoltarea economică a ţărilor române, încetinirea evoluţiei
economice s-a datorat mai multor factori, acest fenomen nefiind însă o politică specială a Porţii faţă de
ţările române.
Poarta era interesată să obţină de la acestea cît mai multe venituri şi, desigur, pentru a le obţine, era
necesar să se dezvolte economia.
Scrisoarea sultanului Selim al II-lea din anul 1574 către hanul Devlet Gheray ne dezvăluie destul de
clar interesul Porţii: "Poporul vilaietului Bogdan ne plăteşte haraci ş i majoritatea zaherelui
Istanbulului bine păzit vine de acolo, de aceea dorinţa noastră cea mai mare este ca vilaietul să fie
locuit şi prosper".
Călătorul francez De La Croix menţiona că turcii au pus de mai multe ori problema de a numi în
fruntea Moldovei şi a Ţării Româneşti paşale, însă aşa şi n-au realizat atare intenţie, deoarece ei
consideră că scot cu mult mai multe bunuri de la aceşti guvernatori creştini decît ar scoate de la
paşalele turceşti, cu atît mai mult că, în afară de tribut, creştinii le mai dau mari sume la trei ani de zile
pentru reconfirmarea în scaun.
Interesul economic al Porţii faţă de ţările române a fost bine sesizat de călătorul francez: pentru a aduce
venituri, economia ţărilor române trebuia să se dezvolte pe cale ascendentă.
 În Moldova, în virtutea circumstanţelor vitrege din ultimele decenii ale secolului al XVII- lea, a intrat
în faza decăderii economice, unii domni nefiind în stare să plătească tributul.
 În Ţara Românească şi în Transilvania evoluţia economică a mers permanent pe linie ascendentă.
Lipsa unor izvoare istorice precise – statistici sau recensăminte ale populaţiei ţărilor române în
perioada secolului al XVI-lea – prima jumătate a secolului al XVIII-lea, face imposibilă evaluarea
exactă a unui important factor ce a determinat evoluţia economică a ţărilor române - factorul
demografic.
De fapt, există anumite informaţiistatistice.
Cronicarul otoman Mustafa Ali (sec. XVI) menţionează că în timpul lui Soliman Magnificul (1520-
1566), ∙ în Moldova erau 30 000 de familii,
∙ în Ţara Românească 48 000,
∙ în Transilvania 50 000 de familii.
Ş. Papacostea, apreciindu-le ca "indicaţii credibile", consideră că ele "reflectă incomplet realitatea" şi
că "încercarea de a stabili, pe baza lor, numărul populaţiei, ni se pare, în stadiul actual al cunoştinţelor
noastre, nu numai hazardată, ci şi de-a dreptul imposibilă".
 Cercetările efectuate în această direcţie demonstrează că în perioada dată, în ţările române, a crescut
numărul localităţilorşi, desigur, numărul populaţiei.
 Date foarte aproximative ne arată că, pe la mijlocul secolului al XVII-lea: ∙ în Moldova - 400 mii de
locuitori,
∙ iar în Ţara Românească – circa 500 mii locuitori.
∙ În Transilvania, care a suferit mult mai puţin din cauza războaielor, numărul populaţiei era în continuă
creştere şi este apreciat la circa 1 mln.
Situaţia demografică în ţările române a fost influențata de mai mulţi factori. Dintre aceştia:
 ∙ desele războaie şi năvălirile tătăreşti în urma cărora mulţi oameni erau omorîţi sau cădeau în
robie,
 ∙ foametea,
 ∙ ciuma
 ∙ şi fuga locuitorilor în ţările vecine au provocat un regres demografic.
Izvoarele narative menţionînd şi perioade de redresare, cînd satele şi oraşele erau "pline de oameni".
Domnia, fiind cointeresată în repopularea ţărilor române, acorda boierilor şi mănăstirilor dreptul de a
aduce oameni din ţări străine şi de a-i aşeza pe moşiile lor.
Spre exemplu, la 7 aprilie 1662, Eustratie Dabija îl împuterniceşte pe episcopul de Huşi Serafim şi
vătămanul său din Plopeni să aduc ă oameni străini din Ţara Turcească, Leşească, Muntenească,
Ungurească "fie ce limbă vor fi", care vor fi scutiţi 4 ani de impozite. În general, pentru perioada dată a
fost caracteristică o creştere lentă a numărului populaţiei în ţările române.

II. AGRICULTURA
(procesul producerii de hrană vegetală și animală, fibre/ materiale, prin cultivarea sistematică a
anumitor plante și creșterea animalelor)
Economia agrară continua să dețină în sec. al XVII-lea o pondere absolută în spațiul românesc, chiar
dacă se observă un progres în producția meșteșugărească în deosebi în Transilvania.
AGRICULTURA, avea un caracter extensiv, datorită tehnicii agricole arhaice. Uneltele utilizate la
lucrarea pămîntului, alături de plugul de lemn şi sapă, se folosea, pe scară mai largă, plugul cu brăzdar şi
cuţit de fier, la strîngerea roadei se foloseau coasa şi secera.
 Țăranii desţeleneau şi defrişau noi terenuri, cele folosite cîţiva ani, fiind lăsate să se "odihnească".
Acest lucru era posibil datorită suprafețelor extinse necultivate, încă din cauza nepopulării..
 In Transilvania se practica asolamentul bienal, apoi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea cel
trienal, care însemna împărțirea ogorului în trei părți: prima era cultivata cu cereale de toamnă, a doua
cu cereale de primăvară iar a treia era lăsată în pârloagă.
 În Țara Românească și în Moldova predomina moina sălbatică nereglementată, cu desțeleniri
permanente, cu doua-trei recolte succesive, după care terenul era lăsat în pârloaga. MOINA Teren
agricol lăsat necultivat unul sau mai mulți ani (pentru a-și spori proprietățile productive)
 Moina reglementată, adică alternarea unui an de cultura cu un an de pârloaga, era mai rar
utilizată.
 Cultura cerealelor se intensifică în Țara Românească și în Moldova din a doua jumătate a secolului al
XV-lea, după cum indică înmulțirea morilor și creșterea prețului acestor instalații de măcinat.
G. Iscru şi G. Papuc, afirmînd că "agricultura cu ramurile ei anexe a fost domeniul principal al
economiei româneşti în evul mediu", menţionează: "Disputarea priorităţii cu creșterea vitelor a fost –
şi este încă – în istoriografia noastră o creaţie nefericită a celor care ori n-au cunoscut specificul
societăţii româneşti, ori, chiar dacă l au cunoscut documentar, le-a fost imposibil să-1 înţeleagă,
lăsîndu-se amăgiţi de aparenţe".
Până în secolul al XVI-lea
 cultura cerealelor a fost mai dezvoltată în Transilvania
 decât în Moldova și Țara Românească, unde a predominat creșterea vitelor. Câteva cereale au ocupat
o pondere mai mare, în funcție de hrana obișnuită a populației.
Din secolul al XVI-lea, odată cu creșterea rolului Porții otomane în Țările Române și cu cererea tot mai
mare de grâne pentru campaniile și apoi pentru piața turceasca, ponderea anumitor culturi evoluează.
Locul principal în producţia agricolă a ţăranului îl ocupa cultivarea cerealelor:
▪ grâul - rămâne planta cerealieră cea mai prețuită pe piețe, asupra căreia se exercita cererea livrărilor
obligatorii, precum și utilizat ca aliment de categoriile superioare ale societății.
la început predomina cultura celui de primăvară, apoi mai mult a celui de toamna.
▪ meiul – s-au extins suprafețele de cultivare în Moldova și Țara Românească, fiind consumat de
păturile inferioare. Meiul – datorita faptului ca nu a atras interesul autorităților, nefiind cerut de turci,
țăranii au preferat să cultive mai mult mei în dauna culturilor de grâu si orz. In Transilvania raportul
dintre grâu si mei a fost de 9/1.
▪ orzul, secara, ovăsul – se cultivau cu precădere în Transilvania. Orzul – în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea a fost cerut de turci din cele doua tari române pentru susținerea campaniilor din
centrul Europei. Producția de orz era mai mare în Țara Românească și Moldova, decât în Transilvania.
▪ sorgul, hrișca nu erau cultivate decât în anumite regiuni, deoarece nu ocupau un loc important în
hrana animalelor și a oamenilor.
Locul predominant al culturilor cerealiere este confirmat de numărul mare de documente care amintesc
desetina de cerealelor. Aşa, din cele circa 500 de documente de la sfîrşitul secolului al XVI-lea – secolul
al XVII-lea din Moldova care pomenesc renta în natură, în 80% din ele se indică impozitul de pîine.
Acest fapt atestă convingător că ocupaţia de bază a ţăranilor era producerea cerealelor.
Din prima jumătate a secolului al XVII-lea se introduce o nouă cultură agricolă - porumbul. (întâlnit
în izvoare și cu denumirea de cucuruz). El capătă o largă răspîndire în ţările române şi datorită faptului
că iniţial nu era impozitat. Mămăliga din porumb devenind alimentul de bază a țăranului.
• in Transilvania (1639),
• din a doua jumătate a aceluiaşi secol şi în Moldova (in 1686 atestat satul Cucuruzeni, iar vremea lui
Constantin Duca instituită darea „pe pogonul de popușoi”),
• în Ţara Românească (în vremea lui Șerban Cantacuzino se cultiva),
Tot din secolul al XVII-lea ne-au parvenit primele ştiri despre cultivarea tutunului, care devine sursă
de venituri pentru Constantin Brâncoveanu (dare din1686) și Constantin Duca (dare din1694). În prima
jumatate a sec. al XVIII-lea în Transilvania devine articol de export.
Se măresc suprafeţele cultivate cu in şi cînepă, în scopuri textile
Din secolul al XVIII-lea românii încep cultivarea cartofului.
O altă ocupaţie agricolă - VITICULTURA
 Locul important al viei este relevat de statutul distinct menționat de documentele de vânzare-
cumpărare sau danii. Datorită faptului că vinul era un aliment/băutură consumată indiferent de
apartenenta socială, cultura viței de vie era cultivată în toate cele trei țări românești.
∙ În Moldova erau regiuni viticole întinse: Cotnar, Huşi, Odobeşti, Iaşi, Vaslui ş. a. In regiunea Cotnari
au fost cultivate soiuri de viță de vie provenite din regiunea Tokay din Ungaria. Populația satului
Cotnari a fost la început de origine germană, care ulterior s-a maghiarizat și apoi românizat. Tradiția
cultivării viței de vie în regiune este foarte puternică până astăzi.
∙ În Țara Românească – Valea Călugărească, Drăgășani s.a.
∙ Transilvania – Valea Târnavelor
Vinurile româneşti, deseori amintite de călătorii străini, erau, în opinia acestora, de o calitate nu mai
joasă ca cele europene şi constituiau un important obiect de export.
Un important rol în gospodăria agricolă a românilor a avut POMICULTURA
Livezile sunt pomenite des în izvoarele documentare din a doua jumătate a secolului al XVI lea – prima
jumătate a secolului al XVIII-lea. Dintre pomii fructiferi sunt,
▪ vişinii
▪ merii domnești
▪ nucii,
▪ prunii,
▪ perii,
▪ cireşii,
▪ gutuii ş.a.
Nu dispunem de estimări cantitative referitoare la producția pomicolă.
Terenurile agricole lucrate asigurau populaţia ţărilor române cu LEGUME
Izvoarele indică, în perioada dată, că ţăranii români cultivau:
▪ varza,
▪ ceapa, usturoiul, prazul,
▪ sfecla, ridichea
▪ pătrunjelul,
▪ lintea, mazărea, fasolea,
▪ pepenii verzi şi galbeni,
▪ NOU: vinete și roșii prin filiera turcească.
CREȘTEREA ANIMALELOR
Un rol important în economia ţărilor române a avut şi VITĂRITUL. Unii autori consideră că sursa
principală a veniturilor în epoca medievală în ţările române revenea creşterii animalelor, de aceea
vităritul a jucat rolul principal în economia ţărilor române.
Animalele constituiau un important obiect de export, aduceau locuitorilor un venit considerabil, cu
care îşi achitau o bună parte din impozite.
Păşunile naturale şi pădurile au constituit locurile principale pentru păşunatul animalelor în timp de
primăvară – toamnă, unde erau lăsate, deseori, chiar fără păstori. Pentru timp de iarnă se pregătea finul,
de asemenea menţionat deseori în izvoare. Dintre animalele domestice, cele mai răspîndite în ţările
române erau
• oile,
• vitele cornute mari,
• caii,
• porcii ş.a.
 În Moldova a predominat creșterea vitelor cornute mari, care se și exportau.
 Creșterea oilor a avut o pondere mai mare în Țara Româneasca. În secolul al XVI lea, din cauza
cererii mari de oi pe piața otomană la un preț scăzut, a determinat diminuarea interesului pentru
creșterea oilor în Țara Românească și în Moldova. În schimb, creșterea porcilor în turme în păduri nu a
fost influențată de dominația otomană, datorită faptului că turcii nu consumau carne de porc.
 Caii, crescuți în herghelii domnești, mănăstirești sau boierești, erau foarte apreciați de străini. Fără
aprobarea domnitorului caii nu puteau fi exportați.
 Cu excepția porcilor (consumul interzis de coran) restul animalelor erau supuse sistemului livrărilor
obligatorii a Porții ca articole de produse alimentare sau de transport.
Ocupații complementare ale populației țărilor române: prisăcăritul, pescuitul și vînătoarea
PRISĂCĂRITUL ocupa un loc important în economia rurală. Izvoarele atestă existența prisăcilor
(unii boieri sau mănăstiri aveau prisăci de 500-2000 familii de albine) şi a impozitului respectiv pe
miere şi pe ceară. Pădurile de tei și fînețurile cu flori melifere, creau condiții prielnice acestei ocupații.
Prisăcile erau așezate în apropierea livezilor
 Stupăritul aducea importante venituri în miere și ceara, mai ales în Țara Românească și în Moldova.
Un loc de prisaca din Tara Românească putea să coste cât un pogon de vie.
PESCUITUL Sistemul hidrografic românesc, dominat de ape a fost favorabil pentru creșterea
peștelui. Era mai dezvoltat în regiunea Dunării şi a rîurilor ce curg pe teritoriul ţărilor române, însă
izvoarele indică existenţa iazurilor şi heleşteelor, special amenajate pentru pescuit. Era o îndeletnicire
rentabilă reișend din abundența apelor. Abundența peștelui pe piață și prețul mic este amintit de călători
străini. Se plătea o dare măjăritul.
 Datorită restricțiilor alimentare în perioadele de post, peștele era folosit des în alimentație. Iazurile de
lângă Dunăre sau cele din Moldova erau vestite pentru bogăția de pește. Peștele se exporta, sărat și
uscat, în Transilvania și în Imperiul Otoman.
 VÂNĂTOAREA Vânătoarea și pescuitul erau monopoluri senioriale în Transilvania. Iobagii trebuiau
să dea o parte din vânat și din pescuit stăpânului domeniului. La începutul secolului al XVI-lea un decret
regal interzicea iobagilor să vâneze pe domenii cerbii lopătari, iepuri, mistreți, fazani, având dreptul să
vâneze doar lupi, ursi, vulpi și jderi.
 Vânătoarea cu șoimii era o distracție la curțile domnești din Moldova și Țara Românească. Domnii
români trebuiau să trimită anual la Poartă un număr de șoimi buni de vânătoare.

III. Meșteșugăritul și producție manufacturieră

 Pentru istoria meșteșugurilor sec. al XVII-lea costituie pentru Țările Române o perioadă de
dezvoltare discontinuă, în dependență de situația din fiecare stat. Dacă prima jumătate a secolului este
favorabilă dezvoltării în vremea lui Vasile Lupu, Matei Basarab și Gheorghe Racoczy I, în schimb după
1658-1660, distrugeri tătaro, urmează o perioadă de decădere pronunțată, reușind o redresare în vremea
lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.
MEŞTEŞUGURILE au înregistrat o răspîndire mult mai largă decît în perioada precedentă, mai ales
în oraşele transilvănene. Creşterea rolului pieţei a determinat îmbunătăţirea calităţii producţiei
meşteşugăreşti.
În toate țările continuă să se dezvolte meșteșugurile:
domeniale ( spre sf. sec. decade, produsele fiind inlocuite cu cele de pe piață, de o calitate mai bună)
se dezvoltă acele meșteșuguri care satisfac necesitățile boierului (hrană, imbrăcăminte, locuință).
Schimbări esenţiale au suferit şi meşteşugurile de pe domeniile feudale. Specializările meşteşugăreşti
sunt aceleaşi pe care le întîlnim în oraşe şi sate, însă spre sfîrşitul secolului al XVII-lea se constată
rămînerea în urmă a meşteşugurilor de pe domeniile feudale. Producţia meşteşugarilor de aici începe tot
mai mult să fie înlocuită cu produsele meşteşugăreşti din oraşe, care erau de o calitate superioară.
sătești (stabil) se dezvoltă acele meșteșuguri care satisfac necesitățile comunității sătești, apar
specializări noi. Un pas înainte, faţă de perioada precedentă, a fost făcut de meşteşugarii rurali. Numai în
secolul al XVII-lea, în domeniul prelucrării metalelor, la sate apar 8 specializări noi, printre care pot fi
menţionaţi potcovarii, scobarii, arcarii, săbierii ş.a. Ca şi în perioada precedentă, la sate se prelucra
piatra (sunt amintiţi în izvoare pietrarii, zidarii), lemnul (butnarii, dogarii, blidarii), pielea (cizmarii,
ciubotarii), produsele agricole (morarii). În general însă, la sate se dezvoltau mai intens acele profesii de
care avea nevoie, în primul rînd, populaţia rurală.
orășenești (determinat de piață ia avânt)
Oraşele din Ţara Românească (izvoarele din secolul al XVII-lea indică un număr de 22 de oraşe) şi din
Moldova (32 de oraşe) aveau un aspect exterior deosebit de cel al oraşelor din Europa de Apus.
∙ Oraşele româneşti n-aveau ziduri exterioare.
∙ Ele ocupau o suprafaţă mult mai mare decît cele europene.
∙ Casele erau construite din bîrne unse cu lut şi acoperite cu stuf. Din piatră se construiau numai
bisericile.
Oraşele aveau un aspect semiagrar, un mare număr de orăşeni se ocupau cu agricultura. Totuşi, în
perioada dată, în oraşe are loc un proces mai intens de separare a meseriilor de agricultură,
meşteşugarii renunţînd treptat la practicarea agriculturii.
Meşteşugurile orăşeneşti din Moldova şi Ţara Românească au cunoscut o amplă dezvoltare, mai ales în
a doua treime a secolului al XVII-lea, în timpul domniilor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, decăzînd în
Moldova spre sfîrşitul aceluiaşi secol. Meşteşugarii din oraşe se ocupau cu prelucrarea metalelor,
izvoarele amintindu-i pe potcovari, căldărari, lăcătuşi, săbieri, arcari ş.a.
 Moldova era vestită şi prin prelucrarea silitrei. Un călător străin din secolul al XVIII-lea menţiona că
"nici o ţară nu produce silitră mai bună ca Moldova".
O continuă dezvoltare în oraşele româneşti cunoaşte prelucrarea pietrei (izvoarele menţionîndu-i pe
pietrari, zidari), a lemnului (în documente sînt amintiţi lemnarii, dulgherii, tîmplarii), a pielii (sînt
menţionaţi în izvoare pielării, blănarii, cojocarii, cizmarii, curelarii).
 Principalele centre meșteșugărești erau situate în Transilvania. În oraşele transilvănene se măreşte
numărul breslelor. Meșteșugurile au fost mult mai dezvoltate si specializate in Transilvania. La aceasta
dezvoltare a contribuit atât bogăția resurselor de materie prima, cat si organizarea meșteșugarilor și
implicarea negustorilor în desfacerea produselor finite. Un rol important l-a avut autonomia orașelor
ardelene, care a permis dezvoltarea diverselor ramuri economice.
 Atelierele din Țara Românească și Moldova erau deschise de meșteri veniți din Transilvania și care
aparțineau breslelor ardelene. Abia în secolele XVII-XVIII meșteșugarii din cele două țări românești și-
au constituit propriile bresle. Meșteșugurile mai bine reprezentate în Țara Românească și Moldova
erau cele legate de îmbrăcăminte – țesătorii, cojocarii etc., sau produsele alimentare – măcelăriile.
Resursele de materii prime au determinat această specializare a meșteșugurilor pe zone geografice.
Caracteristic pentru perioada dată e faptul că treptat, în oraşe se îngustează sfera meşteşugului la
comandă şi creşte ponderea producţiei pentru piaţă. Meşteşugarii aveau propriile lor prăvălii, unde
vindeau mărfurile. Totuşi, spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, se afirmă simţitor şi rolul negustorului –
intermediar între meşteşugar şi consumator.
În sec. Al XVII-lea se constată o reglementare profesională a meșteșugurilor prin trecerea de la frății la
bresle țn Moldova și Țara Românească pe când în Transilvania funcționau deja.
Dacă în Transilvania frăţiile şi breslele au luat naştere încă în epoca precedentă secolului al XVI-lea,
în Moldova şi în Ţara Românească ele sînt atestate clar doar în secolul al XVII-lea.
În Transilvania existau bresle ale a celor ce prelucrau metale, lemn, textile.
Prima breaslă fixată în izvoarele moldoveneşti e breasla blănarilor, croitorilor, bărbierilor, abagerilor şi
cojocarilor din oraşul Roman, atestată în 1641.
La Bucureşti, în 1668 este înregistrată breasla bărbierilor. Către sfîrşitul secolului al XVII-lea, în
Moldova erau deja 12 bresle.
Constituirea breslelor s-a datorat:
 ∙ înmulțirii
 ∙ diversificării
 ∙ specializării meșteșugurilor
 ∙ precum și concurenței
 Breslele aveau funcția de :
 ∙ Ajutor reciproc
 ∙ Menținerea prețurilor. Erau limitate preturile
 Breasla era condusă de staroste sau vătaf ales pentru un an – meșter în vârstă.
PRIMELE CENTRE MANUFACTURIERE
Unele ateliere prin remunerarea lucrătorilor deveneau de tip manufacturier. În secolul al XVII-lea apar
primele centre manufacturiere:
Transilvania : turnătoria de tunuri de la Alba-Iulia; sticlăria de la Porumbacu de Sus Țara
Românească:
• Matei Basarab – o sticlărie la Târgoviște și o moară de hârtie de lângă Ocnele Mari..
• Șerban Cantacuzino – atelier de tip manufacturier de producere a postavului la Afumați lângă
București
• Constantin Brâncoveanu – lumânărie la București și Târgoviște
• Tipografii : București, Snagov, Târgoviște, Buzău, Râmnic

4. MINERITUL
O dezvoltare mult mai largă a atins în perioada dată, mai ales în Transilvania, MINERITUL. Din
subsol se extrăgea fier, aramă, sare, aur, argint şi alte bogăţii subpămîntene care aduceau mari venituri
vistieriei, de aceea producţia minieră era stimulată de principi.Transilvania era mult mai bogata in
resurse de aur, argint, fier, sare, sulf etc.
Sarea
În Moldova se exploata sarea la Ocna Trotuș, în regiunea Bacăului se aduna de la suprafața solului. În
Moldova exploatarea sării a fost o prerogativă a domnilor.
 Transilvania Sarea exploatata în minele din Maramureș, Ocna Dejului, Turda, Ocna Sibiului se
transporta pe apa în celelalte regiuni ale Ungariei și mai târziu în Imperiul Otoman.
 În Țara Românească erau ocne de sare la Ocnele Mari și la Ocna Mică (lângă Târgoviște), precum și
la Ghitioara și Telega în regiunea Prahovei.
 În Moldova și Țara Românească sarea era extrasă de robi țigani și de vecini, în timp ce în Transilvania
erau mineri specializați, care beneficiau de anumite privilegii regale, care reglementau dreptul lor la
organizare judecatorească.
Fierul
 Țara Moldovei – în regiunea Baiei.
 Țara Românească – Baia de Fier (Nordul Olteniei). Proprietate domnească, începând cu Matei
Basarab unde se întâlneau cuptoare de mare capacitate.
 Veniturile din exploatarea fierului reveneau în întregime visteriei. Numai Domnii aveau dreptul să
vândă fierul care era folosit în deosebi la confecționarea armelor.
 Transilvania - regiunea Hunedoarei, Bihorului, Ciucului, la Rimetea (Trascău, lângă Turda), Madaras
și Vascau.
 Tehnica de lucru era mai avansată, minerii fiind muncitori salariați, dar nu țărani aserviți.
Aurul si argintul
Aurul și argintul a fost exploatat în munții Apuseni la Zlatna, Abrud, Roșia, Brad, Baia de Criș, Baia
de Arieș, în regiunea Băii Mari, a Rodnei. Aurul era extras și din nisipul râurilor Arieș și Chisindia-
Arad. Pe râul Lotru se scotea aur din nisip (Țara Românească) țiganii-rudari.
Arama
 La Bratilovo, lânga Baia de Arama se exploata arama încă din timpul lui Mircea cel Bătrân.
 Silitra necesară prafului de pușcă era extrasă la Focșani (Moldova).
 În regiunea Buzăului existau resurse de chihlimbar și sulf.
 Din același timp, sînt menționate fântânile de păcură (1638 - s. Fărloieşti, jud. Bacău).
 Minele din Țara Românească au fost părăsite în epoca dominației otomane, iar călătorii străini au aflat
de la curțile domnești ca exploatările respective s-au închis pentru a nu da motiv turcilor sa mărească
tributul sau să pună stăpânire pe mine. Pe râul Lotru se scotea aur din nisip.
 Din cauza poziției politico-economice față de Poartă cea mai mare parte a bogățiilor minerale
rămâneau a fi neexploatate. La aceasta a contribuit:
• Teama autorităților românești că exploatarea va duce la creșterea obligațiilor țării față de Poartă.
• Teama că scoaterea la iveală a noi bogății ale Țărilor Române ar face să crească interesul în zonă din
partea altor state.

5. COMERŢUL INTERN, EXTERN SI DE TRANZIT

Un rol important în economia Țărilor Române a avut și COMERŢUL INTERN, EXTERN SI DE
TRANZIT. Instaurarea suzeranității otomane a încetinit procesul de formare a pieţei interne a Țărilor
Române (unele teritorii chiar au fost anexate de Imperiul Otoman și transformate în raiale și paşalâcuri),
dar nu 1-a oprit definitiv.
COMERȚUL INTERN
Schimbul intern dintre diferite regiuni geografice continuă să aibă loc. Faptul că Poarta a transformat
unele regiuni din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în raiale şi paşalîcuri a împiedicat
includerea lor într-o piaţă internă unică. O altă piedică în dezvoltarea comerţului intern a fost sistemul
de vămi interne, doar unele mănăstiri se bucurau de privilegii vamale, fiind scutite de obligaţia de a plăti
vama mare, mică sau brudina.
Datorită specializării meșteșugurilor – fenomenul circulației de articole în zona urbană spre cea rurală
capătă mai multă regularitate, contribuind la lărgirea pieții interne.
 În așezările urbane din Țara Românească și Moldova: bazarul sau târgul. În Transilvania – forum sau
piața centrală reprezentau punctul general de schimb în jurul căruia roiau prăvăliile, hanurile și casele
negustorilor. Diverse localități, în special orașele și târgurile, dar si unele sate, au obținut dreptul de a
tine târguri la anumite date si intervale: săptămânale, anuale etc. Pe lângă acestea, mărfurile se
desfăceau în orașe în prăvăliile permanente.
Desfacerea produselor se făcea în: prăvălii, dugheni, târguri săptămânale, bâlciuri și iarmaroace
organizate perioadic pentru o perioadă de timp.
Descrierile călătorilor străini sunt bogate în ceea ce privește bogăția și varietatea mărfurilor aflate în
vânzare.
Prioritate: produse agroalimentare (ceriale, vite, fructe) îmbrăcăminte, încălțăminte și unelte de metal.
Consumatori: categorii modeste ale populației, ceilalți preferau mărfuri de import.
Cele mai importante iarmaroace se organizau
Cu toate aceste greutăţi, izvoarele menţionează un schimb intens între diferite regiuni geografice. Spre
exemplu, vinul de la Cotnari, pîinea şi poama din regiunile de cîmpie erau duse spre Baia şi alte regiuni
muntoase. Minele de sare din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania asigurau cu acest produs
important toate regiunile româneşti unde el lipsea.
Schimbul dintre oraş şi sat atinge o amploare mai mare în secolul al XVII-lea – prima jumătate a
secolului al XVIII-lea. Mari centre comerciale cu pieţe orăşeneşti permanente erau oraşele Iaşi, Suceava,
Bucureşti, Tîrgovişte, Braşov, Bistriţa, Sibiu ş. a. În oraşele în care piaţa permanentă lipsea, se
organizau iarmaroacele săptămînale.
Izvoarele documentare şi narative ne permit să aflăm asortimentul mărfurilor care se vindeau: ∙
produse alimentare şi meşteşugăreşti atît locale,
∙ cît şi aduse din alte ţări (arme scumpe, postavuri, măt ăsuri, îmbrăcăminte, mirodenii, ulei de măsline,
podoabe din aur şi argint etc. ). În perioada dată, creşte considerabil rolul negustorului, care îşi avea
prăvălia sa şi era intermediar între producător şi consumator.
Intense legături comerciale aveau Moldova şi Ţara Românească cu cîteva oraşe din Transilvania -
Braşov, Bistriţa, Sibiu.
Spre Transilvania se exportau animale (boi, cai şi porci), piei, lînă , ceară, vin, miere şi alte produse.
Din Transilvania se aduceau mărfuri, care în ţările române extracarpatice nu se produceau sau se
produceau într-o cantitate foarte mică (fier, plumb, aramă , vopsele, încălţăminte, ţ esă turi ş. a.).
 Între Moldova și Țara Românească pe de o parte și Transilvania pe de altă parte procesul commercial
continuatradițional și în sec. al XVII-lea. Alte trasee sau ramificații ale marilor drumuri legau orașele
din Transilvania de orașe din Tara Românească și Moldova. Pentru marele comerț internațional Țara
Românească și Moldova erau, în principal, zone de tranzit și mai puțin piețe de desfacere. In schimb,
mărfurile produse în Transilvania, mai ales produse meșteșugărești (unelte, arme etc), erau vândute pe
piețele locale din cele doua țări românești. Din Tarile Romane se exportau in special vite, peste si
produse derivate, grâne, miere, ceara etc.
 Cuantumul vânzărilor depindea de împrejurări, recolte, epizotii, calamități. Nu se cunoaște balanța de
plăți.
Comerţul extern şi cel de tranzit
 Privilegiile și scutirile vamale acordate negustorilor, precum și dreptul de depozit, au permis
dezvoltarea economica a orașelor Brașov, Sibiu, Cluj, Bistrița din Transilvania. Aceste orașe erau
implicate intens în comerțul internațional, pe marile trasee comerciale care legau Orientul de centrul
Europei. Negustorii din Brașov, Sibiu si Brașov, precum și cei din Liov (Polonia), beneficiau de
privilegii vamale în Țara Românească și Moldova. Abia la începutul secolului al XVI-lea s-a
restricționat accesul negustorilor străini pe piețele din Țara Românească doar în câteva locuri.
Negustorii români trebuia și ei să își desfacă mărfurile în orașele de granița din Transilvania, de unde
erau preluate de negustorii sași.
 Un mare drum comercial lega orașele genoveze de la Marea Neagra de centrul Europei: de la Chilia
pe Dunăre și valea Ialomiței către Brașov, apoi Cluj, Oradea și mai departe către Buda si Viena. O
ramificație era de la Cluj către Sătmar și Kosice. Mărfurile aduse din Balcani treceau Dunărea pe la
Giurgiu spre Brașov sau pe la Turnu Măgurele și de-a lungul Oltului către Sibiu, de unde puteau merge
către Cluj sau pe valea Mureșului. Prin Moldova trecea un mare drum comercial care lega Marea Neagra
de Marea Baltica începând cu mijlocul secolului al XIV-lea. O ramificație a acestui traseu comercial
ducea la Bistrița, iar de aici la Cluj și mai departe.
 Din secolul al XVI-lea negoțul cu Imperiul Otoman a dobândit ponderea cea mai mare în comerțul
Țărilor Române, datorită dominației politice și a transformării Mării Negre într-o mare interioară
turcească. De la mijlocul secolului al XVI-lea turcii au impus un regim preferențial de vânzare a
produselor necesare Imperiului Otoman, iar apoi au interzis exportul către alte țări.
 Vămile instituite de-a lungul drumurilor comerciale erau importante surse de venit pentru stat.
Interesați de un trafic de mărfuri cât mai intens, domnii s-au străduit să acorde privilegii negustorilor
străini prin care se stabileau exact vămile, taxele și scutirile sau reducerile. Negustorii sași sau poloni s-
au folosit adesea de raporturile politice dintre țările lor și țările române pentru a obține cât mai multe
avantaje. Perioadele de instabilitate politică și militară determinau insecuritatea drumurilor comerciale și
domnitorii garantau imediat două stabilizarea situației interne libertatea comerțului pentru negustorii
străini.
 Negustorii din Brașov s-au unit in 1504 într-o asociație, Prima Societas Magna, prin care își uneau
capitalurile pentru tranzacții mai importante. De-abia la începutul secolului al XVII-lea au apărut
companiile comerciale.
Comerţul extern şi cel de tranzit a jucat un rol important în economia ţărilor române. Liniile directoare
ale comerțului extern au continuat pe cele din sec. al XVI-lea.
La dezvoltarea comerţului extern şi de tranzit a contribuit, în mare măsură, şi faptul că ţările române se
aflau în calea unor drumuri comerciale internaţionale care legau Rusia, Polonia, parţial ţările Europei
Centrale și de Apus (Austria, Veneția, Anglia, Olanda), cu Imperiul Otoman.
Instaurarea suzeranităţii otomane în ţările române n-a dus la reorientarea imediată a comerţului
extern spre imperiu. Abia în secolul al XVII-lea – prima jumătate a secolului al XVIII-lea, volumul
mărfurilor exportate în Imperiul Otoman îl depăşeşte pe cel exportat în diferite ţări europene.
Acest fapt ne indică destul de limpede că, în pofida eforturilor Porţii, ea nu a reuşit să instaureze
monopolul deplin asupra comerţului extern, multe mărfuri erau exportate şi în alte ţări. Dar, probabil,
Poarta nici n-a avut nevoie de un monopol deplin asupra comerţului extern românesc.
Pe bună dreptate, cunoscutul istoric român C C. Giurescu consideră că "de fapt, aşa zisul "monopol"
era un drept de preempţiune al Porţii asupra anumitor articole de strictă necesitate pentru
aprovizionarea Constantinopolului şi pentru nevoile armatei. Ne referim anume la
∙ grîne – şi în special la grîu şi orz,
∙ la oi, bovine şi cai,
∙ la produse animaliere, miere şi ceară, unt, seu, pastrama, cerviş,
∙ lînâ, piei.
Ceea ce se producea suplimentar se putea vinde şi în altă parte ... Apoi otomanii nu erau interesaţi
într-o serie întreagă de produse:
∙ porcii, a căror carne era interzisă consumului de către Coran, ∙ vinul, pentru aceeaşi raţiune,
∙ porumbul ...,
∙ peştele, de care aveau şi ei mari cantităţi, fructele şi alte produse".
În literatura istorică s-a susţinut că deşi turcii plăteau produsele primite din ţările române, preţul plătit
era mizer, mult mai mic decît cel de pe piaţa internaţională. C.C. Giurescu a ajuns la concluzia că preţul
plătit de otomani pentru produsele primite era cu circa 10 -20% mai mic decît cel de piaţă, preţ
considerat nici pe departe jaf al ţărilor române.
Privilegiile comerciale, acordate de către Poartă negustorilor englezi, au contribuit şi la dezvoltarea
raporturilor comerciale moldo-engleze. În orice caz, la 27 august 1588 domnul Moldovei Petru
Şchiopul a acordat un privilegiu comercial ambasadorului englez William Harborne, care se întorcea în
Anglia prin Moldova.
Deseori bovinele din Moldova, prin Transilvania, erau exportate mai departe în ţările Europei de
Apus, iar multe mărfuri (postavuri, îmbrăc ăminte, podoabe) din Franţa, Germania, Italia, Cehia şi din
alte ţări, prin Transilvania, erau aduse în Moldova şi în Ţara Românească.
O altă direcţie a comerţului extern al ţărilor române era orientată spre oraşele din Polonia şi Ucraina –
Lvov, Cracovia, Kiev, Sniatin, Cameniţa. Spre aceste regiuni se exportau mai ales boi, export care
aducea un mare venit Moldovei. Dimitrie Cantemir ne spune că anual sînt mînate prin Polonia spre
Danţing peste patruzeci de mii de capete de boi, "şi de acolo sub nume de vite poloneze sînt vîndute în
ţările vecine". Încă din secolul al XVI-lea, mari exportatori de vite cornute mari în Polonia şi
Transilvania au fost domnii Moldovei Petru Rareş , Alexandru Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa, Iancu Sasul ş
. a. Veniturile domniei de pe urma comerţului cu vite pot fi apreciate după cifrele de vînzări din epocă.

Export Import

Imperiul Otoman Grîne, oi, vite, Mirodenii

miere

NU în I/O, alte Porci vin porumb

direcții echilibrat
 Polonia Vite mari cornute, în Postavuri, metale şi produse meşteşugăreşti (coase, cuţite,
deosebi boi cuie, blănuri, podoabe din aur şi argint)

Europa Centrala și Sarea Obiecte din metale prețioase, țesături, aarticole de lux
de Apus

Veneția Ciara Țesături fine, dantele, sticlă

Anglia, Olanda Cenușa de potasiu postavuri

Rusia Blănuri

Izvoarele nu permit stabilirea balanțelor comerciale, dar din cantitatea enormă de monedă străină care
circula în țările române și cu care se achita haraciul se deduce că exporturile întreceau importurile,
iar tranzitul aducea beneficii substanțiale. Această situație a permis țărilor române sa plătească
impozitele Porții dar nu duc la progres economic.
Comerțul extern nu răspundea necesităților și posibilităților. Blocând porturile de la Dunăre și Marea
Neagră și transformându-le în porturi militare, turcii au blocat drumurile comerciale vechi.
Orientarea forțată a comerțului spre IO a determinat decăderea unor târguri și orașe
Domnii români erau cointeresaţi şi în prosperarea comerţului de tranzit, aşezarea geografică a ţărilor
române contribuind la dezvoltarea acestuia. Domnii şi vistieria aveau mari venituri de la negustorii care
treceau prin ţările române.
Pe această cale, se acumulau mari rezerve de bani, fapt ce avea o importanţă deosebită pentru ţările
române, care în perioada vizată nu băteau monedă proprie decît în cazuri foarte rare. Atare monede au
bătut Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Vodă, Ioan-Vodă cel Viteaz, Ştefan Răzvan, Ieremia Movilă,
Eustratie Dabija-Vodă , Mihnea al IlI-lea.
 Însă monedele locale în perioada dată n-au jucat, practic, nici un rol în circulaţia monetară a
ţărilor române, rolul principal revenind monedelor străine din aur şi argint (ducaţi, taleri, zloţi,
potronici, accele, groşi, polugroşi etc.) bătute în Polonia, Imperiul Otoman, Ţările de Jos, statele italiene
şi în alte ţări. În acest răstimp, circulaţia monetară a fost determinată atît de suzeranitatea otomană , care
a generat fenomenul împrumutului de către domnie a banilor de la cămătarii greci, cît şi de "revoluţia
preţurilor", care a dus la devalorizarea monedei.
Aşadar, economia ţărilor române s-a dezvoltat şi în condiţiile suzeranităţii otomane, evoluţia fiind
ascendentă începînd cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea – prima jumă tate a secolului al XVIII -
lea, cu excepţia Moldovei, unde din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea se observă o decădere
economică.

TEMA 6. SITUAȚIA POLITICĂ EXTERNĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE

ÎN SEC. AL XVII-LEA – ÎNC. SEC. AL XVIII-LEA
PLAN:
I. Impactul rivalității polono-austro-turce asupra Țărilor Române în prima treime a secolului al
XVII-lea
II. Țările Române în timpul lui Gheorghe I Rakoczy, Matei Basarab și Vasile Lupu. Politica
externă a Țărilor Române în anii 50 ai sec. al XVII-lea
III. Raporturile politice româno-habsburgice în a II-a jum. a sec. al XVII-lea
IV. Noua orientare politică externă a Țărilor Române: pro-rusă în a II-a jum. a sec. XVII - înc.
sec. XVIII
În istoria politică a Țărilor Române sec. al XVII-lea a fost o perioadă de mari eforturi în vederea:
∙ menținerii pozițiilor în conjunctura politică internațională; ∙ tentativelor de redobândire a
independenței.
Situația politică i-a determinat pe unii domni să recurgă tot mai des la politica echilibrului de forțe,
politică devenită tradițională.

I. Impactul rivalității polono-austro-turce asupra Țărilor Române în prima treime

a secolului al XVII-lea
 Evenimentele din anul 1600, căderea lui Mihai Viteazu a constituit motiv pentru acutizarea rivalității
dintre marile puteri ale timpului: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Regatul Poloniei, care luptau
pentru supremație politică în spațiul românesc.
 Prin revenirea lui Ieremia Movilă la tronul Moldovei și ocuparea tronului Țării Românești de către
Simion Movilă, se creează o uniune dinastică susținută de coroana polonă și acceptată de Poartă.
La începutul anului 1602, Simion Movilă primește ordinul sultanului de a părăsi Țara Românească.
Candidatul susținut de către IO era Radu Mihnea. Acesta nu primise ajutorul efectiv al Porții, dar nici
nu era împiedicat în venirea la tron. Radu Mihnea reușește să-și supună Oltenia, întitulându-se Domn
(februarie 1602), dar este înfrânt de către Simion Movilă.
Ieremia Movilă intervine în favoarea fratelui pe lângă:
∙ Regele polon;
∙ Sultan.
cu rugămintea de a-l lăsa Domn al Țării Românești „fratele nostru n-a mers în această domnie fără
voia, Măriei voastre, ci Măria Voastră a binevoit de a trimite ceaușii voștri cu scrisori către Regele
Poloniei, cerându-i să trimită oștile sale ca să-l alunge pe acel dușman al Măriei Voastre, pe Mihai
Voievod, iar dacă-l va alunga să așeze pe scaun pe fratele nostru”.
Simion Movilă nu va reuși să se mențină în tron. Deoarece și Habsburgii, caută să impună candidatul
lor. Momentul potrivit apare în momentul în care în iulie 1602, Sigismund Bathory, abdică pentru
ultima oară.
Transilvania va fi cedată generalului Gheorghe Basta, care la susținut pe – Radu Șerban, fost mare
păharnic în sfatul domnesc al lui Mihai Viteazu.
∙ Radu Șerban (1602-1611), susținut de boierii Buzești și de trupe austriece, intră în Țara
Românească și-l detronează pe Simion Movilă. Simion Movilă se retrage în Țara Moldovei, sperând să
revină în tronul ȚR. La 10 decembrie 1603, Rudolf al II-lea îl recunoaște pe Radu Șerban – Domn al
ȚR.
Ieremia Movilă va primi ordinul sultanului să-și susțină fratele, dar totodată este: ▪ înștiințat de către
Radu Șerban că el a devenit Domn „din mila lui Dumnezeu” și... din voia împăratului Rudolf al II-
lea (1576-1611) ▪ întrebat dacă este binevoitor împăratului, dacă nu, el are mulți oameni dornici să
lupte.
 Primejdia unei invazii habsburgice plana asupra Moldovei încă din primăvara 1602, fiind încurajată
de către boierii moldoveni pribegi și de câțiva pretendenți aflați în Transilvania.
 Rudolf al II-lea hotărăște să se mulțămească cu succesele obținute: ∙ Transilvania,
∙ Țara Românească.
 Ideea unei expediții a IH împotriva Moldovei a fost respinsă, deoarece: ▪ Polonezii „se vedeau
îndreptățiți la acea provincie, fiind gata a-și apăra dreptul și cu armele”. Polonia se abținea de la o
expediție în Țara Românească, deoarece: prin hotărârea seimului din 1603, polonezii se mulțămesc doar
cu menținerea pozițiilor în Moldova;
∙ IH până în 1606 s-a aflat în război cu IO; Împăratul nu-și dorea un conflict deschis cu Polonia;
∙ în Transilvania și Țara Românească poziția nu era definitiv întărită.
 IH își consolidează pozițiile în Transilvania instaurând o dominație efectivă habsburgică, care era
apreciată ca una mai grea ca cea otomană, din cauza presiunii religioase asupra reformaților și
ortodocșilor.
 Dar o parte a nobilimii ungare grupată în jurul lui Moise Szekely (aprilie 1603) susținută de trupe
turco-tătare, se ridică la luptă împotriva habsburgilor, dar este înfrântă de trupele imperiale și
muntene.
 O nouă mișcare antihabsburgică începe în toamna anului 1604, condusă de Iștvan Bocskay, care
fusese numit de către sultan, principe al Transilvaniei. În februarie 1605, nobilimea și secuii îl aleg
pe acesta principe. În istoriografia europeană se consideră că acest pas al Porții a cauzat încheierea
păcii între IO și IH.
 Principele Transilvaniei comunică lui Ieremia Movilă că va cere Porții să-l readucă pe Simion Movilă
în tronul Țării Românești, acțiune dublată și de către Ieremia. Ca rezultat:
∙ la 23 aprilie 1605, sultanul răspunde favorabil pentru numirea lui Simion, dar cu condiția, că acesta
va participa cu oaste în susținerea lui Iștvan Bocskay în Transilvania.
∙ la 3 mai 1605 Radu Șerban va trimite o solie la Poartă, care obține interzicerea lui Simion de a trece în
Țara Românească;
∙ la 12 mai 1605, o nouă poruncă a sultanului prin care i se ordona lui Ieremia Movilă ca în drum spre
Transilvania să treacă prin Targoviște.
 În opinia lui Șt. Andreescu (1987), politica oscilatorie a Porții atestă „încrederea fragilă de care se
bucura la Poartă Domnul Radu Șerban”.
 La 2 iulie 1605, se știa că Simion Movilă a încercat să intre în Țara Românească, dar nu a reușit.
Aceasta l-a determinat pe Radu Șerban să se apropie de Principele Transilvaniei. În urma
negocierilor, la 6 august 1605, este încheiat un tratat conform căruia:
∙ domnul muntean jura credință principelui și jura să fie „prieten prietenilor și dușman dușmanilor”
acestuia și să retragă oastea munteană din Transilvania. ∙ transilvănenii se obligau să-l determine pe
Simion Movilă să renunțe la atacurile asupra Țării Românești; îi promit domnului muntean sprijin
diplomatic la Poartă și azil politic în Transilvania.
 Ca rezultat: sultanul, în octombrie 1605, cere lui Simion Movilă să se retragă de la hotar cu Țara
Românească. Deci, alianța cu Transilvania a întărit poziția lui Radu Șerban.
 Situația Țării Moldovei și a lui Ieremia Movilă se caracterizează în felul următor: ∙ Relațiile cu
Polonia sunt favorabile, cu toate că domnul nu satisfăcea întru totul pretențiile polonezilor. Prezența
trupelor de mercenari poloneze, care staționau pe teritoriul Moldovei, destabiliza situația.
∙ Relațiile cu Țara Românească tensionate datorită intervențiilor.
 Măsurile politice erau îndreptate spre menținerea raporturilor încordate între marile puteri, pentru
a nu le permite implicarea în treburile Țării Moldovei.
 La sfârșitul lunii iunie 1606 Ieremia Movilă moare. Moartea acestuia a marcat începutul unei
perioade complicate în istoria Moldovei.
În opinia lui V. Ciobanu (1994), situația creată a fost utilizată de către Poartă pentru a distruge
sistemul suzeranității colective polono-otomane asupra Țării Moldovei.
 Conform izvoarelor, la 4 august 1598, sultanul recunoștea domnia ereditară în familia lui Ieremia
Movilă. Sultanul va acorda tronul, fiului acestuia Constantin Movilă. Această decizie a nemulțămit o
parte a boierimii din Țara Moldovei și nobilimea poloneză.
 În ultimă instanță, însemnele domniei au fost primite de Simion Movilă în 1606. Diplomația poloneză
va protesta în decursul anului 1607. Domnia acestuia n-a fost de durată. În septembrie 1607, Simion
este otrăvit.
 Moartea acestuia a declanșat o perioadă de lupte interne. Deoarece aceste lupte au fost purtate la
inițiativa celor două văduve Movilă, Elizaveta (soția lui Ieremia) și Margareta (soția lui Simion), N.
Iorga numește această perioadă „războiul celor două cumnate”.
 În Moldova:
∙ Margareta va reuși să-l instaleze la tron pe Mihail (septembrie noiembrie 1607) care va fi recunoscut
de către otomani. ∙ Elizaveta, nemulțămită de această numire, se adresează celor 2 gineri ai ei din
Polonia, Ștefan Potoscki și Mihail Wishneweski, după ajutor. La sfârșitul lunii noiembrie aceștia intrau
cu trupe în Moldova și-l instalau pe Constantin (fiul lui Ieremia) la tronul Moldovei (1607-1611),
confirmat și de sultan în martie 1608.
 Transilvania la 23 iunie 1606 încheie pacea de la Viena cu habsburgii. Conform tratatului:
∙ este restabilită independența Transilvaniei și a Partium-ilui; ∙ principele își extinde autoritatea și asupra
unor comitate, cu condiția, că dacă moare fără urmași, acestea din urmă revin Habsburgilor.
 La începutul anului următor – 1607, Iștvan Bocskay moare, fiind otrăvit de către imperiali.
 Dieta îl alege principe pe Sigismund Rakoczy (1607-1608) care nu este recunoscut de către
Habsburgi.
 Tronul Transilvaniei va fi ocupat de către Gabriel Bathory (1608- 1613), care:
∙ a semnat în mai 1608 un tratat cu Țara Românească, având o atitudine ostilă față de Radu Șerban.
∙ A încercat să-l atragă pe Constantin Movilă, care de asemenea era în opoziția lui Radu Șerban (care-l
susținuse pe Mihail). Ca rezultat este încheiat un tratat care asigura alianța și prietenia. În pofida
acestui tratat raporturile moldo-transilvănene rămân tensionate, deoarece principele pretindea la un
tribut promis de către Țara Moldovei.
 În condițiile în care relațiile cu Transilvania se agravează, Constantin Movilă se apropie de Radu
Șerban, care va găsi azil politic în Moldova când va fi amenințat de către Gabriel Bathory, Radu Șerban
va reuși să se întoarcă în tronul Țării Românești, invadând în iunie 1611 Transilvania, zdrobindu-l la
Brașov pe Gabriel Bathory.
 Evenimentele din Țările Române neliniștesc Poarta, care este hotărâtă să i-a măsuri.
1. În scaunul Țării Românești , în toamna anului 1611, este adus Radu Mihnea.
2. În scaunul Moldovei, fără a consulta polonezii, este adus Ștefan II Tomșa (1611-1615).
 Sultanul înțelegea că această măsură va nemulțămi Polonia. Poarta va lămuri Poloniei de ce a fost
necesar ca să fie înlăturat Constantin Movilă care căzuse victimă a uneltirilor boierești. Constantin
Movilă se retrage în Polonia. Poarta va cere extrădarea pribegilor, conform prevederilor tratatului din
1607.
 Așadar, începând cu toamna 1611, poziția Porții în Țările Române s-a întărit. În Țara Românească
Radu Mihnea încheie un tratat cu principele Transilvaniei prin care s-au obligat să se ajute reciproc
împotriva oricăror dușmani, în afară de otomani.
 În Moldova Ștefan II Tomșa începe efectiv domnia în 1612. Problema externă de bază era
reglementarea relațiilor cu Polonia. În urma negocierilor (8 octombrie 1612) a fost încheiat un tratat
moldo-polon care prevedea:
∙ Domnul Moldovei va acorda toată fidelitatea și devotamentul regelui polon și republicii; ∙ Domnul va
depune toate eforturile pentru a menține pacea între rege, și sultan, hanul Crimeii; ∙ Cetatea Hotinului
rămânea Poloniei, soarta ei trebuia să fie hotărâtă de rege și sultan; ∙ Despăgubirea polonezilor și a
moldovenilor care au avut de suferit în urma operațiunilor militare;
∙ Domnul Moldovei urma să elibereze din prizonierat pe Ștefan Potoschi (ginere Ieremia Movilă) și pe
alți nobili polonezi care se aflau în Moldova;
∙ Domnul va trimite oamenii săi la Seimul polonez pentru a depune jurământul de fidelitate din partea
domnului;
∙ Libertatea comerțului.
 Acest tratat nu a asigurat liniștea între cele 2 țări, Ștefan, fiind învinuit la Poartă că nu menține
relațiile de bună vecinătate cu Polonia.
 Pentru legăturile sale cu Habsburgii, Gabriel Bathory cade în dizgrație și la tronul Transilvaniei este
ridicat Gabriel Bethlen. În octombrie 1613, (până 1629) el este ales principe de către dietă. Domnii
Moldovei și ai Țării Românești se grăbesc să încheie alianță cu Transilvania , obligându-se „să
trăiască ca frații”.
 Situația aceasta determină Poarta la 1 iulie 1614 să emită o ahidname prin care încă o dată: ∙ se
confirmă autonomia Transilvaniei;
∙ se interzicea domnilor Moldovei și Țării Românești să procure cetăți în Transilvania; ∙ în cazul în care
domnii Moldovei și Țării Românești se vor răscula, ei să nu fie adăpostiți în Transilvania.
 Principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen întreprinde câteva expediții împotriva Habsburgilor, fiind
încheiate tratate cu aceștia în 1615 și 1617 prin care erau retrocedate unele posesiuni ale Transilvaniei.
 Regele Poloniei, nu se decide să intervină direct în Țara Moldovei, de aceea neoficial susține
expediția doamnei Elizaveta Movilă (1615), pentru a-l instala pe fiul ei Alexandru (Constantin fusese
omorât de tătari în 1612). Expediția are succes. Ștefan II Tomșa este alungat din Moldova, Alexandru
devenind Domn (noiembrie 1615-iulie 1616).
 Revenirea Movileștilor în tronul de la Iași a fost apreciată de Poartă drept încălcarea dreptului ei de a
numi Domni în Țara Moldovei. Poarta hotărăște numirea în tronul Moldovei al lui Radu Mihnea.
 În vara anului 1616 este întreprinsă această schimbare. Elizaveta și Alexandru nu reușesc să se retragă
din Moldova. Movileștii sunt luați prizonieri de către turci și tătari.
 Astfel, partida polonofilă este înlăturată de la guvernare. Domnul Radu Mihnea nu întreprinde
măsuri împotriva boierilor propoloni, dimpotrivă le acordă o atenție deosebită:
∙ Restituie satele confiscate boierilor hicleni față de Ștefan Tomșa; ∙ Face donații din domeniul
domnesc;
∙ Îi atrage în conducerea țării;
∙ Nu-i decapitează pe boierii adepți ai Movileștilor, ci îi răscumpără de la turci.
 Aceste acțiuni au determinat marea boierime să colaboreze cu el (Caproșu 1962) și îl determină pe
Miron Costin să susțină că poate fi numit Radu cel Mare.
 Radu Mihnea a normalizat și relațiile cu Polonia. La 12 septembrie 1616 (??) reprezentanții
Domnului Moldovei semnau un tratat cu reprezentanții regelui Poloniei lângă localitatea Braha (pe
Nistru) care prevedea că Domnul:
• ∙ peste 20 săptămâni, prin solii săi, va depune jurământ de credință regelui Poloniei;
• ∙ va depune eforturile necesare pentru menținerea păcii între regele polon, și sultan și han;
• ∙ nu va permite tătarilor să treacă prin Moldova;
• ∙ va înceta tulburările de la hotarul cu Polonia;
• ∙ va asigura libera trecere a solilor și agenților poloni în Imperiul Otoman;
• ∙ va asigura libertatea comerțului;
• ∙ va asigura libertatea religiei catolice în Moldova, episcopul catolic de Bacău își va păstra
veniturile și jurisdicția lui;
• ∙ va elibera prizonierii;
• ∙ Polonezii promiteau restituirea Hotinului.
 Răgazul pașnic nu a fost de durată. În primăvara anului 1617, o oaste otomană se apropia de hotarele
Poloniei. Oastea poloneză sub conducerea hatmanului Stanislav Zolchievschi, care se afla în Ucraina
pentru reprimarea revoltei cazacilor, se apropia de Nistru. Conflictul cu Poarta nu era dorit de polonezi,
de aceea Hatmanul s-a străduit să evite conflictul deschis, începând negocieri cu turcii.
 Negocierile s-au finalizat la 22 septembrie 1617 cu semnarea unui tratat polono-otoman. În tratat se
constată că pacea între cele 2 părți a fost stricată „din pricina cazacilor și tătarilor”, de aceea:
• ∙ Hatmanul va depune toate eforturile pentru a împiedica incursiunile cazacilor în posesiunile
otomane;
• ∙ Polonezii nu vor ataca Transilvania, Țara Românească și Moldova;
• ∙ Polonezii nu vor susține pretendenți în tronurile române;
• ∙ Polonezii vor trimite tătarilor darurile obișnuite;
• ∙ Turcii promiteau că tătarii nu vor ataca Polonia;
• ∙ Turcii promiteau că negustorii poloni vor fi liberi să meargă în posesiunile otomane, inclusiv
în Moldova, țara Românească și Transilvania, plătind vama obișnuită;
• ∙ Turcii promiteau că aceste trei țări nu vor ataca Polonia.
 La începutul lunii februarie 1619, Radu Mihnea este mazilit și în Moldova este numit croatul catolic
Gaspar Grațiani, în favoarea căruia se pronunțaseră habsburgii. Curtea imperială a văzut în această
schimbare un eventual succes, care deschidea perspectiva realizării obiectivelor politice la Dunărea de
jos. (Ciobanu 1994).
 Domnul Moldovei insista pe lângă imperiali, poloni și Poartă cu scopul de deveni stăpânul
Transilvaniei și Țării Românești. Conform unui izvor, Gaspar Graziani a promis coroanei polone că va
supune cele trei țări polonezilor, dar cu condiția ca în timpul vieții să le conducă singur. Planurile
acestuia suferă eșec. În august 1620 domnul Moldovei era mazilit, iar la 2 septembrie firmanul ajunsese
la Iași, ceea ce a servit semnal pentru revoltă.
 Scaunul Moldovei a fost dat lui Alexandru Iliaș care a fost adus cu ajutorul unei oștiri de 80 mii
oșteni. Încercarea polonezilor de a opune rezistență a suferit eșec lângă satul Țuțora. Hatmanul
Zolchievski a căzut în luptă, iar Gaspar Graziani a fost omorât de boierii săi.
 În anul 1621 otomanii în frunte cu sultanul întreprind o expediție împotriva polonezilor. În octombrie
1621, la Hotin este semnată pacea polono-otomană, conform căreia: ∙ Regele se obliga să restituie
Hotinul;
• ∙ S-a decis să fie alese 2 persoane din ambele părți pentru delimitarea hotarelor;
• ∙ Cazacii să fie opriți de a mai provoca daune posesiunilor otomane;
• ∙ Regele să fie prieten prietenilor și dușman dușmanilor Porții;
• ∙ Turcii vor pune în Moldova un domn „care să fie prieten polonilor și care să contribuie la
menținerea păcii”;
• ∙ Tătarii nu vor mai ataca Polonia, iar când vor fi chemați vor merge în serviciul regelui, fără a
provoca daune.
”Poarta se obligă pași să nu pună, Polonia se obligă cu osti să nu mai umble...”
 Întorcându-se din expediție sultanul îl numește la tronul Țării Moldovei pe Ștefan II Tomșa (1621-
1623) cu viziuni antipolone. Opțiunea politică a Domnului s-a schimbat după unele pierderi teritoriile
ale Moldovei în favoarea Imperiul Otomoan. Reni și câteva sate din jur au fost rupte din teritoriul
Moldovei. Polonia nu a fost receptivă la apropierea Domnului Moldovei de Polonia, dorind să-l aducă la
tron pe Petru Movilă.
 Tratatul polono-otoman a fost reînnoit în anul 1623.
 Ștefan II Tomșa este mazilit în 1623. La tronul Moldovei este adus Radu Mihnea, iar în tronul
Munteniei a rămas fiul acestuia Alexandru Coconul. De altfel această unire dinastică este observată și
în semnarea actelor externe.
 După moartea lui Radu Mihnea în 1626, scaunul Moldovei a fost dat lui Miron Barnovschi, fiind
nepotul unei surori a lui Ieremia Movilă își zicea Movilă. Domnul a promovat o politică de echilibru,
favorabilă polonilor.
• ▪ Căsătoria lui Miron Barnovschi cu fiica nobilului polonez Maximilian Przerebski (1626),
• ▪ primirea ingineratului polon (1628-1629 ),
• ▪ prestarea jurământului de credință regelui
• ▪ și uneltirile principelui Transilvaniei,
a condus la mazilirea Domnului (iulie 1629) și retragerea lui în Polonia.
 Urmează:
• ∙ Alexandru Coconul (august 1629- aprilie 1630);
• ∙ Miron Barnovschi încearcă să ocupe tronul (înc. 1630) și este respins de Lupu Coci;
• ∙ Moise Movilă (1630.1631; 1633-1634);
• ∙ Fostul domn Miron Barnovschi atras în cursă, vine la Istanbul sperând că-i va fi acordat tronul,
dar este omorât;
• ∙ Scaunul Moldovei este ocupat de Vasile Lupu.
 AȘADAR, primele decenii ale secolului al XVII-lea au prezentat în sine ani de luptă deschisă și
diplomatică între cele trei mari puteri ale timpului pentru influență în țările române. Aceste conflicte
au creat o instabilitate politică sporită în Țările române. În scaunul Moldovei au fost 19 domni, țării
Românești 15 domni.
 La începutul deceniului al IV-lea al secolului al XVII-lea, Poarta reușește să-și impună controlul
asupra celor trei țări românești.

II. Țările Române în timpul lui Gheorghe I Rakoczy, Matei Basarab și Vasile Lupu.
Politica externă a Țărilor Române în anii 50 ai sec. al XVII-lea.
 Tronul Transilvaniei, la sfârșitul anului 1630, este dat lui Gheorghe I Rakoczy (1630-1648). Deja de la
începutul anului 1631, el a ripostat trupelor habsburgice care au încercat să ocupe câteva comitate ale
Transilvaniei. Trupele imperiale au fost zdrobite și pacea a fost restabilită prin tratatul din 3 aprilie
1631.
 În anul 1632, Gheorghe I Rakoczy a sprijinit venirea lui Matei Basarab din Transilvania în Țara
Românească. În octombrie 1632, Matei Basarab reușește să înfrângă opoziția boierească și să devină
domn. El a recunoscut domn și de Poartă, dar recunoașterea l-a costat o călătorie la Istanbul, unde a fost
confirmat în scaun, dar cu un preț foarte mare. În afară de sumele plătite pentru obținerea bunăvoinței
marilor demnitari otomani, haraciul țării a sporit de la 45 000 la 130 000 de taleri.
 În Moldova, ca rezultat al mișcării antigrecești, îndreptate împotriva lui Alexandru Iliaș (1631-1633),
ultimul părăsește țara și se retrage în Imperiul Otoman. Boierii moldoveni, apreciind rolul de frunte al
lui Vasile Lupu în mișcarea împotriva lui Alexandru Iliaș, îl aleg în scaunul domnesc de la Iași. Dar
Vasile Lupu, apreciind situația creată, care nu era în favoarea lui, a refuzat domnia Moldovei. Într-
adevăr, în vara anului 1633, erau mai mulți pretendenți la scaunul Moldovei.
 Miron Barnovschi, retras în Polonia și care, în opinia lui A. Golimaș, „chiar manevrase răscoala
din Moldova” din anul 1633.
 Moise Movilă, care se afla la Constantinopol.
  Neagu-Vodă, o rudă a lui Matei Basarab.
 Vasile Lupu s-a alăturat acelor boieri care l-au preferat pe Miron Barnovschi. Ultimul, sosind în
capitala otomană pentru a fi confirmat în scaun, a fost executat. Tradiția istorică expusă în cronica lui
Miron Costin îl învinuiește de acest rezultat tragic pe Vasile Lupu. Dar izvoarele istorice nu confirmă
acest fapt.
 Un martor ocular al acelor evenimente, într-o depeșă adresată principelui transilvănean, scria destul de
clar că sultanul „a dat poruncă să fie ucis Miron Barnovschi” și că „toate acestea le-a pus la cale Moise-
Vodă cu muftiul și cu Bostangi-pașa”. După executarea lui Miron Barnovschi, în scaunul Moldovei este
numit Moise Movilă. Dar domnia acestuia a fost de scurtă durată.
 În primăvara anului 1634, domnia Moldovei este dată de către sultan lui Vasile Lupu. Venirea
lui Vasile Lupu în scaunul de la Iași a coincis cu un moment de tensiune între Imperiul Otoman și
Polonia, însă în vara anului 1634 situația s-a ameliorat, între cele două părți începându-se negocierile
de pace, în care s-a implicat și domnul Moldovei. În toamna anului 1634, la Istanbul a sosit solul polon
Krasinski, care a pretins dreptul polonilor de a-l alege pe domnul Moldovei, drept de care ei dispun în
virtutea unui vechi obicei. Însă pretențiile polonilor au fost respinse categoric, tratatul prevăzând ca:
∙ locuitorii Moldovei și ai Țării Românești să nu provoace pagube Poloniei, ∙ Polonia să nu aducă daune
țărilor române și „dacă unii din Moldova ori Țara Românească se vor adăposti în Polonia, apoi vor
veni pe o cale oarecare și vor tulbura țara și vor face răutăți, aceștia să fie predați când vor fi ceruți”. 
În aprecierea lui T. Gemil (1979), „tratatul din 1634 a consfințit succesul definitiv al Porții în
rivalitatea ei cu Polonia pentru exercitarea controlului în țările române”.
 Raporturile lui Vasile Lupu cu Matei Basarab sunt destul de echilibrate.  I etapa: echilibrate -
aprilie 1634, când se afla la Istanbul, Vasile Lupu și solii lui Matei Basarab au încheiat o alianță verbală,
iar mai târziu cei doi domni au schimbat și „scrisori de credință”.
 II etapa - in vara anului 1634 relațiile dintre cei doi domni se înrăutățesc. În aceste condiții, Matei
Basarab începe negocierile cu Gheorghe I Racoczy. În martie 1635, principele propunea domnului
muntean un tratat care prevedea prietenia și bunăvoința dintre cele două țări, principele îl va ajuta pe
Matei Basarab împotriva tuturor dușmanilor, inclusiv și „împotriva voievozilor străini, după puterea
noastră”, cu excepția sultanului. Încercarea domnului muntean de a transforma alianța dată într-o alianță
antiotomană a eșuat.
 O direcție importantă a politicii externe a lui Vasile Lupu au fost acțiunile de înlăturare a lui Matei
Basarab și de obținere a scaunului Țării Românești.
∙ primă încercare a fost făcută deja în vara anului 1635, când, având încuviințarea Porții („Poarta i-a
trimis (lui Lupu-Vodă) steagul Țării Românești”)), Vasile Lupu intenționează să intre cu trupe în
Muntenia, dar intenția nu este realizată și, în cele din urmă, el se împacă cu Matei Basarab.
∙ În toamna anului 1637, Vasile Lupu face o nouă încercare de a supune Țara Românească. Având din
nou permisiunea și angajamentul Porții de a-l susține din punct de vedere militar, trupele moldovene
intră în Țara Românească, dar nu desfășoară operații de amploare, așteptând intervenția hotărâtă a
Porții. Dar Poarta nu mai intervine. Dimpotrivă, sultanul poruncește celor doi domni să se împace.
Modificarea opiniei sultanului se datorează sumelor mari de bani cu care Matei Basarab a reușit să
cumpere bunăvoința marilor demnitari de la Poartă.
 În timpul acestui conflict, Gheorghe I Rakoczy s-a aflat de partea domnului muntean, dar trupele
trimise în Țara Românească au ocupat o poziție de expectativă. Relațiile lui Vasile Lupu cu principele
rămân foarte tensionate până în august 1638, când Gheorghe I Rakoczy intervine ca mediator între
domnul Moldovei și cel al Țării Românești. Dar pretențiile reciproce au dus la eșecul negocierilor de
pace moldo-muntene.
 În acest context, Vasile Lupu continuă negocierile cu Gheorghe I Rakoczy și pe 29 septembrie 1638 el
încheie cu principele un tratat de alianță. Tratatul:
∙ sublinia credința ambilor față de sultan;
∙ obligația principelui de a nu face nici un rău domnului Moldovei și țării sale;
∙ de a-l ajuta împotriva tuturor dușmanilor cu excepția Porții, dar cu remarca „Vasile Lupu să nu
pornească fără știrea și consimțământul nostru nici un război împotriva lui Matei Basarab”.
 Ultima clauză exprimă tendința principelui de a-l susține pe Matei Basarab. Solia munteană ce
purtase negocieri cu Gheorghe I Rakoczy a reușit să încheie tratatul de alianță, dar cu condiția acceptării
dependenței lui Matei Basarab, care se învoise să plătească „prietenia” cu 5 000 florini, să-i dea plocon
un cal frumos cu hamuri demne de principe...
 Succesul diplomatic înregistrat de Vasile Lupu în relațiile cu Gheorghe I Rakoczy precum și avizul
favorabil al Porții l-a determinat pe Vasile Lupu să pretindă din nou la tronul muntean:
∙ În noiembrie 1639 trupele lui Vasile Lupu treceau în Țara Românească. Domnul era încrezut în succes,
astfel încât se întitulează „Domn al Moldovei și Țării Românești”. Tentativa și de această dată suferă
eșec. Sultanul la insistența unor înalți demnitari otomani plătiți de Matei Basarab, refuză să-l susțină pe
Vasile Lupu.
 La începutul anilor 40 ai sec. al XVII-lea, Vasile Lupu intervine în negocierile ruso-otomane, în
vederea soluționării conflictului din cauza cetății Azov ocupată de cazaci în anul 1637. Încercările
otomanilor de a retroceda cetatea pe cale diplomatică sau militară au eșuat. În februarie 1642 Vasile
Lupu primea ordinul de a media negocierile pentru a –l determina pe țar să evacueze cazacii din cetate.
Conform unor surse, în caz de reușită, lui Vasile Lupu i se promitea domnia pe viață a Moldovei și
Țării Românești.
 Unele izvoare narative, apoi o parte a istoriografiei prezintă cedarea Azovului ca un succes
diplomatic al lui Vasile Lupu. În realitate, în ianuarie 1642, la Moscova se hotărâse retrocedarea
Azovului. Misiunea de a anunța Poarta i-a fost acordată de către țar lui Vasile Lupu. Necunoscând
adevărata stare de lucruri Poarta a considerat că acest succes s-a datorat domnului moldovean. Vasile
Lupu în zădar a așteptat însă ca Poarta să-și onoreze promisiunea de a-i acorda domnia Țării
Românești.
 Impus de situație, după negocieri , în toamna anului 1644, între cei 2 domni a fost semnat tratatul de
pace care a pus capăt îndelungatului conflict între ei.
 Către anul 1645, Vasile Lupu reușește să aplaneze conflictul cu Polonia care se considera suzerana
Moldovei. Căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria cu principele lituanian luteran Jan Radziwill și
cununia acestora de către Petru Movilă după obiceiul ortodox a constituit un succes remarcabil al
diplomației Moldovei.
 În aprilie 1645, otomanii încep un război cu Veneția pentru cucerirea insulei Creta. În acest context
unele state europene se decid să formeze o Ligă antiotomană la care să fie atrase și țările române.
Vasile Lupu și Matei Basarab au susținut această idee.
 Proiectul nu a fost realizat, deoarece:
• ∙ în iulie 1646 Adunarea senatorilor din Polonia s-a pronunțat împotriva unui război antiotoman;
• ∙ în octombrie 1646 seimul nobililor polonezi de asemenea s-a pronunțat împotriva războiului;
 • ∙ regele Vladislav al IV-lea a fost învinuit de acțiuni ilegale prin faptul că a recrutat la oaste și i
s-a cerut să demobilizeze oastea.
 În anul 1648, în legătură cu începutul luptei cazacilor conduși de Bogdan Hmelnițchi pentru a ieși
de sub suzeranitatea Poloniei, situația Moldovei s-a agravat. Inițial Domnul Moldovei a fost aliat al
regelui, ceea ce a provocat nemulțămirea cazacilor și tătarilor.
 În toamna anului 1648, un detașament de tătari, întorcându-se dintr-o expediție de pradă în Polonia au
atacat regiunile periferice ale Țării Moldovei, iar ca acțiune de răspuns Vasile Lupu a atacat tătarii,
acțiune ce a complicat relațiile moldo-tătare. Promisiunea de a acorda unele sume de bani nu a fost
acceptată de tătari. La începutul lunii ianuarie 1649 Moldova este atacată de circa 2000 tătari, fiind
prădată până la Iași. Acțiunea de răspuns a lui Vasile Lupu s-a soldat cu succes. Cu toate că acesta
avea dreptul acordat de sultan de a se apăra de tătari, unele izvoare susțin că această acțiune a Domnului
Moldovei a nemulțămit sultanul.
 Tătarii au cerut retrocedarea prizonierilor, apoi în cooperare cu cazacii în august 1650 au atacat
Moldova. Ruinarea Țării îl determină pe Vasile Lupu să negocieze cu Bogdan Hmelnițchi, hotărându-
se:
∙ Vasile Lupu își va da în căsătorie fiica Ruxanda fiului lui Bogdan, Timofei;
∙ Vasile Lupu promitea hatmanului să fie „cu el în prietenie veșnică și dragoste și împotriva oricărui
neprieten va sta cu el, ajutându se unul pe altul”,
∙ Vasile Lupu să nu facă nici o tocmire cu polonii și să nu aibă nici un gând rău asupra oștii zaporojene.
 Semnarea tratatului de alianță cu Bogdan Hmelnițchi l-au plasat pe Vasile Lupu în poziție
nefavorabilă față de Poartă, Polonia, Țara Românească și Transilvania. De aceea Vasile Lupu a
încercat să tărăgăneze această căsătorie.
 La 10 noiembrie 1650, regele polon propune senatorilor să acorde indigenatul polon lui Vasile Lupu,
ceea ce va duce la ruperea relațiilor cu Bogdan Hmelnițchi, propunere acceptată la 24 decembrie când
Vasile Lupu este primit „sub apărarea polonă”. Această măsură nu a asigurat securitatea lui
Vasile Lupu.
 După promisiunea lui Bogdan Hmelnițchi de a trimite 100 000 de pețitori, în august 1652 Moldova a
fost invadată, situație ce-l va impune pe Vasile Lupu să dea fiica în căsătorie. Situația lui Vasile Lupu s-
a complicat atât pe plan extern, dar și intern. Situația Ruxandei era de asemenea complicată. Unul din
ziarele timpului „Gazette de France” din 15 noiembrie 1652 scria: „fiul generalului Hmelnițchi, Timuș,
deja de 2 ori și-a bătut tânăra soție, fiica domnului moldav, reproșându-i purtarea nedemnă cu
marele vizir, încă în timpul când era ostatecă la Serai și voia cu ajutorul lui să obțină libertatea. Dar
tatăl tânărului Hmelnițchi, dorind să mențină relații cu tatăl miresei, își reține fiul de la comportare
nedemnă cu soția”.
 Boierimea moldoveană nemulțămită de politica promovată de Vasile Lupu se grupează în jurul
marelui logofăt Gheorghe Ștefan, care cere aprobarea Porții, negociind și cu Polonia, promițând să
depună toate eforturile în scopul destrămării alianței dintre cazaci și tătari.
 Gheorghe Ștefan primește confirmarea Porții, care fusese asigurată că va primi o sumă enormă de
bani. În timpul asediului Sucevei Timofei Hmelnițchi a murit, iar căzăcimea se retrage. În aceste condiții
Domnul Moldovei continuă să informeze Polonia despre mișcările tătarilor ți cazacilor, trimițând chiar
ajutor armat polonezilor. După un schimb de scrisori (vara-toamna 1653) ale lui Gheorghe Ștefan cu
Bogdan Hmelnițchi s-a ajuns la înțelegerea ca să păstreze relații de bună vecinătate. Cazacilor li s-a
permis să plece în Ucraina ducând cu ei corpul neînsuflețit al lui Timofei Hmelnițchi.
 Armistițiul polono-tătar din 15 decembrie 1653 a fost întărit la 10 ianuarie 1654 de o nouă alianță
verbală a celor două părți, care prevedea o campanie comună împotriva Rusiei, campanie la care urmau
să fie atrași și cazacii.
 Desigur, înțelegerea era un succes important al diplomației poloneze, dar cu 2 zile mai devreme, la 8
ianuarie 1654, Rada de la Pereiaslavl a luat hotărârea despre intrarea Ucrainei sub protecția Rusiei,
act care a dus la o nouă regrupare a forțelor politice și a exercitat o mare influență asupra Europei
de sud-est.
 Cercetările istoricilor ucraineni de după anul 1991 au revizuit total mitul despre aşa numita „unire” a
Ucrainei cu Rusia ca rezultat al hotărârii Radei de la Pereiaslavl. Se subliniază că textele înțelegerilor de
la Pereiaslavl și ulterior de la Moscova reflectau relațiile de vasalitate nominală.
 În pofida intențiilor Moscovei, partea ucraineană își menținea:
∙ organizarea politică și social-economică,
∙ delimitarea administrativă,
∙ forțele armate etc.
∙ în actele respective nu se prevedea interzicerea activității politice externe de către hatmanul ucrainean.
 Hatmanul nici nu a anunțat cazacilor textele documentelor care au fixat condițiile la care s-a ajuns la
Moscova. Din această cauză, relațiile de suzeranitate-vasalitate cu țarul, nu au fost confirmate de
organul suprem legislativ al Ucrainei, deci ele nu au fost legitimate conform normelor de drept în
vigoare la mijlocul secolului al XVII-lea în Europa Central-Răsăriteană. De aici, caracterul pur
nominal al acestor documente.

III. Raporturile politice româno-habsburgice în a II-a jum. a sec. al XVII-lea.

 După colaborarea relativ fructuoasă a lui MV cu Habsburgii, unii domni au văzut în această
colaborare o alternativă pentru apărarea statalității românești în fața amenințării otomane. Pe de altă
parte, scopul minim al IH era menținerea supremației în Transilvania.
 Casa de Austria nu a putut supune efectiv Transilvania, în prima jumătate a sec. al XVII-lea,
deoarece:
• ∙ Habsburgii erau simpatizați doar de sași;
• ∙ Nobilimea maghiară se împotrivea, preferând plata tributului decât dominația directă a IH; ∙
Transilvania avea suficient potențial militar/de împotrivire;
• ∙ IH era angajat în războiul de 30 ani.
 După Pacea de la Westfalia (1648) în contextul luptei dintre IH și IO pentru dominație în centrul și
sud-estul Europei s-au întețit contactele între factorii politici din ȚR și Curtea de la Viena.
 În anul 1683, urmărind să cucerească Viena, marele vizir Cara Mustafa a poruncit dlor ȚR și ȚM
(Șerban Cantacuzino și Gheorghe Duca) să-l însoțească cu oști în marea ofensivă.
 Deși în timpul ofensivei 13 iulie-13 septembrie 1683, Șerban Cantacuzino se afla în tabăra turcească,
în mod secret, transmitea informații creștinilor, îndemnându-i să reziste până la sosirea ajutorului
polonez.
 Obținând neutralitatea Franței și sprijinul Poloniei (aprilie 1683), IH a reușit să câștige lupta.
 Înfrângerea suferită de turci la Viena a însemnat un moment important în decăderea IO și creșterea
rolului IH în sud-estul Europei.
 După biruința de la Viena a fost înființată Liga Sfântă 1684 din care făceau parte:
• ∙ Sub patronajul Papei de la Roma,
• ∙ IMPERIUL Habsburgic,
• ∙ Polonia ,
• ∙ Veneția.
 Conform proiectelor ligii:
• ∙ POLONIA trebuia să ducă lupte până la Dunăre și să atragă Țările Române, ∙ IH trebuiau să
atace turcii de la Apus, desființând pașalâcurile din Ungaria.
 Poziția ȚR:
• ∙ TRANSILVANIA, cunoscând adevăratele intenții ale Vienei, care se considera moștenitoarea
fostului regat maghiar, a păstrat neutralitatea;
• ∙ ȚM și ȚR au preferat o politică de pendulare între turci și habsburgi, în situația când Polonia
își anunța deschis pretențiile asupra spațiului românesc.
 Pentru a nu permite implicarea polonezilor în Transilvania austriecii au intensificat presiunea
diplomatică asupra Transilvaniei, continuând cu operațiuni militare.
 În primăvara 1686 armata imperială intră în Transilvania, fiind stabilite garnizoane la Cluj și Deva, iar
după zdrobirea turcilor la Mohacs (august 1687) și ocuparea Belgradului, ardelenii renunță la „protecția
otomană” și „sinceri și bună credință primesc părinteasca ocrotire a Majestății Sale” (1688).
 Concomitent se cerea insistent și trecerea dlor români de parte Habsburgilor.
 În acest scop au fost concepute și tratativele duse de imperiali cu Șerban Cantacuzino în februarie
1688 prin care:
• ∙ I se recunoștea domnia ereditară,
• ∙ I se acorda titlu de baron al imperiului,
• ∙ I se asigura ajutor cu oaste de 6000 oameni.
 IMPERIALII cereau:
• ∙ Închinarea țării,
• ∙ Plata unei dări de 75 000 taleri.
 Pentru a-l constrânge pe dl muntean, în Țara Românească din Transilvania au intrat oștiri
imperiale. Sub amenințare Șerban Cantacuzino a acceptat să aprovizioneze în perioada de iarnă 12
regimente în schimbul sumei de 4200 taleri lunar.
 În același timp o solie a lui Șerban Cantacuzino a plecat la Viena pentru a primi asigurări în scris a
promisiunilor habsburgilor. Când solia se afla la Viena dl muntean a murit (28 octombrie 1688).
Constantin Brâncoveanu a reînnoit mandatul soliei, care după dezbateri a obținut o diplomă imperială
prin care „țara se închina imperialilor ” (ianuarie 1689).
 „Închinarea” însă nu s-a realizat deoarece nu a fost îndeplinită condiția conform căreia „dușmanul
trebuia izgonit din țară”.
 Succesele obținute de imperiali l-au determinat pe Constantin Cantemir să încheie în februarie 1690
la Sibiu un tratat secret care prevedea:
• trecerea Moldovei de partea habsburgilor, odată cu ocuparea până la Brăila a Munteniei de oștile
imperiale. Pentru iarna 1690,
 • ∙ Cantemir oferea: 25000 taleri , 100 cai, 500 boi, libertatea cultului catolic, tribut Habsburgilor.
• ∙ Aceștia promiteau:
• ∙ eliberarea Moldovei,
• ∙ îl vor elibera pe Dimitrie – ostatec la Poartă,
• ∙ vor respecta biserica ortodoxă,
• ∙ asigurau domnia pe viață,
• ∙ acordau fiului Antioh titlu de conte.
 Încercărilor austriecilor de a supune ȚR s-a răspuns cu o invazie turco-tătară în spațiul românesc.
Transilvania rămânând conforme deciziei din 1688 sub ocrotirea împăratului Habsburg.
 Raporturile dintre Transilvania și Curtea de la Viena au fost reglementate de Diploma Leopoldină (4
decembrie 1691) „ca să nu se îndoiască nobilimea ardeleană de intențiile părintești ale
Împăratului”.
 Cele 18 articole stabileau:
• ∙ Menținerea sistemului politic consacrat a celor 3 națiuni privilegiate;
• ∙ Respectarea celor 4 religii recepte: catolică, luterană, calvină, unitariană;
• ∙ Confirmarea vechilor legi și privilegii;
• ∙ Menținerea Dietei , organelor administrative și judecătorești ale țării;
• ∙ Numirea în funcții numai a ungurilor, sașilor și secuilor;
• ∙ Comandantul armatei să fie austriac;
• ∙ Principele devenea guvernator, confirmat de împărat, (în 1690 moare Mihail I Apafi, iar în
1696 minorul Apafi renunță la tron în favoarea Habsburgilor);
 Treptat stăpânirea austriacă a reușit să ia în mâini nu doar puterea militară, dar și finanțele și politica
externă, limitând autonomia prevăzută de Karlowitz. Transilvania plătea tribut anual.
 După 1691 acțiuni de mare amploare nu au avut loc din cauza divergenților dintre membrii Ligii
determinate de interesele părților:
• ∙ IMPERIALII nu recunoșteau drepturile Poloniei asupra ȚM;
• ∙ PAPA nu asigura finanțarea Ligii;
• ∙ POLONIA amenința cu semnarea unei păci separate cu sultanul;
• ∙ DOMNII ROMÂNI Constantin Cantemir și Constantin Brâncoveanu se dușmăneau.
 Luptele între Ligă și Imperiului Otoman au continuat, fiind întrerupte de tratative. Victoria de la Zenta
(septembrie 1697) a aliaților a determinat turcii să se așeze la masa de tratative. Negocierile s-au
desfășurat la Karlowitz (1.XI.1698-26.I.1699) intre:
• ∙ Reprezentanții Imperiului Otoman,
• ∙ Reprezentanții IH, Poloniei, Rusiei,
• ∙ Reprezentanții Olandei, Angliei – mediatori.
 La Karlowitz creștinii au impus Porții pentru I dată condițiile lor, lucru ce a marcat „proclamarea
decăderii Porții”, provocând „PROBLEMA ORIENTALĂ” (problema moștenirii teritoriilor otomane).
 TRATATUL AUSTRO-TURC prevedea:
• ∙ Anexarea de către IH a Ungariei și Transilvaniei;
• ∙ Banatul Timișoarei rămânea în posesia Imperiului Otoman;
• ∙ Sultanul se obliga pentru siguranța granițelor habsburgice, să distrugă fortificațiile de la hotare.
 Strecurată pașnic în Transilvania dominația austriacă a fost mai apăsătoare decât cea otomană.
 TRATATUL POLONO-OTOMAN prevedea:
• ∙ Evacuarea polonilor din Moldova (septembrie 1699);
• ∙ Renunțarea de către Poartă la teritoriile cucerite în 1672 (Camenița, Podolia, Ucraina
apuseană). Renunțarea otomanilor la aceste teritorii îmbunătățea situația Moldovei care trebuia
să deservească garnizoanele otomane.
 ARMISTIȚIUL RUSO-TURC încheiat pe 2 ani, va fi întrerupt de pacea de la Constantinopol (1700)
când Rusia a primit Azovul.
 Din condițiile impuse Porții observăm că ȚR constituiau „mărul discordiei” între marile puteri.
 PACEA DE LA KARLOWITZ a marcat începutul dezmembrării Imperiul Otomoan. Raportul de
forțe creștino-otomane s-a schimbat.
 Pentru Țările Române pacea de la Karlowitz a însemnat:
• ∙ Intrarea Transilvaniei sub dominație habsburgică
• ∙ Recunoașterea status-quo-ului (situației de până la război) pentru ȚR și ȚM care în condițiile
nou create își vor intensifica preocupările de a înlătura dominația otomană.

IV. Noua orientare politică externă a Țărilor Române: pro-rusă în a II-a jum. a sec.
XVII - înc. sec. XVIII
În secolul al XVII-lea interese reciproce au contribuit la dezvoltarea relațiilor româno-ruse. Creștere
pericolului din partea puterilor vecine, au făcut ca Țările Române să ia în considerație în jocul
echilibrului de forțe – factorul rus.
 Trebuie menționat faptul că Rusia în perioadă nu prezenta o amenințare directă pentru țările române.
Interesele Rusiei în relațiile cu statele vecine puteau coincide cu cele ale românilor.
 În sec. al XVII-lea erau stabilite deja legături strânse între înaltul cler român și rus, deoarece exista
comunitatea confesională ortodoxă, clerul îndeplinind misiuni politico -diplomatice.
Țarul Rusiei Alexei Mihailovici (1645-1676) pentru a stabili relații diplomatice cu țările Române,
trimite o solie.
 Matei Basarab, fiind pe patul de moarte nu a întreprins nimic, în scopul înțelegerilor.
 Gheorghe Ștefan a primit solia în februarie 1654, cu scrisoarea țarului, cu propunerea de colaborare.
Ca răspuns acesta trimite pe Ioan Grigore la Moscova pentru a comunica țarului dorința Moldovei de a
intra sub protecția Rusiei cu aceleași drepturi ca și Ucraina.
 Așadar, Ioan Grigore, sosea la Moscova la 1 aprilie 1654 și comunica verbal la Departamentul
solilor dorința domnului de a intra cu țara în supușenia Rusiei cu drepturi similare cu ale Ucrainei.
Negocierile lui Ioan Grigore au durat câteva zile, iar la 13 aprilie el părăsea Moscova cu o scrisoare a
țarului în care se spunea : „te miluim, te lăudăm cu bunăvoinţă și sub înalta noastră mâină a Măriei
noastre împărătești, pe tine, Ștefan, voievod și stăpânitor al țării Moldovei, și toată Țara Moldovei
orânduim și fiți primiți”. Bazându-se pe această scrisoare, unii istorici (I. Ceban, E.Russev) considerau
că țarul a primit Moldova în supușenia Rusiei.
 În vara anului 1654, politica externă a lui Gheorghe Ștefan evoluează într-o nouă conjunctură
internațională. În iunie 1654, încep operațiunile militare ruso-poloneze favorabile pentru Rusia. Acest
eveniment a influențat activitatea lui Gheorghe Ștefan. La 24 iunie se întoarce la Iași Ioan Grigore de
la Moscova, care informează domnul despre mersul negocierilor, și despre poziția lui Bogdan
Hmelnițchi care trebuia convins de sinceritatea moldovenilor. În acest scop este trimisă o solie în
Ucraina care după lungi negocieri raporturile se schimbă pozitiv.
 În martie 1656, Gheorghe Ștefan trimite reprezentanții săi la B. Hmelnițchi. Nu se cunosc secretele
tratativelor, dar a fost transmisă propunerea hatmanului de a trimite la Moscova o solie, deoarece există
o situație favorabilă.
 La 15 martie 1656 pornește o solie moldovenească spre Moscova. Solia din 31 persoane condusă de
mitropolitul Ghedeon și al doilea logofăt Grigore Neniul. Solia moldovenească a fost aleasă la un
consiliu special al reprezentanților clerului, boierimii și slujitorilor. Participanții consiliului s-au
pronunțat ca solia să roage țarul: Să binevoiască să-i primească „sub mâina Sa”, așa ca și pe
B.Hmelnițchi. La începutul lunii mai solia a ajuns la Moscova. Solia trebuia să prezinte „din gură”, „să
vorbească prin viu grai”.
 Istoricii dispun de o traducere în limba rusă a scrisorii mitropolitului Ghedeon și logofătului Grigore
Neanul, care conține 10 articole ale proiectului de tratat menționat. Traducerea a fost efectuată de către
traducătorii Departamentului solilor în 1656. Textul tradus a fost editat în secolul al XIX-lea și în
1968. Cercetătorii acestui document cred că el reprezintă o traducere a scrisorii în limba greacă pe care
mitropolitul Ghedeon și logofătul Grigore Neanul ar fi scris-o când se aflau la Moscova. Traducătorii
actului n-au fixat data scrierii actului.
 Negocierile de la Moscova s-au terminat la sf. lunii iunie 1656. conform cărții de danie a lui Alexei
Mihailovici de la 29 iunie, țarul a orânduit: „să te primim pe tine Ștefan voievod, cu Țara Moldovei sub
înalta mâină a noastră … în supușenie veșnică”, în următoarele condiții:
∙ Obligațiile Moldovei:

⮚ Să ne slujiți și să ne doriți tot binele nouă,

⮚ Domnul Moldovei să nu ajute cu bani, cu oaste și să nu țină legături cu dușmanii Rusiei, iar oaste
moldoveană, la porunca țarului să meargă în ajutorul rușilor împotriva oricăror dușmani. Această
condiție fusese modificată de către ruși. Moldovenii propuneau ca ei să vină cu ajutor armat doar
împotriva Turciei. Adică interesele țării au fost ignorate. Această condiție de fapt o impuneau suzeranii
vasalilor pentru protecție.
 Pentru a deveni tratat bilateral în Moldova trebuia să vină o solie rusă.
 În aprilie 1657 Gheorghe Ștefan îi comunică lui Bogdan Hmelnițki că Polonia pregătește o alianță
antirusă cu participarea Turciei și Austriei. Apoi trimite în Rusia un curier pentru a informa țarul că
Moldova are nevoie de protecție în condițiile noi create. Exista o alianță: Ucraina, Moldova, Valahia,
Transilvania. Încercarea tătarilor de a-l sustrage din această alianță pe Bogdan Hmelnițki, acesta ar fi
răspuns că „nu-i în obiceiul lui să-și calce atât de ușor promisiunile și jurământul”.
 După moartea lui Bogdan Hmelnițki, în Ucraina devine activă gruparea căzăcimii polonofile.
Această situație devine cunoscută și în Imperiul Otoman, care manifesta un viu interes față de asemenea
știri. Gheorghe Ștefan comunica lui I. Vîgovski că sultanul de patru ori a trimis la Iași reprezentanții săi
să afle "cât de repede va începe Oastea zaporojeană să se lupte între ea", presupunând un moment
favorabil pentru a năvăli asupra Ucrainei. Turcia se interesa la Iași când se va începe războiul civil în
Ucraina pentru a năvăli asupra Ucrainei.
 Situația din Țara Moldovei și Țara Românească nemulțămea Poarta, deoarece:
1. Domnii români tindeau la independență;
2. Domnii români nu au îndeplinit porunca sultanului de a ajuta cu oaste împotriva Veneției;
3. Domnii români au acordat ajutor lui Rakoczy împotriva polonilor; 4. Domnii români se aliase și cu
hatmanul Ucrainei.
 La începutul anului 1658, situația domnului Moldovei Gheorghe Ștefan se agravase definitiv. La 28
ianuarie 1658, turcii l-au destituit pe domnul Țării Românești, Constantin Șerban. Gheorghe Ștefan își
dădea foarte bine seama că aceeași soartă îl așteaptă și pe el și nu s-a înșelat: în aprilie 1658 Gheorghe
Ștefan a fost nevoit să părăsească Moldova.
 Cronicarul otoman Naima ne spune că Constantin Șerban și Gheorghe Ștefan au fost înlăturați din
scaune fiindcă:

⮚ arătau față de Poartă o supunere de formă,

⮚ au făcut alianță ascunsă cu Gh. Rakoczy,

⮚ au refuzat să meargă la expediție împotriva Veneției,

⮚ domnii erau bănuiți că ar fi vrut să se ridice la răscoală împotriva Porții,

⮚ ei au refuzat să se prezinte la Adrianopol cu peșcheșuri,

⮚ și să se închine conform unui vechi obicei.

 Conform lui Naima, Constantin Șerban ar fi afirmat: "Dacă mă duc, mă duc cu sabia mea".
 În deceniul al 7-lea s-a înrăutățit și situația internă din Moldova și Țara Românească.
 Evenimentele din Ucraina: trecerea hatmanului Doroșenko de partea polonilor, apoi de partea
otomanilor, îl determină pe sultanul Mehmed al IV-lea să încerce o nouă variantă politică menită să-i
întărească și mai mult prezența aici. Prin beratul din 1-10 iunie 1669, hatmanul Doroșenko era
recunoscut principe peste "trei țări", avându-se în vedere Ucraina, Moldova și Țara Românească. Dar
acest plan nu a fost realizat.
 Situația politică externă a țărilor române în această perioadă a fost determinată de relațiile dintre
marile puteri ale timpului: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Republica Polonă și Rusia.
 Dintre domnii Țării Românești care s-au manifestat în relațiile cu Rusia trebuie menționat Șerban
Cantacuzino (1678-1688) care a încercat să contracareze politica agresivă a Vienei, purtând tratative cu
Rusia. Apropierea de Rusia era văzută ca o alternativă pentru eșecurile în relațiile cu Austria și Polonia.
 Măsuri concrete a întreprins Constantin Brâncoveanu (1688- 1714), desfășurând o activitate
diplomatică intensă cu Petru I care reușise să ridice Rusia la rang de putere europeană. Spre exemplu: ∙
Vara 1697 trimite o solie la Moscova cu cererea de a fi luat sub ocrotirea țarului;
• ∙ Decembrie 1700 sosea la Moscova primul agent permanent al Țării Românești la Moscova;
• ∙ 1709 după victoria rușilor la Poltava est încheiat un tratat ruso-muntean.
 Constantin Brâncoveanu se obliga:

1. Să treacă fățiș de partea rușilor în momentul sosirii armatei ruse,

2. să răscoale sârbii,
3. să mobilizeze 30000 oameni,
4. să aprovizioneze armata rusă.
 Țarul se obliga:
1. Să recunoască domnia ereditară,
2. Să ocrotească Domnul.
 Deși a purtat tratative cu Rusia C. Brâncoveanu a evitat să intre în luptă, demonstrând că este un om
politic echilibrat, cântărind lucid șansele armatei ruse care era slab pregătită.
 În Țara Moldovei Cantemireștii și-au dorit apropiere de Rusia: Constantin, Antioh și Dimitrie.
Cel mai îndrăzneț, fiind DIMITRIE CANTEMIR
 Ocupând scaunul domnesc al Moldovei, Dimitrie Cantemir a promovat o politică internă echilibrată.
Conform informațiilor lui Ion Neculce,
• ∙ el a micșorat impozitele pe țară,
• ∙ mazililor li s-au iertat mai bine de jumătate din dări,
• ∙ boierii au fost scutiți de plata desetinei, obicei introdus de Mihai Racoviță.
 Sosind în Moldova, o aflare de 22 ani la Constantinopol, Dimitrie Cantemir trebuia:
∙ să blocheze ascensiunea Moscovei spre sud și vest,
∙ să-1 prindă pe Constantin Brâncoveanu și să-l trimită la Istanbul.
Dar porunca nu era finală: Cantemir trebuia să aștepte reconfirmarea ei din partea Porții, reconfirmare
care așa și nu a mai venit. În aceste condiții, evident, Dimitrie Cantemir a început să presupună jocul
dublu al Porții.
 Ion Neculce, apreciind situația în care se afla domnul Moldovei, scria că Dimitrie Cantemir, văzând
că de la Poartă zăbovesc cu răspunsul în privința lui Brâncoveanu, bănuia că domnul muntean a
aflat despre gândul tainic al Porții și și-a aranjat lucrurile. În această situație, Cantemir s-a gândit la
propria mazilire și că în acest caz "n-ar fi bine de dânsul". De aceea, continuă Ion Neculce, văzând că
toți creștinii au speranțe în ruși a hotărât și el "a să agiunge cu creștinii".
 Acțiunea era foarte riscantă, de aceea, sub motivul că dorește să-i informeze mai bine pe otomani
despre intențiile rușilor, obține încuviințarea Porții de a trimite la ei solii.
 Dimitrie Cantemir a câștigat foarte repede autoritate în fața lui Petru I. El reușește să transmită țarului
corespondența lui P. Tolstoi, aflat în închisoarea Edikule din Istanbul, iar la sfârșitul lunii decembrie
1710, solii lui Dimitrie Cantemir, Ilie Abaza și Ion Mirescu, erau la Kiev, unde s-au întâlnit cu
Petru I și, probabil, au discutat relațiile dintre cele două țări.
 La începutul lunii ianuarie 1711, la Petru I a sosit un alt sol al domnului Moldovei, căpitanul
Procopie Cunicovschi, care i-a promis țarului un ajutor de 20 000 de oșteni în cazul în care trupele ruse
vor intra pe teritoriul țării. Astfel, pentru Rusia se crea o situație favorabilă în viitorul război cu Imperiul
Otoman.
 La începutul lunii ianuarie 1711, comandant suprem al oastei ruse care trebuia să meargă în
expediția împotriva otomanilor este numit B.P. Șeremetiev, care se afla cu trupele la Riga. Concomitent,
el primește și ordinul țarului de a pregăti oastea pentru campania spre hotarele Moldovei.
 La mijlocul lunii februarie, trupele ruse încep marșul din Riga.
 Pe 25 februarie, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin a fost citit manifestul despre
declararea războiului Imperiului Otoman.
 La 2 aprilie 1711 Petru I se adresa cu o scrisoare lui B.P. Șeremetiev, în care- i cerea să se întâlnească
la Luțk.
 Pe 13 aprilie, la reședința lui Petru I de la Luțk, a avut loc un "consiliu" la care au participat B.P.
Șeremetiev, G.I. Golovkin, G.R Dolgoruki și P.P. Șafirov. La consiliu s-a decis ca trupele ruse să
ajungă la linia Nistrului nu mai târziu de 20 mai.
 În același timp, la Luțk se afla și un sol al lui Dimitrie Cantemir, vistiernicul Ștefan Luca, care a
negociat cu țarul problema alianței cu Rusia. Rezultat al acestor negocieri a fost Diploma semnată
pe 13 aprilie de Petru I și de contele G.I. Golovkin. Dar la "consiliul" amintit mai sus, textul
Diplomei, deci și problema alianței cu Moldova, nu a fost discutat.
 Abia pe 7 mai 1711, Petru I, care se afla la Iavorov, îi comunica lui B.P. Șeremetiev că Dimitrie
Cantemir "ne-a propus nouă unele puncte în baza cărora vrea să fie în supușenia noastră". Este cât se
poate de clar: e vorba de propunerea făcută țarului anterior acestei date de către Ștefan Luca la Luțk.
 Din aceeași scrisoare B.P. Șeremetiev afla că, împreună cu Șt. Luca, în Moldova a fost trimis un sol al
țarului care i-a prezentat lui Dimitrie Cantemir Diploma din 13 aprilie. Revenind la țar, solul rus declara
că domnul a primit Diploma cu "mare bucurie și a sărutat Sfânta cruce și trimite zilele acestea la noi
asemenea articole și jurământul conform cărora el vrea să fie în supușenia noastră, întărite cu
semnătura și pecetea sa".
 Din acest text mai mulți istorici au tras concluzia că trebuie să mai existe un text al Diplomei din 13
aprilie, semnat de Dimitrie Cantemir. Însă analiza atentă a textului dat atestă clar că supoziția nu este
fondată: solul rus a transmis țarului doar promisiunea domnului Moldovei că va trimite un asemenea
text. Că la Iavorov nu a fost adus un text semnat de Dimitrie Cantemir consemnează destul de clar un
document din 9 iunie 1711, în care scrie că, în timpul când țarul s-a aflat la Luțk și la Iavorov, domnul
Moldovei și -a exprimat dorința de a fi supus lui Petru I, "iar mai târziu a trimis și punctele scrise de
el, în temeiul cărora vrea să treacă împreună cu țara în supușenia Maiestății sale țarului".
Așadar, nici la Luțk și nici la Iavorov, D. Cantemir nu a trimis careva "puncte scrise" de el. Acest fapt
ne duce la gândul că Șt. Luca a prezentat țarului verbal condițiile propuse de domnul Moldovei. În
același timp, din scrisoare reiese că un sol moldovean a fost și la Iavorov, unde a negociat cu țarul.
Documentul citat ne mai relatează că domnul Moldovei a trimis țarului punctele scrise de el mai târziu.
Ion Neculce, care era cel "mai de credință" boier al lui Dimitrie Cantemir și după care erau "toate trebile
domniei", ne informează că "Luca visternicul a găsit pe împăratul Moscului aproape, în Țara Leșească,
la Iaroslav și așa a așădzat cu împăratul de-au făcut legătura". Petru I era în acest oraș la sfârșitul lunii
mai. Deci articolele tratatului prezentat de Ion Neculce au fost negociate la sfârșitul lunii mai la
Iaroslav .
Raționamentele de mai sus impun concluzia că Diploma din 13 aprilie 1711 nu prezintă un act final
al negocierilor moldo-ruse, ci doar prima etapă a lor, în care este expus, în temei, punctul de vedere
al țarului. Din anumite motive, textul Diplomei nu a fost acceptat de Dimitrie Cantemir, care a purtat
negocieri cu țarul, până când s-a ajuns la redactarea unui text final la sfârșitul lunii mai 1711. Textul
tratatului a fost citit boierilor abia după 24 iunie 1711, când la Iași a sosit și Petru I.
 Între timp și oastea rusă se apropiase de hotarele Moldovei. Dimitrie Cantemir a întrebat boierii cum
să procedeze. Neștiind gândurile domnului, bânuindu-1 a fi părtaș al Porții, boierii îl sfătuie să se retragă
la turci. Conform lui I. Neculce, Dimitrie Cantemir a ezitat un timp – el aștepta acțiuni hotărâte ale
trupelor ruse în Bugeac. Totuși, încrederea că oastea rusă va obține victorie îl face pe Dimitrie
Cantemir să invite trupele ruse să intre mai repede în Iași pentru a-1 apăra de tătari.
 La 1 iunie 1711, Dimitrie Cantemir întâmpina corpul de armată din 3 000 de ostași conduși de G.I.
Kropotov și detașamentul (500 ostași) de moldoveni conduși de Apostol Chigheci. Puțin mai târziu,
conform lui N. Iorga – între 17 și 23 iunie 1711, Dimitrie Cantemir s-a adresat moldovenilor cu un
manifest în care-i chema să se ridice la luptă împotriva otomanilor.
TEMA: Românii la interferența intereselor a trei imperii în secolul al
XVIII-lea
PLAN:
1. Impactul războiului austro-turc din anii 1716-1718 asupra Țărilor Române.
2. Țările Române în timpul războiului ruso-austro-turc din anii 1736-1739. 3. Țările Române în timpul
războiului ruso-turc din anii 1768-1774. Pacea de la Kuciuc-Kainargi.

I. IMPACTUL RĂZBOIULUI AUSTRO-TURC DIN ANII 1716-1718 ASUPRA

ȚĂRILOR ROMÂNE
Pacea de la Karlovăț (Karlowitz) a însemnat începutul dezmembrării Imperiul Otoman. Austria a anexat
Ungaria și Transilvania. Pentru prima dată problema moștenirii Imperiul Otoman a avut o realizare
practică. Ea devine cunoscută de acum înainte ca „problemă orientală”.
 În Moldova după plecarea lui Dimitrie Cantemir în pribegie în Rusia s-a instituit o locotenență
domnească formată din:
• ∙ Lupu Costachi
• ∙ Postelnicul Mascut
• ∙ Fostul hatman Antioh Jora
 Aceștia au condus țara până la 9 octombrie 1713, când a sosit de la Constantinopol Ioan Mavrocordat
să domnească în locul fratelui Nicolae până la 19 noiembrie.
 În anul 1714 a început un nou război otomano-venețian. Profitând de situație, Imperiul Hazburgic în
1716 declară război Porții și încep operațiunile militare. Austriecii obțin mai multe victorii. În luna
septembrie este ocupată Timișoara.
 În aceste condiții, o parte a boierimii muntene conduse de Mihai și Constantin Cantacuzino se
adresează comandamentului trupelor imperiale (Eugeniu de Savoia), pentru a interveni în Țara
Românească pentru înlăturarea suzeranității otomane. Peste puțin timp este ocupată Oltenia. Domnul
Nicolae Mavrocordat este luat prizonier de imperiali, dus în Transilvania și ținut în captivitate. Drept
acțiune de răspuns în Muntenia invadează trupe turco-tătare, fiind instalat la București Ioan
Mavrocordat.
 Boierimea proaustriacă însă hotărăște la 14 decembrie 1716 ridicarea la domnie a lui Gheorghe
Cantacuzino și promovarea unei politici de apropiere de Austria. Gruparea boierească se adresează
împăratului Carol al VI-lea, cerând ajutor eficient în vederea alungării turcilor din principalele orașe:
Brăila, Giurgiu, Turnu….
 Boierii se obligau să întrețină 2 garnizoane imperiale: București (2000 oameni), Craiova (1500
oameni).
 Ioan Mavrocordat simțindu-se în pericol începe negocierile cu austriecii, reușind să-i convingă să se
retragă peste Olt, iar turcii să se retragă peste Dunăre.
Succesul lui Ioan Mavrocordat este consolidat printr-o convenție la 24 februarie 1717, care prevedea:
• ∙ Evacuarea trupelor austriece peste Olt și în Transilvania. Oltenia rămânând sub autoritatea
habsburgilor;
• ∙ Domnul trebuia să trimită la Sibiu 100 pungi cu bani.
 Războiul austro-turc a afectat și Moldova. O grupare boierească nemulțămită de politica promovată
de Mihai Racoviță trimit o solie la austrieci, care cere sprijin militar pentru înlăturarea domnului și a
suzeranității otomane.
 A urmat expediția militară a unui detașament de austrieci care ocupase cetatea Neamț. Detașamentul a
fost susținut și de către moldoveni. Teritoriul dintre Carpați și Siret a fost sustras de sub autoritatea lui
Mihai Racoviță, căruia i se supunea „Ieșii și Orheiu puțintel”.
 În ianuarie 1717 austriecii ocupă Curtea de la Iași. Domnul a apelat la ajutorul tătarilor. Pentru
ajutorul acordat tătarii au cerut 10 pungi, domnul nu a acceptat, dar le-a permis să prade țara de dincolo
de Siret, că „sunt haini”. Totodată domnul a anunțat Poarta despre situația creată în țară, pentru care fapt
a fost apreciat pentru fidelitate de către sultan.
Cu evenimentele din Ianuarie-februarie 1717, operațiunile militare pe teritoriile românești se încheie.
Între Imperiul Hazburgic și Imperiul Otoman încep îndelungatele negocieri de pace, care finalizează la
21 iulie 1718 cu tratatul de la Passarowitz.
 Conform Tratatului Austria ocupa:
• ∙ Oltenia (ocuparea celor 5 județe a fost recunoscută în scris și de Ioan Mavrocordat), ∙ Banatul,
• ∙ o parte a Bosniei,
• ∙ Nordul Serbiei.
• ∙ Populația Țării Românești care în timpul operațiunilor militare au emigrat în IH poate să se
întoarcă nestingherită în patrie;
• ∙ Să fie respectată libertatea credinței și a comerțului.
 O parte a pământurilor au fost obținute pe calea coruperii persoanelor influente la Poartă. Observăm
că războiul austro-turc nu a adus decât pierderi teritoriale, demografice și ruină economică.
 Austriecii, luând sub stăpânire Oltenia:
• ∙ au introdus administrația lor cu centrul la Craiova. În fruntea administrației civile la insistența
boierilor români a fost pus Gheorghe Cantacuzino. În realitate - administrație militară austriacă.
În 1729 Gheorghe Cantacuzino a fost înlăturat de la conducere ca fiind „nevrednic”;
• ∙ au încercat să determine potențialul demografic. Conform recensământului Oltenia era
populată de 16 000 familii;
• ∙ au încercat să determine potențialul economic, efectuând o estimare a resurselor naturale;
• ∙ au efectuat o reformă administrativă: au numit vornici în frunte județelor; județele au fost
împărțite în câte 4 plase conduse de către un vătaf, funcționarii erau salarizați;
• ∙ au efectuat o reformă fiscală: impunerea generală a contribuabililor, inclusiv stăpâni de pământ
și preoți, plata impozitului anual în sferturi;
• ∙ s-a încercat să fie efectuată reforma religioasă: s-a încercat scoaterea episcopiei de Râmnic de
sub autoritatea Mitropoliei Țării Românești și introducerea în subordonarea mitropoliei sârbești,
s-a încercat înființarea unei episcopii catolice și chiar introducerea inchiziției.
• ∙ au fost construite drumuri, perfecționat serviciul poștal, desființată miliția românească.
 Boierii și clerul al căror drepturi au fost încălcate și țăranii care erau și mai asupriți nu mai doreau
„ocrotirea austriacă”.
 Oltenia va reveni de bună voie în 1739 în dependența turcească.

II. ȚĂRILE ROMÂNE ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RUSO AUSTRO-TURC DIN

ANII 1736-1739.
Pacea de la Passarowitz nu a asigurat o pace trainică în Europa de Sud-Est. Marile puteri insistau tot mai
mult asupra împărțirii sferelor de influență în zonă. Rivalitatea polono-habsburgică de odinioară este
înlocuită de concurența austro-rusă. Cu toate acestea creștinii înțelegeau că Imperiul Otoman este încă
puternic și înfrângerea lor poate fi obținută, doar unindu-și forțele.
De aceea în 1726 a fost încheiată o înțelegere austro-rusă în scopul luptei antiotomane, dar realizarea
acestei convenții va începe abia în 1735.
 Prima expediție militară rusă este realizată în octombrie 1735 împotriva tătarilor din Crimeea, iar la 12
aprilie 1736 Rusia a declarat oficial război Porții.
Scopurile:
• ∙ Rusiei - anularea consecințelor campaniei de la Prut, obținând ieșire la Marea Neagră prin
redobândirea Azovului,
• ∙ Austriei – obținerea influenței politice asupra întregului spațiu românesc.
 Cu toate că obținuse succese militare Rusia cere Austriei transformarea războiului în război de
coaliție:
 ∙ Ianuarie 1737 la Viena este semnată o convenție austro-rusă care prevedea ajutor reciproc în
lupta antiotomană. Conform convenției Rusia trebuia să intre în Moldova, de unde să înainteze
în teritoriul otoman și în caz de necesitate să aibă loc unirea forțelor austro-ruse.
 ∙ Martie 1737 semnată o declarație despre operațiunile militare comune împotriva Turciei.
 ∙ Conform înțelegerilor în mai 1737 Austria începe operațiile militare intrând în București.
Elita politică românească s-a divizat în câteva grupări, opțiunile fiind determinate și de evenimentele
anterioare:
- o parte a boierimii mai spera că numai cu ajutorul austriac ar putea fi eliberată țara;
- o altă parte a boierimii își îndrepta speranțele spre Rusia ortodoxă, deoarece cucerirea
Transilvaniei, Banatului și Olteniei de către habsburgi arăta clar scopul Vienei de a ocupa ȚR și
de a le transforma în provincii imperiale.
- a treia parte a boierimii nefiind sigură în ajutorul străin, rămâne fidelă turcilor.
Astfel: Constantin Mavrocordat nu s-a aliat austriecilor la intrarea acestora în țară, retrăgându-se peste
Dunăre de unde a întreprins atacuri, iar Grigore Ghica temându-se de austriecii care intrase prin pasul
Oituz se retrage în tabăra de la Țuțora, cerând ajutor de la turci.
În condițiile când Austria începe războiul Rusia decide să înceapă negocierile cu Poarta. În fața
pericolului ruso-austriac poarta acceptă.
La Sanct-Petersburg au fost elaborate instrucțiile pentru solia rusă (14 iulie 1737): râurile Cuban și
Nistru – hotar ruso-turc;
Următoarele cereri depindeau de mersul operațiunilor militare:
I. Dacă Rusia va obține vreo victorie militară, trebuia să fie răspândite hotarele până la Dunăre.
 II. Moldova și Muntenia trebuiau să devină cnezate independente față de Poartă, dar sub protecția
Măriei Sale imperiale.
Pentru a nu trezi indignarea Vienei solia trebuia să convingă austriecii că situația ar fi benefică pentru
Austria, fiindcă turcii nu vor mai avea nici o stăpânire dincoace de Dunăre, iar împăratul și Transilvania
nu se vor învecina cu turcul.
Poziția oficială a Rusiei era fermă în ce privește noul statut al Țărilor Române. Rusia nu dorea ca
Moldova și Muntenia să fie incluse în sfera de influență a Austriei.
 În august 1737 încep tratativele de pace între cele 3 imperii. La congresul de la Nemirov (Polonia) au
participat reprezentanții:
1. Imperiul Hazburgic
2. Rusia
3. Imperiul Otoman
 Observatori:
1. Olanda
2. Anglia
3. Franța
La 8 august 1737 solii ruși au cerut Porții:
 ∙ Anularea tuturor tratatelor ruso-otomane de până acum;
 ∙ Părțile tătărești: Kubanul, Crimeea și pământuri până la Dunăre;
 ∙ Moldova și Muntenia devin barieră între Rusia și Turcia cu conducătorii lor fără a depinde de
cineva, dar deoarece sunt de aceeași credință cu țarul vor beneficia de protecția Măriei sale;
 ∙ Sultanul să recunoască țarii ruși cu titlul de împărați;
 ∙ Retrocedarea prizonierilor;
 ∙ Asigurată libertatea comerțului.
Reprezentanții Austriei solicitau:
 ∙ Serbia de Nord;
 ∙ Zona Vidinului;
 ∙ Anexarea Munteniei până la Dâmbovița și a unei părți a Moldovei.
Totodată înaintează o notă de protest, declarând că Rusia le împiedică obținerea Moldovei și Munteniei.
 Congresul de la Nemirov a scos la iveală rivalitatea celor 2 aliați creștini Austria și Rusia în privința
Țărilor Române. Pentru prima dată într-o conferință internațională o putere (aici Rusia) ridică întrebarea
scoaterii Principatelor Române de sub suzeranitatea otomană.
 Românii direct interesați de viitorul lor politic, nu au fost nici consultați nici invitați la conferință.
Reprezentanții Porții au apreciat condițiile ca „înrobitoare” și au declarat că nu sunt împuterniciți să
cedeze teritorii de aceea au nevoie de consultări. La 25 august 1737 solii turci Mehtupci pașa și
Alexandru Ghica au părăsit Nemirovul unde trebuiau să revină peste 40 zile.
Poarta însă a preferat să continue luptele decât să piardă atâtea teritorii. Deci negocierile de la Nemirov
au eșuat. Conform celor scrise de Ion Neculce un rol în acest sens l-a avut și domnul Moldovei Grigore
Ghica (frate cu Alexandru). Dar factorul determinant a fost cel militar. Poarta obține victorii asupra
habsburgilor. În toamna 1737 austriecii sunt alungați din Muntenia și Oltenia.
Ostilitățile reîncep.
  ∙ În primăvara 1738 este semnată o nouă convenție militară austro-rusă. Rusia trebuia să
întreprindă operațiuni militare în Crimeea și până la Nistru, ocupând Benderul. În luna mai 1739
a fost semnată o nouă convenție ruso-austriacă care prevedea continuarea operațiilor militare
împotriva Porții.
 ∙ Vara anului 1739 aduce noi succese trupelor ruse. La 18 iulie detașamentele de avangardă ale
armatei ruse încep trecerea Nistrului.
Domnul Moldovei Grigore Ghica cu o oaste de circa 5 000 de oșteni a încercat să împiedice mișcarea
detașamentelor de avangardă rusești spre Hotin, dar zadarnic. Otomanii suferă înfrângere și
garnizoana otomană din Hotin părăsește cetatea.
 Comandantul suprem al armatei ruse Minih privea Moldova ca un stat dușman, de aceea oastea lui
prăda satele din țară. Minih informa St. Petersburgul că în pofida faptului că satele sunt foarte bogate,
nici unul din ele nu rămâne întreg, pâinea semănată se folosește drept furaj, iar ce nu se reușește se
distruge.
 Abia pe 4 august Minih a dat un nou ordin armatei sale: satele volohe (românești) să nu fie arse,
deoarece acești volohi au promis să asigure oastea noastră cu carne și provizii, dacă le vor fi păstrate
satele, să fie arse numai satele lipcanilor care vor fi arătate.
 În condițiile când oastea rusă începe marșul spre Iași, Grigore Ghica numește doi caimacami, și se
retrage din capitala țării spre sud.
 În calitate de comandanți de polcuri (regimente) în oastea rusă erau doi fii ai lui Antioh Cantemir,
Constantin și Dimitrașcu.
 La 2 septembrie 1739 Constantin Cantemir intră în Iași și, după informația lui Ion Neculce "i-au ieșitu
înainte mitropolitul și cu caimacanii și cu alți boieri care să mai tâmplasă, și călugări, și negustori din
laturea târgului, despre Muntenime, și i-au închinat cheile țării și steagurile slujitorilor. Și s-au
împreunat cu mare bucurie ș-au purces pen Eșu". La 3 septembrie, în Iași a intrat comandantul suprem
al armatei ruse Minih.
 Peste câteva zile, la 5 septembrie 1739, între boierii moldoveni și Minih a fost semnat un tratat care,
în aprecierea unui istoric din epoca sovietică (E. Șuliman), a fost semnat nu de cei mai buni
reprezentanți din ambele părți: "în condițiile concrete un neamț aflat provizoriu în funcția de comandant
al oștirii ruse a încheiat cu nici pe departe cei mai buni reprezentanți ai Moldovei un tratat care, în
esența sa, corespundea tendințelor Rusiei și speranțelor maselor populare din Moldova".
Tratatul este alcătuit din două părți a câte 12 articole fiecare.
∙ Prima parte cuprinde obligațiile Moldovei,
∙ a doua parte cuprinde – doleanțele boierilor moldoveni.
articole care determinau viitorul statut politico-juridic al Moldovei.
I parte – obligațiile moldovenilor:
ART. 1 boierii moldoveni o recunosc pe Ana Ioanovna "preamilostiva... doamnă a noastră". Țarina
urma să "primească și să cinstească pe locuitorii Moldovei ca pe propriii supuși credincioși". În felul
acesta, spre deosebire de tratatele examinate anterior, dreptul țării de a-și alege domn a fost ignorat.
Era încălcat grav ceea ce Dimitrie Cantemir numea "sămnul vredniciei și slobozirii: puterea
monarhicească ..." a țării – criteriul esențial al ființei statale a Moldovei.
ART. 2 boierii moldoveni și slujitorii cultului se declarau sub protecția împărătesei și "observațiile ei
juste ca pe legile noastre le acceptăm". Drept răspuns Minih a notat pe textul tratatului că ei se vor simți
"supuși fericiți ai Măriei sale imperiale".
ART. 4 boierii moldoveni renunțau la instituția domniei, acceptând ca veniturile publice ale țării de
care, până acum, dispunea domnul, să fie transmise Anei Ioanovna.
ART. 5 boierii se obligau să nu întrețină nici un fel de corespondență cu dușmanul Măriei sale, și
dacă "din țara dușmană" le vor sosi careva informații, vor informa despre aceasta pe "împuternicitul
Măriei sale Imperiale". Deci, observăm că în Moldova trebuia să fie și un împuternicit imperial,
funcțiile cărora nu sunt determinate în prezentul tratat.
Partea a doua - doleanțele moldovenilor.
ART. 1 boierii cereau ca, în calitate de supuși ai Rusiei, ei să se bucure de aceleași libertăți,
privilegii și prerogative de care se bucură ceilalți supuși ai împărătesei. Minih consideră că această
chestiune nu este de competența sa și o lasă la hotărârea St. Petersburgului. El promite doar să emită
un ordin pe armată ca să nu se facă acestei țări nici cele mai mici presiuni.
ART. 2 boierii cereau ca dregătoriile lumești și ecleziastice să fie date oamenilor aleși dintre
moldovenii care le merită. Și această chestiune este lăsată de Minih pentru rezolvare St.
Petersburgului. Ion Neculce consideră că articolul a fost acceptat de Minih în sensul că "moscal, grec
sau alți oameni străini să nu încapă nici la o dregătorie în țară, numai cu neguțătorii".
ART.5 boierii cereau ca moldovenii ce urmau să fie pedepsiți, să fie judecați conform legilor locale.
Minih acceptă aceasta.
Reiese că, în cazul realizării tratatului, Moldova urma să devină o simplă provincie rusească, cu o
autonomie redusă. Puțin probabil că acest fapt ar fi corespuns intereselor maselor populare, chiar
boierilor ori slujitorilor cultului.
De ce boierii moldoveni au semnat acest tratat? Cronicarul Ion Neculce răspunde la această întrebare
în felul următor: "Aceste ponturi au dat Meneh boierilor și au dzisu că, de n-or priimi, a da foc tîrgului.
Și i-au făcut cu de-a sila de-au iscălitu, că se tîmplasă și boieri de nu s-învoie. Și au iscălit toț".
Tratatul semnat de boierii moldoveni și comandantul suprem al armatei ruse Minih trebuia ratificat de
Ana Ioanovna. Dar până la aceasta nu s-a ajuns. La 12 septembrie 1739, Minih primește știrea despre
încheierea păcii separate dintre fostul aliat – Austria și Imperiul Otoman. Ieșirea Austriei din război și
primejdia unei năvăliri din partea Suediei au silit Rusia să înceteze operațiile militare împotriva
Imperiului Otoman. Minih, pornit să cucerească Tighina, se oprește, iar în octombrie 1739 oastea rusă
părăsește Moldova.
La 21 august /1 septembrie 1739 Austria și Imperiul Otoman au semnat la Belgrad pace, tratatul fiind
ratificat la 7(18) septembrie. Tratatul a permis turcilor să recucerească cea mai mare parte a teritoriilor
pierdute în 1718. Austria înapoia IO:
∙ Cetățile Belgrad și Șabaț;
∙ Întreaga Serbie;
∙ Toată Oltenia; în octombrie 1739 austriecii părăsesc Oltenia. ∙ Banatul rămânea sub stăpânire
austriacă.
Pacea separată încheiată între fostul aliat al Rusiei – Austria și IO au determinat și Rusia să întrerupă
ostilitățile. Intenția de a ocupa Tighina de către ruși nu a fost realizată și oștirile rusești părăsesc
Moldova în octombrie 1739.
Tot în septembrie 1739 a fost încheiat tratatul ruso-otoman. IO renunța:
∙ Cetatea Hotin reintra în hotarul Moldovei; Din cronica lui Ion Neculce aflăm că "au vinit poruncă la
Grigore-Vodă cum că au dat Hotinul în sama lui. Și în cetate șide pașa, iar den afară n-ave treabă
măcar o palmă. Și au trimis pre Lupul sărdariul pârcălab la Hotin".
∙ Cetatea Azov urma să fie demolată;
∙ Teritoriile de la est de Bug.
Succesele obținute de IO la Belgrad cu susținerea Franței se explică prin faptul că Austria și Rusia erau
angajate în războaie pentru succesiunea Poloniei, iar Franța căpătase o situație privilegiată în IO.
Diplomația franceză a reușit:
∙ Să bareze înaintarea Rusiei și Austriei în sud-estul Europei; ∙ Să împiedice ieșirea directă a Rusiei la
Marea Neagră; ∙ Să acrediteze ideea că integritatea IO este o necesitate europeană.
Războiul din 1735-1739 a adus mari pierderi.
 Rusia, în afară de pierderile materiale colosale, a lăsat pe câmpul de luptă 100 000 de ostași.
Totuși, în rezultatul războiului, hotarele Rusiei ajung la râul Bug.  Moldova a fost ruinată, o bună
parte din populație, mai ales din ținutul Hotinului și Cernăuți a fost transferată pe pământurile
rusești. În legătură cu acest moment, trimisul Suediei la Poartă von Hopkins, într-un raport din anul
1742, menționa că rușii, sub motivul că otomanii au luat prizonieri ruși, au ridicat din Moldova 15 000
de familii pe care le-au dus în Rusia. Cu toate intervențiile domnului Moldovei, doar o parte au revenit
în țară, mulți dintre moldoveni nu au mai revenit la baștină.

III. SITUAȚIA POLITICĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI

RUSO TURC DIN ANII 1768-1774
 La 25 septembrie 1768 I/O a declarat război Rusiei, prin arestarea trimisului Rusiei la Istanbul.
Urmează o perioadă de pregătiri pentru operațiunile care vor începe în primăvara anului 1769. În toamna
anului 1768, marile puteri au început activitatea de a antrena Țările Române în război de partea sa, or se
cunoaște că în toate timpurile părțile implicate în război erau interesate în stabilirea unor relații
favorabile cu populația teritoriilor unde se desfășura teatrul de război.
 Domnia Moldovei a primit dispoziție de la Poartă:
▪ de a trimite descrierea amănunțită a Podoliei, Ucrainei, Serbiei Noi și a pământurilor căzăcești, unde
conform planurilor otomane trebuiau să se desfășoare operațiunile militare; ▪ să pregătească alimente
pentru oștirea turcă;
▪ să construiască poduri peste râuri.
 Rusia la rândul ei aplică un alt plan de atragere a țărilor creștine de partea sa, cu scopul de a impune
Imperiul Otoman de a lupta pe mai multe fronturi: ▪ la 19 ianuarie 1769 Ecaterina a II-a emite un
manifest adresat popoarelor creștine aflate sub dominație otomană;
▪ au fost trimiși în Principate emisari deghizați în călugări pentru a face agitație; ▪ la 12 februarie 1769 s-
a adoptat hotărârea ca locuitorii Principatelor să fie atrași în armata rusă;
▪ În Toscana se afla demnitarul rus Alexei Orlov care avea sarcina de a atrage popoarele creștine de
partea Rusiei;
▪ Rusia a cerut ajutorul creștinilor din Caucaz de la care au primit un ajutor militar.
 În anii 1769-1771, trupele ruse ocupaseră,
∙ întreg teritoriul otoman (și tătar) de la nord de Dunăre, Marea Neagră și Caucaz,
∙ iar o parte din flota militară rusă din Marea Baltică se instalase în Marea Egee (trecând prin Oceanul
Atlantic și Marea Mediterană).  În același timp, Rusia se confrunta:
∙ cu presiunile diplomatice ale Austriei și Prusiei (nedispărute după acceptul rusesc privind prima
împărțire a Poloniei),
∙ cu o serie de probleme interne, precum și cu dificultăți logistice și sanitare în zona teatrului de război
antiotoman.
În ceea ce privește Poarta, la finele anului 1771 aceasta se afla într-o situație foarte dificilă pe toate
planurile.
∙ Conducătorii otomani doreau să câștige timp în speranța că evoluția situației internaționale le va
permite, la un moment dat, să încheie pace cu Rusia, făcând concesii minime. Prin intermediul
ambasadorului prusian Zegelin (acreditat la Istanbul),
∙ Poarta a solicitat Rusiei întreruperea ostilităților și începerea negocierilor de pace ruso-otomane.
În aceste condiții, conducătorii Rusiei au acceptat solicitarea otomană. Pentru a nu produce o ruptură în
relațiile sale cu Austria și Prusia, Rusia și-a moderat pretențiile, cerând, în esență, Porții:
 ∙ independența Hanatului Crimeii,
 ∙ lărgirea autonomiei Principatelor Române,
 ∙ un acces teritorial limitat la Marea Neagră,
 ∙ libera navigație militară pe această mare,
 ∙ libera navigație comercială pe Marea Neagră, în Strâmtori și în Mediterana orientală,
 ∙ precum și o despăgubire bănească de război.
 O etapă importantă în desfășurarea războiului ruso-otoman din 1768-1774 a fost perioada de
armistițiu (19/30 mai 1772 – 9/20 martie 1773). În cadrul acesteia au avut loc congresele de pace ruso
otomane de la Focșani și București.
După semnarea
 convenției de armistițiu ruso-otomane de la Giurgiu (19/30 mai 1772), a urmat
 congresul de pace ruso-otoman de la Focșani (27 iulie/7 august – 28 august/8 septembrie 1772).
 Din partea Rusiei, au participat la acest congres doi delegați. Primul era contele Grigorii Grigorievici
Orlov (favoritul țarinei), cel de-al doilea era Aleksei Mihailovici Obreskov (fost ambasador al Rusiei la
Istanbul).
 Delegații otomani erau Yenișehirli Osman Efendi (fost reis efendi) și Yasinci-Zade Osman Efendi
(teolog musulman de rang înalt).
 După o singură lună de negocieri, congresul de pace ruso otoman de la Focșani s-a încheiat fără
nici un rezultat.
 Cauza eșecului congresului a fost comportamentul primului delegat rus (G.G. Orlov). Cerând de la
început independența Hanatului Crimeii, G.G. Orlov a provocat intenționat eșecul rapid al
congresului, sperând că apoi se va aplica imediat planul fantezist rusesc de atacare a Istanbulului și
dorind să se întoarcă rapid în Rusia, unde poziția sa de favorit al țarinei era amenințată.
 Între timp, situația internă și internațională a Rusiei se înrăutățise (tulburări pe Don, Volga și în Ural,
precum și pericol de atac suedez).
 De asemenea, rapoartele trimise la St. Petersburg de feldmareșalul Piotr Aleksandrovici Rumianțev
(comandantul trupelor ruse din Principatele Române) și de Sir Charles Knowles (amiral englez aflat în
slujba Rusiei) subliniau imposibilitatea atacării Istanbulului de către armata terestră și flota militară
ruse, prin Peninsula Balcanică și pa Marea Neagră, cel puțin în viitorul apropiat.
În aceste condiții, țarina Ecaterina II (1762-1796) a acceptat propunerea cancelarului N. I. Panin de
reluare a tratativelor de pace ruso-otomane. La rândul lor, conducătorii otomani doreau în continuare
să câștige timp și să amâne cât mai mult reluarea operațiunilor militare. Astfel ambele părți combatante
se pronunțau pentru organizarea unui nou congres de pace.
În mod inevitabil, a urmat
 congresul de pace ruso-otoman de la București (29 octombrie/9 noiembrie 1772 – 9/20 martie
1773).
În total, în cadrul acestuia au avut loc 36 de ședințe de tratative.
Ultima ședință s-a desfășurat în ziua de 9/20 martie 1773. Atunci, delegatul otoman Abdűrrezak Bahir
Efendi (reis efendi) i-a comunicat delegatului rus A.M. Obreskov că a primit răspunsul Porții la
ultimatumul transmis de Rusia la 4/15 februarie 1773. Acest răspuns era de o deosebită fermitate.
Poarta accepta doar cele zece articole de importanță secundară (din cadrul proiectului rusesc al
tratatului de pace ruso-otoman) pe care delegatul său le aprobase în scris la București. Dar, în
problemele esențiale, conducătorii otomani nu făceau practic nici o concesie Rusiei.
∙ Cu excepția celor două Kabardii și a unei porțiuni din litoralul nordic și estic al Mării de Azov, Poarta
solicita restituirea tuturor teritoriilor sale ocupate de armata rusă. ∙ otomanii ofereau Rusiei o
despăgubire de 40 000 de pungi (20 milioane guruși sau 12 milioane ruble sau 6 milioane ducați).
∙ Poarta cerea Rusiei să renunțe la cetățile Kerci, Yeni Kale,
∙ precum și să renunțe la navigația corăbiilor rusești pe Marea Neagră, oferind în schimb o
despăgubire suplimentară de 30 000 de pungi (15 milioane guruși sau 9 milioane ruble sau 4,5 milioane
ducați).
În aceste condiții, congresul de pace ruso-otoman de la București a eșuat. Nu s-a putut încheia un
tratat de pace, iar negocierile au fost imediat întrerupte, soarta războiului urmând a fi decisă pe calea
armelor. Totuși, din punctul de vedere al Rusiei, congresul nu a fost un eșec total.
 Rusia a definitivat și a adus la cunoștință Porții textul integral al proiectului rusesc al acestui tratat. În
elaborarea articolului privitor la Principatele Române, A.M. Obreskov a ținut seama și de solicitările de
lărgire a autonomiei față de Poartă cuprinse în memoriile muntene și moldovene.
 Toate acestea au reprezentat pentru Rusia un pas înainte, care avea să faciliteze încheierea tratatului
de pace ruso-otoman de la Kuciuc Kainargi (10/21 iulie 1774), impus Porții prin forța armelor. Textul
acestui tratat a suferit puține modificări față de textul proiectului rusesc definitivat de A.M. Obreskov la
București
 AȘADAR, la Kuciuc Kainargi, Rusia a obținut:
 ∙ slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și Țării Românești (fapt care a deschis drumul
acestora spre modernizare, unire și independență, dar a mărit și pericolul rusesc la adresa
existenței lor),
 ∙ independența Hanatului Crimeii (anexat apoi de ruși în 1783),
 ∙ libera navigație militară în Marea Neagră,
 ∙ libera navigație comercială în Marea Neagră, Strâmtori și Mediterana orientală,
 ∙ dreptul de a avea consulate în Imperiul otoman,
  ∙ precum și dreptul de a interveni la Poartă în favoarea Principatelor Române și a creștinilor
ortodocși de pe teritoriul otoman.
 Toate aceste câștiguri rusești au avut consecințe profunde asupra istoriei:
 ∙ Rusiei,
 ∙ Imperiului otoman,
 ∙ bazinului Mării Negre
 ∙ spațiului balcanic și românesc,
 respectivul război constituind un moment de cotitură în evoluția acestora. Înalta Poartă a intrat în
“perioada prăbușirii” .
 Precizări privind structura tratatului de la Kuciuk Kainargi. Acesta conține: ∙ un preambul,
∙ 28 de articole publice și
∙ 2 articole secrete.
 Conducătorii ruși au încercat să ascundă parțial amploarea câștigurilor obținute, iar conducătorii
otomani s-au străduit să mascheze o parte din pierderile suferite. Din această cauză, deși s-au operat
puține modificări față de textul proiectului rusesc definitivat de A.M. Obreskov la București, articolele
tratatatului de la Kuciuc Kainargi au fost înșirate fără nici o logică.
Pentru a se putea înțelege clar prevederile acestui tratat, este necesar să grupăm articolele sale pe
probleme, astfel:
1. Recunoașterea independenței Hanatului Crimeii și a separării acestuia de Imperiul otoman (art. 3).
2. Anexiuni teritoriale efectuate de Rusia (art. 4, 18, 19, 20, 21).
3. Libertatea comerțului și navigației rusești și otomane în toate mările Imperiului otoman (art. 11, 12).
4. Apărarea și lărgirea drepturilor popoarelor creștine supuse sau vasale Porții (art. 7, 16, 17, 23, 25).
5. Probleme de prestigiu pentru Rusia (titlul imperial pentru țarii ruși, precum și rangul ambasadorului
rus la Istanbul și onorurile acordate acestuia de Poartă) (art. 5, 13, 14).
6. Plata de către Poartă a unor despăgubiri de război în favoarea Rusiei (al doilea articol secret).
7. Extrădarea reciprocă a infractorilor (art. 2).
8. Situația angajaților Ambasadei ruse de la Istanbul (art. 6, 9).
9. Eliberarea prizonierilor de război și a robilor
capturați de fiecare parte beligerantă (art. 25).
10. Drepturile pelerinilor ruși care vor vizita
locurile sfinte din Imperiul otoman (art. 8).
11. Abrogarea precedentelor tratate și convenții
ruso-otomane (art. 22).
12. Restabilirea păcii între Rusia și Poartă
(retragerea trupelor ruse de pe teritoriul otoman,
ratificarea acestui tratat de pace și schimbul de
ambasade extraordinare) (art. 1, 10, 15, 24, 26, 27,
28, și primul articol secret).
TEMA: „EPOCA FANARIOTĂ” ÎN ȚARA MOLDOVEI ȘI ȚARA
ROMANEASCĂ
PLAN:
1. Considerații generale
2. Cauzele instaurării regimului fanariot
3. Cine au fost fanarioții?
4. Trăsăturile regimului fanariot
5. Reformism în Țara Moldovei și Țara Românească în sec. al XVIII-lea

I. CONSIDERAȚII GENERALE
A existat oare în istoria romanilor o „epocă fanariotă”, un „regim fanariot”? A durat această epocă
sau regim un „secol”?
În anumite privințe, istoriografia contemporană continuă să fie tributară unor terminologii și sintagme
apărute și intrate în mentalul colectiv începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și continuând
cu secolul XX.
Potrivit tratatului de istorie a romanilor (Istoria Românilor , vol. VI), precum și după alte lucrări și
sinteze istorice apărute în ultimele decenii, „epoca fanariotă” sau „regimul fanariot” a început la 1711
în Moldova și 1716 în Ț ara Românească și s-a încheiat, pentru ambele principate, la 1821.
Dacă pentru momentul de final al acestei „perioade” istorice nu putem ridica nicio obiecție, pentru
începutul ei este discutabil.
Istorici ai secolului al XIX-lea, precum și unii istorici consacrați ai secolului XX, au afirmat că regimul
fanariot a fost inaugurat de Nicolae Mavrocordat, începând cu cea de-a doua domnie in Moldova
(8/19 nov. 1711 – dec. 1715) și cu prima sa domnie in Țara Românească (30 ian. – 14/25 nov. 1716).
Marile sinteze ale începutului de secol XXI optează pentru aceeași cronologie.
 Apar întrebări:
▪ oare prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat in Moldova (dec. 1709 – 23 nov./4 dec. 1710), nu poate
fi luată ca reper pentru începutul așa zisei „epoci fanariote”?
▪ dacă istoricii au văzut și văd încă în Mihai Racoviță un român grecizat, de ce n-am putea considera că
regimul fanariot a fost instaurat în Moldova cu prima sa domnie (sept. 1703 – 13 febr. 1705)?
 Alți istorici au afirmat că, încă din 1673, Poarta Otomană ar fi încercat să înlocuiască domniile
pământene cu cele străine, grecești (fanariote) și să instituie astfel un „regim prefanariot” sau „proto
fanariot”, cu numirea:
 ∙ lui Dumitrașco Cantacuzino în Moldova (nov. 1673 – ian. 1674) și
  ∙ lui Gheorghe Duca în Țara Românească (6/16 dec. 1674 – 28 nov./8 dec. 1678).
OPINII
 Florin Constantiniu - instaurarea regimului fanariot prin înlocuirea domnilor pământeni cu greci
fanarioți sau romani fanariotizați s-a făcut treptat, pe parcursul a câtorva decenii, „pregătind și
obișnuind astfel societatea românească cu noua formă de guvernare”.
 Bogdan Murgescu - „nu a existat niciodată un regim fanariot distinct și omogen în cadrul perioadei
dominației otomane asupra Țărilor Române, iar secolul al XVIII-lea a fost doar o parte componentă a
unei perioade mai lungi de integrare economică și politică a Țărilor Române la periferia lumii
otomane”. Cat despre regimul fanariot, acesta a fost – în opinia aceluiași istoric – „un regim cu anumite
trăsături specifice, a cărui fixare temporală, in secolul al XVIII-lea, e mai mult de circumstanță”.
 Regimul fanariot a luat sfârșit cu scurta domnie, chiar dacă numai nominală, asupra celor două
principate a lui Scarlat Callimachi (febr. – mai 1821).

II. CAUZELE INSTAURĂRII „REGIMULUI FANARIOT”

 Principala cauză a constituit-o criza Imperiului Otoman și schimbarea raportului de forțe in Sud-
Estul Europei.
 În plan extern criza statului otoman a fost declanșată în urma eșecului de la Viena (1683) și
accentuată în urma înfrângerilor suferite în fața Austriei intre 1686 și 1718 și a devenit tot mai evidentă.
 În plan intern această criză s-a tradus:
 ∙ printr-un blocaj la nivelul aparatului administrativ,
 ∙ printr-o opoziție tot mai accentuată între autoritatea puterii centrale și autoritățile
provinciale,
 ∙ prin generalizarea fenomenului de corupție și a „cumpărării” funcțiilor,
 ∙ printr-o anarhie politică și militară provocată de răscoalele ienicerilor și revoltele popoarelor
creștine din cuprinsul Imperiului.
 Spre deosebire de Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic s-a aflat, la sfârșitul secolului al XVII-lea
și în prima parte a secolului al XVIII-lea, în ascensiune:
∙ Armatele imperiale, conduse de ducele Carol de Lorena, au cucerit Buda (1686), apoi au înfrânt
oștile otomane la Mohacs (1687).
∙ In numai doi ani (1687-1688), habsburgii au intrat și în stăpânirea Transilvaniei.
∙ Prin pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699), Transilvania ieșea de sub suzeranitatea Porții
Otomane și era inclusă, alături de Ungaria, în patrimoniul Casei de Habsburg.
 Polonia a continuat să se manifeste, încă, ca mare putere în plan european datorită politicii duse de
regele Jan III Sobieski (1674-1696). În urma păcii de la Karlowitz, Polonia și-a recuperat teritoriile
pierdute în 1672.
 Rusia a reușit, prin eforturile țarului Petru cel Mare (1696-1725), să se sincronizeze cu Europa. Mai
mult, ea a devenit în scurtă vreme o mare putere europeană, extinzându-și granițele atât in detrimentul
puterii otomane, cat și al puterilor europene vecine (Suedia și Polonia).
O altă cauză a instaurării regimului fanariot în Țările Române a constituit-o, fără îndoială, politica
duplicitară a domnilor romani din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al
XVIII-lea.
∙ Pentru că turcii îl bănuiau de o înțelegere secretă cu habsburgii, domnul Țării Românești, Grigore I
Ghica (1660-1664) a luat, in 1664, calea pribegiei.
∙ In cursul războiului turco-polon din anii 1672-1676, în vreme ce domnul Țării Românești, Grigore
Ghica (1672-1673), purta negocieri secrete cu Jan Sobieski, regele Poloniei, domnul Moldovei, Ștefan
Petriceicu (1673-1674), trecea pe neașteptate din tabăra turcească în cea polonă, acest fapt determinând
Poarta să instaleze la Iași un domn grec, pe Dumitrașcu Cantacuzino, legat mai degrabă cu elita socială
din Constantinopol decât de boierimea moldoveană. În dorința de a-și arăta supunerea deplină față de
înalta Poartă, acest domn a poruncit distrugerea cetăților Suceava, Neamț și Hotin, pentru ca acestea să
nu mai fie ocupate de poloni. Drept urmare, principala consecință a acestei domnii a fost consolidarea
dominației otomane prin slăbirea capacității de apărare a Moldovei.
În 1683, când Viena era asediată de marele vizir Kara Mustafa Koprulu, Gheorghe Duca (1678-1683)
al Moldovei și Șerban Cantacuzino (1678-1688) al Valahiei au fost bănuiți de a fi transmis informații
importante austriecilor referitoare la efectivele și aprovizionarea trupelor otomane. Atitudinea
duplicitară a lui Șerban Cantacuzino, în cursul campaniei otomane din 1683, este dovedită de încercările
acestuia de a trage de timp, spunând marelui vizir că „are înștiințare că Nemții va să dea cetatea” și că
ar fi păcat să acționeze pripit, „prelungindu-l să nu strice cetatea și să nu piarză in zadar oaste”. În
același timp, domnul muntean întreținea o corespondența secretă cu austriecii. Îndemnat de succesul
creștinilor, Șerban Cantacuzino a plănuit „ca să se lepede prin mijloace de arme de supt jugul turcesc, și
ca să rămaie Valahia prințipat slobod”, drept pentru care a luat următoarele măsuri: „A adunat 20.000
de oaste cu leafă, afară de volintirii ce putea in vreme să mai strângă. A gătit 40 de tunuri. După ce a
gătit acestea toate, a socotit de față să se arate împotrivitor Turcilor, dar mai întâiu să se lege supt
protecția Împăratului, ca să-i fie de ajutor țerii lui și familiei lui. Și așa, la anul 1687 (in realitate
1688), gătind deputați, boieri ai lui, pe cei mai credincioși, i-a trimis la Imperatorul Leopold cu scrisori
și cu rugăciuni de așezământuri”.
∙ Dacă Mihai Racoviță și Ștefan Cantacuzino au purtat negocieri secrete, primul cu Rusia, cel de-al
doilea cu Austria,
∙ Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu și-au manifestat în mod vădit intenția de a se răscula
și de a se alătura țarului Petru, odată ce acesta ar fi pornit războiul împotriva turcilor. Foarte probabil,
acțiunea comună împotriva Brăilei să fi fost hotărâtă în timpul ospățului dat de principele Cantemir în
cinstea țarului la Iași (25 iunie 1711), ospăț la care au fost prezenți și doi boieri munteni, dregători
însemnați ai lui Brâncoveanu, marele spătar Toma Cantacuzino și comisul Gheorghe Castriotul. În ciuda
faptului că Brâncoveanu s-a arătat „consternat de fapta nesăbuită a spătarului”, pană la urmă legăturile
acestuia cu țarul Petru au fost dovedite la Poartă prin scrisorile trimise de Filip Orlik, mare hatman al
cazacilor după moartea lui Mezeppa.
 Trădarea lui Brâncoveanu față de înalta Poartă a fost menționată și în firmanul de mazilire citit de
divan-effendi la 4 aprilie 1714:
„Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu ești nedemn și necredincios, că ai adus
ruși la Brăila și că le-ai dat provizii,
 ▪ că ai pus in țară biruri noi și că prin acestea ai sărăcit-o (și)
 ▪ că nici nu te-ai mulțumit cu reședința pe care noi ți-o hotărâsem, ci că ți-ai făcut după voința
ta o altă ‹reședință› in care ședeai mai adesea, de aceea pentru aceste lipsuri și multe altele, te
scoatem din domnie și iți poruncim să vii aici la noi cu întreaga ta casă și familie; in acest scop
ți-am trimis pe capugiul nostru”.
 Potrivit relatărilor lui del Chiaro, Poarta Otomană a adresat principelui Brâncoveanu nouă capete de
acuzare și anume:
1. întreținea corespondență secretă cu Austria, Rusia, Poloni și cu Veneția;
2. acceptarea titlului de „Prinț al Sf. Imperiu Roman”, acordat lui Brâncoveanu și urmașilor săi de
către împăratul Leopold I, prin diploma din 30 ianuarie 1695;
3. acumularea a bogății considerabile prin asuprirea și sărăcirea țării cu impozite noi;
4. că a locuit mai mult la Târgoviște, decât la București, „și aceasta pentru a putea mai ușor fugi, cu
toată familia și bogățiile sale in Transilvania”;
5. că a achiziționat mai multe moșii, pe una din ele intenționând să-și ridice un nou palat domnesc;
6. că a făcut depuneri numeroase și substanțiale la agenții bancari din Viena și Veneția;
7. că fuga marelui spătar Toma Cantacuzino în tabăra rușilor s-a făcut cu consimțământul secret al
domnului;
8. că și-a comandat de la Viena, dând dovadă de mare insolență, „timpane și trâmbițe de argint” cum
nici măritul sultan nu avea; 9. „că a bătut in Transilvania monete de aur, în formă de medalii, de o
valoare de la 2 pană la 10 galbeni una”.
 Pentru toate acestea Brâncoveanu a fost declarat „hain” față de Înalta Poartă și, drept urmare, mazilit
din domnie.
AȘADAR:
∙ Instaurarea deplină a Casei de Habsburg în Transilvania (1699-1711) și ∙ politica duplicitară a
domnilor Moldovei, Mihai Racoviță (1707-1709) și Dimitrie Cantemir (1710-1711), precum și a
domnilor Țării Romanești, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și Ștefan Cantacuzino (1714-1715),
au determinat Poarta să introducă domniile fanariote in Principate.
III. CINE SUNT FANARIOȚII?
Răspunsul îl oferă doctorul Marc-Phillip Zallony (1760-1826?), grec de naționalitate, originar din insula
Tinos din Arhipelag, martor al evenimentelor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului
al XIX-lea.
Fanarioții erau greci de rit ortodox care locuiau la Istanbul în mahalaua Fanarului, situată pe malul
mării, în față cu arsenalul, vechea reședință a ambasadorilor europeni, transferați în secolul al XVI-
lea în mahalaua Pera.
Potrivit legii islamice, drept credincioșii musulmani nu aveau voie să învețe vreo limbă străină, drept
pentru care turcii au fost serviți multă vreme de evrei sau renegați creștini pentru traducerea
documentelor oficiale in limbi străine.
 De la mijlocul secolului al XVII-lea, însă, această sarcină a fost trecută în seama unor supuși otomani,
traducători greci numiți „gramaticos”. Primul dintre aceștia a fost un anume Panaiotachi (Panaghiotis
Nikousios), aflat în slujba marelui vizir Ahmed Pașa Koprulu (1661-1676), pe care l-a însoțit în
expediția împotriva Candiei (1669).
 Marele vizir, fiind convins că nu poate avea încredere în traducerile făcute de ambasadorii creștini, i-a
acordat lui Panaiotachi locuință la palat și l-a ridicat la înalta demnitate de „dragoman” (tercuman,
tergiman, terziman), adică interpret, tălmaci sau traducător.
 Succesorii săi în această funcție au primit și alte privilegii: ∙ dreptul de a purta barbă și haine lungi ca
demnitarii turcii, afară de turban, înlocuit cu o căciulă căptușită cu samur.
∙ dreptul de a umbla călare prin Constantinopol.
Pe lângă leafa care o primeau, dragomanii mai beneficiau și de alte privilegii financiare.
 Din veacul al XVIII-lea, foștilor dragomani li s-a acordat fie tronul Țării Romanești, fie tronul
Moldovei.
 Noii domni acordau grecilor din anturajul lor dregătoriile importante ale țării, precum cea de:
▪ mare vornic sau
▪ mare postelnic.
▪ patru funcții erau rezervate turcilor (divan-effendi - beșli-aga, mechter bași, bayractar).
Pană la urmă, domnul dispunea după placul său de toate funcțiile, dar era și răspunzător în fața Porții de
actele demnitarilor săi.
 Existau 11 familii de „fanarioți”, din care:
∙ 8 grecești ori grecizate (Mavrocordat, Ghica, Ipsilanti, Șuțu, Mavrogheni, Moruzi, Hangerli, Caragea),
∙ 2 familii romanești grecizate (Racoviță și Callimachi),
∙ 1 greacă românizată (Rosetti).
 Dintre domniile care s-au succedat de-a lungul veacului al XVIII-lea, ∙ 54 au aparținut unor domni
provenind din familii greco-fanariote, ∙ 16 au aparținut unor domni provenind din familii romanești
grecizate.
 Intre 1711 și 1769 au predominat familiile Mavrocordat, Ghica, Racoviță și Callimachi,
 Iar intre 1774 și 1821 familiile Ipsilanti, Șuțu, Mavrogheni, Moruzi, Hangerli și Caragea.
IV. TRĂSĂTURILE REGIMULUI FANARIOT
 Încă de la apariția istoriografiei romanești moderne, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, „epoca
fanariotă” a fost considerată o epocă întunecată din istoria romanilor.
- Nicolae Bălcescu a văzut in veacul fanariot „un veac de apăsare și jefuire, de corupție și degradație”.
- Ion Ghica și Mihail Kogălniceanu au adus și ei critici aspre la adresa fanarioților, din cauza cărora
Țările Române au ajuns într-o stare jalnică. - Aceste idei au fost preluate de istoricii din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, precum Dimitrie Onciul, Constantin
C. Giurescu, Valentin Mihordea și Ion Ionașcu, dar fără să absolutizeze aspectele negative ale
acestei epoci.
- Alții însă au căutat o „reabilitare” a fanarioților, prin redescoperirea și evidențierea aspectelor
pozitive ale acestora (măsurile și reformele economico-sociale, realizările culturale și bisericești).
Amintim, in acest sens, pe: Gheorghe I. Brătianu, Dan Berindei, Mihai Berza, Șerban Papacostea,
Dinu C. Giurescu, Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Răzvan Theodorescu, Andrei
Pippidi, Alexandru Duțu, Daniel Barbu etc.
- Un apărător demn de remarcat al fanarioților a fost, in veacul al XIX-lea, principele Nicolae Suțu:
„Sub numele de fanarioți, după cartierul constantinopolitan al Fanarului, era desemnată elita
familiilor grecești care, dintr-un interes comun și național, se stabiliseră in capitala Imperiului și au
avut șansa să fie ridicate la demnitatea domnească in Principate. Într-o vreme când ignoranța și
barbaria turcilor ajunseseră la culme, fanarioții, ca agenți, ca dragomani sau hospodari, îndeplineau
funcția cea mai delicată și cea mai primejdioasă ce a existat vreodată, deoarece grație inteligenței lor
ei țineau in mană firele politicii unei puteri care nu putea decât pierde la fiecare conflict cu statele
europene. […]. Deși călcau neîncetat pe un Vulcan, fanarioții au purtat vreme de două secole greutatea
politicii otomane și și-au legat numele de splendoarea care s-a revărsat asupra Porții. […]Ca
hospodari, fanarioții scoteau din Principate un venit reprezentând cam un sfert din bugetul actual și
după ce făceau față cheltuielilor cerute de serviciile publice, din excedentul modic rămas făceau danii
însemnate și înzestrau Principatele cu așezăminte de utilitate incontestabilă. Apeducte, fântâni,
spitale, școli, coduri de legi vor rămâne monumente cu atât mai glorioase pentru ei, cu cat le-au
realizat din fonduri care le reveneau de drept. Siliți să hrănească lăcomia de nepotolit a turcilor, nu e
de mirare ca – într-o poziție unde ziua de mâine nu era sigură – să fi căutat să profite mai mult sau mai
puțin de latitudinea ce le era dată prin absența oricărei stavile formal statornicite”.
- După cum bine arăta Vlad Georgescu, „fanariotismul” n-a fost altceva decât „o structură
∙ socială,
∙ politică,
∙ de cultură
în care se puteau integra toți cei dornici să accepte și să respecte un anume sistem de valori, bazat pe:
∙ ortodoxismul conservator,
∙ tradiționalismul antioccidental,
∙ respectarea legăturii de credință față de Poartă”.
- în veacul al XVIII-lea, „grecizarea” a fost – în opinia lui Nicolae Iorga – un fenomen politic și
cultural, nicidecum unul social. Niciun domn fanariot nu a îndrăznit să schimbe societatea și cu atât
mai puțin vechile obiceiuri ale celor două principate romanești.
- Pe de altă parte, această grecizare a început, în opinia unor istorici precum A. D. Xenopol,
Constantin V. Obedeanu, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, cu mult înainte de „epoca fanariotă”,
încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea.
EXEMPLU:
∙ cei doi Mihnești, Alexandru II Mircea și Petru Șchiopul, aveau strânse legături cu grecii de la
Constantinopol și erau înrudiți, prin soțiile lor, cu două influente familii greco levantine din Pera,
Salvaressi și Amirali.
∙ Mihai Viteazul se înrudea cu o veche și prestigioasă familie bizantină, cea a Cantacuzinilor.
∙ în vremea lui Radu II Mihnea și Alexandru Coconul, cele două țări romanești se umpluseră de străini
greci, care s-au implicat activ in afacerile politice ale celor două țări romanești.
∙ Domni ai Moldovei, precum Gheorghe Ghica (1658-1659) și Gheorghe Duca (1668- 1672) erau
înrudiți cu două mari familii boierești moldovene, primul fiind căsătorit cu Maria Sturdza, celălalt cu
Anastasia Buhuș.
∙ Una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu, Elena, fusese măritată in 1698 cu Scarlat Mavrocordat,
fiul marelui dragoman Alexandru Mavrocordat.
 Primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, se căsătorise prima oară cu Casandra Cantacuzino,
 iar fiul său, Constantin, a avut două soții pământene, mai întâi pe Smaranda Cantacuzino, iar apoi pe
Ecaterina Ruset.
 Mihai Racoviță, care se trăgea dintr-o familie de boieri moldoveni, dar care se „grecizase”, a fost
căsătorit mai întâi cu Safta Cantemir, iar apoi cu Ana Dediu Codreanu.
 Trăsăturile caracteristice ale regimului fanariot sunt prezentate sintetic de istoricul Bogdan
Murgescu:
∙ numirea unor domni străini de țară, recrutați din cartierul Fanar de la Constantinopol, pentru care
domnia Țărilor Române era dregătoria cea mai înaltă pe care o puteau obține după ce îndepliniseră
funcția de mare dragoman (tălmaci, traducător) al Porții;
∙ dependența tot mai accentuată față de autoritatea centrală otomană, care tindea să asimileze cele două
Principate cu niște simple provincii otomane;
∙ competiția acerbă pentru tron, care a scurtat durata medie a domniilor și a mărit considerabil
exploatarea economică a celor două țări;
 în realitate formula fanariotă a fost un compromis între autonomie și administrația directă.
 Statutul de autonomie a fost păstrat, dar el a suferit considerabile limitări. Privit în ansamblu secolul
fanariot nu a fost doar o perioadă de greutăți, ci a fost și începutul drumului spre modernitate,
contribuind la formarea identității naționale a romanilor, în special la boierii nemulțumiți de afirmarea
elementelor grecești.
 Secolul fanariot poate fi numit și „secolul reformelor”, întrucât de a lungul a peste o sută de ani
toate sectoarele vieții sociale – fiscalitate, relații agrare, administrație, justiție, biserică si cultură – au
făcut obiectul unei ample restructurări și modernizări.
∙ desființarea dreptului Principatelor de a mai întreține legături diplomatice cu statele creștine și
permanentizarea existenței unor reprezentanți domnești (capuchehaie) la Constantinopol, recrutați,
evident, tot din rândul fanarioților.
∙ Sediul celui muntean se afla în cartierul Thataminare și se numea „Vlah-sarai”, iar cel moldovean în
cartierul Duraman și se numea „Bogdan-sarai”;
∙ reducerea potențialului militar al Țărilor Romane și integrarea acestora în sistemul defensiv militar
otoman.
V. REFORMISM ÎN SEC. AL XVIII-LEA
 Secolul al XVIII-lea este o perioadă în care s-a încercat aplicarea unor importante sisteme de
reformare a societății, în sensul modernizării acesteia. Acest proces a început în Transilvania, dar și în
celelalte regiuni controlate direct de către Habsburgi, sub influența directă a regimului austriac.
 Influențate de succesele înregistrate, cu precădere în Oltenia, care revine în interiorul granițelor Țării
Românești, în 1739, după ce fusese integrată în structurile imperiale austriece în urma tratatului de la
Passarowitz (1718), domniile fanariote au încercat aplicarea unor astfel de reforme care să consolideze
statul și autoritatea centrală, făcând posibilă funcționarea instituțiilor statului.
Reformele lui Constantin Mavrocordat
 Reformismul, în special cel din domeniul fiscal, fusese încercat încă din perioada predecesorilor
pământeni (Antioh Cantemir si Constantin Brâncoveanu), îndată după tratatul de la Karlowitz (1699).
Reformele fiscale din 1700 si 1701 au rămas fără o continuitate în celelalte sectoare, așa încât efectele
acestora nu s-au soldat cu importante mutații novatoare.
 Politica reformistă a regimului fanariot a debutat în vremea primului domn Nicolae Mavrocordat, „un
remarcabil om de cultură, atent la problematica timpului său”. Politica reformistă fanariotă se
manifestă într-o perioadă preliminară printr-o încercare de stabilizare a populației rurale în vederea
funcționării sistemului fiscal.
 Aplicarea acestor reforme cunoaște un maxim de intensitate în timpul domniilor lui Constantin
Mavrocordat (1730 – 1769), care a domnit alternativ în Țara Românească și Moldova. Prin prisma
măsurilor reformatoare domnia acestui fanariot poate fi integrată în aceea a spiritului european iluminist
al vremii sale.
 Constantin Mavrocordat moștenise de la tatăl său înclinația spre cultură, învățase în scoli superioare,
cunoștea limba italiană, franceză, turcă, persană, greaca modernă și clasică, ținea corespondență cu
personalități culturale de peste hotare, era, într-un cuvânt, un spirit iluminist.
 Reintegrarea Olteniei, unde austriecii, prin reformele înfăptuite, interveniseră în raporturile dintre
boieri și țărani, pune în fața domnului fanariot două alternative:
 ▪ să continue procesul reformelor sau
 ▪ să revină la situația de dinaintea acestora.
 Opțiunea domnului fanariot s-a fixat în sensul continuării reformelor, a extinderii lor în tot spațiul
celor două Principate.
 Începutul reformelor l-a constituit un hrisov din 7 februarie 1741. Devastările și deplasările de
populație din timpul războiului ruso-austro-turc (1735 – 1739), precum și reintegrarea Olteniei in Țara
Românească au cerut o serie de măsuri de refacere a potențialului fiscal și de reunificare a instituțiilor
fiscale.
 Hrisovul amintit cuprindea măsuri de reorganizare în domeniile:
 ▪ fiscal,
 ▪ agrar,
 ▪ administrativ și
 ▪ juridic.
 Preocuparea de căpetenie a domnului a fost fiscalitatea. Prin măsurile pe care le-a introdus, acesta a
urmărit abolirea răspunderii fiscale colective, care era unul din factorii generatori ai fugii
contribuabililor, și reducerea drastică a categoriilor de scutiți sau privilegiați fiscali.
Reforma fiscală
 Principiul de bază al reformei fiscale a fost generalizarea ruptei. Rupta era o înțelegere încheiată de
visterie cu un grup de contribuabili, prin care se stabilea cuantumul dării ce urmau să o plătească și
termenele de achitare. Era creată astfel o singură categorie de țărani birnici, iar de la acestea, la fel ca și
fostul inspectorat austriac din Oltenia, cerea o sumă fixă:
∙ capul de familie avea de plătit „doi lei și jumătate pentru un sfert de an”, ∙ „holteiul” plătea numai un
leu și jumătate.
 Cap de familie era pentru fisc numai acela care avea zece capete de vită, astfel că, în cele mai multe
cazuri, doar mai multe case țărănești împreună alcătuiau o unitate fiscală.
 O altă componentă a reformei fiscale era stabilirea cu rigurozitate a listelor de evidență a
contribuabililor. Fiecare contribuabil a primit un adevărat „buletin de identitate” fiscală, un document
care atesta calitatea de contribuabil și cuprindea semnalmentele sale fizice. Prin reforma fiscală din
1741, chiar dacă numărul contribuabililor a fost extins, sunt în continuare scutite de la dări mănăstirile,
preoții și toți boierii.
 Reforma fiscală a condus la o reacție în lanț.
 Domnul fanariot și-a dat repede seama că sectorul fiscal nu putea fi izolat de celelalte sectoare ale
vieții sociale, că stabilitatea contribuabililor era afectată de existența servituții corporale, care-l punea pe
țăranul dependent sub deplina autoritate a stăpânului său, apoi abuzurile administrative și juridice
îngreunau sistemul.
Reforma militară
∙ desființarea vechii oștiri a slujitorilor și curtenilor, rămânând însă câte un steag la sediul fiecărei
isprăvnicii, pentru paza ordinii. Slujitorii pierduseră în mare parte caracterul lor militar, iar numărul lor
era prea mare față de nevoile Țării.
∙ în condițiile în care Poarta se implica tot mai mult în politica Principatelor, nu mai era nevoie de o
astfel de armată (limitarea armatei era cerută chiar de către turci),
∙ restrângerea categoriilor militare a avut mai mult un caracter fiscal. Inutilitatea militară pentru a
acești privilegiați era o rațiune convingătoare, în cazul lui Constantin Mavrocordat, pentru împuținarea
lor. Erau desființate, cu unele excepții, și breslele militare, supunându-i pe toți acești privilegiați birului
obișnuit.
Reforma administrativă
 Această reformă a fost cerută de reorganizarea sistemului fiscal. Urmărind concepția de stat a lui
Constantin Mavrocordat, putem observa dorința si intenția acestuia de a întări puterea centrală, ∙ de
a elimina orice jurisdicție privată și să-si trimită reprezentanții la nivel local. ∙ în fruntea fiecărui județ
(Țara Romanescă) și ținut (Moldova) domnul a pus cate doi ispravnici
cu competențe administrative. Ei veghează la aplicarea strictă a deciziilor domnești, de asemenea ei
aveau rolul de a-l informa pe domn asupra celor petrecute în aria lor de competență instituțională și
teritorială.
∙ Cel mai important aspect al reformei administrative se referea la salarizarea dregătorilor. Aceasta a
fost introdusă pentru a proteja contribuabilii de abuzurile dregătorilor, care se retribuiau pe seama
supușilor. Această reglementare a avut scopul de a consolida dregătoria, instituția funcționarilor publici.
Tot mai mult, dregătoria a luat locul moșiei, pământului în stabilirea identității și rangurilor boierești.
 în administrație Constantin Mavrocordat, deși reprezentant direct al Porții, și grec de neam, a
promovat limba romană, așa cum se poate observa din dorința acestuia atunci când ii cere pârcălabului
de Galați „să nu mai scrii grecește, ce românește să ne scrii”.
Reforma judecătorească
Constantin Mavrocordat a încercat o separare a justiției de administrație, chiar dacă ispravnicii
domnești din teritoriu continuă să dețină și funcții judecătorești:
∙ sunt numiți judecători din rândul boierilor fără slujbe, care alături de ispravnici au creat „curți”
judecătorești în fiecare reședință teritorială. ∙ în noua organizare judecătorească se rezervau divanului
domnesc doar pricinile mai importante, de asemenea aceasta din urmă devenea o instanță de apel.
∙ au fost modernizate și procedurile prin obligativitatea redactării hotărârilor în două exemplare și
înscrierea lor în condici, cu foi pecetluite, pentru a înlătura posibilitatea de înlocuire.
Reforma socială
Reformele sociale sunt și cele mai importante pe care le-a făcut Constantin Mavrocordat. ∙ Boier este cel
care are o slujbă sau o dregătorie domnească. Această măsură a lovit în primul rând în identitatea
aristocratică a boierimii pământene, îndepărtată tot mai mult de dregătoriile statului. Prin reforma pe
care o face domnul fanariot împarte pe boieri sau dregători în două mari categorii:
1. boierii mari, de la ban la clucerul de arie inclusiv, urmașii acestora numindu-se neamuri; 2. boieri de
clasa a II-a, cuprinzând restul dregătorilor, urmașii lor numindu-se mazili.
 În funcție de această împărțire
▪ se acordau scutirile fiscale,
▪ se fixau salariile lunare și
▪ „beneficiile” încă de privilegiile unor anumite venituri și plocoane.
Ceea ce a reprezentat esența reformei sociale au fost însă relațiile agrare, urmărindu-se două obiective
fundamentale:
1. eliminarea autorității senioriale exercitate de boieri și egumeni asupra țăranilor aserviți;
2. uniformizarea regimului de obligații față de stăpânii de domenii.
Această reformă avea ca și scop și înlăturarea cauzelor deplasărilor țăranilor, generate de diferențele
de îndatoriri de la un domeniu la altul. Pe domeniile boierești, dar și pe cele ale mănăstirilor, existau
două categorii de țărani:
∙ șerbii (rumânii – Țara Romanescă, vecinii – Moldova) ∙ oamenii cu învoială (liberi din punct de vedere
juridic).
 Desființarea rumâniei și veciniei fiind ținta ultimei și celei mai însemnate dintre reformele lui
Constantin Mavrocordat. Practic prin abolirea rumâniei în 1746 (Țara Romanescă) și condamnarea
tendinței boierilor de ai reduce pe șerbi la condiția de robi, prin fixarea corvezilor, în 1749 (Moldova) se
pune capăt servajului în cele două Principate.
 Domnul a dorit să aibă
▪ un țăran liber din punct de vedere juridic și
▪ cu un regim de obligații fixat de către stat.
 În Țara Românească, această desființare a rumâniei s-a realizat în trei etape. I. La 26 octombrie
1745, printr-un așezământ tipărit și difuzat în Țară, s-a hotărât ca toți cei fugiți care se reîntorceau la
casele lor să beneficieze de un șir de scutiri si avantaje fiscale. Apoi, deoarece prima măsură nu a avut
rezultatul scontat,
II. la 1 martie 1746, domnul a decis, într-o adunare a clerului și boierilor, ca orice rumân fugit, care se
înapoiază în țară, să devină om liber. Domnul a fost sprijinit în această politică de mitropolitul Neofit,
care, la 15 martie 1746, a eliberat pe toți rumânii mitropoliei. Boierii nu erau prea încântați de noile
decizii, iar dispozițiile domnești întârzie a fi aplicate pe domenii. Fuga țăranilor era și mai mult
încurajată, asta deoarece întorcându-se ulterior ei deveneau liberi.
Plecând de la depopularea domeniilor și folosindu-se de argumentele creștine (nu era bine ca un creștin
să țină în robie pe fratele său – era practic o condamnare canonică a rumâniei), III. La 5 august 1746 se
decide: stăpânii de domenii erau invitați să-i elibereze pe rumâni spre folosul sufletesc, urmând ca
aceia care nu doreau să o facă să primească o răscumpărare de zece taleri. Această din urmă hotărâre ii
asimilează pe rumâni oamenilor liberi ce muncesc pe domenii cu învoiala. Obligațiile acestora fiind de
12 zile de clacă, stabilite prin două așezăminte din 1744 – 1745.
 Dacă desființarea rumâniei este o realitate, nu același lucru se poate spune si despre obligațiile
țărănești.
 Mulți stăpâni de domenii, confruntându-se cu o criză de forță de muncă au oferit tot felul de
facilități țăranilor ce urmau a se așeza pe domeniile lor, ori tocmai asta nu dorea domnul, ca țăranii
să se deplaseze dintr-o zonă în alta, perturbând sistemul fiscal.
 În Moldova reforma socială a întâmpinat mai multă rezistență. Aici situația era diferită din punct de
vedere social, boierii moldoveni îi asimilau pe vecini cu robii țigani.
∙ Prin hotărârea adunării clerului și boierimii, din 6 aprilie 1749, s-a hotărât ca vecinii să nu mai poată
fi asimilați cu robii, dar ei continuau să presteze 24 de zile de clacă (dublu față de cât trebuiau să
presteze țăranii liberi așezați pe domenii), de asemenea ei nu puteau părăsi moșia stăpânului. Această
hotărâre s-a dovedit una contraproductivă pentru boieri, între cele două categorii țărănești au apărut
numeroase tensiuni, așa încât la 1 ianuarie 1766, Grigore Ghica a stabilit un cuantum uniform de clacă
(12 zile).
Aceste reforme, ale lui Constantin Mavrocordat, nu au fost singurele care au contribuit la modernizarea
societății românești în perioada fanariotă.
Politica de reforme a domnilor fanarioți a fost lipsită de continuitate, deoarece alături de domnii
luminați, precum Nicolae si Constantin Mavrocordat sau Alexandru si Constantin Ipsilanti, s-au
aflat si personalități mai puțin capabile.
Astfel, de multe ori reformele făcute de către un domn, erau adesea revocate de cei care îi urmau la tron.
Această inconsecvența s-a datorat si schimbărilor foarte dese ale domnilor.