Tema epoca fanariotă în țara moldovei și țara romanească

PLAN:

1. Considerații generale

2. Cauzele instaurării regimului fanariot

3. Cine au fost fanarioții?

4. Trăsăturile regimului fanariot

5. Reformism în sec. al XVIII-lea

I. CONSIDERAȚII GENERALE

„Epocă fanariotă”. „Secol fanariot”. „Regim fanariot”.

In anumite privințe, istoriografia contemporană continuă să fie tributară unor terminologii și sintagme
apărute și intrate în mentalul colectiv începând cu a doua

jumătate a secolului al XIX-lea și continuând cu secolul XX.

A existat oare în istoria romanilor o „epocă fanariotă”, un „regim fanariot”?

A durat această epocă sau regim un „secol”?

Potrivit tratatului de istorie a romanilor (Istoria Românilor , vol. VI), precum și după alte lucrări și sinteze
istorice apărute în ultimele decenii, „epoca fanariotă” sau „regimul fanariot” a început la 1711 în
Moldova și 1716 în Țara Românească și s-a încheiat, pentru ambele principate, la 1821.

Dacă pentru momentul de final al acestei „perioade” istorice nu putem ridica nicio obiecție, pentru
începutul ei este discutabil.

Istorici ai secolului al XIX-lea, precum și unii istorici consacrați ai secolului

XX, au afirmat că regimul fanariot a fost inaugurat de Nicolae Mavrocordat, începând cu cea de-a doua
domnie in Moldova (8/19 nov. 1711 – dec. 1715) și cu prima sa domnie in Țara Românească (30 ian. –
14/25 nov. 1716). Marile sinteze ale începutului de secol XXI optează pentru aceeași cronologie.

Apare întrebarea: oare prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat in Moldova (dec. 1709 – 23 nov./4 dec.
1710), nu poate fi luată ca reper pentru începutul așa zisei „epoci fanariote”?

Pe de altă parte, dacă istoricii au văzut și văd încă în Mihai Racoviță un român grecizat, de ce n-am
putea considera că regimul fanariot a fost instaurat în Moldova cu prima sa domnie (sept. 1703 – 13
febr. 1705)?

Alți istorici au afirmat că, încă din 1673, Poarta Otomană ar fi încercat să înlocuiască domniile
pământene cu cele străine, grecești (fanariote) și să instituie astfel un „regim prefanariot” sau „proto-
fanariot”, cu numirea:

 lui Dumitrașco Cantacuzino în Moldova (nov. 1673 – ian. 1674) și

 lui Gheorghe Duca în Țara Românească (6/16 dec. 1674 – 28 nov./8 dec. 1678).
În acest sens, Nicolo de Porta relata, pe la 1697, următoarele: „‹Sultanul› numește în principatele
amintite drept domn un guvernator, de cele mai multe ori un străin, un grec sărac bătut de vanturi,
care atârnă de bunul său plac, ‹având› o autoritate de tiran și nefiind de fapt decât un simplu vechil. Çi
acesta ‹care este› sau fiul altui

‹domn› mort sau al vreunuia mazilit mai înainte, ajunge să cârmuiască ‹țara› datorită unor făgăduieli și
daruri masive cu care cumpără protecția celor puternici și a favoriților seraiului; in întrecerea sa cu
atâția competitori, el se folosește de autoritatea sa despotică, își jupoaie supușii pentru a-și ține
făgăduielile și a da plocoane sultanului; le ia averile pentru a-și păstra ‹domnia› prin noi daruri, ii
asuprește pentru a-și agonisi bani care să-i ajungă, atât pentru a se întreține cu fast după ce va fi
mazilit; cat și pentru a-și recâștiga scaunul pierdut, numește dregători după bunul său plac și neavând
încredere in pământeni, care nu-l iubesc […] ridică

‹in dregătorii› străini, greci și oameni săraci […]”.

OPINII

In opinia istoricului Florin Constantiniu, instaurarea regimului fanariot prin înlocuirea domnilor
pământeni cu greci fanarioți sau romani fanariotizați s-a făcut

treptat, pe parcursul a câtorva decenii, „pregătind și obișnuind astfel societatea românească cu noua
formă de guvernare”.

Opinia istoricului Bogdan Murgescu, potrivit căreia „nu a existat niciodată un regim fanariot distinct și
omogen în cadrul perioadei dominației otomane asupra çărilor Române, iar secolul al XVIII-lea a fost
doar o parte componentă a unei perioade mai lungi de integrare economică și politică a Țărilor
Române la periferia lumii otomane”. Cat despre regimul fanariot, acesta a fost – în opinia aceluiași
istoric – „un regim cu anumite trăsături specifice, a cărui fixare temporală, in secolul al XVIII-lea, e mai
mult de circumstanță”.

Regimul fanariot a luat sfârșit cu scurta domnie, chiar dacă numai nominală, asupra celor două
principate a lui Scarlat Callimachi (febr. – mai 1821).

II. CAUZELE INSTAURĂRII „REGIMULUI FANARIOT”

Principala cauză a constituit-o criza Imperiului Otoman și schimbarea raportului de forțe in Sud-Estul
Europei.

Criza statului otoman, declanșată în urma eșecului de la Viena (1683) și accentuată în urma înfrângerilor
suferite în fața Austriei intre 1686 și 1718, a devenit

tot mai evidentă.

În plan intern această criză s-a tradus:

 printr-un blocaj la nivelul aparatului administrativ,

 printr-o opoziție tot mai accentuată între autoritatea puterii centrale și autoritățile
provinciale,
  prin generalizarea fenomenului de corupție și a
„cumpărării” funcțiilor,

 printr-o anarhie politică și militară provocată de răscoalele ienicerilor și revoltele

popoarelor creștine din cuprinsul Imperiului.

Spre deosebire de Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic s-a aflat, la sfârșitul secolului al XVII-lea și în
prima parte a secolului al XVIII-lea, în ascensiune:

 Armatele imperiale, conduse de ducele Carol de Lorena, au cucerit Buda (1686), apoi au înfrânt
oștile otomane la Mohacs (1687).

 In numai doi ani (1687-1688), habsburgii au intrat și în stăpânirea Transilvaniei.

 Prin pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699), acest principat ieșea de sub suzeranitatea Porții
Otomane și era inclus, alături de Ungaria, în patrimoniul Casei de Habsburg.

Polonia a continuat să se manifeste, încă, ca mare putere în plan european datorită politicii duse de
regele Jan III Sobieski (1674-1696). În urma păcii de la Karlowitz, Polonia și-a recuperat teritoriile
pierdute în 1672.

Rusia a reușit, prin eforturile țarului Petru cel Mare (1696-1725), să se sincronizeze cu Europa. Mai
mult, ea a devenit în scurtă vreme o mare putere europeană, extinzându-și granițele atât in detrimentul
puterii otomane, cat și al puterilor europene vecine (Suedia și Polonia).

O altă cauză a instaurării regimului fanariot în Țările Române a constituit-o, fără îndoială, politica
duplicitară a domnilor romani din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-
lea.

 Pentru că turcii îl bănuiau de o înțelegere secretă cu habsburgii, domnul Țării Românești,

Grigore I Ghica (1660-1664) a luat, in 1664, calea pribegiei.

 In cursul războiului turco-polon din anii 1672-1676, în vreme ce domnul Țării Românești,
Grigore Ghica (1672-1673), purta negocieri secrete cu Jan Sobieski, regele Poloniei, domnul
Moldovei, Ștefan Petriceicu (1673-1674), trecea pe neașteptate din tabăra turcească în cea
polonă, acest fapt determinând Poarta să instaleze la Iași un domn grec, pe Dumitrașcu
Cantacuzino, legat mai degrabă cu elita socială din Constantinopol decât de boierimea
moldoveană. În dorința de a-și arăta supunerea deplină față de înalta Poartă, acest domn a
poruncit distrugerea cetăților Suceava, Neamț și Hotin, pentru ca acestea să nu mai fie ocupate
de poloni. Drept urmare, principala consecință a acestei domnii a fost consolidarea
dominației otomane prin slăbirea capacității de apărare a Moldovei.

 În 1683, când Viena era asediată de marele vizir Kara Mustafa Koprulu, Gheorghe Duca (1678-
1683) al Moldovei și Șerban Cantacuzino (1678- 1688) al Valahiei au fost bănuiți de a fi transmis
informații importante austriecilor referitoare la efectivele și aprovizionarea trupelor otomane.
Atitudinea duplicitară a lui Șerban Cantacuzino, în cursul campaniei otomane

din 1683, este dovedită de încercările acestuia de a trage de timp, spunând marelui vizir că „are
înștiințare că Nemții va să dea cetatea” și că ar fi păcat să acționeze pripit, „prelungindu-l să nu
strice cetatea și să nu piarză in zadar oaste”. În același timp, domnul muntean întreținea o
corespondența secretă cu austriecii. Îndemnat de succesul creștinilor, Șerban Cantacuzino a plănuit
„ca să se lepede prin mijloace de arme de supt jugul turcesc, și ca să rămaie Valahia prințipat
slobod”, drept pentru care a luat următoarele măsuri: „A adunat 20.000 de oaste cu leafă, afară de
volintirii ce putea in vreme să mai strângă. A gătit 40 de tunuri. După ce a gătit acestea toate, a
socotit de față să se arate împotrivitor Turcilor, dar mai întâiu să se lege supt protecția Împăratului,
ca să-i fie de ajutor țerii lui și familiei lui. Çi așa, la anul 1687 (in realitate 1688), gătind deputați,
boieri ai lui, pe cei mai credincioși, i-a trimis la Imperatorul Leopold cu scrisori și cu rugăciuni de
așezământuri”.

 Dacă Mihai Racoviță și Ștefan Cantacuzino au purtat negocieri secrete, primul cu Rusia, cel de-
al doilea cu Austria, Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu și-au manifestat în mod vădit
intenția de a se răscula și de a se alătura țarului Petru, odată ce acesta ar fi pornit războiul
împotriva turcilor. Foarte probabil, acțiunea comună împotriva Brăilei să fi fost hotărâtă în
timpul ospățului dat de principele Cantemir în cinstea țarului la Iași (25 iunie 1711), ospăț la
care au fost prezenți și doi boieri munteni, dregători însemnați ai lui Brâncoveanu, marele
spătar Toma Cantacuzino și comisul Gheorghe Castriotul. În ciuda faptului că Brâncoveanu s-a
arătat

„consternat de fapta nesăbuită a spătarului”, pană la urmă legăturile acestuia cu țarul Petru au fost
dovedite la Poartă prin scrisorile trimise de Filip Orlik, mare hatman al cazacilor după moartea lui
Mezeppa.

Trădarea lui Brâncoveanu față de înalta Poartă a fost menționată și in fimanul de mazilire citit de
divan-effendi la 4 aprilie 1714: „Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu ești
nedemn și necredincios, că ai adus ruși la Brăila și că le-ai dat provizii, că ai pus in țară biruri noi și că
prin acestea ai sărăcit-o (și) că nici nu te-ai mulțumit cu reședința pe care noi ți-o hotărâsem, ci că
ți-ai făcut după voința ta o altă ‹reședință› in care ședeai mai adesea, de aceea pentru aceste lipsuri
și multe altele, te scoatem din domnie și iți poruncim să vii aici la noi cu întreaga ta casă și familie;
in acest scop ți-am trimis pe capugiul nostru”.

Potrivit relatărilor lui del Chiaro, Poarta Otomană a adresat principelui Brâncoveanu nouă capete de
acuzare și anume:

1. întreținea corespondență secretă cu Austria, Rusia, Poloni și cu Veneția;

2. acceptarea titlului de „Prinț al Sf. Imperiu Roman”, acordat lui Brâncoveanu și urmașilor săi de
către împăratul Leopold I, prin diploma din 30 ianuarie 1695;

3. acumularea, pe parcursul domniei, bogății considerabile prin asuprirea și sărăcirea țării cu

impozite noi;

4. că a locuit mai mult la Târgoviște, decât la București, „și aceasta pentru a putea mai ușor fugi,
cu toată familia și bogățiile sale in Transilvania”;

5. că a achiziționat mai multe moșii, pe una din ele intenționând să-și ridice

un nou palat domnesc;

 că a făcut depuneri numeroase și substanțiale la agenții bancari din Viena și Veneția;

7. că fuga marelui spătar Toma Cantacuzino in tabăra rușilor s-a făcut cu consimțământul secret al
domnului;

8. că și-a comandat de la Viena, dând dovadă de mare insolență, „timpane și trâmbițe de argint”
cum nici măritul sultan nu avea;

9. „că a bătut in Transilvania monete de aur, în formă de medalii, de o valoare

de la 2 pană la 10 galbeni una”.

Pentru toate acestea Brâncoveanu a fost declarat „hain” față de Înalta Poartă și, drept urmare,
mazilit din domnie.

AÇADAR:

 Instaurarea deplină a Casei de Habsburg in Transilvania (1699-1711) și

 politica duplicitară a domnilor Moldovei, Mihai Racoviță (1707-1709) și Dimitrie Cantemir

(1710-1711), precum și a domnilor Țării Romanești, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și
Çtefan Cantacuzino (1714-1715), au determinat Poarta să introducă domniile fanariote in
Principate.

III. CINE SUNT FANARIOȚII

Răspunsul îl oferă doctorul Marc-Phillip Zallony (1760-1826?), grec de naționalitate, originar din insula
Tinos din Arhipelag, martor al evenimentelor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al
XIX-lea.

Fanarioții erau greci de rit ortodox care locuiau la Stanbul în mahalaua Fanarului, situată pe malul
mării, față cu arsenalul, vechea reședință a ambasadorilor europeni, transferați în secolul al XVI-lea
în mahalaua Pera.

Potrivit legii islamice, drept credincioșii musulmani nu aveau voie să învețe vreo limbă străină, drept
pentru care turcii au fost serviți multă vreme de evrei sau renegați creștini pentru traducerea
documentelor oficiale in limbi străine.

De la mijlocul secolului al XVII-lea, însă, această sarcină a fost trecută în

seama unor supuși otomani, traducători greci numiți „gramaticos”. Primul dintre aceștia a fost un
anume Panaiotachi (Panaghiotis Nikousios), aflat în slujba marelui vizir Ahmed Pașa Koprulu (1661-
1676), pe care l-a însoțit în expediția împotriva Candiei (1669).

Marele vizir, fiind convins că nu poate avea încredere în traducerile făcute de ambasadorii creștini, i-a
acordat lui Panaiotachi locuință la palat și l-a ridicat la înalta

demnitate de „dragoman” (tercuman, tergiman, terziman), adică interpret, tălmaci sau traducător.

Succesorii săi în această funcție au primit și alte privilegii:

  dreptul de a purta barbă și haine lungi ca demnitarii turcii, afară de turban, înlocuit cu o căciulă
căptușită cu samur.

 dreptul de a umbla călare prin Constantinopol.

 Pe lângă leafa care o primeau, dragomanii mai beneficiau și de alte privilegii financiare.

Din veacul al XVIII-lea, foștilor dragomani li s-a acordat fie tronul Țării Romanești, fie tronul Moldovei.
Noii domni acordau grecilor din anturajul lor dregătoriile importante ale țării, precum cea de mare
vornic sau de mare postelnic. Alte patru funcții erau rezervate turcilor (divan-effendi - beșli-aga,
mechter-bași, bayractar). Pană la urmă, domnul dispunea după placul său de toate funcțiile, dar era și
răspunzător în fața Porții de actele demnitarilor săi.

Existau 11 familii de fanarioți, din care:

 8 familii grecești ori grecizate (Mavrocordat, Ghica, Ipsilanti, Șuțu,

Mavrogheni, Moruzi, Hangerli, Caragea),

 2 familii romanești grecizate (Racoviță și Callimachi),

 și una greacă românizată (Rosetti).

Dintre domniile care s-au succedat de-a lungul veacului al XVIII-lea,

 54 au aparținut unor domni provenind din familii greco-fanariote,

 iar 16 au aparținut unor domni provenind din familii romanești grecizate.

Intre 1711 și 1769 au predominat familiile Mavrocordat, Ghica, Racoviță și Callimachi,

Iar intre 1774 și 1821 familiile Ipsilanti, Șuțu, Mavrogheni, Moruzi, Hangerli și Caragea.

IV. TRĂSĂTURILE REGIMULUI FANARIOT

Încă de la apariția istoriografiei romanești moderne, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, epoca
fanariotă a fost considerată o epocă întunecată din istoria romanilor.

- Nicolae Bălcescu a văzut in veacul fanariot „un veac de apăsare și jefuire, de corupție și
degradație”.

- Ion Ghica și Mihail Kogălniceanu au adus și ei critici aspre la adresa fanarioților, din cauza
cărora çările Române au ajuns într-o stare jalnică.

- Aceste idei au fost preluate de istoricii din a doua jumătate a secolului al XIX- lea și prima
jumătate a secolului XX, precum Dimitrie Onciul, Constantin

C. Giurescu, Valentin Mihordea și Ion Ionașcu, dar fără să absolutizeze aspectele negative ale acestei
epoci.

- Alții însă au căutat o „reabilitare” a fanarioților, prin redescoperirea și evidențierea aspectelor

pozitive ale acestora (măsurile și reformele economico-sociale, realizările culturale și bisericești).
Amintim, in acest sens, pe: Gheorghe I. Brătianu, Dan Berindei, Mihai Berza, Șerban
 Papacostea, Dinu C. Giurescu, Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Răzvan Theodorescu,
Andrei Pippidi, Alexandru Duțu, Daniel Barbu etc.

- Un apărător demn de remarcat al fanarioților a fost, in veacul al XIX-lea, principele Nicolae

Suțu: „Sub numele de fanarioți, după cartierul constantinopolitan al Fanarului, era
desemnată elita familiilor grecești care, dintr-un interes comun și național, se stabiliseră in
capitala Imperiului și au avut șansa să fie ridicate la demnitatea domnească in Principate.
Într-o vreme când ignoranța și barbaria turcilor ajunseseră la culme, fanarioții, ca agenți, ca
dragomani sau hospodari, îndeplineau funcția cea mai delicată și cea mai primejdioasă ce a
existat vreodată, deoarece grație inteligenței lor ei țineau in mană firele politicii unei puteri care
nu putea decât pierde la fiecare conflict cu statele europene. […]. Deși călcau neîncetat pe un
Vulcan, fanarioții au purtat vreme de două secole greutatea

politicii otomane și și-au legat numele de splendoarea care s-a revărsat asupra Porții. […]Ca
hospodari, fanarioții scoteau din Principate un venit reprezentând cam un sfert din bugetul actual și
după ce făceau față cheltuielilor cerute de serviciile publice, din excedentul modic rămas făceau danii
însemnate și înzestrau Principatele cu așezăminte de utilitate incontestabilă. Apeducte, fântâni,
spitale, școli, coduri de legi vor rămâne monumente cu atât mai glorioase pentru ei, cu cat le-au
realizat din fonduri care le reveneau de drept. Siliți să hrănească lăcomia de nepotolit a turcilor, nu e
de mirare ca – într-o poziție unde ziua de mâine nu era sigură – să fi căutat să profite mai mult sau mai
puțin de latitudinea ce le era dată prin absența oricărei stavile formal statornicite”.

- După cum bine arăta Vlad Georgescu, „fanariotismul” n-a fost altceva decât

„o structură

 socială,

 politică

 de cultură

în care se puteau integra toți cei dornici să accepte și să respecte un anume sistem de valori, bazat pe:

 ortodoxismul conservator,

 tradiționalismul antioccidental,

 respectarea legăturii de credință față de Poartă”.

- In veacul al XVIII-lea, „grecizarea” a fost – în opinia lui Nicolae Iorga – un fenomen politic și cultural,
nicidecum unul social. Niciun domn fanariot nu a îndrăznit să schimbe societatea și cu atât mai puțin
vechile obiceiuri ale celor două principate romanești.

- Pe de altă parte, această grecizare a început, în opinia unor istorici precum A.

D. Xenopol, Constantin V. Obedeanu, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, cu mult înainte de „epoca
fanariotă”, încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea.

EXEMPLU:
  cei doi Mihnești, Alexandru II Mircea și Petru Șchiopul, aveau strânse legături cu grecii de la
Constantinopol și erau înrudiți, prin soțiile lor, cu două influente familii greco-levantine din
Pera, Salvaressi și Amirali.

 Mihai Viteazul se înrudea cu o veche și prestigioasă familie bizantină, cea a

Cantacuzinilor.

 In vremea lui Radu II Mihnea și Alexandru Coconul, cele două țări romanești se umpluseră de
străini greci, care s-au implicat activ in afacerile politice ale celor două țări romanești.

 Domni ai Moldovei, precum Gheorghe Ghica (1658-1659) și Gheorghe Duca (1668-1672) erau
înrudiți cu două mari familii boierești moldovene, primul fiind căsătorit cu Maria Sturdza,
celălalt cu Anastasia Buhuș.

 Una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu, Elena, fusese măritată in 1698 cu Scarlat
Mavrocordat, fiul marelui dragoman Alexandru Mavrocordat.

Primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, se căsătorise prima oară cu Casandra Cantacuzino, iar fiul
său, Constantin, a avut două soții pământene, mai întâi pe Smaranda Cantacuzino, iar apoi pe Ecaterina
Ruset. Mihai Racoviță, care se trăgea dintr-o familie de boieri moldoveni, dar care se „grecizase”, a fost
căsătorit mai întâi cu Safta Cantemir, iar apoi cu Ana Dediu Codreanu.

Trăsăturile caracteristice ale regimului fanariot sunt prezentate sintetic de istoricul

Bogdan Murgescu:

 numirea unor domni străini de țară, recrutați din cartierul Fanar de la Constantinopol, pentru
care domnia Țărilor Române era dregătoria cea mai înaltă pe care o puteau obține după ce
îndepliniseră funcția de mare dragoman (tălmaci, traducător) al Porții;

 dependența tot mai accentuată față de autoritatea centrală otomană, care tindea să asimileze
cele două Principate cu niște simple provincii otomane;

 competiția acerbă pentru tron, care a scurtat durata medie a domniilor și a mărit considerabil
exploatarea economică a celor două țări;

 desființarea dreptului Principatelor de a mai întreține legături diplomatice cu statele creștine

și permanentizarea existenței unor reprezentanți domnești (capuchehaie) la Constantinopol,
recrutați, evident, tot din rândul fanarioților. Sediul celui muntean se afla în cartierul
Thataminare și se numea

„Vlah-sarai”, iar cel moldovean în cartierul Duraman și se numea „Bogdan- sarai”;

 reducerea potențialului militar al Țărilor Romane și integrarea acestora în sistemul defensiv

militar otoman.

In realitate formula fanariotă a fost un compromis între autonomie și administrația directă.

Statutul de autonomie a fost păstrat, dar el a suferit considerabile limitări.

Privit în ansamblu secolul fanariot nu a fost doar o perioadă de greutăți, ci a fost și începutul
drumului spre modernitate, contribuind la formarea identității naționale a romanilor, în special la
boierii nemulțumiți de afirmarea elementelor grecești.

Secolul fanariot poate fi numit și „secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a peste o sută de ani toate
sectoarele vieții sociale – fiscalitate, relații agrare, administrație, justiție, biserică si cultură – au făcut
obiectul unei ample restructurări și modernizări.

V. REFORMISM ÎN SEC. AL XVIII-LEA

Secolul al XVIII-lea este o perioadă în care s-a adus în discuție și s-a încercat aplicarea, uneori cu succes,
a unor importante sisteme de reformare a societății, în

sensul modernizării acesteia. Acest proces a început în Transilvania, dar și în celelalte regiuni
controlate direct de către Habsburgi, sub influența directă a regimului austriac. Influențate de
succesele înregistrate, cu precădere în Oltenia, care revine în interiorul granițelor Țării Românești, în
1739, după ce fusese integrată în structurile imperiale austriece în urma tratatului de la Passarowitz
(1718), domniile fanariote au încercat aplicarea unor astfel de reforme care să consolideze statul și
autoritatea centrală, făcând posibilă funcționarea instituțiilor statului.

Vom încerca să surprindem câteva din proiectele reformatoare, care într-un mod direct au pus accentul
și pe reformarea socială, în special și a societății, în general.

Reformele lui Constantin Mavrocordat

Reformismul, în special cel din domeniul fiscal, fusese încercat încă din perioada predecesorilor
pământeni (Antioh Cantemir si Constantin Brâncoveanu),

îndată după tratatul de la Karlowitz (1699).

Reformele fiscale din 1700 si 1701 au rămas fără o continuitate în celelalte sectoare, așa încât efectele
acestora nu s-au soldat cu importante mutații novatoare.

Politica reformistă a regimului fanariot a debutat în vremea primului domn Nicolae Mavrocordat, „un
remarcabil om de cultură, atent la problematica timpului său”.

Politica reformistă fanariotă se manifestă într-o perioadă preliminară printr-o încercare de stabilizare a
populației rurale în vederea funcționării sistemului fiscal.

Aplicarea acestor reforme cunoaște un maxim de intensitate în timpul

domniilor lui Constantin Mavrocordat (1730 – 1769), care a domnit alternativ în Țara Romanescă și
Moldova. Prin prisma măsurilor reformatoare domnia acestui fanariot poate fi integrată în aceea a
spiritului european iluminist al vremii sale.

Constantin Mavrocordat moștenise de la tatăl său înclinația spre cultură, învățase în scoli superioare,
cunoștea limba italiană, franceză, turcă, persană, greaca

modernă și clasică, ținea corespondență cu personalități culturale de peste hotare, era, într-un cuvânt,
un spirit iluminist.
Reintegrarea Olteniei, unde austriecii, prin reformele înfăptuite, interveniseră

în raporturile dintre boieri și țărani, pune în fața domnului fanariot două alternative: să continue
procesul reformelor sau să revină la situația de dinaintea acestora. Opțiunea domnului fanariot s-a fixat
în sensul continuării reformelor, a extinderii lor în tot spațiul celor două Principate.

Începutul reformelor l-a constituit un hrisov din 7 februarie 1741. Devastările și deplasările de populație
din timpul războiului ruso-austro-turc (1735 – 1739), precum și reintegrarea Olteniei in Țara
Românească au cerut o serie de măsuri de refacere a potențialului fiscal și de reunificare a instituțiilor
fiscale.

Hrisovul amintit cuprindea măsuri de reorganizare în domeniile fiscal, agrar, administrativ și juridic.
Preocuparea de căpetenie a domnului a fost fiscalitatea. Prin măsurile pe care le-a introdus, acesta a
urmărit abolirea răspunderii fiscale colective, care era unul din factorii generatori ai fugii
contribuabililor, și reducerea drastică a categoriilor de scutiți sau privilegiați fiscali.

Reforma fiscală. Principiul de bază al reformei fiscale a fost generalizarea ruptei. Rupta era o înțelegere
încheiată de visterie cu un grup de contribuabili, prin care se stabilea cuantumul dării ce urmau să o
plătească și termenele de achitare. Era creată astfel o singură categorie de țărani birnici, iar de la
acestea, la fel ca și fostul inspectorat austriac din Oltenia, cerea o sumă fixă.

 Noul cap de familie avea de plătit „doi lei și jumătate pentru un sfert de an”,

 pe când „holteiul” plătea numai un leu și jumătate.

Cap de familie era pentru fisc numai acela care avea zece capete de vită, astfel că, în cele mai multe
cazuri, doar mai multe case țărănești împreună alcătuiau o unitate fiscală.

O altă componentă a reformei fiscale era stabilirea cu rigurozitate a listelor de evidență a

contribuabililor. Fiecare contribuabil a primit un adevărat „buletin de identitate” fiscală, un document
care atesta calitatea de contribuabil și cuprindea semnalmentele sale fizice. Prin reforma fiscală din
1741, chiar dacă numărul contribuabililor a fost extins, sunt în continuare scutite de la dări mănăstirile,
preoții și toți boierii.

Reforma fiscală a condus la o reacție în lanț. Domnul fanariot și-a dat repede

seama că sectorul fiscal nu putea fi izolat de celelalte sectoare ale vieții sociale, că stabilitatea
contribuabililor era afectată de existența servituții corporale, care-l punea pe țăranul dependent sub
deplina autoritate a stăpânului său, apoi abuzurile administrative și juridice îngreunau sistemul.

Reforma militară.

 desființarea vechii oștiri a slujitorilor și curtenilor, rămânând însă câte un steag la sediul
fiecărei isprăvnicii, pentru paza ordinii. Slujitorii pierduseră în mare parte caracterul lor militar,
iar numărul lor era prea mare față de nevoile Țării.

 în condițiile în care Poarta se implica tot mai mult în politica Principatelor, nu mai era nevoie de
o astfel de armată (limitarea armatei era cerută chiar de către turci),
  restrângerea categoriilor militare a avut mai mult un caracter fiscal. Inutilitatea
militară pentru a acești privilegiați era o rațiune convingătoare, în cazul lui Constantin
Mavrocordat, pentru împuținarea lor. Erau desființate, cu unele excepții, și breslele militare,
supunându-i pe toți acești privilegiați birului obișnuit.

Reforma administrativă. Această reformă a fost cerută de reorganizarea sistemului fiscal. Urmărind
concepția de stat a lui Constantin Mavrocordat, putem observa dorința si intenția acestuia de a întări
puterea centrală,

 de a elimina orice jurisdicție privată și să-si trimită reprezentanții la nivel local.

 în fruntea fiecărui județ (Țara Romanescă) și ținut (Moldova) domnul a pus cate doi ispravnici
cu competențe administrative. Ei veghează la aplicarea strictă a deciziilor domnești, de
asemenea ei aveau rolul de a-l informa pe domn asupra celor petrecute în aria lor de
competență instituțională și teritorială.

 Dar cel mai important aspect al reformei administrative se referea la salarizarea

dregătorilor. Aceasta a fost introdusă pentru a proteja contribuabilii de abuzurile
dregătorilor, care se retribuiau pe seama supușilor. Această reglementare a avut scopul
de a consolida dregătoria, instituția funcționarilor publici. Tot mai mult, dregătoria a
luat locul moșiei, pământului în stabilirea identității și rangurilor boierești.

Pe de altă parte, în administrație Constantin Mavrocordat, deși reprezentant direct al Porții, și grec de
neam, a promovat limba romană, așa cum se poate observa

din dorința acestuia atunci când ii cere pârcălabului de Galați „să nu mai scrii grecește, ce românește să
ne scrii”.

Reforma judecătorească. Chiar dacă ispravnicii domnești din teritoriu continuă să dețină și funcții
judecătorești, Constantin Mavrocordat a încercat o separare a justiției de administrație.

 Sunt numiți judecători din rândul boierilor fără slujbe, care alături de ispravnici au creat „curți”
judecătorești în fiecare reședință teritorială.

 în noua organizare judecătorească se rezervau divanului domnesc doar pricinile mai

importante, de asemenea aceasta din urmă devenea o instanță de apel.

 în același timp, erau modernizate și procedurile prin obligativitatea redactării hotărârilor în

două exemplare și înscrierea lor în condici, cu foi pecetluite, pentru a înlătura posibilitatea de
înlocuire.

Reforma socială. Reformele sociale sunt și cele mai importante pe care le-a făcut Constantin
Mavrocordat.

 Boier este cel care are o slujbă sau o dregătorie domnească. Această măsură a lovit în primul
rând în identitatea aristocratică a boierimii pământene, îndepărtată tot mai mult de dregătoriile
statului. Prin reforma pe care o face domnul fanariot împarte pe boieri sau dregători în două
mari categorii:

1. boierii mari, de la ban la clucerul de arie inclusiv, urmașii acestora numindu-se neamuri;
 2. boieri de clasa a II-a, cuprinzând restul dregătorilor, urmașii lor numindu- se mazili.

În funcție de această împărțire se acordau scutirile fiscale, se fixează salariile lunare și „beneficiau” încă
de privilegiile unor anumite venituri și plocoane.

Ceea ce a reprezentat esența reformei sociale au fost însă relațiile agrare, urmărindu-se două
obiective fundamentale:

1. eliminarea autorității senioriale exercitate de boieri și egumeni asupra țăranilor aserviți;

2. uniformizarea regimului de obligații față de stăpânii de domenii.

Această reformă avea ca și scop și înlăturarea cauzelor deplasărilor țăranilor, generate de diferențele de
îndatoriri de la un domeniu la altul. Pe domeniile boierești, dar și pe cele ale mănăstirilor, existau două
categorii de țărani:

 șerbii (rumânii – Țara Romanescă, vecinii – Moldova)

 oamenii cu învoială (liberi din punct de vedere juridic).

Desființarea rumâniei și veciniei fiind ținta ultimei și celei mai însemnate dintre reformele lui Constantin
Mavrocordat. Practic prin abolirea rumâniei în 1746 (Țara Romanescă) și condamnarea tendinței
boierilor de ai reduce pe șerbi la condiția de robi, prin fixarea corvezilor, în 1749 (Moldova) se pune
capăt servajului în cele două Principate.

Domnul a dorit să aibă un țăran liber din punct de vedere juridic și care să aibă un regim de obligații
fixat de către stat.

În Țara Românească, această desființare a rumâniei s-a realizat în trei etape.

 La 26 octombrie 1745, printr-un așezământ tipărit și difuzat în Țară, s- a hotărât ca toți cei fugiți
care se reîntorceau la casele lor să beneficieze de un șir de scutiri si avantaje fiscale. Apoi,
deoarece prima măsură nu a avut rezultatul scontat,

 la 1 martie 1746, domnul a decis, într-o adunare a clerului și boierilor, ca orice rumân fugit,
care se înapoiază în țară, să devină om liber. Domnul a fost sprijinit în această politică de
mitropolitul Neofit, care, la 15 martie 1746, a eliberat pe toți rumânii mitropoliei. Boierii nu
erau prea încântați de noile decizii, iar dispozițiile domnești întârzie a fi aplicate pe domenii.
Fuga țăranilor era și mai mult încurajată, asta deoarece întorcându-se ulterior ei deveneau
liberi.

 Plecând de la depopularea domeniilor și folosindu-se de argumentele creștine (nu era bine ca

un creștin să țină în robie pe fratele său – era practic o condamnare canonică a rumâniei), într-o
nouă hotărâre (5 august 1746), stăpânii de domenii erau invitați să-i elibereze pe rumâni spre
folosul sufletesc, urmând ca aceia care nu doreau să o facă să primească o răscumpărare de
zece taleri. Această din urmă hotărâre ii asimilează pe rumâni oamenilor liberi ce muncesc pe
domenii cu învoiala. Obligațiile acestora fiind de 12 zile de clacă, stabilite prin două așezăminte
din 1744 – 1745.
Dacă desființarea rumâniei este o realitate, nu același lucru se poate spune si despre obligațiile
țărănești. Mulți stăpâni de domenii, confruntată fiind cu o criză de forță de muncă au oferit tot felul de
facilități țăranilor ce urmau a se așeza pe domeniile lor, ori tocmai asta nu dorea domnul, ca țăranii să
se deplaseze dintr-o zonă în alta, perturbând sistemul fiscal.

În Moldova reforma socială a întâmpinat mai multă rezistență. Aici situația era diferită din punct de
vedere social, boierii moldoveni îi asimilau pe vecini cu robii țigani.

 Prin hotărârea adunării clerului și boierimii, din 6 aprilie 1749, s-a hotărât ca vecinii să nu mai
poată fi asimilați cu robii, dar ei continuau să presteze 24 de zile de clacă (dublu față de cât
trebuiau să presteze țăranii liberi așezați pe domenii), de asemenea ei nu puteau părăsi moșia
stăpânului. Această hotărâre s-a dovedit una contraproductivă pentru boieri, între cele două
categorii țărănești au apărut numeroase tensiuni, așa încât la 1 ianuarie 1766, Grigore Ghica a
stabilit un cuantum uniform de clacă (12 zile).

Aceste reforme, ale lui Constantin Mavrocordat, nu au fost singurele care au contribuit la modernizarea
societății românești în perioada fanariotă. Cu toate acestea, politica de reforme a domnilor fanarioți a
fost lipsită de continuitate, asta deoarece alături de domnii luminați, precum Nicolae si Constantin
Mavrocordat sau Alexandru si Constantin Ipsilanti, s-au aflat si personalități mai puțin capabile.

Astfel, de multe ori reformele făcute de către un domn, erau adesea revocate

de cei care ii urmau la tron. Această inconsecvența s-a datorat si schimbărilor foarte dese ale domnilor.