TEMA 3 Organizarea internă a Țărilor Române în sec.

XIV-lea–XVI-lea
PLAN:
1. Organizarea politică: Domnia, sfatul domnesc și marii dregători, Marea
Adunare a țării.
2. Organizarea teritorial-administrativă
3. Organizarea fiscală
4. Organizarea judecătorească
5. Organizarea militară
6. Organizarea bisericească. Viața monahală.
I. Organizarea politică: Domnia, sfatul domnesc și marii dregători, Marea
Adunare a țării.

A. Instituția Domniei
Monarhia a fost forma de organizare a statului la români în epoca medievală.
Monarhul era desemnat în actele vremii:
 de limbă slavonă cu termenii господарь și воевод,
 în cele de limbă latină dux, palatin, domine,
 în cele de limbă română domn și voievod.
 Uneori domnii din Țara Românească, începând cu Mircea cel Bătrân,
s-au numit și despoți, dar ei și-au asumat acest titlu în mod arbitrar,
pentru ca să arate că sunt și stăpâni ai teritoriilor din dreapta Dunării, dar
nu au primit acest titlu de la împărații bizantini.
▶ Modelul de guvernământ a fost imitat după modelul bizantin, deoarece
 IDEOLOGIA și STRUCTURILE BIZANTINE
 puteau ajuta la
 CENTRALIZAREA ȘI CONSOLIDAREA statelor.
▶ După întemeierea statelor s-au întemeiat mitropoliile lor (1359, 1401) care au
înlesnit integrarea țărilor în comunitatea statelor ortodoxe, intrând în „conștiința
politică a lumii” (Nicolae Iorga).
DOMNUL ȘI PREROGATIVELE DOMNEȘTI
▶ DOMNIA a fost instituția centrală în cadrul aparatului de stat, constituită după
întemeierea statelor.
▶ DOMNIA a folosit modelul bizantin în:
 Exercitarea puterii absolute, adică lipsită de un organ de control, dar
limitată de Legea Țării și de pravile, iar din sec. XVI de IO
 Titulatura domnească
 Concepția teocratică asupra puterii
 Asocierea la domnie.
TITULATURA domnească și procedura de investire:
a) Titlul de VOIEVOD amintea originea militară prestatală a puterii;
b) Titlul de DOMN prin sensul etimologic dominus - stăpân de domeniu, adică
stăpânea absolut țara și totalitatea puterilor în stat;
c) Expresia DIN MILA LUI DUMNEZEU /particula IO trebuia să argumenteze
concepția că Domnul exercita puterea care „venea” de la Dumnezeu.
Formula impunea ascultare și venerație. În afară de investitura laică Domnul
primea și una religioasă – ungerea cu mir de către mitropolit însoțită de
rugăciunea de încoronare;
▶ Încoronarea e dovedită în iconografie, de la sfârșitul sec. XVI coroana a fost
înlocuită cu cuca, dar ceremonia rămânea; Treptat, dispare un așa element al
suveranității cum era coroana domnească. În Moldova, domnii au purtat coroană
până la Bogdan Lăpușneanu (1568-1572) inclusiv.
 Domnul depunea jurământul cu mâna pe evanghelie;
 Puterea Domnului era personală;
▶ Referitor la modul de succesiune la scaunele Țărilor Române, s-a constatat
că el a fost ereditar-electiv:
 urmașul la conducere era ales numai dintre membrii familiei
domnitoare.
 Principiul primogeniturii nu a fost recunoscut la români.
▶ Cerințele sistemului ereditar-electiv față de candidați să fie din „os domnesc”.
Dreptul la scaunul țării îl aveau în măsură egală:
 frații și fiii domnului decedat,
 fiii unui voievod anterior,
  urmașii nelegitimi, numiți în termeni medievali copii, baistruci.
 Să fie bărbat. Potrivit lui Emil Vârtosu, „femeile erau, tacit, dar categoric
îndepărtate de la domnie”. Ele puteau intra numai în consiliul de regență. De
asemenea, urmașii domnițelor erau excluși de la moștenirea scaunului
domnesc.
 Să fie ortodox
 Să dea dovadă de integritate fizică; să nu fie „însemnat”, adică mutilat
intenționat – de regulă, unii dintre ei erau însemnați prin „tăierea” nasului
sau urechii, ceea ce semnifica pierderea dreptului la tron.
 Să fie ales, încoronat, mai târziu confirmat
Nu a existat norme scrise cu privire la constituirea sistemului ereditar-electiv, el era
considerat ”legiuit” și în drept să reglementeze succesiunea.
▶ AVANTAJUL sistemului – putea fi ales cel mai reprezentativ urmaș al familiei
domnitoare. Se înlătură posibilitatea de a ajunge la domnie a persoanelor fără
experiență, bolnave;
Posibilitatea de a alege dintre mai mulți candidați a creat mari dificultăți.
• Acest sistem a fost considerat în epocă „un neajuns”, deoarece provoca:
 lupta dintre diferite facțiuni boierești pentruputere, prin
susținerea diferiților candidați la domnie,
 apelarea la ajutorul străinilor pentrurezolvarea problemelor
interne.
▶ Așadar, DEZAVANTAJUL sistemului:
- luptele interne
- permisivitatea marilor puteri să se implice în viața politică.
▶ Pentru a evita luptele interne s-a recurs la asocierea la domnie, determinată de
existența unui cerc larg de persoane care aveau dreptul la domnie.
▶ Domnul își asocia la domnie o persoană (fiu sau frate), indicând în felul acesta
dorința sa boierilor, care urmau să aleagă domnul țării după decesul său. Candidatul
ales de boieri urma să fie „din mila lui Dumnezeu”, uns cu mir și încoronat de către
mitropolitul țării în Biserica Mitropoliei, obicei care a rămas în vigoare și după
instaurarea suzeranității otomane.
▶ Prin asocierea la domnie se urmărea:
 restrângerea cercului de pretendenți la 1, în persoana fiului/fratelui;
 prevenirea competiției între persoanele cu drept de a ocupa tronul;
 prevenirea luptelor interne;
 succesiunea, ocolindu-se principiul electiv;
 asigurarea stabilității domniilor în condiții complicate pentru țară, evitând
amestecul străin.
▶ AȘADAR, asocierea la domnie – un mecanism de control a succesiunii la
domnie.
▶ După instaurarea suzeranității otomane, sistemul politic al Țărilor Române nu a
suferit modificări esențiale. În fruntea acestora continuă să se afle domnul. În Țara
Românească acest principiu fusese încălcat în virtutea impactului otoman încă în
secolul al XV-lea, în Moldova, abia la 1538, când otomanii impun în scaunul țării
pe Ștefan Lăcustă.
▶ Caracteristic pentru Țările Române a fost faptul că domni puteau fi aleși și
copii minori, dar, conform Obiceiului pământului,
 de iure mama lor era numită regentă,
 de facto regent era unul dintre marii boieri.
▶ Regența era admisă numai în cazul când pretendentul era minor. Domnul era
considerat major la vârsta de 15 ani. Mai mulți domni din Moldova și Țara
Românească au fost aleși fiind minori (Ștefăniță, Constantin Movilă, Petru cel
Tânăr, Mihnea Turcitul ș.a.).
▶ Unele regente au semnat acte oficiale. Spre exemplu, Margareta Movilă semna
un act „Marghita, doamna răposatului Simion Movilă Voievod”. Elizabeta Movilă
semna un document „Doamna Elisafta, mama domniei sale domnului”, iar în un
altul, extern, se întitula:
„din mila lui Dumnezeu, văduvă a domnului și voievodului Țării Moldovei”.
▶ În pofida faptului că domnii români erau confirmați sau chiar primeau scaunul
de la sultan, ei erau consacrați în funcție „din mila lui Dumnezeu”. Autoritatea
sultanului este recunoscută, dar numai după autoritatea divină. Otomanii nu au
contestat niciodată amintita formulare din actele românești.
▶ A făcut-o doar un principe creștin, Sigismund Bathory, care a contestat dreptul
domnilor Moldovei și ai Țării Românești de a fi consacrați „din mila lui
Dumnezeu”. (Tratatul cu Mihai Viteazul din
20 mai 1595 și cu Ștefan Răzvan din 3 iunie 1595). Totuși
autoritatea sultanului nu este neglijată.
ATRIBUȚIILE
Activitățile Dlui prin care exercita conducerea sunt prezentate în izvoare sub
diferite forme ca:
▶ Drepturi
▶ Atribuții
▶ Funcții
▶ Prerogative
▶ Putere, ADICĂ drept de decizie
▶ În perioada analizată organizarea statală NU cunoștea SEPARAREA
PUTERILOR. Ea se caracterizează prin contopirea funcțiilor legislative,
administrative cu cele judecătorești.

▶ În virtutea dreptului pe care i-l conferea calitatea de șef al statului,

Domnul era conducător suprem în TOATE domeniile.

▶ Domnul exercita autoritatea supremă asupra țării:

 numea/revoca dregători
 dădea porunci verbal și scris
 acorda privilegii
 împământenea străini
 permitea căsătoria copiilor de boieri.
▶ Domnul conform principiului dominum eminens era stăpânul întregii țări și o
administra.
  Nimeni nu putea întemeia sate noi fără aprobarea domniei, chiar dacă ocina
era boierească sau mănăstirească,
 domnul confisca averile boierilor vicleni,
▶ DOMNUL întotdeauna identifica țara cu propria moșie.
▶ Dar exista DOMENIUL DOMNESC exclusiv:
▶ În virtutea faptului că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea rolul militar al
cetăților moldovenești a decăzut, treptat au fost desființate și ocoalele, ele fiind
vândute sau donate boierilor. De asemenea, în domeniul domnesc intrau
• ocoalele de târguri sau orașe,
• satele din jurul morilor și ale Curților domnești.
▶ Ocoalele erau unități administrative distincte și erau administrate de dregători
domnești.
▶ Domeniul domnesc se mărea și datorită faptului că domnul cumpăra sate sau le
confisca de la boierii vicleni.
▶ Domeniul domnesc nu a prezentat un domeniu stabil și, în general, a avut
tendința de descreștere ca rezultat al daniilor făcute de domn boierilor,
mănăstirilor, elementelor militare, mai ales de origine străină.
Spre exemplu:
▶ în Moldova, la mijlocul secolului al XVI -lea, domeniul domnesc cuprindea cca
11% din satele țării, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, practic dispare
(cca 1- 2% de sate).
▶ În çara Românească, domeniul domnesc al lui Radu ce Mare cuprindea 37
de sate, al lui Neagoe Basarab – 68 de sate, al lui Radu Paisie – 73 de sate, al lui
Mihai Viteazul – 209 sate, al lui Constantin Brâncoveanu – 111 sate.
▶ Domnul era și stăpânul orașelor din Țările Române. Orașele și hotarele lor nu
intrau în ocoale
▶ PREROGATIVE DOMNEȘTI
 Domnul deținea funcția militară supremă, fiind comandantul suprem al
armatei.
  Numai el putea chema „oastea mare” a țării. Inițial, proprietarul funciar
trebuia să se prezinte la oaste cu un detașament de oșteni. Puterea militară a
Domnului se baza pe principiul potrivit căruia fiecare bărbat are obligația de
participa la oaste.
 Lui i se depunea jurământul la înscăunare și înainte de expediții.
Domnul alegea tactica de luptă. Domnul numea: spătar, hatman, aga.
 După instaurarea suzeranității otomane, rolul armatei locale decade și
crește rolul oștii de mercenari. Domnul avea la dispoziție o oaste de
circa 10 000 de oșteni și, la chemarea Porții, trebuia să participe la
campaniile militare alături de otomani.
 Domnul era judecătorul suprem. Puterea judecătorească provine din
puterea divină, obținută prin ungere și jurământul de credință depus de
boieri.
 Cu toate că judeca împreună cu membrii Sfatului domnesc, el putea ignora
opinia acestora în materie de judecată.
▶ Domnul:
 indica ce procese puteau fi judecate de către judecătorii domnești pe loc, și
care la domnie,
 hotăra procedura de judecată atunci când pentru anumite crime nu
existau dispoziții prevăzute în obiceiul pământului sau în Pravile.
 acorda anumite drepturi de judecată bisericii și proprietarilor laici.
 anula orice pedeapsă a oricărei instanțe
 retracta propria decizie
 pronunța pedepse
 era marele hotarnic
 ierta vinoveții/ grația cu ocazii diferite
▶ Dimitrie Cantemir scria că domnul putea fi pedepsit doar „de conștiința lui și
de Dumnezeu, care, câteodată folosește pe sultan ca mijloc de îndreptare sau de
pedepsire a domnului”. Sunt și cazuri când boierii, nemulțumiți de domni, s-au
ridicat împotriva acestora și i-au omorât, fapte condamnate de cronicari.
▶ După instaurarea suzeranității otomane, domnul rămâne autoritatea
judecătorească supremă în țară, dar în cazurile în care el, în opinia boierilor,
încălca legea, îl pârau la sultan și domnul putea fi judecat de către sultan sau de
înalții demnitari otomani. Cu toate acestea, otomanii nu dețineau funcția
judecătorească supremă în țară și nici nu puteau judeca oarecare procese.
Funcția legislativa
▶ Dl era unicul legiuitor, întruparea terestră a ”voinței lui Dumnezeu”. Această
prerogativă a fost exercitată prin emiterea actelor normative, care purtau denumirea
de: hrisov, așezământ, legătură, testament.
▶ Aceste acte ofereau soluții la diferite litigii care lipseau din pravile. În acest
domeniu se consulta cu Sfatul.
Funcția fiscală supremă o deținea, de asemenea, domnul.
▶ Numai cu acceptul lui:
 se introduceau impozite noi
 se anulau unele vechi.
▶ Domnii se consultau cu boierii din Sfat. Ei puteau:
 acorda imunități și privilegii fiscale bisericii și proprietarilor laici,
 verifica încasarea
 lua măsuri în caz de evaziune fiscală
 erau responsabili de plata haraciului către otomani,
 erau adevărații stăpâni ai vistieriei, cu toate că era și un dregător special –
vistiernicul. Vistieria (rizniță, scarb, socroviște) sau tezaurul domnesc, sta
la baza finanțelor statului și era la dispoziția domnului. În vistierie se aflau
nu numai bani, ci și pietre scumpe, lingouri de aur, obiecte din aur și argint,
cărți legate în aur și argint, arme prețioase, haine scumpe etc.
Din vistierie se:
 întreținea Curtea domnească,
  plătea tributul Porții,
 plăteau mercenarii,
 „miluiau” bisericile din țară și de peste hotare etc.
 Când erau maziliți, de regulă, domnii luau tezaurul cu ei.
▶ Neîndeplinirea obligațiilor față de otomani atrăgea după sine mazilirea
domnului. Pentru a satisface cerințele mereu crescânde ale acestora, domnii
introduceau noi impozite.
▶ Pentru colectarea impozitelor, domnia a organizat o rețea impresionantă de mici
dregători cu atribuții fiscale: olăcari, globnici, deșugubinari, conăcari, bezmenari,
zlotași, gălbănași, tălerași, leoași, dajnici țărănești, ilișeri, globnici de ținut,
deseatnici de stupi, gorștinari de oi etc. Practic, fiecare impozit era colectat de un
dregător aparte.
Funcția bisericeasca
 Domnul nu era șeful bisericii, dar se implica în viața bisericească,
patrona biserica.
 Și-a asumat dreptul de a înființa mitropolii
 Să numească mitropolit, episcopi
 Reglementa competența judecătorească a clericilor
 Reglementa activitatea cultelor
Funcția politica externa
▶ Domnul reprezenta țara în relațiile externe, având dreptul
 De a declara război/încheia pace
 De a încheia tratate
 De a trimite/primi soli consultându-se cu sfatul domnesc
▶ Cu instaurarea suzeranității otomane aceasta prerogativă a fost anulată.
Domnii acționau în mod secret: tratate, agenți, soli
LOCȚIITORII DOMNEȘTI
▶ Prerogativele domnești nu erau exercitate de domn când:
 Tronul era vacant (interegn)
 Dl era minor sau dement
 Dl lipsea din țară/capitală
▶ În asemenea cazuri puterea era exercitată de locțiitori – locotenență domnească,
regență. Locțiitorii minorilor de obicei erau mame.
CAZURI de regență: Teodosie, Ștefăniță, Petru cel Tânăr
▶ Locțiitorii dlui aveau dreptul
 Să exercite toate prerogativele domnești de execuție
 Să judece
 Să ierte
▶ OBLIGAȚIILE
 Să păzească tronul de uzurpatori
 Să preia visteria și să sigileze
 Să strângă dările și să îndeplinească cerințele puterii suzerane sau armatei de
ocupație
▶ Locotenența domnească se afla în palatul domnesc, întreținea relațiile externe
după protocol.
B. Sfatul domnesc și marii dregători
▶ Începând cu secolul al XIV-lea, sursele documentare atestă că domnii români
conduceau statul cu ajutorul marii boierimi, numiți în actele scrise
 în limba latină cu sintagma consilieri supremi (supremi
consiliari), întruniți într-un organ desemnat în actele scrise
 în limba slavonă cu termenii рада, совет,.
▶ Componența Sfatului domnesc depindea de voința domnului, de regulă, aceștia
erau rude apropiate ale
domnului și mari boieri: în funcție de situație, de problemele discutate, domnul
putea convoca în ședințe și boieri mai mici.
▶ De la mijlocul secolului al XV-lea, membri ai Sfatului domnesc au devenit
mitropolitul și episcopii. Unii specialiști afirmă că lipsa mitropoliților din Sfatul
domnesc după moartea lui Ștefan cel Mare s-ar datora opoziției acestora de a-l
înscăuna în fruntea țării pe Bogdan al III-lea, cel Orb, datorită defecțiunii sale
fizice.
▶ Membrii Sfatului domnesc nu erau remunerați pentru activitatea realizată,
aceasta fiind o obligație față de domn. Totuși, pentru serviciile lor, ei primeau
proprietăți funciare.
▶ Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, nu avem informații că Sfatul domnesc era
o instituție cu caracter sedentar: ședințele erau ținute acolo unde se afla domnul.
▶ Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu creșterea influenței otomane în
Țările Române, termenul de sfat a fost înlocuit cu termenul turcesc divan (prima
amintire în actele din Țara Românească în 1587, în actele din Moldova în 1603).
▶ Printre principalele funcții ale Sfatului domnesc erau funcțiile judecătorească
și fiscală.
 Sfatul domnesc era instanța de judecată, judeca orice procese, reconstituia sau
anula actele de proprietate, pierdute sau distruse.
 Sfatul domnesc supraveghea modul în care erau cheltuite veniturile statului,
deși domnul putea dispune de ele cum considera el,
 Sfatul domnesc împreună cu domnul fixau cuantumul
impozitelor,țineau sub control activitatea marelui vistiernic.
▶ Domnul era ajutat să conducă de către un numărde
mari dregători.
▶ Marele logofăt era principalul dregător din Moldova, șeful cancelariei de stat,
„tălmăcea” documentele, judeca pricini, hotărnicea moșii, le împărțea
succesorilor. Miron Costin afirma că sub ascultarea marelui logofăt se afla „toată
nobilimea din țară, care poartă numele de curteni”. Totuși este de menționat că
până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova locul principal în
Sfatul domnesc aparținea marelui vornic, ulterior – marelui logofăt. El amenda
împricinații care nu se prezentaseră la procesele de judecată.
  Veniturile marelui logofăt îi reveneau din moșii și din exercitarea
atribuțiilor sale: acei care beneficiau de serviciile marelui logofăt erau
obligați să-i dea o anumită sumă de bani.
▶ Marele vornic, cum s-a afirmat deja, inițial juca rolul principal în Sfatul
domnesc. În obligațiile acestuia intra administrarea domeniilor domnești și
încasarea veniturilor.
▶ Marele vornic a avut și atribuții
 militare – după domni, ei erau comandanții supremi ai armatei din Moldova,
lor le revenea sarcina de apărare a țării de invaziile tătărești;
 fiscale – pentru diferite încălcări, încasau impozite
 judecătorești – judecau diferite procese. În ultimele decenii ale secolului al
XV-lea, în scopul de apărare vornicia în Țara Moldovei a fost bifurcată:
vornicul Țării de Jos (Bârlad) și vornicul Țării de Sus (Dorohoi). De pe la
jumătatea secolului al XVII-lea întâlnim vornicii de Poartă.
▶ Portarul și hatmanul de Suceava: a avut atribuții militare speciale, inițial
comandant al garnizoanei reședinței domnești.
▶ A dispus de atribuții judecătorești asupra membrilor din trupele pe care le
comanda și asupra robilor. Începând cu sfârșitul secolului al XVI-lea, portarii de
Suceava sunt deja numiți și hatmani (germ. Hauptman). La începutul secolului al
XVIII-lea, marele hatman era comandantul suprem al oștirii moldovene. În Țara
Românească hatmanul nu este amintit.
▶ Marele spătar în Moldova, oficial, avea funcția decorativă, de a purta
însemnele domniei la ceremonii, dar îi întâlnim și în calitate de conducători
militari, judecau diferite pricini, fixau amenzi, anchetau diferite cazuri. În Țara
Românească, marele spătar a fost comandantul suprem al armatei.
▶ Marele postelnic, conform unor aprecieri, era un fel de ministru de externe.
Miron Costin afirma că „postelnicul judeca toată curtea domnească aprozi, curieri
și turci”, trebuia să cunoască limba turcă. El deținea și funcția de pârcălab al Iașilor,
avea dreptul de a judeca locuitorii capitalei.
▶ Marele vistiernic era responsabil de evidența veniturilor țării, impunerea și
perceperea impozitelor, răspundea de toate cheltuielile banilor din vistierie.
▶ Marele paharnic sau ceașnic controla perceperea desetinei din vin cuvenită
domnului. El dădea aprobarea pentru începutul culesului viilor din apropierea
orașelor Huși, Hârlău și Cotnari. Judeca pricinile de proprietăți de vii.
▶ Marele stolnic avea atribuții specifice legate de alimentare la curtea
domnească.
▶ Marele sulger trebuia să asigure aprovizionarea cu carne a curții domnești, iar
după instaurarea suzeranității otomane și „sulgeria împărătească”, adică pe cea din
capitala Imperiului.
▶ Marele ban era cea mai înaltă funcție în Țara Românească, își avea reședința la
Craiova și, real, dispunea de atribuțiile domnului de la Târgoviște sau București.
Dregătoria lipsește în Moldova până la începutul secolului al XVIII- lea. În timpul
celei de-a doua domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707), dregătoria de mare
ban a fost instituită și în Moldova. Ioan Neculce ne informează că „i s-au făcut
venit câte un ban de drobul de sare de la ocnă”.
Toți acești mari dregători erau membri ai Sfatului domnesc.
Dar mai erau dregători înalți, care erau invitați de domn la ședințele Sfatului
domnesc, atunci când el considera necesar. Printre aceștia erau:
▶ marele comis – responsabil de grajdurile domnești;
▶ marele pitar – asigurarea cu pâine a curții domnești;
▶ marele jitnicer – responsabil de colectarea cerealelor din țară pentru
necesitățile curții domnești;
▶ marele șetrar – responsabil de corturile domnești, tunuri, ghiulele, praful de
pușcă.
Toți aceștia, pe lângă funcțiile directe, la porunca domnului, puteau exercita funcții
fiscale, militare și judecătorești.
▶ Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova și în Țara
Românească a fost instituită dregătoria de:
▶ mare agă, care era comandantul dărăbanilor și supraveghea ostașii din
paza de noapte a Curții domnești (M. Costin). Tot ei aveau grijă de
 iluminatul capitalei în timpul nopții,
  inspectau piețele,
 supravegheau ca luminările să fie fabricate numai de meseriași creștini,
din ceară curată și să se respecte prețurile.
▶ În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Moldova a fost instituită funcția de
serdar. Conform aprecierii lui Miron Costin, acesta era un fel de hatman de câmp
cu reședința permanentă la hotarul dinspre tătari. Sub ordinul lui se aflau călărașii.
▶ AȘADAR: Pentru realizarea multiplelor sarcini ale domnilor şi
voievozilor, un rol important a avut,
 în Ţara Românească şi Ţara Moldovei, sfatul domnesc,
 în Transilvania notarii, protonotarii, comiţii şi juzii curţii.
▶ Sfatul domnesc era alcătuit din dregători care indeplineau importante
funcţii:
 în stat (banul, vornicul, logofătul, vistierul, comisul etc.),
 la curtea domnească (postelnicul, stolnicul, paharnicul, spătarul etc.).
C. Marea Adunare a Țării
▶ Pentru rezolvarea problemelor interne și externe mai importante, domnii români
au convocat Marea Adunare a țării .
▶ Atunci când se aduna toată țara „privilegiată” cu marii boieri, cler, în vederea
rezolvării unor probleme vitale ale țării, se poate vorbi de Marea Adunare a țării.
▶ Pentru rezolvarea acelorași probleme majore, domnul putea convoca o adunare a
reprezentanților boierilor și clerului, care se numește în izvoare sfat de obște,
adunare de obște.
▶ Prima amintire o avem deja la 16 septembrie 1408, când domnul se adunase cu
„sfatul nostru și cu adunarea de obște”. Se consideră că aceste adunări de stări ar fi
o continuare a vechilor tradiții de adunări de obști sătești. Prin atribuțiile lor, aceste
două tipuri de adunări, nu pot fi bine distinse.
▶ Se consideră că adunările de stări au ales domni în Țara Românească (1418,
1512), în Moldova (1504, 1517, 1527 etc.). În Moldova, la 1456, un sfat de circa 60
de boieri a discutat și a acceptat plata tributului către Poartă, iar în anul 1538, o
adunare de stări decidea supunerea față de sultan și semna tratatul respectiv cu
Poarta.
▶ O Mare adunare a țării ar fi fost la 1457 – alegerea lui Ștefan cel Mare domn al
Moldovei, la 1574, atunci când Ioan-Vodă cel Cumplit a consultat țara referitor la
relațiile cu Imperiul Otoman: să plătească tributul dublat, solicitat de Poartă sau să
se ridice la luptă. Pentru secolele următoare unii autori consideră că au continuat să
funcționeze Marea Adunare a țării și Adunările de obște , alți autori, spre exemplu
Petre Panaitescu, au opinat că din secolul al XVII-lea, din cauza suzeranității
otomane, Marea Adunare a țării decade.
▶ În Transilvania, aflată sub stăpanirea regilor maghiari, işi exercita autoritatea
voievodul. Acesta era numit de rege şi atribuţiile sale se intindeau doar asupra
unei părţi a Transilvaniei:
 şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbaca, Cluj, Turda, Alba, Tarnava şi
Hunedoara.
 zonele locuite de saşi şi secui, comitatele apusene (Satu Mare, Crasna, Bihor,
Zarand, Arad, etc.), comitatele din Banat, comitatul Maramureşului ca şi
feudele acordate de regii Ungariei domnilor din Ţara Romanească şi Ţara
Moldovei (Amlaş, Făgăraş, Ciceul, Cetatea de Baltă, Bistriţa, Rodna,
Unguraşul) ca şi unele oraşe se aflau sub dependenţa directă a regelui.
▶ Voievodul era ajutat de un vicevoievod, ales de el dintre „familiarii” săi.
▶ După transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitatea
Imperiului Otoman, în fruntea ei s-a aflat principele, ales de Dietă și
confirmat de Poartă. El era comandantul suprem al armatei, judecător suprem și
stăpân al vistieriei.
▶ Principele conducea țara cu ajutorul unui Consiliu, format în 1542. În
componența lui intra un număr de cca 12- 22 de persoane. Era un organ
consultativ. În anul 1548, Consiliul este restructurat. La ședințele noului Consiliu
participau câte 5 reprezentanți de la cele trei națiuni privilegiate și 5 de la
Partium.
▶ Dieta era un organ legislativ, se convoca anual, participau mai mulți
reprezentanți de la cele trei națiuni privilegiate.
II. Organizarea teritorial-administrativă
▶ Cele trei ţări romaneşti nu au avut o organizare administrativă identică, dar
existau destule elemente comune. Astfel:
 unitatea de bază era satul, condus de cnez,uneoride un jude (în Ţara
Românească şi Transilvania), vataman (în Ţara Moldovei).
▶ Organizarea oraşelor cunoaşte importante progrese.
În Ţara Românească şi în Ţara Moldovei oraşele aparţineau domniei. Conducere lor
era asigurată de:
 un sfat format din 12 pargari conduşi de un judeţ (în Ţara Romanească),
 de un şoltuz sau voit (în Ţara Moldovei).
 Autoritatea domnilor munteni şi moldoveni era reprezentată în oraşe
de vornicii de targ sau, după caz, de parcălabi.
In Transilvania, oraşele aveau în frunte
 un jude şi 12 juraţi. La Sibiu, Sighişoara, Mediaş, Orăştie, alături de
jude orăşenii alegeau şi un burgermeister (sau magister civium). De la
sfarşitul sec. al XV-lea, în unele oraşe (Cluj, Braşov, Bistriţa) este menţionat
centumviratul, sfatul celor o sută de bărbaţi care alegeau, dintre ei, pe jude şi
juraţi. Autoritatea regilor maghiari in oraşele din Transilvania de juzii regali.
 Forma superioară de organizare teritorial-administrativă :
 în Ţara Romanească era judeţul (16 la număr), în frunte cu un sudet,
 în Ţara Moldovei era ţinutul (24 in total), condus de un vătav sau staroste,
iar acolo unde se găseau cetăţi de un parcălab.
 în Transilvania, unitatea administrativă
 era comitatul, avand in frunte un comite.
 „ţările” romaneşti sau districtele.
 Secuii şi saşii aveau ca forme de organizare teritorială scaunele (sedes),
conduse de un căpitan şi un jude scăunal (judex sedis) (in cazul secuilor) şi
de un jude scăunal (in cazul saşilor).
  Regele Ungariei işi avea şi el un reprezentant, judele regal.
III. Organizarea fiscală
Aparatul fiscal al celor trei ţări româneşti era foarte complicat,
trebuind să asigure colectarea unor dări multiple:
 de puterea centrală (voievod, rege)
 de stăpanii de moşii (nobili, boieri, mănăstiri, episcopi) de la supuşi.
▶ În Ţara Românească şi Ţara Moldovei,
 ţăranii dependenţi plăteau stăpanului de moşie, laic ori ecleziastic dijme din
produse, executau diferite munci, făceau munci la cetăţi şi drumuri, făceau
transporturi.
 Țăranii liberi plăteau statului.
 Ţăranii iobagi din Transilvania plăteau stăpanului de pămant o dare in bani,
terragium (apoi s-a numit cens), nona (in cereale), munera (daruri). Bisericii
catolice ii achitau dijma din toate produsele, iar faţă de stat plăteau venitul
cămării (lucrum camerae).
▶ Nobilimea şi inalţii prelaţi din Transilvania, boierii şi clerul înalt din Moldova şi
Ţara Românească nu plăteau, de obicei, dări şi nu făceau munci.
▶ Dregătorul care se ocupa de problemele fiscale era:
▶ vistierul sau marele vistier (în Ţara Românească şi Moldova) şi
▶ trezorierul (în Transilvania).
▶ Subalternii lor (birarii, desetnicii, ilişarii, goştinarii etc) trebuiau să adune dările
in bani şi produse şi să supravegheze prestarea muncilor.
IV. Organizarea judecătorească
▶ În toate zonele locuite de români problemele de natură juridică erau rezolvate de
„oamenii buni şi bătrani”, juzi şi cnezi adunaţi în scaune de judecată, pe baza
dreptului nescris, aşa-numitul jus valachicum („dreptul românesc”, „obiceiul
pământului”), a cărui origine trebuie căutată în vremurile antice.
▶ După constituirea statelor feudale au apărut şi alte instanţe de judecată. Astfel,
în Ţara Românească şi în Ţara Moldovei :
  domnul,
 unii dregători,
▶ boierii judecau adeseori diferite cauze.
▶ Domnul ţării era instanţa supremă de judecată. Numai el avea drept de viaţă şi
de moarte (jus gradii).
▶ Uneori judecata se făcea pe baza unor legiuiri scrise de origine bizantină
(Zakonicul, Syntagma lui Matei Vlastares).
▶ În Transilvania s-au impus norme juridice specifice secuilor şi saşilor, s-a
exercitat dreptul de judecată:
 stăpanilor de pămant (nobili, episcopi),
 comiţilor,
 voievodului,
 regelui.
▶ In sec. al XVI-lea, Ştefan Werboczi, juristul regatului maghiar, a întocmit o
legislație fundamentală, Tripartitul (1517), care a îndeplinit rolul de constituţie
şi pentru Transilvania pană la 1691, cand administraţia habsburgică a elaborat
ceea ce s-a numit Diploma Leopoldină.
V. Organizarea militară
▶ După constituirea statelor feudale, structurile militare sau putut organiza mai
bine, s-a ridicat un adevărat sistem defensiv şi s-a perfecţionat armamentul.
▶ In Ţara Romanească şi Ţara Moldovei un rol însemnat a avut
▶ „oastea cea mică” sau „curtea”, formată din boieri mici, din „steagurile” de
sub comanda dregătorilor teritoriali care luptau, de obicei, călare.
▶ în vremurile de mare primejdie se convoca „oastea ce mare”, în componenţa
căreia intrau ţăranii şi targoveţii.
▶ Din prima jumătate a secolului al XV-lea s-au folosit şi mercenari.
În fruntea oştirii se afla voievodul ţării, care putea fi inlocuit de fiul asociat la
domnie sau de un mare dregător (vornic, parcălab, spătar).
Oastea era impărţită in cete şi steaguri comandate de boieri.
În dotarea armatelor muntene şi moldovenești se găsea un armament variat: săbii,
suliţe, arcuri şi săgeţi, de asemenea, arme de foc. Boierii foloseau cămăşi de zale,
platoşe, coifuri, scuturi.
Un puternic sistem defensiv, cetăţi de margine şi de interior (Turnu, Giurgiu,
Brăila, Poenari, Suceava, Neamţ, Roman, Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Chilia) a
asigurat apărarea şi continuitatea statală.
▶ Oştirea din Transilvania se găsea sub autoritatea superioară a regelui Ungariei.
Voievodul Transilvaniei comanda oastea recrutată din cele şapte comitate aflate
sub jurisdicţia sa.
▶ Nobilii, episcopii, abaţii, aveau detaşamente proprii (banderii).
▶ In Transilvania s-a folosit armament perfecţionat (in sec. XIV, arbaletele, in
veacul următor, tunurile), s-au ridicat cetăţi (Bran, Făgăraş, Deva, Chioar, Gherla,
Ciceu, Cetatea de Baltă, Unguraşul), s-au fortificat oraşe şi mănăstiri.
▶ Un rol militar important l-au avut cnezii romani din Banat, Haţeg şi Maramureş,
unii dintre ei fiind înnobilaţi pentru faptele lor de arme. Secuii au fost buni oşteni
formând, de obicei, avangarda sau ariergarda, iar saşii, mai puţin afirmaţi în acest
domeniu, aveau şi ei obligația să trimită oşteni, mai ales pentru defensivă.
VI. Organizarea bisericească. Viața monahală
▶ A făcut importante progrese după constituirea statelor medievale. Astfel s-au
putut înfiinţa structuri ecleziastice şi s-a incurajat edificarea de biserici şi mănăstiri.
▶ O importanţă deosebită a avut-o intemeierea Mitropoliei
 Ţării Romaneşti, la Argeş, în 1359,
 Țării Moldovei, la Suceava, în 1381-1386.
▶ apoi, instituţia bisericească s-a consolidat şi s-a diversificat, au luat fiinţă încă
 două episcopii în Muntenia (la Ramnic şi la Buzău) şi
 trei episcopii în Moldova (Rădăuţi, Roman şi Huşi).
▶ În ambele state au fost edificate numeroase mănăstiri, adevărate opere de artă şi
centre de creaţie artistică: Vodiţa, Cozia, Tismana, Dealul, Snagov, Bistriţa,
Neamţ, Voroneţ, Moldoviţa, Humor, Putna etc.
▶ Toleranţa ortodoxă a făcut posibilă înfiinţarea unor episcopii catolice şi
armeneşti (la Siret, Baia, Suceava).
▶ În Transilvania, organizarea bisericească a fost mai complexă.
▶ Românii ortodocşi au fost sprijiniţi de domnii munteni şi moldoveni.
Ştefan cel Mare a ridicat la Vad, în părţile Dejului, o biserică de zid, devenită
episcopie. Din 1401, autoritatea mitropolitului de la Argeş s-a extins şi asupra
românilor din Transilvania.
▶ Ungurii, saşii şi secuii au fost, pană in secolul al XVI-lea, catolici, principalele
structuri organizatorice fiind episcopiile de Cenad, Oradea şi Alba Iulia.
▶ Instituţiile medievale din Ţările Române s-au dezvoltat reișind din specificul
vieţii românilor.
▶ Statul şi-a creat structuri corespunzătoare exercitării puterii, a funcţiilor interne
şi externe.
▶ Asemănările şi identităţile instituţionale, ca şi paralelismele ţin de acea unitate a
societăţii româneşti medievale.