Absolutismul habsburgic în timpul lui Leopold I

Monarhia absolută sau monarhia despotică este o formă de monarhie în care un

conducător are autoritate supremă și unde această autoritate nu este limitată de legi scrise, de
legislație sau de obiceiuri. Acestea sunt adesea, dar nu întotdeauna, monarhiile ereditare.

Primul stadiu al absolutismului se materializează în momentul în care regele și-a

constituit o forță armată permanentă, resurse financiare continue, precum și reglementarea strictă
a succesiunii la tron. Popoarele încredințează puterea politică supremă unui singur om numai în
anumite împrejurări: atunci când sunt constrânse prin forță (în general), atunci când
supraviețuirea lor este amenințată de disensiuni în interiorul lor, și mai frecvent, în cazul
agresiunilor venite din exterior1.

La începutul secolului al XVII-lea Imperiul Habsburgilor era constituit dintr-un număr de

state mai mici unite prin intermediul împăratului, o confederație. Toate statele care formau
imperiul erau guvernate de către aristocrați, care dețineau controlul absolut; cel care deținea
terenurile nu controla numai producția de materii prime, ci și o parte importantă a activităților
economice precum și autoritatatea asupra supușilor săi2. Este important de menționat că
beneficiile rezultate din munca țăranilor erau considerabile deoarece aristocrații nu plăteau nimic
pentru muncă și nici taxe, domiciliul lordului fiind scutit de acestea3.

În fiecare stat, conducerea este împărțită între monarh, pe de o parte, și ordinele

privilegiate pe de altă parte. Principele este obligat în fiecare an și în fiecare țară să reunească
Stările, să le prezinte argumentele sale, să obțină concursul lor. Adunările de Stări nu sunt
adunări reprezentative, ci reuniuni ale ordinelor din fiecare țară, ai căror membri pot să participe
sau să delege pe cineva în Adunarea de Stări.

1
Mousnier Roland, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea pănă în zilele noastre, p. 13, Editura Corint,
București, 2000.
2
Jean Berenger, Absolutism in the seventeenth-century Europe, p. 157
3
Ibidem, pg. 158
 Adunările de Stări cuprind patru ordine: ordinul prelaților, arhiepiscopilor, abaților de
mănăstiri, ordinul seniorilor, ordinul cavalerilor și ordinul orașelor, cel din urmă neavând un rol
foarte important.

În fiecare stat, Adunare de Stări sau Ordine exercita puterea financiară, iar puterea
legislativă și administrativă o împărțeau cu monarhul4. Regele avea dreptul de a propune proiecte
de lege, pe care le prezenta la începutul sesiunea, care se ținea o dată pe an. În Austria inferioară
stările aveau dreptul de a-și codifica singure legile în anii 1670, coroana limitându-se la a
sancționa propunerile Dietei.

Mai presus de toate, cororana avea nevoie de colaborarea permanentă a Stărilor pentru
votul impozitului funciar. Veniturile așa numitei ,,regalia” reprezentau doar 20% din veniturile
coroanei, restul provenind dintr-un impozit pe teren votat și colectat de către Stări. Acest lucru
explică de ce era necesar ca în fiecare an să fie convocată Dieta, deoarece împăratul nu se putea
întreține fără banii supușilor săi5.

Coroana Boemiei era ereditară în dinastia Habsburgilor începând cu anul 1627, ceea ce
înseamnă că regii nu mai purtau negocieri cu Dieta în momentul alegerii lor, așa cum s-a
întâmplat în anul 1617. Însă cel mai e important aspect era faptul că puterea monarhului nu mai
era restricționată de un contract. Din acel moment coroana deținea controlul asupra puterii
executive, de vreme ce regele numea în funcție Ofițerii Coroanei care constituiau guvernul și
Lieutenancy Council în cazul absenței regelui Boemiei. Dar, ca o restricție practică, acești
demnitari erau aleși din nobilimea țării, așa cum erau aleși și judecătorii instanței supreme de la
Praga și cancelarul regatului. Totuși, Dieitei nu îi era permis să își prezinte nemulțumirile
deoarece aceasta era mereu critică față de politica guvernului6.

În cele din urmă, cororana nu avea control asupra administrației locale, deoarece puterea
nobilimii asupra țăranilor fusese consolidată după 1620. Dieta împărțea impozitul printre
diferitele ramuri ale nobilimii și majordomul lordului era cel ce colecta taxele de la țărani.
Practic, țăranul nu a intrat niciodată sub jursidicția tribunalelor regale, cu excepția apelului și
chiar și atunci, numai în Austria Inferioară.

4
Mousnier Roland, Ibidem. p. 105.
5
Jean Berenger, op. cit., p. 164.
6
Ibidem, p. 165.
 La finalul Războiului de 30 de ani, regele Ferdinand al III-lea a reușit să îl impună în
Dieta de la Regensburg pe Ferdinand al IV-lea ca urmaș al său, însă încoronarea acestuia nu va
putea fi dusă pană la capăt deoarece acesta se stinge din viață din cauza varicelei. În acest
context, tronul îi revine fiului mai mic, Leopold I, care va fi recunoscut foarte repede ca rege al
Austriei, Boemiei și al Ungariei7.

Leopold I a dus o o ferventă politică religioasă care a avut drept scop convertirea tuturor
supușilor înapoi la catolicism pe motive de conștiință și politice. Se considera răspunzător de
mântuirea supușilor săi neputând permite existența oricărei formă de permite practică religioasă
în afară de cea catolică. Pentru el, apărarea credinței romano catolice a fost o parte integrantă a
atribuțiilor sale. Această politică religioasă nu a fost destinată doar pentru bunăstarea spirituală a
subiecților săi, dar a fost, de asemenea, răspunsul la o necesitate politică.

Într-o monarhie în care atât de multe state diverse, națiuni și culturi există una lângă alta,
o religie comună ar putea servi drept o forță care să unească8. De asemenea, religia nu era doar o
problemă privată care îl privea doar pe individ, ci și un mod de a demonstra opoziția sau de a
transmite o aspirație către autonomie9.

Instanțele vieneze au permis ca religia romano-catolică să fie un principiu de bază a

unității în cadrul unei entități politice care a îmbrățișat atât de multe persoane diferite, state și
popoare, căci fără ea, prințul nu și-ar fi putut îndeplini obligațiile sale, și nu ar fi existat nici
loialitate, nici dreptate, ci doar tulburare, astfel religia a devenit forța și sprijinul statului.

Astfel, Leopold a continuat munca tatălui și a bunicului său . În 1670, Austria Inferioară
putea fi considerată o provincie romano-catolică din nou, cel puțin în ceea ce privește masele,
deși unele familii ce aparțineau nobilității au rămas fidele credinței habsburgice. Potrivit
rapoartelor a 85 de preoți, nu erau mai mult de 354 de luterani în 1675, ultimii părăsind țara in
1697. Această politică a fost aplicată și evreilor, 1400 dintre ei fiind exilați din Viena, iar
sinagoga a fost transformată într-o biserică în onoarea Sfântului Leopold. Se poate afirma că
pănă în 1700 habsburgii au reușit eliminarea aproape totală a protestanților din Boemia, Moravia
și Austria.

7
Erich Zollner, Istoria Austriei, Vol. I , Editura Enciclopedică, București, 1997, p.302-303.
8
Jean Berenger, op. cit., p. 159.
9
Ibidem, p. 160.
 Însă, regatul Ungariei reprezenta un bastion al calvinismului în Europa și în monarhia
austriacă. Calvinismul era susținut de mica nobilime care deținea o putere economică și politică
considerabilă, profitând de sesiunile Dietei pentru a-și prezenta nemulțumirile. Din acest motiv,
împăratul a încetat să mai convoace Dieta între anii 1662-1681, urmărind eliminarea micii
nobilimi ca forță politică; însă aceasta era hotărâtă să rămână pe poziții pentru a-și apăra
libertatea lor religioasă și politică, prin această rezistență făcând din ei înșiși campioni ai
independenței pentru statul ungar10. Deși habsburgii erau împotriva oricărui ordin religios, în
afara celui catolic, constituția Ungariei nu permitea împăratului să intervină direct și a trebuit să
limiteze la susținerea elementelor catolice.

La sfărșitul secolului al XVII-lea aceste elemente erau foarte puternice. În 1660, guvernul
Ungariei era format din catolici fervenți angajați în convertirea supușilor protestanți. Lorzii
catolici erau susținuți din toate părțile de către iezuiți. Succesul contrareforemei ar fi fost asigurat
dacă nu ar fi avut loc criza din 1664 cauzată de reacțiile ungarilor în urma păcii de la Vasvar.
Aceștia au acuzat că habsburgii au lăsat țara pradă Imperiului Otoman deși armatele creștine erau
victorioase. Întreaga Ungarie se unise împotriva habsbutgilor indiferent de confesiune. Această
mișcare a dus la revoltă în 1670, liderii acesteia căutând susținere din partea lui Ludovic al XIV-
lea și chiar și de la otomani. Tocmai acest lucru avea să ducă la sfârșitul revoltei. Guvernatorul
Croației a căutat susținere la otomani oferindu-le un tratat în urma căruia Croația o provincie sub
protectoral otoman. Planul acestuia a fost descoperit cauzând o serioasă criză politică. Trupele
habsburgilor au ocupat Ungaria deoarece prin revoltă ungarii încălcau tratatul dintre ei și rege11.

După ce rebelii au fost judecați și executați împăratul a continuat cu ocuparea Regatului

Ungariei. Acum împăratul nu mai era constrâns de lege, deoarece acesta devenise un monarh
absolut prin încălcarea tratatului de către Ungaria. Profitând de acest lucru a implementat un
program prin care le refuza tuturor non-catolicilor garantate prin tratatul de la Viena din 160612.
Acțiunea curții de la Viena a fost una foarte dură, ea încercând să lispsească comunitățile
protestante de bisericile, și mai important, de preoții lor, aceștia fiind acuzați de revolta din 1670.
Ocupația militară realizată de Leopold au enervat pănî și pe cei mai fideli supuși ai lui, deoarece
trupele imperiale jefuiau și săvârșeau sacrilegii împotriva bisericilor, în speranța că ungarii vor

10
Ibidem, p. 166.
11
Ibidem, p. 167.
12
Ibidem, p. 168.
ceda, această acțiune având, însă, un efect opus, incitându-i la luptă. Sfătuit de consilieri regali
mai moderați Leopold acceptă să negocieze, acesta recunoscând că politica sa de unire a
monarhie habsburgice prin religie era un eșec13.

La convocarea Dietei de la Sopron din mai 1681, Leopold a recunoscut articolul I al

Tratatului de pace de la Viena, oferind libertate religioasă stărilor și supușilor. Chiar dacă nu a
restituit bisericile protestante confiscate în 1671, acesta a fost de acord să permită construirii căte
unei biserici în fiecare comitat.

In cazul lui Leopold I nu putem vorbi de o monarhie absolută în sensul în care o

concepeau francezii, putera acestuia find multă mai mică decât a omologului său, Ludovic al
XIV-lea. Autoritatea sa regală nu era pe deplin recunoscută nici măcar în provinciile de care era
atașat, acesta primin ajutor din partea Stărilor doar atât timp cât acesta se făcea într-o bază legală.
Acesta nu deținea toată puterea, el fiind obligat să o împartă cu aristocrații a căror putere era atât
de mare, ei deținând 2/3 din teritoriul Imperiului.

Bibliografie
1. Mousnier Roland, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele
noastre, Editura Corint, București, 2000;
2. Erich Zollner, Istoria Austriei, Vol. I , Editura Enciclopedică, București, 1997;

13
Ibidem, p. 171.
3. John Miller, Absolutism in seventeenth century Europe, The Macmillan Press LTD,
London.