Termenii

Caracterizare generalã

Termenul este folosit adeseori ca însemnând fie „cuvânt“,

fie „noþiune“, fie „obiect“. În expresii de genul „termen

medical“, de exemplu, trebuie sã înþelegem cã „ter men“ stã

pentru componenta sa lingvisticã, expresia ca atare citindu-se

„cuvânt care face parte din vocabularul medicinii“. Sau,

printr-o expresie de tipul „termen impar“, ce poate apã rea

într-un anumit context matematic, trebuie înþeles cã „termen“

vizeazã o anumitã clasã de obiecte matematice, respectiv

numerele impare. Aici termen este confundat cu „no þi u nea“

sau „conceptul“ de numãr impar, adicã ceea ce se înþelege

prin „numãr nedivizibil cu 2“. Tot într-un context mate matic,

într-o formulare de tipul „valoarea funcþiei este un ter men

real pozitiv“, prin „termen“ trebuie sã se înþeleagã „numãr“,

respectiv, în acest context, „un numãr real pozitiv“, care este

un obiect matematic ideal.

Toate aceste moduri de utilizare a „termenului“ ne indicã

faptul cã

a) un termen are o anumitã expresie lingvisticã;

b) exprimã un anumit conþinut sau înþeles;

c) se aplicã anumitor obiecte, adicã are o sferã.

Astfel putem preciza acum cã un termen are trei compo -

nente logico-semantice:

• „cuvântul“ sau componenta lingvisticã;

• „noþiunea“ sau componenta cognitivã;

• „obiectul“ sau componenta ontologicã.

Prin modul în care un termen este utilizat ºi în funcþie de

con textul respectiv, prin „termen“ vom înþelege una dintre

compo nentele precizate mai înainte. În planul limbajului, unui

termen îi corespunde expresia lingvisticã a acestuia, ºi anume

cuvântul ca atare. În plan mental, termenul are un anumit

sens, adicã ceea ce se înþelege prin „concept“ sau „noþiune“.