La începuturile republicii romane   educația copiilor se realiza în cadrul  familiilor, de către
părinți. Cato cel Bătrân  și  Paulus Aemilius  considerau că educația copiilor este prea importantă
pentru a fi lăsată pe mâna sclavilor. Întrucât societatea romană era  centrată  pe familie și pe
valorile tradiționale, acest  lucru  se realiza în mod firesc.
Începând cu sec. al III-lea î.Hr., pe măsură ce procesul de expansiune teritorială lua amploare, au
început să apară primele școli particulare, accesibile însă doar celor înstăriți.
Tradiția: educația în sânul familiei 
     Până la împăratul Marc Aureliu (sec. II d.Hr.) obiceiul era ca, la nașterea copilului, ”pater
familias”(capul familiei, tatăl) să-și exercite dreptul de recunoaștere a acestuia în cadrul familiei.
Urma ceremonia de acordare a numelui: dacă copilul era fată, în a 8-a zi de la naștere, dacă era
băiat, în ziua a 9-a. Ceremonia consta într-o serie de sacrificii și ritualuri și se încheia cu o masă
festivă în cadrul familiei. Copilul primea o bulla- amulet protector  rotund sau în formă de inimă,
menit a-l proteja de rele. Doar copiii născuți liberi aveau voie să poarte acest amulet, care era
confecționat din aur, la cei bogați, sau din piele, la cei săraci. Amuletul era purtat de băieți până
în jurul vârstei de 16 – 17 ani, când îmbrăcau toga virilis  și de fete până se căsătoreau (12 ani).
        Numele primit la naștere nu era ținut în evidență înainte de a îmbrăca toga virilis, când era
constatat și trecut oficial în listele de cetățeni. Singura înștiințare se făcea din partea tatălui atunci
când cenzorii efectuau recensământul pentru stabilirea veniturilor, respectiv a impozitelor. În
timpul împăratului Marc Aureliu s-au introdus registrele oficiale de nașteri, cu rolul de a stabili
vârsta fiecărui cetățean. Tatăl era obligat ca, în termen de 30 de zile de la naștere, să anunțe
numele și data exactă a nașterii copilului său.
       Până la 7 ani copilul, indiferent de sex, este dat în grija mamei, influența acesteia punându-și
amprenta asupra întregii sale vieți. Spre exemplu, în revolta împotriva patriei sale, Coriolan   a
fost oprit doar de rugămințile mamei sale, nicidecum de cele ale reprezentanților poporului sau
ale preoților.
      În situația în care mama nu putea să-și îndeplinească obligația, educația copiilor era
încredințată unei rude de sex feminin mai în vârstă, care impunea respect. Sub nicio formă nu se
apela la serviciile unei doici plătite. Creșterea copiilor se făcea în condiții de moralitate perfectă
și cu severitate.
        Odată cu împlinirea vârstei de 7 ani, singurele care rămâneau în grija mamei erau fetele.
Băieții ieșeau de sub tutela mamei și a femeii în general, de educația lor ocupându-se exclusiv
tatăl.
        Fetele erau învățate să fie modeste, să gătească, să toarcă lână și să se supună soților lor,
acestea fiind cerințele de bază pentru a fi considerate bune soții. Pe măsură ce creșteau erau
deprinse cu îndatoririle de viitoare mame. Ulterior în timp, ele puteau urma cursurile unei școli
primare, învățând să citească, să scrie, să numere. În funcție de starea materială a familiei, puteau
fie să se întoarcă în sânul acesteia spre a fi învățate regulile de bună conviețuire casnică, fie își
puteau continua studiile, până la vârsta măritișului, în cadrul unor școli private unde învățau
latina și greaca clasică, dansul și cântatul la țiteră sau liră.
      Băieții se bucurau de toată atenția tatălui, care își făcea timp inclusiv pentru a le preda
personal competențe de bază în aritmetică, scriere, istorie, drept. Sub supravegherea acestuia se
inițiau treptat în cunoașterea și practicarea unui mod de viață tradițional, se deprindeau să imite
vorbele, atitudinea și chiar munca celor mai în vârstă.
În mediul rural, ascultând pe cei mari despre mersul vremii, despre lucrările zilnice și sezoniere
din gospodărie, despre animalele domestice și sălbatice, băieții dobândeau treptat o anumită
experiență de viață. Într-o etapă următoare puteau asista la muncile câmpului, însoți păstorii și
plugarii în munca lor zilnică, fiind mândri atunci când li se încredințau lor înșiși anumite treburi
spre a fi îndeplinite.
       Băieții din Cetatea Romei nu participau la astfel de treburi. Ei își asistau tații la îndeplinirea
unor ritualuri, cum ar fi cele legate de comemorarea strămoșilor familiei; participau la ospețe
unde ascultau cântece de glorificare a faptelor de vitejie din istoria poporului sau asistau la
ceremonii funerare unde auzeau despre meritele unor oameni de stat importanți. În acest fel,
tinerii se inițiau, alături de tatăl lor, în toate aspectele vieții pe care ei înșiși urmau să o trăiască
ulterior, urmând sfaturile și exemplul acestuia.
         Educația în familie se finaliza în jurul vârstei de 17 ani, când tânărul lepăda toga cu tiv și
bulla, caracteristice anilor copilăriei, și îmbrăca toga fără tiv- toga virilis, caracteristică anilor
tinereții, devenind oficial cetățean al patriei sale. Avea loc o ceremonie ritualică, care consta în
primul rând în depunerea obiectelor de îmbrăcăminte în fața altarului zeilor protectori ai casei.
         Apoi, însoțit de tatăl său sau, în absența acestuia, de către tutore,  de rude și de prieteni
apropiați, se deplasa în Forul Roman  până la clădirea tribunalului unde era înscris oficial în
listele cetățenești, devenind astfel cetățean cu drepturi depline, și i se dădea numele complet,
dacă nu-l primise până atunci. Ceremonia se finaliza cu un sacrificiu și cu o masă în familie.
Tinerii din zonele rurale nu cunoșteau, însă, aceste ritualuri. Trecerea lor la vârsta tinereții avea
loc tot la 17 ani, dar era marcată prin intrarea în serviciul militar. Dacă la început acestui obicei i
se supuneau toți tinerii de 17 ani, celor provenind din familii bogate li s-a permis, ulterior, să-și
înceapă ucenicia în vederea unei cariere politice.
Școlarizarea
        Vârsta de școlarizare era 7 ani. Copilul venea la școală însoțit de o doică. Școlile erau
mixte. Lecțiile începeau dis-de-dimineață iar iarna, imediat după ce se lumina de ziuă, cu pauză
pentru masa de prânz. Anul școlar începea în luna martie, după sărbătoarea Quinquatrus  ,
dedicată zeiței Minerva, patroana științei. Nu se făceau cursuri în zilele festive și în fiecare a
noua zi ( nundinae). Nu există dovezi care să certifice vacanța de vară, dar istoricii cred în
existența acesteia. Martial  spunea că în zilele călduroase de vară era mai important ca școlarii să
fie sănătoși decât să invețe, iar Seneca cerea imperios ca școlarii să nu fie mereu aplecați asupra
tăblițelor cerate sau asupra cărților. Împăratul Marc Aureliu  a stabilit numărul zilelor școlare
dintr-un an: 135.
       La început, orele se desfășurau în aer liber ca, mai apoi, să se țină într-o încăpere modestă și
mică- pergola sau taberna- din Forul Roman, printre prăvălii, intrarea fiind direct din stradă, sub
un portic, iar pe post de ușă având o perdea simplă numită velum. Ca mobilier, școala avea un
scaun inalt cu spetează- cathedra-, ridicat pe o estradă, pe care stătea învățătorul. În jurul lui
stăteau elevii, așezați pe scăunele și ținând pe genunchi tăblițele cerate și celelalte ustensile de
scris. Rechizitele școlare erau: tăblițe cerate pe care se scria cu ajutorul unui stilet- stylus- sau
papirus pe care se scria cu ajutorul unei trestii tăiate– calamus- , înmuiate într-o cerneală neagră
sau roșie. Pentru numărare se foloseau niște pietricele- calculi- sau abac.Educația școlară se
desfășura în 3 etape:
I.    Cursul primar
       Era frecventat de fete și băieți cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani. Elevii învățau să citească, 
să scrie și să numere de către un litterator, numit mai apoi primus magister sau magister ludi.
Scrisul se învăța numai după ce elevii puteau lectura un text continuu.
       Actul citirii era însușit folosindu-se o metodă împrumutată din școlile grecești. Astfel: se
învățau literele de la A la Z, apoi în ordine inversă, apoi în serii A-Z, B-Y, M-N, etc. Se învățau
după aceea silabele simple, apoi cuvinte, propoziții și fraze, procesul era anevoios și dura câțiva
ani.
După ce învățau să citească și să scrie, elevii erau inițiați în primele elemente de calcul: la
început doar terminologia sistemului de numărare pentru ca mai apoi, în epoca imperială, să se
realizeze progrese prin introducerea treptată a operațiilor care stau și azi la baza aritmeticii.
      Elementele de bază ale aritmeticii se învățau colectiv și erau însoțite de anumite intonații
melodice, sistem ce s-a perpetuat de-a lungul secolelor și s-a extins la toate școlile din Europa.
      Calitatea de învățător și ocupația n-o puteau avea decât oamenii liberi de rând și chiar
liberții , sau membrii familiilor senatoriale căzute în dizgrație.
II.    Cursul secundar
       Dura până la 12 ani pentru toate fetele (deoarece se căsătoreau la această vârstă) și pentru cei
mai mulți dintre băieți.
Cei care obțineau rezultate notabile la învățătură și cei care își permiteau din punct de vedere
material, continuau studiile până în jurul vârstei de 16-17 ani, studiind discipline mai dificile
precum literatura, istoria, geografia, astronomia, chiar fizica, sub îndrumarea unui
grammaticus.       Accentul era pus pe studierea limbii și literaturii grecești și latine, prin
studierea textelor operelor poetice aparținând lui Homer  și Esop - greacă, și Cicero , Vergiliu ,
Sallustius ,și Terențiu - latină. Celelalte discipline erau studiate colateral, numai cu scopul de a
înțelege mai bine textele studiate.
      Din a doua jumătate a sec. al II-lea î.Hr. au apărut profesori care predau numai latina; acest
învățământ se desfășura în paralel cu cel în limba greacă.
      Elevii săraci nu puteau urma cursul secundar nu numai din cauza taxelor foarte mari, ci și din
cauză că părinții lor aveau nevoie de brațe de muncă în gospodărie.
III.    Cursul superior
       La începutul sec.I î.Hr au luat naștere la Roma și unele forme ale învățământului superior,
numite retorie sau oratorie, deoarece erau conduse de un rhetor sau orator.
        În cursul superior învățau tineri de 16-17 ani, de obicei după ce îmbrăcau ”toga virilis”, și
până la 20 de ani sau chiar și după această vârstă. Se inițiau și se deprindeau cu arta oratoriei.
Prima etapă era una pregătitoare, constând în exerciții scrise și orale. In cea de-a doua etapă
primeau ca sarcină scrierea unui discurs imaginar, dezvoltând o temă propusă de profesor.
Discursul trebuia memorat și expus mai apoi ca exercițiu practic de elocvență în fața unui
auditoriu format de obicei din rhetor, colegi, dar uneori puteau asista și părinții, rudele sau
prietenii cuvântătorului.
       Aceste exerciții erau cuprinse sub denumirea generală de declamații și constau fie în
monologuri lungi în care personaje mitologice sau istorice erau prezentate în fața unor decizii
majore, punând în balanță argumentele în favoarea sau împotriva acțiunii ce urmau a o
întreprinde (suasoriae), fie în dezbateri ale unor teze opuse luate din sistemul judiciar, în funcție
de un text de lege (controversiae).
        Prin ambele modalități studenții puteau căuta cele mai spectaculoase argumente în sprijinul
cauzei pe care o susțineau. În același timp erau artificiale, fapt ce a făcut oratoria să se
transforme în retorică. Acest retorism învățat în școli a pătruns și în literatură, determinând
artificializarea ei, pervertirea bunului gust și falsificarea realității.
Condiția profesorului
        Deoarece munca era plătită sub o formă sau alta, era considerată înjositoare privită prin
prisma mentalității nobilimii  romane.   În ochii lor, învățătorul era un biet muritor,  care nu
beneficia de nicio trecere în fața oamenilor de pe urma unei munci atât  de  desconsiderate -  res
indigne sima, cum o numește  un  autor al vremurilor. Puțina  recunoștință  i se oferea sub forma
retribuției  pe care o primea de la părinții elevilor săi. Nici din punct de vedere moral nu se
bucurau de mai mult respect. Faptul că-și aveau originile în păturile inferioare ale societății era o
altă cauză pentru care aceștia nu se bucurau de prestigiu și autoritate  nu numai în fața oamenilor,
în general, dar nici în fața elevilor.
       Sentimentul de inferioritate atingea cote maxime în raporturile cu elevii înstăriți, dar nici
față de cei proveniți din păturile de jos ale societății învățătorul nu-și putea menține prestigiul și
autoritatea decât cu ajutorul biciului și al nuielei pe care le folosea chiar și pentru a pedepsi cea
mai mică greșală.
       Brutalitatea cu care era asigurată disciplina, precum și variatele ei forme de manifestare,
aveau de regulă urmări negative asupra elevilor, familiarizându-i cu minciuna, cu ipocrizia, cu
lașitatea.
Școala publică romană- factor principal în promovarea politicilor imperiale
      După tradiția istorică transmisă de Titus Livius , cea mai veche instituție de învățământ la
romani ar data de pe la mijlocul sec. al V-lea î.Hr. El spune că în Forul Roman, printre prăvăliile
vânzătorilor se aflau și unele școli ce erau frecventate aproape în exclusivitate de către copiii
săraci, deoarece cei bogați preferau să și-i educe acasă. Plutarh  confirmă în scrierile sale
existența unei școli, undeva în a doua jumătate a sec. al III-lea î.Hr., în fruntea căreia se afla un
libert pe nume Spurius Carvilius .
      La începuturile școlii în Roma antică statul, indiferent de gradul școlii, nu contribuia nici la
întreținerea locațiilor, nici la plata salariilor profesorilor.
Începând cu epoca imperială, școlile de orice grad, dar mai ales cele cu grad superior, au fost
transformate în școli de stat, având rolul de a pregăti funcționari devotați politicii imperiale.
Împărații ofereau salarii și alte avantaje profesorilor, care devin factorii principali de promovare
a intereselor lor politice.
      Augustus Octavian Caesar  înființează o școală în apropierea reședinței sale de pe Palatin .
Tiberius  se interesa de școală, asistând chiar la unele lecții, și oferea cu generozitate sprijin
material și alte favoruri conducătorilor școlii.
      O etapă importantă o constituie acordarea unei subvenții regulate din partea statului sub
formă de salariu anual. Politica a fost inaugurată de Vespasian , care a fost primul care a stabilit
catedre speciale de retorică, greacă și latină.
      Un pas important spre învățământul oficial de stat l-a făcut Traian: din dobânzile  strânse
după sumele împrumutate micilor agricultori urmau să fie educați cca 5 000 de copii săraci din
Roma și din Italia.
      Ca urmare a dezvoltării învățământului oficial de stat, în a doua jumătate a sec. IV d.Hr
existat deja în Roma numeroase școli de grad superior, iar numărul celor veniți să studieze din
alte regiuni era așa de mare, încât Valentinian I  a publicat un edict referitor la stricta
supraveghere a acestora și la controlul lor. Astfel, fiecare student era obligat să posede o
legitimație din localitatea de proveniență cu care să se prezinte la un magistrat special care se
ocupa cu controlul populației și să-i declare acestuia unde locuiește și unde studiază.
      Dioclețian  a pus pe seama școlii superioare sarcina de a pregăti viitorii funcționari superiori
din aparatul administrativ.
      Valentinian I solicita anual lista cu studenții remarcabili, pentru ca aceștia să fie repartizați, la
sfârșitul perioadei de studii, în posturile de care administrația avea nevoie.
       Existența școlilor municipale este o dovadă grăitoare în ceea ce privește răspândirea pe care
învățământul a avut-o nu numai în Roma ci și în celelalte provincii.
---------------------------
  *Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr, n. cca. 4 î.Hr – d. 65)
a fost filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero, a ocupat și  funcții în administrația
Imperiului. Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei
epistolare.
  *Republica Romană (în latină Res publica romana, în traducere "chestiunile publice ale
Romei", în limba latină la singular) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale în
perioada cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.) până la numirea lui Cezar ca
dictator pe viață în anul 44 î.Hr.sau, mai probabil, până în anul 27 î.Hr. anul în care Senatul
roman i-a acordat lui Octavian titlul de Augustus.
  *Cato cel Bătrân (latină Marcus Porcius Cato sau Cato maior; 234 î.Hr., Tusculum - 149 î.Hr,
Roma) om de stat, scriitor și istoric, care a jucat un rol important în perioada cea mai
strălucitoare a Republicii romane.
  *Lucius Aemilius Paullus Macedonicus (n. cca 229 î. Hr.- d.160 Î. Hr.) a fost un conducător
militar și politician al Republicii Romane.
  *Toga virilis (toga alba sau toga pura) - toga fără tiv,, simbol al trecerii de la etapa copilăriei la
cea a tinereții.
  *Gaius Marcius Coriolanus (cca sec. V î.Hr ) - personaj imaginar, celebru datorită operei lui
Shakespeare. General al legiunilor romane, întors victorios de la luptă , cade în dizgraţia Romei.
La rugămintea mamei sale, eroul renunţă să atace capitala imperiului şi, constrâns de sentimente
contradictorii, îşi curmă viaţa.
  *TUTÓRE, -OARE, tutori, -oare, s.m. și s.f.. Persoană autorizată să exercite dreptul de tutelă.
  *Forul Roman sau Forumul Roman (în latină: Forum Romanum, deși romanii îl menționau
de obicei Forum Magnum sau doar Forum) a fost un forum al orașului Roma în jurul zonei
centrale a orașului vechi, situat între Dealul Capitolului și Dealul Palatinilor și unde aveau loc
activități de comerț, afaceri, prostituție, religie și administrarea justiției.
  *Chiar dacă la început Quinquatrus a fost a numită a cincea zi după Idul lui Martiu și a fost zi
de sărbătoare a Minervei, mai târziu s-a pierdut înțelesul acesta și s-au serbat cinci zile, adică de
pe 19 până pe 23 martie. Aceste zile s-au numit Quinquatrus maiores. Primele trei zile erau
serbate in liniște, a patra era serbată cu ludi gladiatori, iar în a cincea avea loc curățirea religioasă
a tubilor. Sărbătoarea era dedicată artelor și științei, cu toții, începând de la copiii de școală până
la profesori și artiști, primeau de la aceste zile vocațiunea și apoi începea cursul cel nou.
Profesorii primeau tot acum, in formă de dar minerval, plata. Sărbatoarea se generalizează și
ajunge aproape în fiecare casă, tot felul de maeștri, artiști, profesori, medici, poeti, o primesc pe
Minerva drept patroana lor. Ziua de 23 martie închidea cele cinci zile de sărbătoare. Aceasta era
ziua de curățire religioasă a tubilor și a altor instrumente folosite în serviciul divin. S-a numit
Tubilustrium și s-a ținut în Atrium Sutorium pe Palatin.
 *Marcus Valerius Martialis (cca 38 – cca 104 d.Hr.)- poet latin de origine hispanică cunoscut
prin Epigramele sale.
  *Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n.121- d 180 d.Hr) a fost un împărat roman din
dinastia Antonină, între anii 161 și 180 d.Hr., și filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus
sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus
Pius numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus
Augustus.
  *Homer (gr. Ὅμηρος Hómēros) a fost un poet și rapsod grec legendar, căruia i se atribuie
scrierea Iliadei (Ἰλιάς) și Odiseei (Ὀδύσσεια). În antichitate, i-a fost atribuit uneori întregul Ciclu
Epic, care includea alte poeme despre războiul troian, precum și poeme tebane despre Oedipus și
fiii săi.
  *Esop (sau Æsop, din limba greacă — Aisōpos), a fost un scriitor antic grec, cunoscut pentru
anecdotele lui. Se crede ca a fost sclav, mai târziu eliberat de stăpânul său.
  *Marcus Tullius Cicero (n.106 î.Hr-d. 43 î.Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârșit a
Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de
numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost
autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat
ca unul dintre cei mai prolifici scriitori.
  *Sallustius a fost un scriitor latin, prieten al împăratului Iulian.
  *Publius Vergilius Maro (n. 70 î.Hr. – d. 19 î.Hr.), cunoscut în limba română ca Virgiliu, poet
latin, autor al epopeii în versuri Aeneis ("Eneida"), considerată epopeea națională a romanilor.
Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai multe informații datează din perioada antică
târzie sau provin din legende ale evului mediu timpuriu.
  *Publius Terentius Afer (n. 195/185 î.Hr. – d. 159 î.Hr.), cunoscut în special ca Terențiu, a
fost un dramaturg lati din timpul Republicii Romane. Numele Afer înseamnă „africanul”, poetul
fiind născut în Cartagina, în nordul Africii. A fost sclav, iar numele de Terențiu l-a primit de la
stăpânul și eliberatorul său. Comediile sale s-au jucat pentru prima data prin jurul anilor 170 –
160 î.Hr., iar el a murit de tânăr, cel mai probabil în Grecia sau în drumul de întoarcere spre
Roma.
  *Titus Livius (ca. 59 î.Hr. - 17 d.Hr.) a fost istoric roman, autor al unei monumentale istorii a
Romei, Ab urbe condita (De la fondarea Romei).
 *Plutarh (în unele lucrări Plutarch; în limba greacă veche Πλουταρχος Ploutarkhos, a adoptat
numele de Mestrius Plutarchus), născut la Cheroneia în Beotia în jurul anului 46 și decedat în
aceeași localitate în anul 125. A fost un scriitor și moralist de origine greacă, cunoscut mai ales
prin scrierile sale biografice și filosofice. A  fost unul din principalii reprezentanți ai aticismului
în literatura greacă.
  *Spurius Carvilius Ruga (sec. al III-lea î.Hr.)a fost libertul lui Spurius Carvilius Maximus
Ruga, un nobil roman. Este fondatorul primei școli secundare private din Roma antică, a fost
grammaticus și i se atribuie inventarea literei G din alfabetul latin.
  *Augustus Octavian Caesar (n.62 î.Hr. — d. 114 d.Hr.), cunoscut anterior drept Octavian, a
fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un dictator
pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace,
prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de "Augustus", pe care l-a luat
în 27 î.Hr.
   *Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (n.42 î.Hr.–  37 d.Hr), a fost al
doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37.
  *Titus Flavius Vespasianus (n.39 d.Hr– 81 d.Hr.) a fost împărat roman în perioada 79
-81.Născut la Roma, fiul lui Vespasian este proclamat în 69 Caesar, devenind din 71, în calitate
de prefect al pretoriului, coregent al imperiului. Se remarcă în războiul din Iudeea cucerind în
august 70, după un îndelungat  asediu, Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor.
Ponderat, în relații bune cu Senatul, va fi prezentat de tradiția istorică ca unul dintre cei mai buni
împărați (Amor et deliciae generis humani).
  *Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 53-, d.117), Împărat Roman(98 - 117) a fost al doilea
dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre
cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială
maximă.
  *Flavius Valentinianus (321d.Hr. -  375 d.Hr) a fost împărat roman (364- 375).
  *Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut ca Diocleţian, a fost împărat
roman din  284 până la 305. Pe plan politic şi militar a fost unul dintre cei mai de seamă împăraţi
romani, reformele sale asigurând continuitatea imperiului în părţile din răsărit pentru încă o mie
de ani. Faptele sale sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanşat-o împotriva creştinilor; prin
cele 4 edicte (decrete) împotriva creştinilor pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai
mare persecuţie din istoria imperiului împotriva acestei religii