De-a lungul anilor, in Imperiul Bizantin, incoronarile erau sarbatorite cu din ce in ce mai mult fast si grandoare.

Pana in secolul al X-lea, ritualul incoronarii devenise atat de elaborat incat Imparatul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) a consemnat fiecare detaliu al acestui ritual in cartea pe care o scria la acea vreme, considerand acest lucru va fi util atat fiului sau, cat si mostenitorilor acestuia. Este vorba de cartea intitulata: "Despre ceremoniile de la curtea bizantina" in care descrierea ceremoniei incoronarii este prezentata in cateva pagini, imparatul descriind in detaliu rolul pe care trebuiau sa il indeplineasca toti oficialii prezenti la acest ritual, pozitia lor precisa in procesiunea oficiala, hainele pe care acestia trebuiau sa le imbrace, precum si insemnele pe care trebuia sa le poarte. Astfel, patricienii trebuiau sa fie imbracati in mantii albe, erau decorate cu aur. La intrarea in catedrala, suveranul era intampinat de patriarh care il asista la schimbarea robelor despre care se credea ca reprezentau un dar al ingerilor catre Constantin si de aceea erau pastrare cu mare atentie in catedrala pentru a fi utilizate de imparat numai cu anumite ocazii. Apoi, patriarhul il lua pe suveran de mana si il conducea in biserica. Pana la ajungerea la usile de argint, imparatul aprindea lumanarile care erau pregatite special pentru el si apoi se oprea pe o portiune de pe podea facuta din lespezi de porfir care se situa in fata portilor imparatesti ale iconostasului pentru a se ruga. Dupa aceasta, mergea alaturi de patriarh in altarul bisericii. Aceasta procedura era urmata de fiecare data cand imparatul participa la slujbele religioase care aveau loc in catedrala- se estimeaza ca prezenta lui era necesara, in medie, de 30 de ori pe luna. Patriarhul era cel care conducea slujba care urma dupa acest ritual, iar in cazul incoronarii, el citea o rugaciune deasupra coroanei inainte de a fi pusa pe capul imparatului, in aclamatiile celor prezenti. Apoi, imparatul mergea spre tron, care de cele mai multe ori era facut din aur, si care era situat in mitatorion. Dupa ce se aseza pe tron, cei prezenti la ceremonia de incoronare treceau prin fata sa, intr-o ordine foarte bine stabilita, aducandu-i un omagiu prin inchinarea in fata imparatului. Pana in sec al IX-lea, ritualul de incoronare al imparatului in timpul ceremoniei religioase a devenit atat de bine stabilit incat a fost urmat de toti ceilalti monarhi crestini. Totusi, in Bizant, cerinta ca imparatul sa semneze juramantul de credinta a ramas necesara inainte de incoronare. Inca de la inceputuri, incoronarea imparatului de patriarh era vazuta ca un act de o deosebita importanta in intregul imperiu Bizantin, fiind interpretat ca reprezentand confirmarea vizuala a credintei ca imparatul era reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant. De aceea, imparatii au fost considerati ca sunt de origine divina. In arta, ei erau des reprezentati inconjurati de o aureola; in literatura si conversatii erau deseori comparati cu apostolii; uneori, imparatul era considerat al 13-lea apostol si resedinta sa, un loc sacru.

Natura semi-celestiala a imparatului era reflectata si de imensitatea tronului sau. In realitate, era vorba de un tron dublu, care, conform traditiei pagane, trebuia sa ramana partial gol. Acest obicei a fost adaptat la credinta crestina; astfel, partea dreapta era dedicata lui Hristos, si pentru a pune in evidenta acest lucru, copii ale evangheliilor erau puse aici. Aceasta parte a tronului ramanea libera duminicile si in timpul festivalurilor religioase cand imparatul ocupa partea stanga a tronului. In celelalte zile, pe de alta parte, imparatul, ca reprezentant al lui Hristos pe pamant, utiliza partea dreapta a tronului, facand acelasi lucru cu diferite ocazii: cand se intalnea cu ambasadorii diferitelor state sau cand discuta probleme de stat.