Constantin cel Mare, împăratul păgân şi creştin

Prof. Dr. Gherman Alexandru-Paul

Domnia lui Constantin a marcat o evoluţie interesantă a puterii imperiale. Sursele sunt contradictorii
în ceea ce-l priveşte:în vreme ce creştinii îl elogiază ca pe un colos al istoriei, păgânii îl condamnă
pentru distrugerea sistemului tradiţional de guvernare. În epoca bizantină atât Constantin cât şi Elena
devin figuri emblematice şi cvasi-legendare. Ba mai mult, o serie de împăraţi preiau simbolic titlul de
‘Noul Constantin’.

Adorarea zeilor solari

Tatăl lui Constantin era un adorator al lui Sol Invictus, iar în timpul marii persecuţii creştine a impus doar
formal edictele lui Diocletian. Punctul slab al tetrarhiei se vede în 306, când acesta moare şi fiul său
Constatin este proclamat împărat de catre soldaţi la Eboracum. Era, după standardele lui Diocletian, doar o
simplă uzurpare, legitimată doar ulterior de surse precum Eusebiu din Caesareea. Propaganda constantiniană
s-a dovedit a fi foarte eficientă în ceea ce priveşte construcţia imaginii sale de împărat de drept. Acceptarea
sa de catre Galerius l-a împins sa se integreze ideologic în tetrarhie.

Intre 306 şi 310 îl alege drept protector/conservator pe zeul Marte, care era şi alegerea lui Galerius. Este o
perioadă cu evenimente importante :in octombrie 306 Maxentius, fiul fostului august Maximian Herculius
este proclamat împărat la Roma de garda pretoriană. Galerius şi chiar propriul tată nu îl agreeaza pentru că,
conform lui Lactantius, refuză să practice adoraţia pentru împărati. Galerius îi ordonă augustului Fl. Severus
să îl atace. Pe de altă parte, revine la putere şi Maximian, care îşi consolidează relaţiile cu Constantin prin
căsătoria dintre acesta şi fata lui, Fausta. Constantin pretinde acum apartenenţa la dinastia Herculiilor.
Maximian încearca să-i deposedeze de putere mai întâi pe Maxentius, apoi şi pe Constantin, dar este capturat
şi împins la suicid. Acum Constantin se rupe de ideologia tetrarhică, pretinzând o origine din Claudius al II-
lea Gothicus. Il adoptă pe Sol Invictus drept conservator, după cum reiese din emisiunile monetare. Arcul
triumfal din Roma îl reprezintă cu coroana radiată şi alte imagini solare.

In Panegyrici Latini regăsim un fragment relevant :viziunea păgână a lui Constantin, în care zeul Apollo îi
prezice 30 de ani de domnie. Dar asocierea cu Sol are şi alte semnificaţii :mai mulţi împăraţi, precum
Caligula sau Nero, şi l-au luat drept conservator, iar în secolul al III-lea era extrem de popular printre soldaţi.
In plus, Apollo Grannus, divinitate specifică Galliei, avea mare trecere în această regiune care era la vremea
respectivă baza de operatiuni a lui Constantin. Totodata, Victoria era esenţială în mesajul politic, iar Sol ajuta
la transmiterea sa. Chei ale propagandei, Marte şi Sol Invictus sunt de găsit din plin pe monedele din vest în
perioada 310-317. După 317 Marte aproape că dispare, iar Sol e divinitatea dominantă. Sunt folosite şi multe
motive care care invocă victoriile militare.

In căutarea legitimităţii

1
La început lui Constantin îi lipseşte de fapt legitimitatea. Este un uzurpator, iar întreaga perioadă până la 317
este sacrificată încercarii de a depăşi condiţia şi de a deveni un împărat legitim. In acest sens împăratul se
foloseşte de propaganda intensă de pe monede, din inscripţii şi panegirice care îl descriu drept protejatul
zeilor sau eliberatorul Romei de sub tirania lui Maxentius.

Constantin se prezintă ca salvator al statului, o imagine a propagandei imperiale care persista încă de la
Augustus şi devine tot mai puternică în timpul anarhiei militare din secolul al III-lea. In istoriografia
constantiniană cel care se dovedeşte a fi decisiv este momentul 312, mai precis bătălia de la Pons Milvius din
28 octombrie. Eusebius din Caesareea povesteşte, ceva mai târziu, viziunea dinaintea bătăliei din perspectiva
creştină, episod care probabil încearca să justifice politca religioasă de mai târziu a împăratului. Din acest
moment începe reorientarea religioasă, anul 315 marcând apariţia pentru prima dată pe un document oficial a
chrismonului, simbol creştin, pe coiful lui Constantin reprezentat pe un medalion turnat la Ticinum.

Nu este exclus ca în secolul al III-lea şi pe la începutul celui de-al IV-lea să fi existat chiar o confuzie între
cultul lui Sol Invictus şi cel creştin, Iisus fiind Sol Iustitiae. Un alt aspect important comun celor două
perspective religioase este ideea de mimesis, cu origini în Orientul Apropiat. Pe scurt, lumea pământească era
doar o imagine a celei divine, iar conducătorii, păstrătorii ordinii divine, erau percepuţi ca păstorii turmei de
supuşi. Imitau zeii cu care se asociau, adoptându-le atributele. Bătăliile nu se purtau doar pe pământ, ci şi in
pe tărâmul de sus, astfel că protecţia unuia dintre zei putea asigura victoria de pe pământ. Ideea capătă tot
mai multă aderenţă odată cu dezvoltarea neoplatonismului.

Produs al epocii sale, Constantin nu face excepţie de la regulă :dorea pur şi simplu protecţia celei mai
puternice divinităţi. Fie că era vorba despre Marte, Sol sau Iisus, nu prea conta pentru el. Ce conta cu
adevărat era ca acel zeu să-i aducă victoria. Panegiriştii s-au adaptat la aceste schimbări, , pomenindu-l în
310 pe Apollo iar în 313 evitând zeii păgâni. Confuzia dintre Sol şi Iisus se poate observa dacă privim arcul
triumfal ridicat la Roma după victoria asupra lui Maxentius :vom găsi simboluri solare, Sol având chiar un
bust pe arhitrava estică. Doar după 330 putem presupune că simbolurile păgâne dispar de-a dreptul din
ideologia constantiniană.

Propaganda nu se rezuma doar la tematica religioasă, ci şi la predecesori. Deja l-am pomenit pe Claudius al
II-lea Gothicus. Împăratul îl mai are ca model pe Traian, căruia îi ridică statui, iar pe monede apare cu
trăsăturile sale. Constantin se foloseşte de genealogia fictivă în competiţia cu celălalt August, Licinius, care
la rândul său pretinde descendenţa din Filip Arabul. În 324 se clarifica lucrurile, bătălia de la Chrisopolys
lăsându-l pe Constantin singur în fruntea Imperiului roman. După victorie, acesta adoptă diadema ca simbol
al puterii absolute, marcând o elenizare completă a monarhiei romane, proces început încă de la Augustus.
Acum împăratul poate începe organizarea imperiului în conformitate cu noile realitati politice şi religioase.
Din 326 apare reprezentat chiar cu nimbul specific vechilor zei, deci o fiinţa supranaturală, superioară
restului umanităţii. Nu mai este un princeps, ci un dominus, încredinţat cu puterea absolută pe pământ.

2
 Edictul de la Milano

Ne despart o mie șapte sute de ani de profeticul an 313 când Constantin și Licinius (263-325), unul
stăpânitor al părții occidentale, iar celălalt al părții orientale a Imperiului roman, semnau la Milano faimosul „edict
de toleranță”, dând istoriei o direcție ale cărei urmări le resimțim și azi. Cei doi au denumit prin termenul nomos
teleiotatos („lege completă”) un text programatic formulat de către Constantin spre sfârșitul anului 312, după
modelul celor schițate deja anterior (în anii 260 și 311), modeste ca și finalitate, de către împărații Gallienus
(253 - 268) și Galerius (305-311). Textul a fost reprodus în edictul pe care Licinius l-a publicat la Nicomedia în
luna iunie a anului următor din care istoricul Eusebiu a extras textual: „ Am luat această decizie cu intenție
salutară și foarte dreaptă: nimănui să nu-i fie refuzată libertatea de a urma și de a alege practica religioasă și
cultul creștinilor. Dimpotrivă, fiecăruia trebuie acordată libertatea de a-și dărui inima acelei religii pe care el o
consideră folositoare pentru sine însuși pentru ca divinitatea să-i dăruiască în toate obișnuita grijă și bunăvoință”.

O astfel de formulare a principiului de toleranță era diferit de concepția curentă în lumea antică care, făcând
abstracție de ideile atee, stoice sau platonice prezente în special în rândul elitelor, stabilea o strânsă legătură
între factorul religios și identificarea socială. Roma în mod deosebit, în demersul său de a stăpâni peste atât de
variata civilizație mediteraneană, a permis libera exprimare a ceremoniilor religioase ale diferitelor religii existente
în capitala imperiului. Dumnezeul poporului evreu și al creștinilor nu se lăsase asimilat până în acest moment.
Istoria acestui conflict nestins a cunoscut momente tensionate ceea ce nu i-a împiedicat însă pe evrei și pe
creștini să pătrundă în țesutul social, economic, administrativ și cultural al Romei. Cum s-a ajuns la o schimbare
atât de radicală a raportului instituțional dintre Stat și religii? Acestea din urmă, chiar dacă nu erau considerate ca
parte integrantă a Statului – lucru întâmplat imediat cu creștinii – au dobândit recunoașterea necondiționată de a
exista.

Ne-am putea însuși răspunsul dat de către împăratul Galerius în momentul în care a dorit să explice de ce a pus
capăt, înainte de moartea sa, crâncenei persecuții: „Dat fiind faptul că cea mai mare parte a creștinilor, deși
supusă procesului capital și torturată, persistă în îngâmfarea și nebunia sa , reunind felurite mulțimi în diferite
locuri, am crezut de cuviință a dărui iertarea noastră, permițându-le construirea de edificii pentru adunare”. În ton
cu această declarație impresionantă, se deschide un scenariu care la prima vedere pare a fi fundalul
evenimentului revoluționar, adică prezența difuză în toate domeniile vieții sociale și culturale, curajul și
neînduplecarea în fața persecuțiilor violente suportate. O analiză mai aprofundată ne ajută să conturăm o
realitate mult mai complexă.

Epoca (saeculum) creștină

Tertulian considera că epoca (saeculum) și neamul (civitas) creștinesc vor dura la nesfârșit. Conceptul
separației totale dintre regnum (regat) și ecclesia (biserică) a fost afirmat de mai multe ori, cu diferite accentuări,
de către scriitorii creștini.

În privința Bisericii însă, făcând abstracție de realitatea sa mistică, transcendentă, trebuie luat în seamă aspectul
vizibil reprezentat de persoane, obiceiuri și idei cu caracter creștin. Realitatea aceasta era prezentă și în primele
trei secole ale erei noastre în Imperiul roman, iar modalitățile concrete prin care Biserica nu putea să se sustragă
confruntării cu instituția Statului au constituit unele dintre aspectele apartenenței sale la epoca istorică respectivă,
atât atunci când confruntarea a avut tonuri critice privitoare la caracterul păgân al Statului, rare la legitimitatea
instituțională, cât și în momentele de pace precum acelea din timpul domniei împăratului Commodus (180-192) și
în perioada dintre domnia lui Gallienus(258-263) și cea a lui Dioclețian(260-284). Nu intenționăm a nega
nicidecum importanța unor factori ai vremii care au alimentat uneori în mod considerabil contrastul, după cum
trebuie să admitem și faptul că apărarea patrimoniului moștenit din tradiție nu a fost mereu singurul motiv al
autorităților imperiale care a dus la persecuții.

Aceste elemente nu ne ajută însă să surprindem criza profundă care amenința începând cu secolul al III-lea
caracteristicele principale ale lumii imperiale romane. Datorită tendinței despotice a puterii centrale și a
necesităților militare împovărătoare, birocratice și fiscale ale regimului, unificarea politică a Mediteranei a

3
deteriorat raportul între cetățean și Stat, lăsându-l pe cel dintâi tot mai singur cu problemele dramatice ale vieții
de zi cu zi la care religia păgână nu oferea răspunsuri satisfăcătoare. În acest context caracterizat de
depresie, creștinismul își făcea simțităprezența, iar Constantin a știut să profite de tot ceea ce aducea acesta ca
potențial.

În realitate, Constantin credea că sunt de neexclus și strâns legate între ele două urmări ale stării de fapt. Cea
dintâi vedea Statul ca expresie politică a unei societăți în care creștinismul era deja prezent, lucru ce nu putea fi
ignorat pe viitor; a doua, considera Biserica nedespărțită de toate realizările sale în plan public, ceea ce trebuia
sa ducă la recunoașterea acesteia ca entitate publică. Fără o atenție deosebită față de caracterul public al
Bisericii și față de ambițiile sale, Constantin nu ar fi putut pune în practică planurile sale.

Caracterul public al Bisericii scotea în evidență atractivitatea Mesajului și forța de coeziune provenită din
comuniunea existentă în poporul „sfânt” împrăștiat în toate regiunile imperiului; Constantin nu putea să piardă
ocazia de a le folosi pentru a întări unitatea Imperiului. Este adevărat că în perioada dintre domnia lui Gallienus
și cea a lui Dioclețian diferite neînțelegeri doctrinale și disciplinare au zdruncinat această unitate, însă persecuția
din timpul lui Dioclețian a dus la o apropiere între creștini. Una dintre primele preocupări ale lui Constantin a fost
aceea de a pune capăt schismei donatiste izbucnită pe marginea divergenței privitoare la lapsi. La puțin timp
după edict, Constantin și-a manifestat dorința de a fi prezent la Conciliul de la Nicea (321) pentru a încuraja
formularea unitară a dogmei trinitare.

În fața unui asemenea interes pentru posibilitățile oferite de creștinism și pentru măsurile legislative care au dus
la sporirea peste măsură a consecințelor spirituale și temporale, ne întrebăm pe bună dreptate care a fost
atitudinea interioară a lui Constantin în privința Mesajului susținut în acest mod? Era o devoțiune adevărată sau
un simplu calcul? Sau și una și alta?

Trăsăturile hagiografice ale lui Constantin transmise de către apologeții creștini sunt cel puțin entuziasmante, iar
versiunea cea mai ilustrativă ne este oferită de către Eusebiu, episcop de Cezarea (265-340). Sunt trecuți în
umbră cu o nepăsare mai rar întâlnită scriitorii păgâni ce l-au denigrat pe Constantin, dintre care cel dintâi a fost
Zosima , trăitor în cea de-a doua jumătate a secolului IV. Dincolo de judecățile asupra calităților morale ale
personajului – caracterul enigmatic al acestuia zădărnicind toate analizele critice serioase ulterioare – , ne
interesează identificarea aspectelor obiective ce se desprind din modul său revoluționar de a acționa, pentru a
înțelege impactul asupra istoriei.
Episkopos ton ektos”
Raportul instaurat între Caesar și autoritățile Bisericii (ecclesia), adică episcopii, a fost fără doar și poate
cel mai important dintre efectele politice ale acestui moment crucial. Raportul se întrevedea a fi unul plin de
urmări întrucât Constantin însuși se definea „episkopos ales (numit) direct de Dumnezeu”, după cum ar fi afirmat
în timpul unui prânz festiv, în relatarea lui Eusebiu. Pentru a înțelege sensul unei asemenea afirmații, trebuie să
clarificăm sensul termenului ton ektos pe care împăratul și-l atribuia.

Dacă am considera această expresie ca genitivul lui toi ektos (= cei de-afară), i-ar indica pe cei aparținători
Statului ca realitate distinctă de Biserică, o realitate înțeleasă în accepțiunea de „Stat laic”. Această interpretare
este contrazisă de numeroase descrieri pe care biograful curții, Eusebiu, ni le-a transmis cu referire la
comportamentele concrete ale lui Constantin. Ar fi suficient să luăm în considerare comentariul cuprins în nota de
la fraza mai sus amintită: „Sentimentele sale erau în acord cu această frază. Cu alte cuvinte, el era un episcop
pentru toți supușii săi și, pe cât îi era cu putință, încerca să-i conducă spre o viață pe deplin plăcută lui
Dumnezeu”. Mai înainte: „Își dedica în mod deosebit întreaga atenție Bisericii lui Dumnezeu”.

Aceste afirmații se potrivesc însă interpretării conform căreia ton ektos este genitivul lui ta ektos (= afaceri
externe), adică împăratul ar trebui să-și exercite funcțiunea sa de episkopos în toate manifestările externe cerute
de profesiunea de credință: un concept explicat prin contrapunere căci Constantin , făcând aluzie la funcțiunile
spirituale și dogmatice, recunoaște episcopilor reuniți la acel prânz competența exclusivă „asupra situației interne
din Biserică”.

4
 Constantin conștientiza pe deplin distincția dintre realitatea mistică și cea publică a creștinismului,
considerându-o pe cea din urmă de a fi de competența sa, incluzând chiar și problemele centrale ale teologiei în
cazul în care acestea ar amenința unitatea imperiului. Această posibilitate s-a verificat întrucât Eusebiu, pe lângă
a ne enumera o serie de mărturii evidente ale politicii religioase a împăratului său, avertiza asupra necesității de
a face cunoscut faptul că, referindu-se la disputele despre dogmă și la adunările sinodale, Constantin „convoca
întâlnirea servilor lui Dumnezeu oriunde izbucnea în diferite regiuni o controversă”.

Mai mult, când și-a dat seama că protecția sa era susținută doar de către episcopi de orientare ariană,
Constantin nu a ezitat a-i acuza pe episcopii fideli Conciliului de la Niceea (325) ca fiind rebeli, ajungând până la
alungarea lor din scaunele episcopale. Ceea ce i-a scris lui Atanasie (295-373), cel mai de seamă și mai
puternic apărător al Conciliului de la Niceea, ne scutește de a relata toate faptele unui asemenea comportament:
„Dacă voi afla că ai împiedicat pe cineva care dorea să fie în comuniune cu Biserica, să știi că voi trimite imediat
pe cineva ca din porunca mea să te depună din scaunul episcopal și să te facă dispărut”.

Care „libertas”?

Ce fel de libertate a proclamat deci edictul? Se părea că această libertate va deschide o nouă eră și fiind gustată
pe deplin de către creștini după suferințele din anii precedenți.
Începuse cu siguranță o nouă eră. În opinia istoricului Santo Mazzarino, cu Constantin „s-a înfăptuit cea
mai radicală revoluție din istoria Occidentului”, iar substanța acestei revoluții a fost identificată exact de către
Iulian Apostatul care-l vedea pe unchiul său, drept „înnoitor și tulburător al legilor strămoșești și a datinii primită
din vechime”. O lovitura aplicată păgânismului a inaugurat era creștină care a dat în multe feluri o formă istoriei
occidentale bimilenare.
Despărțirea de era păgână nu a fost deloc una radicală. Pe de-o parte trebuie să acceptăm că erau
moștenite acele valori ale civilizației greco-romane care, împletindu-se cu idealurile creștine, au îmbogățit
realizările gândirii și ale artei din secolele următoare. Pe de altă parte, trebuie să evidențiem cum caracterul
teocratic al autorității statale a rămas prezent în noua ordine concepută de Constantin. Un asemenea caracter
provenea din obligațiile divine recunoscute împăratului și după cum înainte era identificat cu zeul Helios, acum
era imaginea de pe pământ al Dumnezeului creștin.
Constantin apela la faptul că figura lui Sol Invictus trimitea la cea a lui Hristos, înfățișat , în mausoleul
familiei Iulia, precum Apollo conducând carul solar. Înainte de bătălia de la Ponte Milvio, Constantin a dat ordin
să fie pusă monograma lui Hristos pe scuturile ostașilor, susținând că i-a fost dăruită în vis. În arcul de triumf
ridicat în cinstea sa în apropierea Colosseum-ului, o inscripție atribuia victoria, printr-o formulă ambiguă,
„inspirației divine”.
O asemenea teocrație presupunea ca împăratul să rezume în persoana sa atât autoritatea politică cât și pe cea
religioasă. Biserica era astfel introdusă în treburile Statului, dar într-un rol de subordonare și beneficia de o serie
de legi extrem de avantajoase care au dus la creșterea ei pe scară socială și economică, iar importanța rolului
episcopal devenea o oportunitate de a primi putere. Aceste beneficii temporale erau ilegitime întrucât erau
obținute printr-un drept ce nu era recunoscut tuturor cetățenilor.
Cei mai iluminați dintre creștini nu au ezitat însă a refuza acest cezaro-papism triumfător. Multe sunt
scrierile care au transmis de-a lungul timpului vocea marilor figuri ale libertății Bisericii: Eusebiu de Vercelli,
Dionisie de Milano, Lucifer de Cagliari, Ilarie de Poitiers.