1. Prezentaţi două instituţii centrale ale statelor române în Evul Mediu.

Principala instituţie atât pentru Moldova cât şi pentru Ţara Românească a fost domnia, domnul fiind stăpânul ţării dar şi voievod (conducătorul armatei). În
calitatea sa de conducător al întregii administraţii a statului, domnul îi numea pe marii dregători. Titlul de voievod arată că domnul era conducătorul suprem al
armatei; el percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a păcii prin tributul impus de puterile străine. Domnul
decidea şi în ceea ce priveşte politica externă a ţării; declară război şi încheia pace, încheia tratate cu statele vecine. În plan judecătoresc era singurul care aplică
pedeapsa cu moartea, fiind judecătorul suprem al ţării. La nivelele inferioare, justiţia era împărţită de boieri şi sfatul boieresc care îl ajutau pe domn în conducerea
ţării.
Sfatul domnesc era format din dregători: vornicul (şeful curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei domneşti), vistiernicul (şeful visteriei ţării), spătarul
(purtătorul spadei domneşti). Dregătorii importante erau cea de Ban al Olteniei în Ţara Românească şi Portar al Sucevei în Moldova. Atribuţiile sfatului domnesc
erau variate: asista pe domn la scaunul de judecată, participa la încheierea tratatelor de alianţă cu puterile vecine. Principalele acte ale domniei îşi pierdeau
puterea dacă lipsea consimţământul marilor boieri din stat.
Principal sprijin al Domniei, Biserica dirija întreaga viaţă spirituală. Curând după întemeierea statului au fost organizate mitropoliile (1359 la Argeş pentru Ţara
Românească; 1368-1387 şa Suceava pentru Moldova). Prin înfiinţarea acestor structuri, statele medievale româneşti erau recunoscute de Patriarhia de
Constantinopol şi implicit de Imperiul Bizantin şi statele creştine din zonă. Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, întâiul sfetnic al domnului, membru
de drept al sfatului domnesc, conducător al unor solii politice şi locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. El participa la alegerea domnitorului, iar prin
încoronarea şi ungerea cu mir îi conferea o autoritate sacră.
De-a lungul timpului, Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, manifestate prin înălţarea de lăcaşuri, înzestrarea cu moşii, cărţi şi obiecte de cult.
Cele două instituţii s-au sprijinit reciproc în operă de consolidare şi afirmare a statelor româneşti medievale, ca exponente originale ale civilizaţiei Europene.

2. Prezentaţi două asemănări în procesul de constituire a statelor medievale româneşti.

Procesul de formare al statelor feudale româneşti a fost îndelungat şi s-a desfăşurat în etape între secolele IX-XII, la baza formării lor stând o serie de factori
interni (dezvoltarea economică, socială şi politică) şi externi (criza regatului ungar datorată şi schimbării de dinastie – de Anjou în locul celei arpadiene - pericolul
maghiar din vest, pericolul tătar din est şi centralizarea statelor feudale în Europa) care au grăbit acest proces.
Formarea statelor feudale româneşti a fost un proces istoric complex, rezultat al unui lung proces de dezvoltare a formaţiunilor politice prestatale din secolele
precedente şi care s-a desfăşurat în mai multe etape:
- Unificarea autonomiilor româneşti în jurul unui centru de putere, mentionate in izvoarele timpului;
- Crearea instituţiilor supreme (laice şi ecleziastice) ale puterii autonome (domnia, biserica, Sfatul domnesc, armata, Adunarea ţării);
- Eliberarea de sub dominaţia străină (rezultat al rezistenţei opuse regatului ungar împotriva dublei exploatări: politice şi confesionale);
- Afirmarea autonomă în relaţiile internaţionale.
Astfel, şi Ţara Românescă şi Moldova au la baza formării lor, un “descalecat” (Negru Vodă, respectiv Dragoş şi Bogdan), urmat de întemeirea ţării prin
agregarea formaţiunilor politice existente în acele teritorii sub un singur sceptru de putere. În Ţara Românescă şi în Moldova sunt întemeiate mitropolii de către
Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu, respectiv Petru I Muşat. Ambele state se vor elibera de sub dominaţia maghiară în timpul lui Basarab I, respectiv Bogdan,
câstigându-şi independenţa.

3. Prezentaţi o caracteristică a spatiului românesc in secolele IX-XIV.

În spaţiul românesc, în prerioada secolelor IX-XIII, se dezvoltă şi se consolidează obştile sătesti, care treptat se grupează în “ românii populare” din care se vor
forma cnezatele şi voievodatele, ca formaţiuni politice prestatale, menţionate în documentele istorice ale vremii.
În secolul al XIV-lea, istoria ţărilor române este marcată de fapte istorice importante. In cazul Transilvaniei, după amplul proces de colonizare din secolele
anterioare, saşii şi secuii vor primi numeroase privilegii, iar românii şi ortodocşii, majoritari în Transilvania, vor fi treptat eliminaţi din Dietă, ultima lor participare
fiind consemnată în 1355.
În acelaşi secol, Ţara Românescă îşi va dobândi independenţa după victoria lui Basarab de la Posada din 1330 împotriva lui Carol Robert de Anjou, ca şi
Moldova prin descalecatul lui Bogdan şi alungarea urmaşilor lui Dragoş. A urmat intemeierea instituţiilor laice şi ecleziastice. Până la sfârşitul secolului al XIV-lea
ambele state vor deveni riverane Marii Negre.

4.Prezentati o asemanare a legaturii dintre Domnie si Biserica din Tara Romaneasca si Moldova, in evul mediu.
Ambele state medievale romanesti, Tara Romaneasca si Moldova, aveau organizare similara. Institutia domniei era strans legata de cea a Bisericii, ca in restul
Europei crestine. Recunoasterea celor doua tari s-a facut de cate Bizant in urma intemeierii mitropoliilor in 1359 in Tara romaneasca si ofocial in 1401 in Moldova.
Domnitorii romani sprijineau Biserica, unul din factorii de legitimare a puterii domnesti. Incoronarea domniilor se facea in Biserica, unde viitorul domn era unscu
mir, conform normelor crestine. La randul sau, cand era numit de catre patriarhie un nou mitropolit, domnul trebuia sa-l recunoasca.

5.Mentionati o asemanare intre intemeierea Tarii Romanesti si intemeierea Moldovei

Intemeierea statelor medievale Tara Romaneasca si Moldova au urmat aceiasi cale in procesul organizarii lor. La baza formarii lor s-au aflat autonomiile
mentionate de izvoarele vremii. In prima faza, formatiunile prestatale existente, supuse presiunilor maghiare, au cautat sa se consolideze si sa stopeze
amenintarile externe. Astfel, Basarab I l-a infrant la Posada pe regele Carol Robert de Anjou, iar Bogdan a scos de sub ascultarea regalitatii maghiare Moldova.
Atunci cand era necesara recunoasterea internationala, domnitorii romani au apelat la Patriarhia de Constantinopol.
O alta asemanare este aceea institutionala.

6.Mentionati o asemanare intre institutia domniei si monarhiile din tarile vecine

Institutia domniei a aparut ca urmare a evolutiei institutiilor politice romanesti medievale sub influenta vecinilor nostri. Recunoasterea institutiei domniei s-a facut
conform normelor medievale europene de unul din cele doua centre de legitimare din europa: papalitatea (Vatican) sau Patriarhia (C-pol).
In tarile romane modelul preluat pentru institutia domniei a fost cel bizantin cu unele influente ulterioare din Ungaria si Polonia. Domnitorul era conducatorul
statului si avea aceleasi atributii ale puterii ca in cazul regilor europeni.

7. Prezentati o asemanare a legaturii dintre Domnie si Biserica din Tara Romaneasca si Moldova, in evul mediu.
Ambele state medievale romanesti, Tara Romaneasca si Moldova, aveau organizare similara. Institutia domniei era strans legata de cea a Bisericii, ca in restul
Europei crestine. Recunoasterea celor doua tari s-a facut de cate Bizant in urma intemeierii mitropoliilor in 1359 in Tara romaneasca si ofocial in 1401 in Moldova.
Domnitorii romani sprijineau Biserica, unul din factorii de legitimare a puterii domnesti. Incoronarea domniilor se facea in Biserica, unde viitorul domn era unscu
mir, conform normelor crestine. La randul sau, cand era numit de catre patriarhie un nou mitropolit, domnul trebuia sa-l recunoasca.
 2. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au contribuit la constituirea statului în spaţiul medieval
românesc.
Varianta 1. La baza formarii statelor feudale româneşti stau “ţările”, obştile săteşti, “câmpurile” sau “codrii” care se reunesc între secolele IX- XIII în cadrul unor formaţiuni prestatale
(“românii populare” cum le numea N. Iorga) - jupanate, cnezate şi voievodate, menţionate la începutul Evului Mediu în documentele vremii.
Anihilarea în 1291 a autonomiei Ţării Făgăraşului şi a controlului Ţării Oltului, coincide cu trecerea munţilor de către Negru Vodă (din Ţara Făgăraşului) şi instalarea sa la
Câmpulung. Descălecatul la Câmpulung a fost urmat de întemeierea ţării prin agregarea formaţiunilor politice româneşti preexistente, cuprinzând Argeşul până la gurile Dunării şi Siret
sub Basarab I care pune bazele teritoriale ale Ţării Româneşti, devenind “ mare voievod”. Capitala noului stat, centrul său politic şi ecleziastic, era la Argeş. În 1343 apare un conflict
între regalitate şi vievodul maramureşean, Bogdan, culminând cu trecerea lui dincolo de Carpaţi, unde este ales conducător şi îl alungă din scaunul Moldovei pe Balc, fiul lui Dragoş,
Moldova câştigându-şi independenţa.
In concluzie, autonomiile româneşti au stat la baza intemeierii statelor extracarpatice, Moldova şi Ţara Românescă fapt consemnat ca fiind real de către traditia istorică
românească.

Varianta 2. Constituirea statelor Medievale în spaţiul românesc - Transilvania, Ţara Românească Moldova - reprezintă un moment esenţial în evoluţia politică a teritoriului la nord
de Dunăre. La baza statului stau “ţările”, obştile săteşti, “câmpurile” sau “codrii” care se reunesc între secolele IX- XIII în cadrul unor formaţiuni prestatale - jupanate, cnezate şi
voievodate, menţionate la începutul Evului Mediu în documentele vremii.
După cucerirea Transilvaniei de către regatul ungar, din autonomiile româneşti de aici va porni iniţiativa întemeierii statelor românesti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românescă.
Tradiţia istorică din cronici ne vorbeşte despre un “descalecat”, al lui Negru Vodă in Ţara Românescă şi al lui Dragoş, respectiv Bogdan din Ţara Maramureşului în Moldova, urmate
de intemeierea statului.
La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat la iniţiativa fruntaşilor politici ai românilor din Maramureş. Cu prilejul unor expediţii împotriva tătarilor (1345-1354), iniţiate de
regele maghiar Ludovic de Anjou la est de Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşeză în teritoriul determinat de râul Moldova. El organizează acolo o marcă de apărare
supusă coroanei ungureşti. Urmaşii lui Dragoş menţin raporturile de dependenţă faţă de Ungaria, ceea ce duce în 1359 la izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un alt
voievod din Maramureş, Bogdan din Cuhea, trece munţii la răsărit şi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Astfel se naşte un nou stat românesc independent, şi anume Moldova, recunoscut
de către Ungaria în 1364-1365.
Astfel, relatând transferul de populaţie şi instituţii, tradiţia consemnează un fapt istoric real, acela al contribuţiei românilor transilvăneni la procesul de întemeiere a statului medieval
românesc.

3. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia o instituţie centrală este necesară pentru funcţionarea unuia dintre statele
române, în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea.
Varianta 1. Instituţia centrală în statele medievale româneşti, domnia, a cunoscut de-a lungul timpului mai multe transformări, influenţate în general de raporturile avute de ţările
române cu Imperiul Otoman.
În secolele XVII-XVIII, domnia şi-a păstrat toate atribuţiile tradiţionale; domnitorii români renunţă în această perioadă la confruntarea deschisă cu Poarta, acceptându-i pretenţiile.
Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii, în ciuda agravării dominaţiei otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, după instaurarea dominaţiei otomane. Sultanul
se amestecă tot mai mult în treburile interne ale ţărilor române încălcând astfel obiceiul de alegere a domnului de către ţară. Domnitorii, în mare parte, erau numiţi direct de către
Poartă, dintre grecii din Fanar, fără asentimentul ţării. Durata domniei era foarte scurtă, iar pentru confirmarea sau prelungirea ei se plăteau sume importante de bani. Chiar dacă sunt
uneltele Porţii, domnii din secolul al XVIII-lea iau măsuri pentru eficientizarea aparatului administrativ, încearcă să definească principalele categorii sociale şi raporturile dintre ele, să
limiteze abuzurile din administraţie, să desfiinţeze şerbia (Constantin Mavrocordat). Sunt elaborate şi primele coduri de legi: a lui Alexandru Calimachi şi Legiuirea lui Caragea. Din
această perspectivă domnii fanarioţi pot fi asemuiţi cu despoţii luminaţi din vestul Europei, chiar dacă reformele lor nu au dus întotdeauna la rezultatul scontat.
In concluzie, instituţia centrală, domnia a fost necesară pentru funcţionarea statelelor române, în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea

Varianta 2. După constituirea statelor medievale româneşti s-a desăvârşit organizarea internă prin consolidarea principalelor instituţii: Domnia şi Biserica. Domnia era ereditară,
domnitorul acumulând mai multe funcţii fiind acela care conducea administraţia, care avea iniţiativa actelor politice, reprezentând instanţa supremă de judecată, conducea armata şi
ocrotea Biserica.
În plan intern, domnia îşi va păstra toate atribuţiile tradiţionale şi va continua să joace un rol important în organizarea internă a statului, dar va cunoaşte mai multe transformări,
influenţate de raporturile avute cu Imperiul Otoman. Ţările române îşi vor pierde principalul atribut al autonomiei, acela de a desemna domnul. Astfel, după instaurarea dominaţiei
otomane, în secolul al XVIII-lea, sultanul se amestecă tot mai mult în treburile interne ale ţărilor române încălcând astfel obiceiul de alegere a domnului de către ţară, ceea ce a dus la
dispariţia domniilor pământene. Domnitorii, în mare parte, erau numiţi direct de către Poartă, fără asentimentul ţării. Chiar dacă a încetat să mai fie o reprezentativă, menţinerea
domniei de către otomani, dovedeşte existenţa unei identităţi politice proprii si nu s-a diminuat rolul ei ca institutie centrală, cea mai importantă a ţării.
În concluzie, domnia a fost necesară pentru funcţionarea ţărilor române, în secolele XVII-XVIII, perioadă în care, prin acţiunile sale de politică externă, a ţinut cont de noile realităţi ,
contribuind la păstrarea fiinţei statale.

Varianta 3.. Pe parcursul secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, istoria Ţărilor Române s-a derulat într-un context extern dominat de conflictul de interese dintre Imperiul Otoman, pe
deoparte, şi Imperiul Habsburgic, Polonia şi mai târziu Rusia, pe de altă parte.
Domnitorii români renunţă în această perioadă la confruntarea deschisă cu Poarta, acceptându-i pretenţiile şi înclinând tot mai mult să promoveze acţiuni diplomatice orientate
către una sau alta din părţile aflate în conflict.
În plan intern ordinea feudală românească este alterată de sistemul de cumpărare al domniei, prezent încă din secolul al XVI-lea; greci, albanezi ş a oameni cu spirit întreprinzător,
încep să se aşeze în Ţările Române şi primesc poziţii importante în stat. La începutul secolului al XVII-lea se sting dinastiile domnitoare, cea a Basarabilor – Ţara Românească şi cea
a Muşatinilor – în Moldova, fapt ce lasă loc competiţiei între boierimea pământeană şi noii veniţi.
Pentru început victorioasă iese boierimea pământeană, care reuşeşte să stăvilească accesul străinilor şi să-şi impună pe tron lideri proprii - este situaţia lui Matei Basarab în Ţara
Românească şi a lui Vasile Lupu în Moldova.
Chiar dacă nu mai putem vorbi despre o politică externă de amploare ca în secolele precedente, în plan intern în secolele XVII-XVIII, domnia şi-a păstrat toate atribuţiile
tradiţionale.
În Ţara Românească situaţia a fost aproape identică. Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii, în ciuda agravării dominaţiei otomane, inclusiv în secolul al
XVIII-lea, moment culminant al presiunii otomane – domniile fanariote.

4. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia biserica a avut un rol determinant în afirmarea ţărilor române
extracarpatice ca state independente.
Cea mai importantă instituţie pe plan spiritual în evul mediu, Biserica a menţinut unitatea spirituală a românilor. În  Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populaţiei
majoritare. Regalitatea maghiară a încercat să impună catolicismul, dar în ciuda persecuţiilor, Biserica ortodoxă din Transilvania a supravieţuit şi chiar a fost susţinută de domnii ţărilor
române.
Consolidarea independenţei statelor româneşti extracarpatice faţă de pretenţiile maghiare s-a făcut prin întărirea bisericii ortodoxe.
În Ţara Românească, mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului Nicolae Alexandru in 1359, cu sediul la Curtea de Argeş. În 1370, sub Vladislav Vlaicu, se constituie a doua
mitropolie a ţării, la Severin, punând stavilă încercărilor ungare de a converti ţara la catolicism. Mitropolia este recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care acorda Mitropolitului
Ţării Româneşti titlul de “exarh al plaiurilor” (autoritate spirituală asupra ortodocşilor din Transilvania). În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui Petru
Muşat pe la 1387, ca mijloc de legitimare a puterii domneşti,dar recunoaşterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401 la începutul domniei lui Alexandru cel Bun), din cauza unui
conflict cu Patriarhia de la Constantinopol.
În concluzie, recunoaşterea Mitropoliilor a însemnat implicit şi recunoaşterea celor două state româneşti extracarpatice şi a contribuit la consolidarea lor ca state independente.

8. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia tradiţia istorică a „descălecatului” are un rol important în procesul de
constituire a statelor medievale româneşti extracarpatice
Tradiţia istorică reţine la baza întemeierii statelor medievale româneşti extracarpatice, un descălecat şi un întemeietor.
Potrivit tradiţiei istorice, anihilarea în 1291 a autonomiei Ţării Făgăraşului, coincide cu trecerea munţilor de către Negru Vodă şi instalarea sa la Câmpulung. Descălecatul la
Câmpulung a fost urmat de întemeierea ţării sub Basarab I. Capitala noului stat, centrul său politic şi ecleziastic, era la Argeş. Realitatea istorică confirmă o contribuţie demografică pe
care locuitorii din spaţiul intracarpatic, în special cei din Ţara Făgăraşului, o au la formarea statului medieval Ţara Românească.
 În anul 1352, Dragoş voievod al românilor maramureşeni, este numit de regele maghiar, Ludovic de Anjou, conducătorul mărcii (unitate politico-administrativă şi militară, înfiinţată
în nord-vestul Moldovei, cu scopul de a apăra zona respectivă), cu sediul la Baia. Dragoş şi urmaşii săi, Sas şi Balc, mentine Moldova dependenţă faţă de regele Ungariei, statut de
neacceptat de către localnici, care se răscoală în 1359, ajutaţi de voievodul maramureşan Bogdan. Nemulţumit de restrângerea autonomiei Maramureşului, Bogdan trece la est de
Carpaţi împreună cu însoţitorii săi. Descălecatul lui Bogdan este urmat de înlăturarea lui Balc şi de unificarea formaţiunilor politice din nordul şi centrul Moldovei.
Dacă statutul de independenţă al Ţării Româneşti se obţinea în urma conflictului militar din 1330, cel pentru Moldova este recunoscut pe cale diplomatică, dat fiind faptul că însuşi
regele Ludovic I era implicat în conflictul militar cu otomanii.
În concluzie, tradiţia istorică a „descălecatului” are un rol important în procesul de constituire a statelor medievale româneşti extracarpatice.

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre instituţiile centrale în spaţiul românesc extracarpatic în secolele XIV-XVIII, având în
vedere:
- precizarea secolului în care vor fi înfiinţate principalele instituţii ale statului în spaţiul medieval românesc;
- menţionarea a două instituţii centrale înfiinţate în spaţiul românesc în evul mediu şi precizarea raportului existent între cele două instituţii
menţionate;
- prezentarea unei acţiuni diplomatice din secolele XIV-XV în care este implicat un reprezentant al instituţiei centrale în spaţiul românesc
extracarpatic;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia instituţiei centrale medievale româneşti în perioada secolelor XIV-XVIII şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre autonomii locale şi instituţii centrale din spaţiul românesc în secolele al IX-lea – al XVI-
lea, având în vedere:
- precizarea unei autonomii locale din spaţiul românesc din secolele al IX-lea – al XIV-lea şi menţionarea a două caracteristici ale acesteia;
- prezentarea unui fapt istoric referitor la implicarea unei instituţii centrale din spaţiul românesc în diplomaţia din secolul al XIV-lea;
- menţionarea a două conflicte militare în care sunt implicaţi reprezentanţi ai unei instituţii centrale din spaţiul românesc din secolul al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea reprezentantului unei instituţii centrale din spaţiul românesc faţă de relaţiile
internaţionale din secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre spaţiul românesc, de la autonomii locale la implicarea în relaţiile internaţionale din Evul
Mediu, având în vedere:
- menţionarea a două autonomii locale, din spaţiul românesc, din secolele al IX-lea – al XIII-lea;
- menţionarea a două cauze ale înfiinţării instituţiilor centrale medievale şi precizarea unei instituţii centrale din spaţiul românesc;
- prezentarea unei acţiuni diplomatice desfăşurate de un reprezentant al spaţiului românesc, în secolul al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la acţiunile militare desfăşurate în spaţiul românesc, în secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre autonomii locale și institu ții centrale în spa țiul românesc (secolele al IX-lea – al XVIII-lea),
având în vedere:
- menţionarea a două autonomii locale atestate în spa țiul românesc, în secolele al IX-lea – al XI-lea;
- menționarea a două caracteristici ale autonomiilor locale din spa țiul românesc, în secolul al XIII-lea;
- precizarea unui stat medieval din spațiul românesc extracarpatic și prezentarea unei institu ții centrale a acestuia în secolele al XIV-lea – al
XVI-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la evolu ția unei institu ții centrale din spa țiul românesc în secolul al XVIII-lea şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec.IX – XVIII), având în vedere:
- menţionarea a două izvoare istorice din secolele IX-XIII care atestă autonomii locale în spaţiul românesc;
- prezentarea unei instituţii politice autohtone înfiinţate în Transilvania în Evul Mediu;
- precizarea unei cauze a implicării instituţiei domniei în lupta antiotomană şi menţionarea a două acţiuni militare desfăşutate în secolele al
XIV-lea – al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul autonomiilor locale în constituirea statelor medievale româneşti şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric;

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre instituţiile centrale din spaţiul românesc, în secolele XIV-XVII, având în vedere:
- Precizarea a două condiţii care au favorizat întemeierea statelor medievale româneşti;
- Menţionarea a două instituţii centrale ale statelor române, în secolele XIV-XVII;
- Prezentarea a două atribuţii ale unei instituţii centrale;
- Formularea unui punct de vedere referitor la importanţa instituţiilor centrale pentru funcţionarea statelor medievale româneşti şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre geneza şi organizarea politico-statală a românilor în Evul Mediu, având în vedere:
1.prezentarea a două izvoare istorice referitoare la formaţiunile prestatale;
2.prezentarea constituirii unuia dintre statele medievale româneşti;
3.menţionarea a trei informaţii referitoare la organizarea internă a statelor medievale în spaţiul locuit de români;
4.formularea unui punct de vedere referitor la asemănări şi deosebiri în procesul de formare a statelor medievale româneşti .
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor
istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizat.
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
Informaţia istorică – 24 de puncte distribuite astfel:
1. - câte 1 punct pentru menţionarea oricărui izvor istoric referitor la formaţiunile prestatale 1p x 2 = 2p
- câte 3 puncte pentru prezentarea oricărui izvor istoric referitor la formaţiunile prestatale 3p x 2 = 6p
2. - 2 puncte pentru menţionarea factorilor care au determinat constituirea statului medieval românesc
- 5 puncte pentru prezentarea coerentă a etapelor constituirii statului medieval românesc
- 1 punct pentru menţionarea semnificaţiei constituirii statului medieval românesc
3. câte 1 punct pentru fiecare informaţie referitoare la organizarea internă a statelor medievale în spaţiul locuit de români; 1p x 3 = 3p
4. - 1 punct pentru formularea oricărui punct de vedere referitor la asemănări şi deosebiri în procesul de formare a statelor medievale româneşti
- 1 punct pentru pertinenţa argumentării punctului de vedere formulat
- 2 puncte pentru selectarea oricăror asemănări şi deosebiri în procesul de formare a statelor medievale româneşti
- 1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.),respectiv, concluzia (aşadar, ca urmare etc.)

Ordonarea şi exprimarea ideilor menţionate – 6 puncte distribuite astfel:

• 2 puncte pentru utilizarea limbajului istoric adecvat
 1 punct pentru utilizarea parţială a limbajului istoric adecvat
0 puncte pentru lipsa limbajului istoric
• 1 punct pentru structurarea textului (introducere - cuprins - concluzii)
0 puncte pentru text nestructurat
• 2 puncte pentru respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice
1 punct pentru respectarea parţială a succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice
0 puncte pentru nerespectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice
• 1 punct pentru respectarea limitei de spaţiu
0 puncte pentru nerespectarea limitei de spaţiu.

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec.IX – XVIII), având în vedere:
- menţionarea a două izvoare istorice din secolele IX-XIII care atestă autonomii locale în spaţiul românesc;
- prezentarea unei istituţii politice autohtone înfiinţate în Transilvania în Evul Mediu;
- precizarea unei cauze a implicării instituţiei domniei în lupta antiotomană şi menţionarea a două acţiuni militare desfăşutate în secolele al XIV-lea – al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul autonomiilor locale în constituirea statelor medievale româneşti şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric;
- SUBIECTUL al III lea (30 de puncte)
- Informaţia istorică – 24 de puncte distribuite astfel:
- • 3 puncte pentru menţionarea oricărui izvor istoric (3px2=6p).

- • 2 puncte pentru menţionarea oricărei institiţii politice autohtone înfiinţate în Transilvania.

- 3 puncte pentru prezentarea instituţiei alese.

- • 2 puncte pentru precizarea oricărei cauze a implicării domniei în lupta antiotomană

- • câte 3 puncte pentru menţionarea oricărei acţiuni militare (3px2=6p)

- • 1 punct pentru formularea oricărui punct de vedere referitor la rolulu autonomiilor locale în constituirea statelor medievale româneşti.
- • 1 punct pentru pertinenţa argumentării punctului de vedere formulat
- • 2 puncte pentru selectarea oricărui fapt istoric relevant care susţine punctul de vedere formulat
- • 1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.), respectiv, concluzia (aşadar, ca urmare etc.)

- Ordonarea şi exprimarea ideilor menţionate – 6 puncte distribuite astfel:

- • 2 puncte pentru utilizarea limbajului istoric adecvat
- 1 punct pentru utilizarea parţială a limbajului istoric adecvat
- 0 puncte pentru lipsa limbajului istoric
- • 1 punct pentru structurarea textului (introducere, cuprins, concluzii).
- 0 puncte pentru text nestructurat
- • 2 puncte pentru respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice
- 1 punct pentru respectarea parţială a succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice
- 0 puncte pentru nerespectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice
- • 1 punct pentru respectarea limitei de spaţiu
- 0 puncte pentru nerespectarea limitei de spaţiu .