Acţiuni diplomatice în secolele XIV-XV

Tratatul de la Radom / Lublin (1390)

Conştient de puterea crescândă a turcilor şi urmărind să înlăture influenţa

politică a Ungariei asupra Ţării Româneşti, domnitorul Mircea cel Bătrân încheie, în
ianuarie 1390, un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagello (tratatul a
fost semnat la Radom, în 1389 şi ratificat la Lublin, în 1390).
Tratatul dintre regele polon şi domnitorul român era încheiat de pe poziţii de
egalitate, ca între doi suverani. principala prevedere consta în sprijin reciproc
obligatoriu împotriva duşmanului comun - regele Ungariei - şi sprijinul împotriva
altor inamici.
Mircea cel Bătrân va renunţa la acest tratat, câtiva ani mai tărziu, prevederile
lui nefiind puse în practică.

Tratatul de la Braşov (1395)

În contextul pericolului otoman iminent, domnitorul Ţării Româneşti se

apropie de Regatul Maghiar, condus de Sigismund de Luxemburg.
Tratatul este semnat între cei doi, la 7 martie 1395, la Braşov şi prevedea
ajutor reciproc antiotoman; este primul tratat antiotoman din sud-estul Europei .
În virtutea acestui tratat de alianţă, Mircea cel Bătrân va susţine cruciada de
la Nicopole, desfăşurată în 1396.

Tratatul de la Lublau (1412)

În 1410, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, devine şi împărat al Germaniei, astfel

i Pe 15 martie 1412, Vladislav Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează tratatul de la Lublau.
Acesta prevedea ca în cazul neparticipării lui Alexandru la campania antiotomană luată în
considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi
Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau nu a fost pus niciodată în aplicare,
pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin recunoaşterea suzeranităţii polone şi
datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au dovedit întotdeauna mai puternice decât
interesele comune. În calitate de vasal, Alexandru a trimis corpuri de oaste la Grünwald în 1410,
respectiv Marienburg în 1422, care au luptat alături de armata poloneză, împotriva cavalerilor
teutoni. a creşte, devenind o ameninţare pentru Polonia.
ării domnului moldovean la lupta antiotomană, împărţirea statului său întUngaria. Tratatul de

Tratatul de la Overchelăuţi (1459)

Ştefan cel Mare s-a orientat la începutul domniei spre relaţiile cu Polonia, care
asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar; ea i-a
îngăduit să-şi asigure împotriva Ungariei, stăpânirea asupra Chiliei şi a drumului
comercial pe care îl controla. ca urmare, Ştefan încheie cu regele Poloniei, Cazimir al IV-
lea, în aprilie 1459, tratatul de la Overchelăuţi, prin care regele polon recunoaşte domnia
lui Ştefan cel Mare în Moldova. Tratatul înscria şi obligaţia celor două părţi de a se sprijini
militar în caz de nevoie. Pentru a da mai multă autoritate actului, Ştefan recunoaşte

1
formal, suzeranitatea regală. Era o măsură preventivă, având în vedere faptul că nu-şi
consolidase încă poziţia internă faţă de boieri. O consecinţă a acestei înţelegeri a fost şi
îndepărtarea de la hotarul Moldovei a rivalului său, Petru Aron.
Acest tratat marchează orientarea politicii externe a Moldovei şi în timpul lui Ştefan
cel Mare, mai ales către Regatul Poloniei.

Scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare principilor europeni (25 ianuarie 1475)

Vestea victoriei lui Ştefan cel Mare la Vaslui s-a răspândit cu repeziciune în
Europa. Papa şi monarhii vremii s-au întrecut în laude la adresa domnitorului
Moldovei. În acest context, conştient de posibilitatea unui nou atac otoman, Ştefan
cel Mare trimite curţilor europene o scrisoare prin care arată cât de importantă era
apărarea Moldovei, solicitând sprijin. Scrisoarea ilustrează calitatea de diplomat a
lui Ştefan, care este conştient de importanţa Moldovei, "această poartă a
creştinătăţii" în oprirea înaintării otomanilor spre Europa. Ajutorul cerut de Ştefan
se dovedea cu atât mai necesar, cu cât otomanii ocupă nordul Mării Negre până la
Nistru.
Însă apelul voievodului Moldovei a rămas fără răspuns din partea principilor
Europei, singurul care reacţionează fiind Matei Corvin, regele Ungariei, cu care
Ştefan încheie o alianţă în 1475.

Tratatul dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin (1475)

În împrejurările grele ale anului 1475, odată cu victoria de la Vaslui a lui

Ştefan cel Mare, acesta începe negocierile pentru încheierea unui tratat de alianţă
cu regele Ungariei, Matei Corvin.
Tratatul a fost semnat în vara anului 1475 şi prevedea sprijin militar reciproc
antiotoman, îndepărtarea oricărui pretendent de la tronul Moldovei sau Regatului
Maghiar, iar orice neînţelegere urma să fie rezolvată pe cale paşnică.
Încheierea acestui tratat pune capăt unei stări tensionate dintre cele două
state, generată de bătălia de la Baia, din 1467.

Tratatul de la Colomeea (1485)

Pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe, în 1484, în favoarea Imperiului Otoman

însemna o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei. Domnitorul Ştefan
cel Mare nu putea aştepta ajutor de la regele Ungariei, acesta semnând, în 1483,
pace cu turcii, iar regele Poloniei, condiţionase sprijinul împotriva turcilor de
prestarea jurământului de vasalitate.
În aceste condiţii, Ştefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, în prezenţa
nobilimii polone şi a boierilor săi, a depus jurământul de vasalitate regelui
Poloniei, Cazimir al IV-lea.
Tratatul nu s-a dovedit prea folositor, domnitorul Moldovei respingându-i pe
turci în continuare cu forţe proprii. În aceste condiţii, îşi reorientează politica
externă, începând tratative cu sultanul Baiazid al II-lea, pentru încheierea păcii.
Acesta are loc în 1489, iar prin tratatul semnat, Ştefan cel Mare se obligă să
plătească tribut în schimbul răscumpărării păcii.

2
Tratatul de la Hârlău (1499)

Spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, relaţiile cu Polonia se deteriorează,
mai ales după moartea regelui Cazimir al IV-lea. Neînţelegerile cu noul rege, Ioan
Albert, reprezintă cauza expediţiei întreprinse de regele polon în Moldova, dar în
bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea
înfrângere. Seria conflictelor continuă până în anul 1499, când cele două părţi
semnează tratatul de la Hârlău (iulie 1499). Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi
Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi "linişte şi pace veşnică"
între cele două state. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea
Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate. Încheierea acestui
tratat reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare,
consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul
domniei sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme de dependenţă faţă de
Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii recunoaşterea autonomiei Moldovei, care se afla
la apogeul prestigiului şi puterii sale.

Acţiuni diplomatice în secolele XVI-XVII

Aderarea Ţării Româneşti la Liga Sfântă

În 1594, izbucneşte la Bucureşti răscoala antiotomană, iniţiată de Mihai

Viteazul prin uciderea creditorilor levantini şi atacarea garnizoanei otomane care
staţiona aici. Acţiunea face parte din politica de cruciadă târzie, dusă de Liga
Sfântă (alianţa antiotomană constituită la iniţiativa papei Clement al VIII-lea, din
care iniţial făceau parte Statul papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantua şi Toscana).
Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a
celorlalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românescă. Aron Vodă, domnul
Moldovei aderă la Ligă, oferind astfel un motiv în plus domnului Ţării Româneşti,
Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Tratatul de la Alba Iulia (1595)

Declanşarea răscoalei antiotomane şi perspectiva unui atac otoman iminent, l-

a determinat pe Mihai Viteazul să încheie o alianţă cu principele Transilvaniei,
Sigismund Bathory. La 20 mai 1595, o delegaţie de 12 boieri din Ţara Românească
încheie la Alba Iulia, în numele lui Mihai Viteazul, un tratat cu Sigismund Bathory,
principele Transilvaniei. Boierii au acceptat ca Sigismund Bathory să fie suzeranul
Ţării Româneşti în schimbul ajutorului antiotoman şi al subordonării Bisericii
Ortodoxe din Transilvania faţă de Mitropolia Ţării Româneşti.
Deşi vasal al lui Sigismund Bathory, Mihai Viteazul a acceptat acest tratat,
deoarece avea nevoie de ajutor în lupta antiotomană, în condiţiile în care otomanii
se pregăteau să intervină aramat în Ţara Românească. În fapt, vasalitatea Ţării
Româneşti în raport cu Sigismund Bathory trebuie înţeleasă ca o acţiune de
subordonare militară în scopul unei acţiuni antiotomane comune.

3
Tratatul de la Târgovişte (1598)

Intervenţia polonilor în Moldova, impunerea unui domn favorabil politicii

otomane şi ostilitatea principelui transilvănean Andrei Bathory îl determină pe
Mihai Viteazul să intre în contact direct cu împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea.
În 1598, la Târgovişte, se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul
habsburgic şi domnul Ţării Româneşti, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi
recunoaşte lui Mihai Viteazul domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar
pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). În schimb, împăratul devenea
suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi
să ăi ajute pe ardeleni împotriva acestora.
Prin încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui
Mihai Viteazul de principele de atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory, prin
tratatul din 1595.

4
Acţiuni diplomatice în secolele XVII - începutul secolului al XVIII-lea
Activitatea diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714)

Domn al Ţării Româneşti, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică, prin

stabilirea unor contacte şi angajamente concrete cu Polonia împotriva turcilor. Cu
Moldova, relaţiile au fost încordate din cauza adversităţilor cu familia
Cantemireştilor.
Brâncoveanu a trebuit să acorde o mare atenţie relaţiilor cu Poarta. În anul
1699, otomanii îl recunosc ca domn pe viaţă. În acea vreme începea să se ridice
Rusia lui Petru cel Mare, domnul muntean trimiţând la curtea acestuia un emisar
diplomatic pentru stabilirea unei alianţe împotriva otomanilor. Abia în 1709, între
Ţara Românească şi Rusia se încheie o convenţie secretă pentru acţiunea împotriva
Porţii.
În urma acţiunilor diplomatice active în defavoarea Porţii, în 1714, Constantin
Brâncoveanu a fost mazilit (înlăturat din domnie), fiind executat în acelaşi an.

Tratatul de la Luţk (1711)

Dimitrie Cantemir este ultimul domn pământean în Moldova. Tratatul de la

Luţk a fost încheiat, în aprilie 1711, între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie
Cantemir, domnul Moldovei. Acest tratat a fost încheiat în vederea luptei comune
împotriva Imperiului Otoman. Întreg textul tratatului a fost redactat de Dimitrie
Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a
fost trimis de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk,
Ţărilor Române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost transformate în
raiale turceşti de către Poarta Otomană.
Prevederi:
- ţarul ia "sub oblăduire" pe domn şi întreg poporul ţării;
- după scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte
dări Porţii;
- se restabileau hotarele vechi ale Moldovei de până la instaurarea dominaţiei
otomane;
- Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea
teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne;
- domnia ereditară a familiei Cantemir;
- în caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia;
- graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor
Moldovei este asigurată.
Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin
care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi a integrităţii teritoriale
a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creştină din răsăritul Europei.
Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile
Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă,
iar comerţul pe mare dinspre Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se
putea realiza decât străbătând aceste strâmtori. Consecinţa imediată a tratatului a
fost campania otomană din acelaşi an, în urma căreia Dimitrie Cantemir pierde
tronul Moldovei.