Sunteți pe pagina 1din 11

Evoluţia lumii greceşti în epocile arhaică şi clasică

Obiective:

 Definirea „saltului” spre o nouă organizare statală


 Demonstrarea caracteruluui de „elemente componente ale procesului de formare a polis-
ului grecească” pe care îl au colonizarea, întregul efort legislativ din secolele VII-VI î.
Hr. şi regimul lipsit de legitimitate al tiraniei.
 Studenţii trebuie să analizeze, pe baza unui corpus de texte ataşat prelegerii a doua, cele
două exemple de cetăţi greceşti (Sparta şi Athena) precizând asemănările şi deosebirile
de existenţă istorică.

Cuprins:

A. „Renaşterea greacă”- reapariţia structurilor politice în lumea greacă.


B. Colonizarea greacă.
C. Sparta şi Athena în epoca arhaică.
D. Tirania arhaică.
E. Caracteristicile vieţii interne ale Athenei în sec. al V-lea. Î. Hr.
F. Secolul al IV-lea î. Hr. în Lumea greacă.

A. Renaşterea greacă”- reapariţia structurilor politice în lumea greacă.

Epoca arhaică debutează, sub aspect cronologic, cu sfârşitul veacului al IX-lea şi începutul
secolului a VIII-lea, şi se caracterizează prin câteva procese extrem de importante. Mai întâi,
este vorba despre reapariţia organizării de tip statal, asociată cu redobândirea abilităţilor
de scriere, de data aceasta, cu ajutorul alfabetului (preluat, după cele mai multe opinii ale
istoricilor, de la fenicieni); apoi este vorba despre procesul de colonizare. Nu în ultimul
rând ca importanţă, în această epocă se cristalizează primele instituţii politice şi au loc primele
reforme.
În legătură cu ceea ce literatura de specialitate a numit „renaşterea greacă”,
comparândându-se reapariţia statului la greci, cu renaşterea culturală care a urmat evului mediu
întunecat, trebuie subliniat faptul că el nu este unitar sub aspectul conţinutului, şi se întinde pe
o perioadă de aproape un secol (sec. IX-VIII). Comunităţile rurale (a căror matrice de existenţă
o reprezentau gospădăriile- oikoi, la singular-oikos) din epoca geometrică se dezvoltă sub aspect
demografic (are loc o creştere de populaţie care contrastează cu declinul demografic de la finele
epocii miceniene), sub aspect economic (principalele ocupaţii sunt cele agrare, la care se adaugă
creşterea animalelor, meşteşugurile, mai ales olăritul), sub aspect social (apar diferenţieri între
grupurile umane care locuiesc un anume teritoriu, ceea ce duce la conturarea unor elite
aristocratice- de neam şi de avere- cu competenţe administrative, judiciare şi militare), sub
aspect politic (apar centrele de coordonare a vieţii unei comunităţi şi şefi cu o genealogie
fabricată spre dovedirea legitimităţii lor în calitate de comandanţi). Ultimul aspect este legat de
valorificarea sacră şi ideatică a locurilor vechi miceniene (fie ele de cult, fie doar spaţii de
locuire sau palate), în jurul cărora se ţes noi culte de eroi civilizatori, întemeietori de state.
Sub aspect structural-funcţional statul grecesc din epoca arhaică cunoaşte două forme
principale de existenţă. Este vorba, în primul rând, de statele ethne, numite aşa după conceptul
de popor-ethnos-( Elida, Thessalia, Epir) şi, în al doilea rând, de statele de tip polis (Sparta,
Athena, Theba, Megara, Chalcis, etc.). Acestea din urmă sunt alcătuite dintr-un nucleu
urban, oraşul, propriu-zis- asty- care cuprinde clădiri administrativ-politice şi edificii de
cult dar şi piaţa publică- agorá- locul unde se desfac produsele şi se comercializează dar
şi, aspect foarte important, unde se dezbat marile probleme care privesc comunitatea,
precum şi vatra sacră a cetăţii; şi un teritoriu rural- chora, care, de regulă, alimentează
zona urbană. Procesul de apariţie a polis-urilor este unul complex. Aristotel ne transmite
modalitatea specifică prin care, în spaţiul Atticii, se trece de la organizarea de tip rural a satelor
la cea de tip cetate: „Întâia comunitate a mai multor case, instituită dintr-o trebuinţă nu zilnică,
este satul, care în modul cel mai firesc se poate socoti ca o colonie a familiei, pe ai cărei membrii
unii îi numesc tovarăşi de lapte. (...) Comunitatea formată din mai multe comune este statul
complet care realizează, ca să zicem astfel, cea mai mare independenţă tuturor şi care se crează
în vederea vieţii dar care dăinuieşte în vederea unei vieţi mai bune” (Politica, I, 1, 7-8). Este
ceea ce se numeşte synoicism- sau unificare a mai multor comunităţi de tip rural. Procesul însă
nu este unul linear; de pildă, în unele cetăţi reapariţia statului se datorează unor acţiuni de
cucerire combinate cu evoluţii interne, cum este cazul Spartei, sau de integrarea pe durată mai
îndelungată a unor zone la un teritoriu deja constitituit. Sanctuarele de interior dar şi cele de
margine, care delimitează proteguitor un teritoriu locuit, sunt cele care delimitează zona
civilizată, locuită de oameni şi protejată de zei, de zona nelocuită-de sălbăticie. Din acest punct
de vedere, unele lăcaşuri vechi miceniene vor constitui repere sacre ale noilor cetăţi.
Ceea ce este mai important este, însă, modul în care grecii înşişi îşi definesc cetatea. La
finele secolului al VII-lea, poetul aristocrat, Alceu, din Mitilene (I-la Lesbos) afirmă că: „Nu
pietrele, nici lemnul de acoperiş, nici arta tâmplarilor nu fondează cetatea – ci pretutindeni unde
se regăsec oameni care-şi asigură existenţa şi securitatea lor, acolo se regăsesc zidurile, acolo
se află cetatea”. De asemenea, în plină epocă clasică, istoricul Thucidides îi atribuie lui Pericles
un discurs, cu prilejul înmormântării primelor victime din timpul războiului peloponesiac, în
care ideea de forţă este binele comunităţii în ansamblul ei, fără de care binele individual nu
poate exista (Războiul Peloponesiac, II, 30-34). Aşadar importantă este comunitatea de oameni,
modul ei coerent de funcţionare şi nu neapărat un teritoriu geografico-politic, fără de care este,
însă, adevărat, această comunitate nu poate exista. Că grupul uman astfel constituit este cel mai
important o dovedesc şi mărturiile primelor decrete publicate în care care aflăm că aceste decizii
au fost luate pentru că „cetatea (adică cetăţenii ei ) a găsit cu cale să hotărască....”. Calitatea de
cetăţean al unei cetăţi este dată de un cumul de elemente aflate în strânsă dependenţă:
proprietatea de pământ, participarea la viaţa politică, militară şi religioasă a cetăţii. Fără lotul
de pământ individual, resursele de procurarea a unui echipament militar sunt aproape
inexistente, ceea ce nu legitimează, mai departe, prezenţa la dezbaterile cu caracter public şi la
sacrificii. Colaborarea la nivelul discursului politic din agorá, cu corespondenţa din domeniul
militar, unde, începând din veacul al VII-lea, se trece la organizarea disciplinată, umăr la umăr,
a grupul de infanterişti greu înarmaţi, ale căror scuturi apărau deopotrivă pe cei ce le susţineau
şi pe vecinul imediat din pluton (invenţie organizatorică din Argos, pe care Sparta o valorifică
din plin în campaniile sale de supunere a Peloponesului), reprezintă forma cea mai clară a
funcţionării unei cetăţi, ca o comunitate de oameni coerent şi solidar organizată.
Această modalitate specifică de raportare la ceea ce este comun, îşi are corespondent în
participarea comună şi egală a elitelor militare la actele sacrificiale pe care epopeea ni le
transmite. Iată un astfel de exemplu: „...Iar oştenii de grabă pe rând aşezară, / Lângă altarul cel
bine clădit, ale zeului jertfe/ Şi se spălară pe mâini şi orzul sfinţit ridicară./ Preotul braţele
întinse şi tare-ncepu să se roage:/ „Tu cel cu arcul de-argint, m-ascultă, tu paznicul Hrisei,/ Care
vârtos ocroteşti Tenedos şi Kila prea sfântă/ Cum înainte mi-ai dat ascultare la ruga rostită/
Aspru pe-ahei pedepsind şi cinstindu-mă astfel pe mine,/ Iată acum fierbinte te rog, împlineşte-
mi dorinţa:/ Mântuie-ndată pe-ahei şi înlătură neagra urgie.”/ Astfel rugându-se zice, şi Apollo
i-ascultă rugarea. / După ce dânşii se roagă şi orzul presară-ntre coarne, / Vitele-njunghie,
grumazul sucindu-le, şi le jupoaie; /Coapsele taie din trup, le înfăşură apoi în grăsime,
/Împăturindu-le în două, deasupra pun crudele cărnuri./ Despicături cuviosul aprinde şi toarnă
vin negru/ Stau împrejuru-i feciori şi-l ajută cu ţepele-n mână. /După ce arseră buturi, şi din
măruntaie mâncară / Carnea rămasă tăind-o felii, în frigări o trecură, /O rumeniră frumos şi o
traseră de pe jăratec./ Când isprăviră cu totului tot şi ospăţul fu gata, /Benchetuiau; avea parte
la fel fiecare-ntre dânşii./ Când după asta ei potoliseră foamea şi setea, /Cănile ochi le umplură
cu vin şi cu apă feciorii, /Şi tuturor în pocale turnau ca să-nceapă-nchinarea” (Iliada, I, 443-
467).
Primele forme de conducere politică ale noilor cetăţi sau state etne au fost cele regale,
urmate de conduceri oligarhice, respectiv de guvernarea prin intermediul unei grupări relativ
restrânse, de regulă din familii înrudite sau aliate, care îşi bazau puterea fie pe un anumit
renume, dat de nobleţea naşterii sau de averea dobândită (cum este cazul aristocraţiei attice,
euboice, argiene sau corintintice, unde inventarul funerar reprezintă semnul acestei distincţii
sociale deosebite), fie pe o constituţie în baza căreia puterea este atribuită unui anumit număr
de cetăţeni, fie, în fine, pe o anumită împărţire cenzitară a cetăţenilor (ologarhiile timocratice
sau cenzitare. Conducerea de tip oligarhic se realiza prin intremediul a trei instituţii principale:
consiliile (cu atribuţii şi dimensiuni variabile), adunările de cetăţeni şi magistraţii (cu denumiri
şi competenţe diferite de la cetate la cetate, fără ca ei să aibă, de regulă, responsabilitatea actelor
pe care le săvârşesc, o excepţie de la această regulă sunt strategii de la Athena).

B.Colonizarea greacă

Simultan cu procesul de reapariţie a statului în lumea greacă şi organizarea


instituţională, are loc procesul de „roire” a grecilor (termenul este folosit, printre alţii de Platon)
în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic şi întemeierea de noi cetăţi. În legătură cu cauzele
acestui fenomen, s-a crezut multă vreme (Rostofftzev) că întemeierea de colonii s-ar fi datorat
unor nevoi economice de comercializare a preaplinului din produsele obţinute în metropole.
Cercetarea mai amănunţită a diferitelor exemple oferite de sursele antice (literare şi
arheologice) a infirmat această concepţie. Mai întâi un set de argumente au fost chiar cele de
natură economică (gradul iniţial de comercializare nu este unul atât de dezvoltat în colonii),
apoi sunt cele privind situaţiile interne din unele metropole (divergenţe de ordin politic şi social,
create de lipsa de pământ, şi deci de diminuări ale statutului de cetăţean) şi, nu în ultimul rînd
ca importanţă, vin argumentele cronologice (definitivarea organizării de tip polis este în parte
contemporană cu marea colonizare- respectiv, sec. VIII-VI), la care se adaugă cazul Eretriei
(din Eubeea) care colonizează deja când încă se desfăşura procesul de organizare a spaţiului
civic acasă, caz care obligă la importante nuanţări de interpretare. În consecinţă, colonizarea
greacă este un proces inerent formării şi organizării polisului grec arhaic, şi nu poate fi înţeles
decât în relaţie cu acesta.
Cât priveşte rezultatul acestei mari mişcări de colonizare, noile cetăţi întemeiate sunt de
trei categorii. Prima este aceea a coloniilor de tip agrar- apoikiile, care urmăresc îndeaproape
modelul clasic de polis, cu o zonă urbană şi una rurală, funcţional legate între ele. A doua
categorie o reprezintă simplele contoare comerciale- emporiile, iar ultima categorie (care
reprezintă cazuri particulare) este dată de mici aşezări piratereşti, unde populaţie practică
alternativ acţiuni piratereşti şi îndeletniciri agrare (este cazul primei faze de dezvoltare a cetăţii
de la Lipari).
Indiferent de tipul de colonie întemeierea ei este rezultatul unei decizii comune a
cetăţenilor din metropolă. Acest aspect care deosebeşte esenţialmente colonizarea greacă de cea
modernă, în care grupuri de indivizi sau indivizi pornesc pe cont propriu în căutarea uneor
condiţii mai bune de trai sau în care, prin decizii politice, se cuceresc anumite zone, deja
populate, care vor fi transformate în anexe ale acestor state (imperii) coloniale. În cazul grecilor,
se preferau locurile slab sau chiar deloc populate (evitându-se zonele puternic dezvoltate şi cu
o istorie redutabilă, tocmai de aceea prezenţa grecilor în nordul Africii este slabă, în afară de
colonia de la Cirene avem o unică cetate în Egipt- Naucratis), iar plecarea coloniştilor, conduşi
de un comandant desemnat de cetate (oikistes), care purta cu sine pământ din cetatea mamă şi
focul din vatra sacră a metropolei, se petrece după consulatrea zeilor (cel mai des folosit este
oracolul zeului Apollon de la Delphi. O dată ajunşi pe noul teritoriu, coloniştii începea
construcţia noii aşezări: trasarea oraşului propriu zis, construcţia edificiilor de cult, întemeierea
cultelor fondatoare pentru conducătorii de expediţii, eventuala parcelare a teritoriului agrar, şi
tragerea la sorţi a acestori loturi (lotul se numea kleros, în traducerea înseamnă chiar tras la
sorţi, la plural-kleroi). Dificultatea unei asmenea întreprinderi este mărturisită de posibila
reticenţă, chiar refuzul, unora dintre cei desemnaţi să părăsească cetatea mamă. În acest sens
este elocvent cazul coloniştilor de la Cirene, plecaţi din cetatea Thera, care sunt ameninţaţi cu
pedeapsa capitală în cazul refuzului de a pleca, după cum ne-o spune Herodot (Istorii, IV, 150
şi urm.), dar şi un text epigrafic târziu, din veacul al IV-lea î. Hr., de la Cirene, care conţine
următoarele: „Thereenii se vor îmbarca în condiţii egale pentru fiecare familie, ca tovarăşi; un
fiu va fi ales din fiecare familie, se vor îmbarca oameni tineri (...). Cine refuză este pasibil d
epedeapsa cu moartea şi bunurile îi sunt confiscate. Cine îl găzduieşte [pe care care refuză să
plece] sau protejează, chiar dacă este vorba de fiul său sau fratele său, va fi pedepsit ca şi cel
care refuză să plece”.
Sursele antice (Herodot, Thucydides, Polybios, Diodor din Sicilia, Strabon) vorbesc
despre legăturile deosebite care se creau între cetatea mamă (metropolis) şi colonia ei. Mai întâi,
este vorba despre legăturile religioase care se menţin şi care se traduc prin existenţa aceluiaşi
pantheon, a aceloraşi sărbători, apoi cele culturale- respectiv vorbirea aceluiaşi dialect în
colonie şi folosirea scrierii, de existenţa unor relaţii comerciale destul de active, cu două direcţii
de deplasare a produselor, dinspre metropolă şi colonie şi invers. În sfârşit, este vorba despre
menţinerea unei oarecare subordănări politice (care nu este neapărat obligatoriu funcţională),
tradusă mai degrabă sub forma protectoratului din partea metropolei şi a „obligaţiei” coloniei
de a apela la ajutorul cetăţii mamă în caz de nevoie (există şi cazuri când nerespectarea acestor
obligaţii reciproce formale, pot reprezenta motive de conflict- este situaţia Epidamnosului, a
Corcyrei şi a Corinthului în anii premergători războiului peloponesiac).
În ceea ce priveşte direcţiile de colonizare ele au fost în principal trei, mai întâi (sec
VIII-VII) înspre Mediterana centrală şi vestică, apoi (sec. VII-VI) înspre sud (deja invocata
situaţie din nordul Africii) şi înspre nord- nord-vest (în zona strâmtorii Dardanele- azi
Hellespont, a Propontidei- azi Marea Marmara şi a Pontului Euxin- azi Marea Neagră).
Cele mai prolifice metropole au fost:
-Chalcis: cu coloniile dinspre nord, din Pen. Chalcidică: Mende şi Torone, apoi Metone,
pe coasta Macedoniei, cu coloniile din vest: Pitecusai, Cumae, Naxos, Zancle, Region);
-Corinth: înspre nord- Potideea, întemeiată la finele sec. al VIII-lea, apoi în vest:
Siracuza – cca 734-733, pentru a asigura legătura cu această din urmă colonie, Corinth-ul ocupă
Corcyra –întemeiată de Eretria-, apoi, în veacul VI, întemeiază în marea Ionică, în zona de
coastă, Leucade, Ambracia, Anactorion, Apollonia Illyrică);
-Milet, cu o activitate în bazinul Propontidei şi al Pontului: pentru secolul al VII-lea-
Cizic, Abydos, Sinope, Histria, Olbia, Odessos, Apollonia, pentru secolul al VI-lea- Amissos,
în Pen Crimeea- Ponticapaion, Teodosia, iar în M. Azov- Tanais;
-Phoceea din Asia Mică: Lampsachos, în Hellespont, iar în vest Massalia (azi Marsilia),
Emporion (azi Ampurias, Spania), Mainaké (azi Malaga), Alalia (în Corsica);
-Megara, după o primă etapă vestică, prin întemeierea cetăţii Megara Hyblaia (secolul
al VIII-lea), urmează orientarea spre nord şi nord-vest: Chalcedonia, Bysantion (ambele în sec.
al VII-lea), Heracleea Pontică, Mesembria (ambele în sec. al VI-lea).
Cât despre cele mai vestite cetăţi ale grecilor, Sparta şi Athena, activitatea lor de
colonizare în acest timp este slabă: singura colonie a Spartei este Tarentul (cca 708-704 î. Hr),
iar Athena va excela abia mai târziu, în veacul al V-lea, prin întemeiere de colonii militare-
cleruchii.
Trebuie remarcat faptul că unele colonii pot fonda, la rândul lor, alte aşezări (cazul
Corcyrei care este metropolă a Epidamnos-ului, al cetăţii Sinope, metropolă pentru Trapezunt,
al Heracleei Pontice- metropolă pentru Chersones, al Syracuzei, metropolă pentru Camarina).
Există şi situaţii cînd grupurile de colonişti provin din mai multe cetăţi: de ex. Naucratis din
Egipt este întemeiat de cetăţi micro-asiatice şi de cetatea Egina de pe continent, Himera este
fondată prin aportul cetăţilor Zancle şi Region, la rândul lor colonii ale cetăţii Chalcis, cretani
şi rhodieni întemeiază colonia de la Gella (i-la Sicilia) care, apoi, îşi trimite proprii colonişti la
Agrigent.
Toate aceste aspecte stau mărturie pentru complexitatea acestui proces istoric. La ele se
mai poate adăuga faptul că relaţiile coloniştilor cu vecinii lor localnici pot merge de la contacte
comerciale (nu este de omis nici apelul grecilor la mâna de lucru locală) şi culturale, la cele
politico-militare. Sub acest din urmă aspect, se pot invoca unele înrudiri ale aristocraţiei
coloniale cu familii de dinaşti locali (cel mai celebru exemplu este istoricul Thucydides,
descendent al unei înrudiri dintre un aristocrat athenian şi o prinţesă thracă). Trebuie însă făcută
aprecierea că influenţele greceşti asupra mediului colonial sunt infinit mai mare decât cele
inverse, ale vecinilor asupra grecilor. Explicaţia acestui fenomen stă, în bună măsură, în faptul
că grecii au ajuns în colonii cu o structură organizatorică deja închegată, în cea mai mare parte,
că mentalitatea greacă era puternic orientată spre tradiţie şi spre preluarea modificată, într-un
limbaj grec, a elementelor culturale (mai ales religie) cu care a venit în contact.

C.Sparta şi Athena în epoca arhaică- trăsături generale.

Deşi sunt cel mai des invocate de lucrările de specialitate şi de manuale, aceste două
cetăţi reprezintă excepţii în peisajul lumii greceşti. În perioada secolelor IX-VI ambele cetăţi
evoluează de la structuri rurale la organizarea de tip polis şi-şi definitivează atât instituţiile
politice cât şi comunitatea de cetăţeni şi raportarea lor la celelalte cetăţi.
În ceea ce o priveşte pe Sparta ea se încheagă ca stat în urma comuniunii dintre grupuri
locale de ahei (descendenţi ai lumii miceniene) şi grupuri de dorieni, dovadă a acestui dublu
aport de întemeiere este faptul că regalitatea la Sparta este împărţită între două mari familii, cu
originea în cele două comunităţi amintite, Ageazii şi Eurypontizii, care ocupă simultan funcţia
regală. Cel căruia tradiţia istorică îi atribuie întreaga organizare a statului spartan este Lycurg,
a cărui istoricitate este pusă la îndoială chiar din antichitate. El ar fi împărţit întregul pământ al
cetăţii în loturi pe care le-ar fi conferit celor 9000 de familii existente iniţial, ar fi instituit primul
sistem de organizare politică (întemeind un sfat al bătrânilor-iniţial din 28 de membri trecuţi de
vârsta de 60 de ani, la care se adaugă cei doi regi, şi trasând atribuţiile apellei- adunarea
poporului-vezi dosarul de texte pentru Sparta). Totodată ar fi luat măsuri pentru limitarea
luxului, a etalării lui cu prilejul înmormântărilor, a limitat folosirea monedei, ar fi introdus
moneda de fier, ar fi instituit un sistem educaţional militarist (vezi dosarul de texte), ar fi
orânduit mesele comune şi criptiile (vânătoarea nocturnă de hiloţi ca metodă de integrare civică
şi rit de iniţiere). Rezultatul acestui proiect al lui Lycurg a fost o constituţie relativ solidă, după
care se ghida un corp cetăţenesc –spartiaţii- al căror scop în viaţă este dat de activitatea militară
şi traiul în comun. Deosebit de relevantă în acest sens este comensalitatea, care cimentează
relaţii sociale durabile. Participanţii la tot acest cumul de evenimente erau judecaţi prin
aprecierea de „cei asemenea” (hoi homoioi) care se bucurau de deplina cetăţenie spartană. Din
acestea nu trebuie să se înţeleagă că sistemul social spartan este rigid în mod absolut, la finele
secolului al V-lea şi începutul celui următor, printre cetăţeni apar categoriile de „cei de jos”
(hyppomeiones) şi „noii cetăţeni” (neodamodeis), participante la conspiraţia lui Cinadon, contra
ordinii existente, din 397 (vezi dosarul de texte pentru Sparta). Totodată se cuvine amintit faptul
că spiritul necombativ sau laşitatea în război atrag diminuarea calităţii de cetăţean, sunt aşa
numiţii de texte „tremurătorii” (tressantes). Sub aspectul opţiunii de politică externă, Sparta
este singura cetate grecească care a optat pentru soluţia expansiunii teritoriale controlate,
împunându-şi stăpânirea asupra Peloponesului, şi proclamându-se hegemon (stăpân) al Ligii
peloponesiace. Stăpânirea acestui teritoriu este departe de a fi fost o sarcină uşoară. Locuitorii
supuşi numiţi perieci (cei de la marginile zonei stăpânite, care se îndeletniceau de regulă cu
ocupaţii meşteşugăreşti şi comerciale) dar mai ales hiloţii (lucrătorii de condiţia cvasi-servilă
de pe propriile loturi de pământ ale cetăţenilor- a căror unică „meserie” era războiul) nu sunt
un segment social uşor de stăpânit. Dovadă este teama permanentă de hiloţi în spiritul căreia
creşteau copiii cetăţenilor sau contingentul organizat dintre hiloţi în timpul războiului
peloponesiac, despre care nu se mai ştia cum dispăruse, grup de hiloţi cărora li se promisese
eliberarea dacă participau la război, dar se pare că scopul fusese de a înlătura cele mai turbulente
(fie şi doar în mod potenţial) elemente din cetate şi asigurarea siguranţei din spatele frontului
sau, încă, prezenţa hiloţilor în complotul lui Cinadon. Un element deosebit de important pentru
crearea noilor structuri civico-militare este reforma hoplitică din veacul al VII-lea, care are ca
rezultat organizarea armatei de cetăţeni în grupuri compacte şi disciplinate, invenţie a Argos-
ului pe care Sparta o difuzează în Pelopones şi apoi ea se răspândeşte în toată lumea greacă. În
aceeaşi perioadă se înfiinţează instituţia eforatului, alcătuită din 5 membrii, cu rol de a controla
pe regi. La finele veacului al VI-lea Sparta era cea mai puternică forţă militară terestră, simbol
de vitejie şi disciplină pentru Elada, deşi în interior statul era unul militarist-aristocratic şi, s-a
spus de multe ori, totalitar. Angrenarea sa în al doilea război medic şi mai ales în cadrul
războiului peloponesiac contra Athenei şi a Ligii de la Delos, aduce Sparta în contact cu două
elemente noi: este vorba de tactică navală de război căreia nu-i poate face faţă decât cu ajutor
persan şi deschiderea către noi orizonturi de civilizaţie orientală.
Athena se constitie ca stat de tip polis în spaţiul Atticii, parcurgînd toate etapele de
organizare pe care le-au cunoscut grecii (regalitatea-Tezeu; regimul oligarhic- pe criterii
cenzitare- până la reformele lui Cleisthenes; tirania, între epoca lui Solon şi cea a lui
Cleisthenes; democraţia-mai ales în a doua parte a secolului al V-lea; o democraţie mai
moderată în veacul al IV-lea). Evoluţia este complexă şi însoţită de tulburări interne care
trădează încercarea cetăţii de a se autodefini, de a-şi crea un sistem de organizare care să
contribuie la buna armonie între cetăţeni. Cele mai importante momente sunt perioada
reformelor lui Solon (reorganizarea socială pe clase cenzitare, a consiliului –alcătuit din 400 de
membrii, câte 100 din fiecare din cele 4 triburi existente, a tribunalului poporului, desfiinţarea
sclaviei din datorii şi introducerea unui nou sistem de greutăţi şi măsuri, precum şi limitarea
luxului- vezi dosarul de surse pentru Athena) şi cea a reformelor lui Cleisthenes (reîmpărţirea
administrativă în triburi şi deme a cetăţenilor şi spargerea „monopolului politic” al vechilor
triburi, reorganizarea consiliului, alcătuit din 500 de membrii – câte 50 din fiecare dintre cele
10 noi triburi, înfiinţarea colegiului strategilor, introducerea ostracismului, a unui calendar
politic de 10 luni- fiecare lună politică fiind coordonată de câte un trib din cele 10 vezi dosarul
de surse pentru Athena). Între Solon şi Cleisthenes Athena instrumentase formula tiranică de
conducere, la care renunţă în chip hotărât (în 509 este alungat fiul lui Peisistrates, Hippias) iar
ultima parte a secolului al VI-lea reprezintă pasul spre instaurarea din veacul următor a
democraţiei. Totuşi momentul istoric reprezentat de Cleisthenes este caracterizat prin aşa
numita isonomie- şanse egale pentru toţi de a participa la viaţa politică. Aceasta se putea realiza,
măcar în teorie, prin amestecul locuitorilor şi trimiterea în organismele de conducere a
reprezentanţilor lor prin tragere la sorţi.

D.Tirania
Tirania este un fenomen istoric care se petrece în epoca arhaică în strânsă legătură cu
efortul cetăţii de definire a corpului său socio-politic şi a organismelor de conducere, iar în
secolul al IV-lea- cu procesul de transformare a puterii politice şi de creare a unor state după
modelul oferit de Alexandru cel Mare.
În ceea ce priveşte epoca arhaică, termenul de tyranos provine din mediul micro-asiatic
(mai exact din Lydia), şi însemna la origine, un stăpân care deţine puterea prin mijloace
neinstituţionale. Acest aspect subliniază faptul că tirania nu este o instituţie (şi caracteristicile
existenţei sale o dovedesc din plin), ci o formulă politică de conducere de factură monarhică,
formulă la care polisurile au apelat în procesul mai amplu şi mai complex de găsire a unor
soluţii pentru situaţiile de criză. Potrivit mărturiei lui Thucydides, despre care Claude Mossé
afirma că reprezintă doar concepţia sa proprie şi nu o realitate istorică, „Toţi tiranii stabiliţi în
cetăţile greceşti nu se gândeau decât la ei şi la dezvoltarea propriilor lor familii şi case şi
administrau cetatea lor cu cea mai mare prudenţă posibilă şi nu săvârşeau nimic notabil”
(Războiul peloponesiac, I, 17). Textul este folosit, uneori abuziv, pentru a demostra înflorirea
comerţului maritim din epoca tiraniei, dar oricum este grăitor pentru puterea navală a unora
dintre tirani.
În legătură cu cetatea Corinth, Herodot (mai ales pentru debutul tiraniei de aici) şi
Thucydides sunt unanimi în aprecierea că tirania familiei Kypselizilor începe prin afirmarea ei
pe plan local împotriva familiei care domina cetatea, a Bacchiazilor (care pretindea că-şi trage
obârşia din regele mitic Bacchis primul rege dorian al Corinth-ului). Această aristocraţie a
Bacchiazilor va domina procesul de colonizare occidentală- Archias, fondatorul Syracuzei este
un Bacchiad, Chersicrates va ridica Corcyra. Pornind de la textele celor doi istorici mai sus
menţionaţi, aceşti Bacchiazi sunt văzuţi ca adevăraţi „prinţi negustori” care controlau comerţul
maritim spre Mediterana occidentală, dar nu trebuie scăpată din vedere şi poziţia comercială
deosebită pe care o are Corinthul. Luarea puterii de către Kypselos este legată de organizarea
militară, a armatei de hopliţi (infanterişti greu înarmaţi). Puterea primului tiran de la Corinth se
baza pe o gardă personală care, la nivel simbolic, îl asemuia unui comandant de hopliţi. El îşi
ia titlu de „rege” după uciderea ultimului reprezentant al Bacchiazilor (din familia politică
adversară). Bunurile acesteia din urmă sunt confiscate şi sunt distribuite unor membrii ai cetăţii
în schimbul plăţii unei zecimi din produsele ce aveau să fie obţinute (Pseudo-Aristotel,
Economia, II, 1). Această dijmă avea să acopere cheltuielile pentru sărbătorile închinate lui
Zeus, conform jurământului prestat de tiran la preluarea puterii. Lui Kypselos îi este atribuită
emiterea monedei (către 600 î. Hr.), care i-a permis punerea la punct a unor proiecte coloniale
spre Adriatica- fondarea coloniilor Leucade, Anactorion, Ambracia, conferite celor trei fii ai
săi naturali, colonii care funcţionau ca nişte prelungiri ale metropolei având şi scopul asigurării
securităţii navigaţiei corinthiene în zonă. Kypselos îşi menţine poziţia sa până la moarte, când
la putere îi urmează fiul său Periandros, a cărui „domnie” este mai dură (Herodot), mai brutală
faţă de aristocraţi şi caracterizată printr-un „absolutism” mai radical. Aceste caracteristici sunt
explicate de Herodot (vezi dosarul de surse) prin sfaturile pe care Trasybulos (un alt tiran, de
data aceasta din Milet) i le dă în legătură cu „nivelarea” socială şi lichidarea oricăror opoziţii
(este parabola spicelor de grâu). Mai mult decât tatăl său, Periandros se sprijinea pe garda sa de
purtători de lance- „doryphorii”- ca semn al unei puteri absolute, al unei politici antiaristocratice
(care va conţine măsuri de prigonire a adversarilor politici, pedepse capitale, măsuri de limitare
a luxului, de interzicere a achiziţionării de sclavi). Paradoxal, poate, după mai bine de un secol,
Periandros trecea în ochii grecilor drept unul dintre cei 7 înţelepţi ai lor, alături de Solon. În cea
ce priveşte politica externă a Corinthului în vremea sa, se cuvin amintite relaţiile cu Egiptul
(deşi îndoielnice, există doar câteva vase corinthice descoperite la Naucratis, numele de
Psametic, de sorginte egipteană, purtat de un nepot al tiranului), cu Lydia (în vremea lui
Alyathes şi Cresus, judecând după ofranda lidiană din tezaurul corinthic de la Delphi. De
asemenea Corinthul joacă rolul de arbitru în conflictul Athenei cu Mitylene (cetate în i-la
Lesbos). O astfel de putere nu a supravieţuit însă tiranilor, la moartea lui Periandros, şi după
dispariţia fiului său, puterea revine acelui nepot pe nume Psametic, care este răsturnat după
mai puţin de trei ani. Amintirea tiranilor este blamată, şi rămăşiţele lor sunt risipite. Tirania
corinthiană este înlocuită cu un regim oligarhic, în care controlul îl deţin cei avuţi, dar accesul
la magistraturi nu mai este asigurat de naşterea nobilă sau apartenenţa la un anumit genos.
Regimul tiranic de aici poate fi considerat un remediu al unor inegalităţi sociale acutizate, al
unei crize a sistemului oligarhic arhaic, dar este contemporan cu debutul crizei ceramicii
corinthiene, ceea ce nu vine să susţină cu necesitate o politică de anvergură pe tărâm comercial
a Kypselizilor.
În ceea ce priveşte tirania din Syceona, Herodot îl aminteşte pe Cleisthenes, unchiul
matern al legislatorului din Athena, descendent al familiei Ortagoras. Cleisthenes vine la putere
prin înlăturarea vărului său Myron al II-lea, episod interpretat de istoricii moderni ca o reacţie
a elementului social nondorian din Syceona (căreia i se ataşează familia Ortagorizilor)
împotriva grupului dorian dominant (potrivit tradiţiei, Syceona fusese cucerită de dorieni la
instalarea lor în Peloponez), astfel, instaurarea tiraniei în această cetate apare ca o consecinţă
târzie a „invaziei” doriene. Existenţa celor trei triburi doriene: Hylleenii, Pamphylii, Dymanes
la care se adaugă un al patrulea non-dorian mărturiseşte situaţie de separare etnică dar şi politică
din cetate. Cleisthenes îşi începe conducerea prin măsuri vexatorii împotriva celor trei triburi
doriene. Apoi organizează un concurs amplu pentru a-şi găsi ginerele potrivit, ales în persoana
lui Megacles din Athena ( de altfel, Herodot ne spune că această uniune se încheie după legi
atheniene), eveniment care trimite la timpurile anterioare cetăţii.
Puterea lui Polycrates din Samos se înscrie în schema lui Thucidides, potrivit căreia
tiranul îşi datorează poziţia unei anterioare hegemonii maritime a Samosului, datorată politicii
aristocraţiei locale de proprietari de pământuri (geomori) care se ocupă şi de comerţ, chiar de
piraterie. Herodot ne informează că samianul Colaios, care plecase cu nava sa spre Egipt, este
deturnat de o furtună şi eşuează pe ţărmul Andaluziei de azi (în regatul Tartessos), unde obţine
prietenia regelui Arganthonios. Reală sau nu, această acostare rămâne dovada cea mai veche a
unei activităţi maritime a insulei Samos în bazinul vest mediteraneean. Exista aici la Samos o
anumită rivalitate între familiile arisriocratice cantonate doar în activităţi agrare şi cele care
optaseră pentru preocupă militare şi marine. O dedicaţie a lui Aiakes din templul zeiţei Hera
(patroană a insulei Samos), realizată cu a zecea parte din prada unei expediţii militare,
reprezintă dovada arheologică a ridicării familiei lui Policrates, căci acest Aiakes este chiar tatăl
său. Iar instalarea lui Policrates în fruntea cetăţii trebuie pusă în legătură cu disensiunile de la
nivelul elitelor aristocratice. După un prim eşec al încercării aristocraţiei „maritime” de a prelua
puterea şi tentativa de a instaura democraţia, Policrates se instalează în fruntea cetăţii fără
acordul celor mulţi. (acest caz nu corespunde modelului clasic de tiran demagog, apărător al
demosului de hopliţi). Acest caracter violent al instalării tiraniei poate fi explicat şi prin factori
interni (rivalităţile greu de conciliat ale aristocraţiei locale) şi pericolul factorului extern, statul
persan (de altfel, Policrates este ucis din ordinul guvernatorului Lydiei, satrapul Oroites).
Înainte ca Samosul să fie cucerit de perşi şi Policrates să cadă prizonier, tiranul însuşi
încredinţase puterea lui Maiandros, care o oferise poporului (o pusese „la mijloc”), pentru ca
datorită neînţelegerilor create să-şi instaureze propria dominaţie. După tirania lui Maiandros,
insula cade în mâna lui Darius I (521-486 î. Hr).
La Athena, reformele lui Solon nu reuşise să stingă tensiunile sociale şi rivalităţile dintre
familiile aristocratice. După tulburări între tabere politice rivale: „câmpenii” (care grupau
aristocraţia funciară din jurul sanctuarului de la Eleusis), „cei de pe coastă” (a căror reprezentant
era familia Alcmeonidă) şi „cei de peste munte (alcătuiţi din grupuri din nordul Atticii), ultimii
reuşesc (în 561) să-l impună pe Peisistrates. Pretinzând că viaţa sa îi este ameninţată, acesta
cere o gardă de „purtători de măciuci” (în număr de 300) şi se instalează pe Acropole, fără
succes, însă. După ce este alungat prima oară, Peisistratos revine datorită unui aranjament (urma
să ia în căsătorie pe fiica lui Megacles, din neamul Alcmeonizilor) şi intră-n cetate apelând la
un subterfugiu teatral (pătrunde în oraş într-un car alegoric, alături de un paersonaj feminin care
întruchipa pe zeiţa Athena). Ruperea alianţei cu Megacles, îi aduce un nou exil, după care
revine, pentru a treia oară, cu trupe înarmate şi se instalează la conducerea Athenei până la
moartea sa, succedat fiind de fiul său Hippias. În timp ce a condus Athena, Peisitrates s-a folosit
„mai mult de legi” decât de „arbitrar”, oamenii crezând că se reîntorsese „epoca de aur” a lui
Cronos. El susţine (urmat de Hippias, în acest sens) o amplă politică edilitară, o vastă activitate
cultural-religioasă (din epoca sa datează fixarea în scris a „epopeei homerice”, organizarea
sărbătorilor închinate lui Bacchus, desprinderea teatrului ca gen specific, separat de actul
religios, sprijinirea unor poeţi). La moartea sa, fiul său cel mare, Hippias, vădeşte o înclinaţie
spre lipsă de măsură, spre abuzuri care îi aduc exilul persan în anul 509 .
Din toate aceste exemple se pot observa următoarele. Mai întâi, tirania este o soluţie de
moment, care nu s-a dovedit viabilă. Încercarea de a instaura dinastii sau „case domnitoare”
eşuează (se menţin la putere cel mult două generaţii după perioada primului tiran). Tiranul, ca
personaj politic fără o legitimitate a poziţiei sale, apelează a orice mijloace care ar putea oferi
un temei acestui statut, cel mai adesea se mimează (vezi dosarul de surse) o regalitate cu
rezonanţe mitice (vezi comportamentul lui Cleisthenes din Syceona sau al lui Peisistrates). Din
punctul de vedere al raportării la popor, tiranul este demagogul aproape perfect, care vine să
apere un popor asupra căruia grupurile aristocratice au exercitat prea multă vreme în mod
abuziv puterea (vezi senzaţia de început de lume, prin epoca de aur a lui Cronos, de la Athena).
Tiranul este numit de sursele antice „aducător de apă” (datorită construcţiei de apeducte) ,
„ridicător de ziduri” (din pricina vastelor lucrări de construcţii pe care le-au comandat şi
condus). Nu de puţine ori perioada tiraniei este asociată cu apariţia monedei (deci cu o
intensificare a schimburilor, inclusiv cele la mare distanţă, mai ales maritime) şi cu măsuri
concrete privind distribuţiile funciare. Nu există nici un argument istoric să se considere tirania
o cale nemijlocită de la regimul oligarhic la cel democratic. În majoritatea cetăţilor care au
cunoscut tirania, se reinstauraeză (după dispariţia tiranilor), cel puţin imediat, regimurile de tip
oligarhic. La fel de adevărat este însă, că cetăţile care au ajuns să plămădească structuri
democartice au cunoscut acest tip de conducere politică.

E.Caracteristicile vieţii interne ale Athenei în sec. al V-lea î. Hr.

Structura isonomică stabilită prin reformele lui Cleisthenes îşi va desăvârşi conţinutul
democratic prin măsurile reformatoare ale lui: Ephialtes şi Pericles. În 462 î. Hr.., Ephialte
micşorează puterile Areopagului, transferându-i competenţele politice consiliului şi ecclesiei şi
majoritatea celor juridice tribunalului popular (Aristotel, Statul athenian, XXV). Demersul său
este continuat, între 446-431 î. Hr., de Pericles (ales an la rând prim strateg, între 446-431 î.
Hr.., reales din nou în 429 î. Hr.) care, pe plan intern introduce indemnizaţia de participare la
şedinţele heliaiei, precum şi indemnizaţii zilnice pentru participarea la şedinţele sfatului, pentru
arhonţi şi alte funcţii publice, acordă o sumă de bani cetăţenilor săraci (theoricon-ul) pentru
participarea la spectacolele publice, întreprinde un vast program edilitar în oraş, refăcând
templele distruse în perioada celui de-al II-lea război medic (480-479 î. Hr..). Totodată verifică
atent acordarea cetăţeniei ateniene- doar celor născuţi din ambii părinţi atenieni (până atunci se
cerea doar paternitate ateniană pentru ca un adult să poată fi înscris pe listele de cetăţeni).
Pe plan extern, Athena este conducătoarea Ligii maritime de la Delos, calitate care-i
permite să promoveze răspândirea modelului politic democratic atenian în interiorul cetăţilor
aliate (mai ales prin colonizări militare de tipul cleruchiilor), să le impună unificarea regimului
de măsuri şi greutăţi şi introducerea sistemului monetar atenian (mai ales după mutarea
tezaurului Ligii la Athena). Totodată Athena permite tuturor vorbitorilor de limbă greacă să se
iniţieze în misterele de la Eleusis (anterior aveau acces la ceremoniile Demeterei de la Eleusis
doar vorbitorii de grai attic, apoi, doar cei vorbitori de grai ionian).

INSTITUŢILE POLITICE

1. Adunarea poporului sau ECCLESIA- alcătuită din toţi cetăţenii de peste 18-20 ani
-se întrunea pe Pnyx, de la răsăritul soarelui şi până la apus, de 1 până la 4 ori pe pritanie (lună
politică);
- funcţia sa principală era de a VOTA LEGILE, DE A LE AMENDA, DE A RATIFICA ALTE
PROPUNERI privind politica externă (pacea şi războiul), aprovozionarea cu grâu, DE A
ALEGE MAGISTRAŢII (cei care se numeau prin votul mulţimii şi nu cei traşi la sorţi), DE A
LE CONFIRMA ATRIBUŢIILE, DE A ACORDA SAU RETRAGE DREPTUL DE
CETĂŢENIE, DE A JUDECA PROBLEMELE LEGATE DE SECURITATEA MAJORĂ A
STATULUI (de ex. ostracizările, primele- 488-487 î. Hr.);
- nu există indemnizaţie pentru participarea la adunare;
- ordinea de zi a adunării este pregătită de consiliu (BOULÉ)- şedinţele adunării sunt prezidate
de pritanei, care numărau voturile.
2. Consiliul celor 500 sau BOULÉ- alcătuit din 500 de cetăţeni, câte 50 din fiecare trib (din
cele 10 triburi cleistheniene), care au împlinit vârsta de 30 de ani. Alegerea în postura de
membru al consiliului se făcea PRIN TRAGERE LA SORŢI.
- se întrunea în Bouléterion, şedinţele se ţineau zilnic, de-a lungul a unui an politic care avea
10 “luni” sau pritanii, în fiecare lună pentru 24 de ore era ales un preşedinte- epistatul- care
conducea şedinţele consiliului.
-Boulé trebuia SĂ PREGĂTEASCĂ ŞEDINŢELE ECCLESIEI, SĂ PRIMEASCĂ
AMBASADELE, SĂ AUDIEZE PE STARTEGI, SĂ SUPRAVEGHEZE ACTIVITATEA
MAGISTRAŢILOR, APLICAREA LEGILOR, UTILIZAREA TEZAURULUI PUBLIC,
ADMINISTRAŢIA GENERALĂ ŞI EDILITARĂ A CETĂŢII.
- până în 412 î. Hr.. există plata participării la şedinţele consiliului.
3. AREOPAGUL- alcătuit din foştii arhonţi, această funcţie era pe viaţă.
- se întrunea pe colina lui Ares;
- funcţiile sale- judecarea proceselor sacre şi anumite delicte privind “răzbunarea sângelui”;
după măsurile lui Ephialte, areopagul este mai mult un reper de prestigiu public decât un
organism cu reală putere de acţiune în plan civic.
4. MAGISTRAŢII – două sunt categoriile mai importante de magistarţi (“superiori”, deşi
lumea greacă NU A CUNOSCUT O IERARHIE RIGIDĂ DE AVANSARE PUBLICĂ, AŞA
CUM SE VA ÎNTÂMPLA LA ROMA CU ACEL CURSUS HONORUM): arhonţii şi strategii;
- trăsături generale ale magistraturilor ateniene- colegialitate, anualitate (doar strategii puteau
fi realeşi în anii următori), remunerabilitate. Totalitatea magistraţilor “inferiori” şi “superiori”
era de 700 de membri, aleşi sau traşi la sorţi din doar primele trei categorii cenzitare.
- a. ARHONŢII- 10 la număr: arhontele eponim, arhontele basileu, arhontele polemarh, cei 6
thesmotheţi şi un secretar. ERAU TRAŞI LA SORŢI DE FIECARE TRIB. Se întruneau tot
anul, sub porticul de lângă agora şi aveau ca funcţii: ORGANIZAREA SĂRBĂTORILOR
CETĂŢII, PREZIDAREA TRIBUNALELOR ŞI INSTRUMENTAREA PROCESELOR,
PROTECŢIA ORFANILOR ŞI A FIICELOR CARE ASIGURAU MOŞTENIREA FAMILIEI
(AŞA NUMITELE EPICLERE, CÂND FAMILIA NU AVEA DESCENDENŢI
MASCULINI), PROTECŢIA METECILOR (STRĂINILOR) ŞI A ACTIVITĂŢII
ACESTORA.
-b. STRATEGII- 10 la număr, ALEŞI anual, cu posibilitatea realegerii, dintre proprietarii
funciari şi taţii de copii legitimi.. Aveau în sarcină COMANDA ARMATEI DE CETĂŢENI,
NEGOCIERILE PĂCII şi se aflau sub conducerea polemarhului. De asemenea trebuiau să dea
seamă în faţa consiliului şi ecclesiei sau să solicite întrevederi cu aceste instituţii.
5. HELIAIA – tribunalul poporului, era alcătuit din 6000 de cetăţeni trecuţi de 30 de ani, aleşi
PRIN TRAGERE LA SORŢI. Aceşti cetăţeni erau repartizaţi de thesmotheţi în complete de
judecată- dikasteria, care se întruneau în Dikasterion (clădirea lor proprie), în şedinţe
remunerate care totalizau cca 200 de zile pe an. Atribuţiile acestor instanţe : ACTIVITATEA
MAGISTRAŢILOR, JUDECAREA CAUZELOR TRIMISE DE CONSILUI ŞI ADUNAREA
POPORULUI; PRIN DECLARAREA UNEI ACŢIUNI A ECCLESIEI CA FIIND ÎN AFARA
NORMEI ("acţiunea de ilegaliatate”- graphè paranomôn) PUTEA CASA DECIZIILE
ADUNĂRII.
Se poate observa că în această perioadă REGIMUL POLITIC este o DEMOCRAŢIE
DIRECTĂ, şansa participării la viaţa publică este realmente lărgită prin plata unora din funcţiile
publice, prin putinţa fiecărui cetăţean de a propune un proiect de lege. DAR acest proiect era
mai întâi analizat de către consiliu şi, dacă se dovedea a fi de interes obştesc era supus votului
în adunare. De asemenea, mai au drept de iniţiativă legislaţivă magistraţii şi membrii consiliului
(deosebirea faţă de democraţiile moderne cu caracter reprezentativ este astfel evidentă, azi nu
orice cetăţean poate avea iniţiativă legislativă, ci acesta deleagă cu acest drept pe reprezentanţii
săi din, cel mai adesea, Parlament). Cu alte cuvinte Aristotel susţinea (Politica, VI, 1, 6-7) că:
“Principiul guvernământului democratic este libertatea (…) căci libertatea este scopul statornic
al oricărei democraţii. Cel dintâi caracter al libertăţii este alternanţa comenzii şi a supunerii. În
democraţie, dreptul politic este egalitatea, nu după merit, ci conform numărului (…) mulţimea
trebuie să fie în mod necesar suverană şi hotărârile majorităţii trebuie să fie legea din urmă,
dreptatea absolută (…) Al doilea caracter al său (al libertăţii) este dreptul lăsat fiecăruia de a
trăi după cum îi place; aceasta este, se zice, însuşirea proprie a libertăţii (…) Rezultă că în
democraţie nu este ţinut să asculte de oricine ar fi sau dacă ascultă o face numai cu condiţia ca
să comande şi el la rândul său, şi iată cum în acest sistem (al democraţiei, n.n.) al doilea caracter
al libertăţii se potriveşte cu cel dintâi, adică cu egalitatea.”