Sunteți pe pagina 1din 2

Lupta de la Posada (1330)

Basarab I Întemeietorul (cca. 1310/1320-1352) a lărgit graniţele Ţării Româneşti până în sudul
Basarabiei (numită aşa după numele său) prin lupte cu tătarii. Basarab (22) a participat la conflicte în
Balcani, de partea bulgarilor împotriva Bizanţului şi a sârbilor (1323, 1330). Fiind vasal al regelui
Ungariei, Carol Robert de Anjou, acesta era deranjat de iniţiativele îndrăzneţe ale voievodului muntean la
sud de Dunăre. În consecinţă, oştile ungureşti au invadat Ţara Românească şi au ocupat Severinul.
Basarab I a oferit pacea, în schimbul căreia era gata să plătească o mare sumă de bani (echivalentă cu
circa 74 kg de aur). A fost refuzat, iar oştirea maghiară şi-a continuat înaintarea; în curând însă, în faţa
strategiei „pământului pârjolit” adoptată de către români, a fost nevoită să înceapă retragerea. Pe drumul
de întoarcere, la o „posadă”, a fost surprinsă de armata lui Basarab şi a suferit o grea înfrângere – 9-12
noiembrie 1330. Victoria de la Posada însemna sfârşitul suzeranităţii Regatului Ungariei şi obţinerea
indepedenţei de către Ţara Românească.

Mircea cel Bătrân


Primele confruntări ale lui Mircea (5) cu otomanii au avut în 1388, când Dobrogea, în primejdie
de a fi cucerită de turci, a fost alipită Ţării Româneşti. În 1392, Mircea a atacat o bază otomană de la sud
de Balcani cu scopul de a neutraliza raidurile pornite de la acea bază pe teritoriul Ţării Româneşti.
Sultanul otoman, Baiazid, a ripostat, atacând (în toamna anului 1394 sau în primăvara anului următor)
Ţara Românească. Lupta decisivă a avut loc la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395) şi s-a
încheiat cu victoria românilor.
O parte a boierimii l-a sprijinit pe un pretendent, Vlad Uzurpatorul, care a ajuns la o înţelegere cu
turcii, ce implica recunoaşterea autonomiei interne a Ţării Româneşti în schimbul unui tribut. Cei doi şi-
au împărţit ţara, până la eliminarea lui Vlad (1397).
În faţa succeselor otomane, a fost reînviat idealul cruciadelor sub forma aşa-numitelor cruciade
târzii. La Nicopole o armată creştină formată din cavaleri occidentali (burgunzi, germani, englezi etc),
oastea regelui Sigismund de Luxemburg şi cea a lui Mircea cel Bătrân, a suferit însă un mare dezastru –
25 septembrie 1396. Această gravă înfrângere a fost cauzată de tactica militară defectuoasă adoptată de
cavalerii occidentali şi punea în evidenţă superioritatea artei militare medievale româneşti în confruntările
cu turcii.

Campania lui Vlad Ţepeş din 1462


Conflictul între Vlad Ţepeş şi otomani a izbucnit în momentul în care domnul român, având
consolidată domnia, a refuzat să mai plătească tributul. Sultanul a răspuns prin încercarea de a-l captura
pe Vlad Ţepeş, dejucată de domnul român. Campania antiotomană a fost iniţiată de domnul român prin
atacul împotriva cetăţilor turceşti de la Dunăre, provocând pierderi umane şi materiale imense
adversarului (iarna anilor 1461-1462). Mehmed al II-lea a condus în persoană armata care trebuia să-l
pedepsească pe Vlad Ţepeş. Otomanii au fost contracaraţi prin aceeaşi tactică a „pământului pârjolit”,
care a provocat pierderi însemnate invadatorilor. În noaptea de 17 iunie 1462, Vlad Ţepeş a condus un
atac surprinzător de noapte care a provocat panică în rândurile otomanilor. Priveliştea pădurii de ţepe
purtând în vârful lor pe ostaşii otomani luaţi prizonieri l-a făcut pe sultanul cuceritor al
Constantinopolului să dea ordinul de retragere.

Ştefan cel Mare


În vederea războiului antiotoman, Ştefan cel Mare a reluat politica „blocului românesc”, adică
înscăunarea în Ţara Românească a unui domn favorabil războiului antiotoman. Boierimea munteană nu a
îmbrăţişat această posibilitate, având în vedere primejdia reprezentată de prezenţa la Dunăre a puterii
otomane. În consecinţă, ori de câte ori Ştefan înscăuna un domn la Târgovişte, acesta se închina
otomanilor, care, în schimb, garantau autonomia ţării. Acţiunile lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească,
ca şi refuzul de a plăti tributul, au provocat intervenţia otomană. Armata condusă de Suleyman Paşa, a
fost zdrobită la Vaslui (10 ianuarie 1475), într-una din cele mai faimoase victorii româneşti medievale. La
câteva zile după strălucita victorie, a trimis o scrisoare către principii creştini, în care cerea ajutor în
vederea respingerii ripostei otomane şi în care afirma apartenenţa Moldovei la civilizaţia europeană.
Întra-adevăr, expediţia otomană, condusă de însuşi Mehmed al II-lea a avut loc în 1476. Atacul
tătarilor i-a silit pe oştenii moldoveni să-şi pună la adăpost familiile, astfel că la Războieni (Valea Albă),
turcii au fost înfruntaţi de o armată cu efective reduse. Deşi învingători, otomanii au suferit pierderi mari.
Încercarea lui Mehmed al II-lea de a luat cetăţile Moldovei (Suceava, Neamţ, Hotin) a eşuat. Mobilizarea
„oastei celei mari”, problemele legate de aprovizionarea armatei otomane, din cauza aplicării de către
moldoveni a tacticii „pământului pârjolit”, a condus la retragerea armatei otomane, fără a se reuşi
tranformarea voievodatului românesc în paşalâc. Cele două victorii împotriva turcilor au fost scump
plătite prin distrugerea potenţialului economic al ţării.

Campania lui Mihai Viteazul din 1595


Curând după ce Mihai Viteazul a devenit domn, a luat legătura cu Liga Sfântă, alcătuită din
Rudolf al II-lea, împăratul Germaniei, Spania, câteva state italiene şi germane, sub patronajul papalităţii.
Domnul Ţării Româneşti, cel al Moldovei şi principele Transilvaniei au încheiat o înţelegere de acţiune
împotriva turcilor (1594). Concomitent, răscoala antiotomană a izbucnit la Bucureşti şi Iaşi. La 13
noiembrie turcii din Bucureşti au fost nimiciţi. Imediat, au fost atacate cetăţile turceşti de la Dunăre
(Giurgiu, Hârşova, Silistra, Târgu de Floci). Otomanii şi tătarii au atacat Ţara Românească, însă au fost
înfrânţi la Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti (ianuarie 1595). Trupele româneşti au ajuns până în Balcani,
unde bulgarii şi sârbii li s-au alăturat.
La începutul lunii august 1595, otomanii au trecut Dunărea. La Călugăreni armata română a ţinut
piept turcilor care au înregistrat pierderi severe – 13/23 august (7), (8). Românii au obţinut o victorie
strategică, întrucât armata Ţării Româneşti a rămas intactă, constituind o ameninţare constantă pentru
inamic. Românii s-au retras spre munte, în aşteptarea ajutorului de la Sigismund Báthory. Otomanii au
ocupat cele două capitale ale ţării şi se pregăteau să o transforme în paşalâc. În octombrie a venit ajutorul
transilvan, oastea creştină trecând la contraofensivă. Otomanii au abandonat cuceririle şi s-au retras la
Dunăre. În urma unui scurt asediu, aliaţii au cucerit Giurgiu (20/30 octombrie), provocând otomanilor o
gravă înfrângere.
Luptele cu otomanii au continuat până în 1597, când otomanii i-au trimis lui Mihai steag de
domnie. Pacea era încheiată în condiţiile în care otomanii recunoşteau autonomia ţării, iar obligaţiile
materiale ale românilor erau considerabil diminuate.