SPAŢIUL ROMÂNESC –ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFRUNTARE ÎN EVUL MEDIU ŞI LA

ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII

În Evul Mediu, politica externă desfăşurată de domnii Ţărilor Române a urmărit

menţinerea integrităţii teritoriale a statului, apărarea identităţii etnice şi religioase şi
consolidarea autonomiei ţării în raporturile cu marile puteri din zonă. Pentru atingerea
acestor obiective domnii Ţărilor Române au alternat, în funcţie de contextul politic extern,
acţiunile militare cu diplomaţia.

ACŢIUNI MILITARE

SEC. AL XIV-LEA

BĂTĂLIA DE LA POSADA (9 – 12 noiembrie 1330)

Luând drept pretext încălcarea unor obligaţii vasalice de către voievodul Basarab I, în anul
1330 regele Carol Robert de Anjou a organizat o campanie militară împotriva Ţării Româneşti.
Voievodul român a evitat o confruntare deschisă cu armata maghiară şi a încercat o soluţie
negociată, oferind regelui maghiar o sumă mare de bani, în schimbul renunţării la acţiunea
militară. Regele maghiar refuză oferta şi continuă campania militară. Pe drumul de întoarcere spre
Transilvania, armata maghiară este surprinsă de oastea lui Basarab I într-un defileu îngust în
munţi şi suferă un adevărat dezastru. Victoria românilor în bătălia de la Posada a marcat obţinerea
independenţei Ţării Româneşti.

BĂTĂLIA DE LA ROVINE (10 octombrie 1394/17 mai 1395)

Alipirea Dobrogei la Ţara Românească (1388) şi incursiunile militare întreprinse de Mircea cel
Bătrân asupra unor baze otomane de la sud de Dunăre au determinat reacţia turcilor. În primăvara
anului 1395, o numeroasă armată otomană condusă de sultanul Baiazid I atacă Ţara
Românească. Aflat în inferioritate numerică, Mircea aplică tactica pământului pârjolit şi se retrage
până în apropiere de Curtea de Argeş. Confruntarea decisivă are loc la Rovine, într-un loc
mlăştinos, şi se încheie cu victoria românilor.

CRUCIADA ANTIOTOMANĂ DE LA NICOPOLE (25 septembrie 1396)

În toamna anului 1396, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, organizează o cruciadă
antiotomană care avea drept scop alungarea turcilor din Balcani. La aceasta participă armata
maghiară, cavalerii burgunzi și un corp de oaste muntenesc condus de Mircea cel Bătrân. Deși
domnul muntean a solicitat comanda primului atac asupra pozițiilor otomane, regele maghiar a
cedat insistențelor cavalerilor burgunzi care au dat atacul. La 25 septembrie 1396, otomanii
zdrobesc cavaleria burgundă, fapt ce a declanșat panica în rândul forțelor creștine care s-au retras
în derută.

SEC. AL XV-LEA

CAMPANIA CEA LUNGĂ (septembrie 1443-ianuarie 1444)

În toamna anului 1443, regele Ungariei organizează o campanie militară la sud de Dunăre cu
scopul de a elimina amenințarea otomană din regiune. Forțele creștine, conduse de Iancu de
Hunedoara, trec Dunărea și cuceresc cetățile Niș și Sofia, înaintând până la Munții Balcani.
Sosirea iernii și dificultățile legate de înaintarea prin trecătorile din munți îl determină pe Iancu de
Hunedoara să oprească expediția și să se întoarcă la Buda.
 CRUCIADA ANTIOTOMANĂ DE LA VARNA (10 noiembrie 1444)
În toamna anului 1444, regele Ungariei rupe pacea cu turcii și organizează o campanie
antiotomană la sud de Dunăre. La expediția antiotomană a participat și oastea condusă de Iancu
de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. La 10 noiembrie 1444 are loc bătălia de la Varna, în care
forțele creștine sunt înfrânte, iar regele maghiar moare pe câmpul de luptă.

BĂTĂLIA DE LA TÂRGOVIȘTE (16/17 iunie 1462)

Refuzul lui Vlad Țepeș de a mai plăti tributul și incursiunile înteprinse de acesta în iarna 1461-
1462 asupra garnizoanelor turcești de la sud de Dunăre au determinat reacția otomanilor. În vara
anului 1462, o numeroasă armată otomană condusă de Memmed al II-lea atacă Țara
Românească. Aflat în inferioritate, Vlad Țepeș aplică tactica pământului pârjolit și se retrage până
în apropiere de Târgoviște. În noaptea de 16/17 iunie 1462, el organizează un atac-surpriză
asupra taberei otomane urmărind asasinarea sultanului, însă fără rezultat. Atacul produce mari
pierderi în rândul turcilor, iar sultanul dă ordin de retragere.

BĂTĂLIA DE LA VASLUI (10 ianuarie 1475)

Refuzul lui Ştefan cel mare de a mai plăti tribut turcilor şi incursiunile militare întreprinse de
acesta în Ţara Românească cu scopul de a impune domni fideli politicii antiotomane au determinat
reacţia sultanului Mehmed al II-lea. La începutul anului 1475, o numeroasă armată otomană
condusă de Soliman paşa invadează Moldova. Aflat în inferioritate numerică, Ştefan aplică tactica
pământului pârjolit şi se retrage până în apropiere de Vaslui. El alege ca loc al confruntării un
teren mlăştinos din lunca Bârladului care nu permitea desfăşurarea numeroaselor forţe turceşti.
Bătălia decisivă are loc la Vaslui - Podu' Înalt şi se încheie cu o victorie strălucită a românilor.

BĂTĂLIA DE LA RĂZBOIENI (26 iulie 1476)

Dezastrul suferit de armata otomană în bătălia de la Vaslui l-a determinat pe sultan să
organizeze o campanie de pedepsire a Moldovei. În vara anului 1476, o numeroasă armată
otomană condusă de Mehmed al II-lea invadează Moldova. În acelaşi timp, din ordinul sultanului,
Moldova este atacată dinspre est de tătari. Ştefan este nevoit să lase o parte a oştirii pentru a opri
incursiunea tătarilor pe Nistru, în timp ce el, cu forţe reduse se retrage până în zona deluroasă de
la Războieni. La 26 iulie 1476 are loc bătălia de la Războieni – Valea Albă, unde Ştefan este
înfrânt de turci.
După bătălie turcii continuă campania, încercând să cucerească Moldova. Rezistenţa cetăţilor
Neamţ şi Suceava, lipsa proviziilor şi izbucnirea unei epidemii de ciumă îl determină pe sultan să
dea semnalul retragerii.

BĂTĂLIA DE LA CODRII COSMINULUI (26 OCTOMBRIE 1497)

Spre sfârșitul domniei lui Ștefan, predominante au fost raporturile cu Polonia. Sub pretextul
eliberării cetăților Chilia și Cetatea Albă de sub dominația otomană, în toamna anului 1497 regele
polonez Ioan Albert a întreprins o campanie militară împotriva Moldovei. Obiectivul real al
expediției poloneze era înlăturarea lui Ștefan de la tron. La 26 octombrie 1497, armată poloneză a
fost surprinsă de oastea lui Ștefan cel Mare și a suferit o grea înfrângere în bătălia de la Codrii
Cosminului.

SEC. AL XVI-LEA
BĂTĂLIA DE LA FELDIOARA (22 IUNIE 1529)
După dezastrul suferit de regatul Ungariei în confruntările cu turcii, Transilvania devine subiect
de dispută între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. În această dispută intervine și Petru
Rareș, domnul Moldovei. La 22 iunie 1529, oștile lui Petru Rareș au învins oastea partizanilor
împăratului Ferdinand de Habsburg, în bătălia de la Feldioara. Ca urmare a acestei campanii,
Petru Rareș primea în Transilvania cetățile Rodna, Bistrița și Unguraș.

BĂTĂLIA DE LA OBERTYN (22 AUGUST 1531)

Ocuparea Pocuției de către Petru Rareș, la sfârșitul anului 1530, va deschide conflictul cu Polonia.
În vara anului 1531, oastea moldoveană condusă de către domn atacă Polonia. Bătălia decisivă
are loc la Obertyn (22 august 1531), oastea moldoveană suferind o grea înfrângere. Cea mai
importantă consecință a acestei campanii a fost pierderea Pocuției.

BĂTĂLIA DE LA CĂLUGĂRENI (23 AUGUST 1595)

Aderarea Ţării Româneşti la Liga creştină şi incursiunile militare întreprinse de Mihai Viteazul
asupra garnizoanelor otomane staţionate în cetăţile de pe linia Dunării, în anul 1595, au
determinat reacţia turcilor. În vara anului 1595, o numeroasă armată otomană condusă de marele
vizir Sinan Paşa invadează Ţara Românească. Aflat în inferioritate numerică, Mihai Viteazul evită
o confruntare în câmp deschis şi se retrage până în apropiere de Călugăreni. El alege ca loc al
confruntării un teren mlăştinos din lunca Neajlovului ce nu permitea desfăşurarea numeroaselor
forţe otomane. Bătălia decisivă are loc la Călugăreni şi se încheie, şi datorită exemplului personal
al lui Mihai, cu victoria românilor.

BĂTĂLIA DE LA ŞELIMBĂR (28 octombrie 1599)

În Transilvania, Sigismund Bathory renunţase la tron în favoarea vărului său Andrei Bathory, un
filopolonez şi un adept al păcii cu turcii. După ce obţine acordul lui Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul
se hotărăşte să intervină în Transilvania. Armata sa pătrunde în Transilvania pe două coloane
care se reunesc în apropiere de Sibiu. La 28 octombrie 1599 are loc bătălia de la Şelimbăr, în care
Mihai obţine victoria împotriva oştilor principelui Andrei Bathory. La 1 noiembrie 1599, Mihai
Viteazul intră în cetatea Alba Iulia. Mihai își impune stăpânirea asupra Transilvaniei, fiind
rescunoscut de către Dieta Transilvaniei cu titlul de locțiitor al împăratului

BĂTĂLIA DE LA GURUSLĂU (3 august 1601)

Revolta nobilimii maghiare împotriva lui Gheorghe Basta și revenirea la conducerea
Transilvaniei a lui Sigismund Bathory l-au determinat pe împăratul Rudolf al II-lea să acționeze
pentru împăcarea dintre Mihai Viteazul și generalul Basta. La 3 august 1601, oștile celor doi s-au
confruntat cu oastea principelui Bathory în bătălia de la Guruslău. Înfrânt, Sigismund este nevoit
să se refugiaze în Polonia, iar Mihai Viteazul va fi asasinat din ordinul lui Basta, pe câmpia de
lângă Turda (9 august 1601).

ACŢIUNI DIPLOMATICE
SEC. AL XIV-LEA
TRATATUL DE LA RADOM (10 decembrie 1389)
Tendinţele de dominaţie manifestate de regatul Ungariei asupra Ţării Româneşti l-au
determinat pe Mircea cel Bătrân să se îndrepte spre o alianţă cu regele Poloniei. Alianţa cu regatul
Poloniei a fost mijlocită de domnul Moldovei, Petru I Muşat, şi s-a încheiat la Radom, la 10
decembrie 1389. Potrivit tratatului, cei doi îşi promiteau sprijin militar în cazul unui atac din partea
Ungariei.
 TRATATUL DE LA BRAŞOV (7 martie 1395)
Creşterea pericolului otoman l-a determinat pe Mircea cel Bătrân să se îndrepte spre o alianţă
cu Regatul Ungariei. La 7 martie 1395, s-a semnat tratatul de la Braşov dintre Mircea cel Bătrân şi
regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Tratatul era încheiat de pe poziţii de egalitate între cele
două părţi şi prevedea sprijin militar reciproc în confruntările cu otomanii. De asemenea, regele
maghiar recunoștea stăpânirea lui Mircea asupra Amlașului și Făgărașului, cu titlul de feud, și
asupra Banatului de Severin. Tratatul reprezenta prima alianţă antiotomană din sud-estul Europei.

SEC. AL XV-LEA
La începutul domniei, Alexandru cel Bun s-a confruntat cu tendințele Regatului Ungariei de a-și
impune suzeranitatea asupra Moldovei și, mai ales, de a controla cetatea Chilia. La 12 martie
1402, Alexandru cel Bun se recunoștea vasal regelui polonez Vladislav Jagiello. Doi ani mai târziu,
el depunea omagiul personal față de regele polonez la Camenița. Cei doi își promiteau sprijin
militar reciproc în confruntările cu dușmanii.
Pericolul care plana asupra Moldovei din partea regatelor Ungariei și Poloniei și-a găsit
expresia în tratatul încheiat la Lublau (15 martie 1412), între Sigismund de Luxemburg și Vladislav
Jagiello. Tratatul prevedea participarea statelor semnatare la o acțiune comună împotriva turcilor,
la care trebuia să contribuie și Alexandru cel Bun; în caz contrar, Moldova urma să fie împărțită
între cele două regate vecine.

SCRISOAREA CIRCULARĂ (25 ianuarie 1475)

După bătălia de la Vaslui, Ştefan cel Mare a trimis regelui Ungariei şi altor principi creştini din
Europa o scrisoare circulară, prin care îi înştiinţa despre victoria obţinută împotriva turcilor şi le
solicita sprijin militar pentru a putea continua lupta antiotomană, Ştefan sublinia că dacă Moldova
– „poartă a creştinătăţii” – va cădea, întreaga creştinătate va fi în mare primejdie.

TRATATUL DE LA IAŞI (12 iulie 1475)

Demersurile diplomatice întreprinse de Ştefan cel Mare s-au finalizat cu încheierea unui tratat
de alianţă cu Regatul Ungariei. La 12 iulie 1475, s-a semnat tratatul de la Iaşi dintre Ştefan cel
Mare şi Matei Corvin, regele Ungariei. Potrivit tratatului cei doi îşi promiteau sprijin militar reciproc
în confruntările cu otomanii. De asemenea, cei doi se obligau să nu acorde sprijin militar sau
adăpost dușmanilor.

TRATATUL DE LA HÎRLĂU (12 iulie 1499)

După înfrângerea suferită în bătălia de la Codrii Cosminului, regele polonez a deschis negocieri
de pace cu Ștefan cel Mare. La 12 iulie 1499 s-a semnat tratatul de la Hîrlău între Ștefan cel Mare
și Ioan Albert. Tratatul s-a încheiat de pe poziții de egalitate între cele două părți, Polonia
renunțând la orice pretenție de suzeranitate asupra Moldovei. De asemenea, cele două părți își
promiteau sprijin militar reciproc împotriva tuturor dușmanilor.

SEC. AL XVI-LEA

TRATATUL DE LA IAȘI (4 APRILIE 1535)

Conflictul cu Polonia și accentuarea suzeranității otomane l-au determinat pe Petru Rareș,
domnul Moldovei, să se apropie de Austria/Imperiul Habsburgic. La 4 aprilie 1535, la Iași, s-a
semnat tratatul dintre Petru Rareș și împăratul Ferdinand de Habsburg, reprezentat de o delegație
de mari nobili. Potrivit tratatului, domnul Moldovei devenea vasal al împăratului și promitea chiar
depunerea omagiului de vasalitate după înlăturarea suzeranității otomane. În schimb, el obținea
promisiunea ajutorului militar împotriva oricărui dușman. Moldova urma să susțină lupta
antiotomană a împăratului.

TRATATUL DE LA ALBA IULIA (20 mai 1595)

Aderarea Ţării Româneşti la Liga creştină şi seria confruntărilor cu turcii din iarna anului 1595,
l-au determinat pe Mihai Viteazul să se îndrepte spre o alianţă cu Transilvania. La 20 mai 1595, s-
a semnat tratatul de la Alba Iulia dintre Mihai Viteazul, reprezentat de o delegaţie de mari boieri, şi
Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Potrivit tratatului, Mihai îl recunoştea ca suzeran pe
Sigismund şi devenea locţiitorul acestuia în Ţara Românească. În plan intern, Mihai era nevoit să
accepte tutela politică a marilor boieri. Cei doi îşi promiteau sprijin militar reciproc în confruntările
cu otomanii.

TRATATUL DE LA MĂNĂSTIREA DEALU (9 iunie 1598)

Pentru a putea continua lupta antiotomană Mihai Viteazul se va îndrepta spre o alianţă cu
Imperiul Habsburgic. La 9 iunie 1598, s-a semnat tratatul de la Mănăstirea Dealu dintre Mihai
Viteazul şi Rudolf al II-lea, împăratul Austriei. Potrivit tratatului, Mihai îl recunoştea pe împărat ca
suzeran, iar în schimb acesta îi recunoştea domnia ereditară în Ţara Românească. Împăratul se
angaja să-i ofere sprijin financiar pentru plata a 5000 de mercenari, iar Mihai se angaja să
oprească incursiunile otomanilor pe linia Dunării.

SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU ŞI ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII/SEC. AL XVII-LEA – AL

XVIII-LEA
Domnia lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) în Țara Românească ilustrează
încercarea de recâștigare a indepedenței prin apropierea de Austria. În tratativele cu
austriecii, domnitorul solicita garantarea independenței țării, recunoașterea domniei
ereditare, restituirea raialelor turcești de la Dunăre și acordarea unui sprijin militar împotriva
turcilor. În schimb, domnitorul urma să-l recunoască pe împărat ca suzeran și să plătească o
dare anuală către Viena. În toamna anului 1688, o numeroasă solie diplomatică a mers la
Viena pentru a negocia și semna tratatul de alianță, însă moartea domnitorului va face ca
acțiunea să nu se finalizeze.

TRATATUL DE LA LUCK (13 aprilie 1711)

La începutul secolului al XVIII-lea, în contextul manifestării crizei orientale, domnii Ţărilor
Române au întreprins o serie de acţiuni diplomatice pe lângă Marile Puteri, în vederea constituirii
unor alianţe antiotomane. Un exemplu în acest sens îl constituie domnul Moldovei, Dimitrie
Cantemir. La 13 aprilie 1711, acesta va încheia un tratat de alianţă cu ţarul Rusiei, Petru I cel
Mare. Potrivi tratatului, ţarul îi recunoştea domnia ereditară a lui Cantemir în Moldova, iar Rusia
garanta integritatea teritorială a Moldovei. Cei doi îşi promiteau sprijin militar reciproc în
confruntările cu otomanii.

BĂTĂLIA DE LA STĂNILEŞTI (18-21 iulie 1711)

La scurt timp după încheierea acestei alianţe armata otomană atacă Moldova, forţele moldo-
ruse concentrându-se în apropiere de Prut. La 18 – 21 iulie 1711 are loc bătălia de la Stănileşti, pe
Prut, încheiată cu victoria turcilor. Înfrângerea armatelor moldo-ruse îl determină pe Dimitrie
Cantemir să ia calea exilului în Rusia.