ŞTEFAN CEL MARE ( domnitor al Moldovei 1457-1504)

După aproximativ 25 de ani de lupte interne ce au urmat sfârşitului domniei lui

Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare ocupă tronul cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, care dorea să aibă
un aliat în ţara vecină în perspectiva redeschiderii conflictului cu Imperiul Otoman. Ştefan cel
Mare a schimbat fundamental poziţia Moldovei, transformând statul său din obiect de dispută
între puterile vremii, în subiect al relaţiilor internaţionale. Moldova şi-a orientat politica externă
în funcţie de poziţia Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman.
Ştefan cel Mare a căutat să contracareze tendinţele hegemonice ale Ungariei prin
apropierea de Polonia, recunoscându-l ca suzeran pe regele Cazimir al IV-lea prin tratatul de la
Overchelăuţi din 1459. Deteriorarea relaţiilor moldo-ungare a fost provocată de pretenţiile de
suzeranitate manifestate de Matei Corvin asupra ţării Moldovei şi mai ales de faptul că Ungaria
stăpânea Chilia. Expediţia regelui Matei Corvin în Moldova s-a încheiat cu un „uriaş dezastru”
după spusele unui cronicar polonez. Victoria obţinută de Ştefan cel Mare la Baia, 15 decembrie
1467 a însemnat emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei.
Lupta antiotomană este declanşată în 1473 datorită refuzului plăţii tributului (pe care
acceptase ca răscumpărare a păcii din 1456 Petru Aron). În acelaşi timp, Ştefan intervine în Ţara
Românească de unde îl înlătură pe Radu cel Frumos înlocuit cu un domn pe care îl considera
fidel luptei antiotomane. Conştient de diferenţa de forţe dintre Moldova şi Imperiul Otoman,
Ştefan încearcă să găsească aliaţi prin relaţii diplomatice şi negocieri cu paplitatea, Republica
Veneţiană, regii Poloniei şi Ungariei.
Atitudinea ostilă faţă de Poartă manifestată de Ştefan cel Mare l-a determinat pe sultan
să pregătească expediţia de înlăturare a domnului moldovean. În 1475 se desfăşoară campania
iniţiată de sultanul Mehmed al II-lea şi comandată de Soliman Paşa, beglerbegul Rumeliei, la
care participau se pare circa 120 000 de soldaţi otomani, la care se adaugă un corp de oaste al
lui Radu cel Frumos. Domnul Moldovei dispunea de circa 40 000 de oameni şi trupe restrânse
trimise de Polonia şi Ungaria. Tactica a fost cea tradiţională a pământului ars şi a hărţuirii, dar în
1475 la Podul Înalt, lângă Vaslui Ştefan a hotărât să dea o bătălie decisivă. Prin buna folosire a
terenului, unde turcii nu-şi pot valorifica superioritatea numerică, profitând şi de vremea
ceţoasă oştirea moldoveană a obţinut victoria (10 ianuarie 1475), probabil una dintre cele mai
importante obţinute de români în Evul Mediu. Vestea marii izbânzi s-a răspândit în Europa.
Papa, principii şi monarhii vremii aduceau laude la adresa principilor creştini, dar Ştefan li s-a
adresat direct prin celebra scrisoare din 25 ianuarie 1475, solicitându-le sprijinul.
Reacţia otomană era de aşteptat şi de aceea Ştefan încercase să obţină ajutorul puterilor
creştine ( între timp turcii continoau cucerile în zonă luând în stăpânire Caffa, colonie genoveză
la Marea Neagră, Mangopul, principat bizantino-genovez şi îi supune pe tătarii din Crimeea pe
care îi va folosi în lupta împotriva Moldovei). În 1476, expediţia otomană în Moldova este
condusă de însuşi sultanul Mehmed al II-lea şi precedată de pustiitoare raiduri ale tătarilor.
Ştefan trebuia să le permită oştenilor ţărani să plece pentru a-şi apăra gospodăriile de tătari,
astfel că în baătlia de la Valea Albă sau Războieni (26 iulie 1476) participă cu o mică oştire şi nu
poate face faţă invaziei otomane. Turcii nu pot valorifica însă victoria, întrucât cetăţile
moldovene rezistă, iar aprovizionarea se dovedeşte foarte dificilă încât în cele din urmă turcii
se retrag fără a-şi îndeplini obiectivul.
Sub conducerea sultanului Baiazid al II-lea, turcii reiau în 1484 atacul asupra Moldovei.
Pierderea Chiliei din 14 iulie 1484 şi a Cetăţii Albe 5 august 1484 reprezintă o mare primejdie
pentru sistemul defensiv al Moldovei şi o grea lovitură pentru comerţul acestei ţări. În aceste
împrejurări, Ştefan cel Mare a depus omagiul de vasalitate regelui polonez Cazimir al IV-lea la
Colomeea la 15 septembrie 1485. După ultimele confruntări cu turcii la Cătlăbuga 1485 şi
Şcheia 1486, Ştefan a încheiat pacea cu turcii. Neînţelegerile cu regele Ioan Albert reprezintă
cauza expediţiei întreprinse de regele polon în Moldova. Bătălia are loc în 1497 la Codrii
Cosminului, oastea polonă suferind o grea înfrângere. Seria conflictelor a continuat până în
1499 când cele două părţi au semnat Tratatul de la Hârlău. Prin acest tratat Ştefan cel Mare şi
Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin în caz de război. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate
din partea Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate. Cele două părţi îşi
promiteau sprijinul reciproc împotriva tuturor duşmanilor.

MIHAI VITEAZUL ( domnitor al Ţării Româneşti 1593-1601)

După acceptarea plăţii tributului, statutul Ţărilor Române s-a agravat continuu în secolul
al XVI-lea în condiţiile apogeului puterii turceşti în vremea Sultanului Soliman Magnificul (1520-
1566) definindu-se regimul regimul dominaţiei otomane. Moldova şi Ţara Românească păstrau
teoretic dreptul de a-şi alege domnii, însă în practică aceştia erau numiţi sau înlocuiţi de către
Poarta Otomană. După prăbuşirea regatului Ungariei în urma înfrângerii de la Mohacs,
Transilvania se organizează într-un principat autonom sub suzeranitate otomană. Întregul
spaţiu românesc depindea politic de imperiul otoman având obligaţii (tribut, peşcheşuri
mucarer) mereu aflate în creştere. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea în condiţiile dificultăţilor
cunoscute de Imperiul Otoman, tributul cerut Ţării Româneşti, plus alte obligaţii financiare şi
datorii acumulate de domnie ajunseseră la un nivel record, ceea ce tindea să genereze căderea
economică a statului.
Prezenţa austriecilor în vecinătatea statelor româneşti a determinat o apropiere
treptată a acestora de Imperiul Habsburgic, cea mai importantă putere antiotomană din
regiune.
Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu iniţiativa Papei Clement al VIII-lea de înfiinţare a
unei alianţe sub numele de Liga Sfântă la care au aderat Statul Papal, Austria, Spania şi
ducatele italiene: Toscana, Mantova şi Ferara. Ţările Române aderă la această alianţă, Mihai
Viteazul iniţiind colaborarea cu Liga Sfântă (nevoile luptei antiotomane) în 1594. Conducerea
acestei alianţe revenea împăratului german Rudolf al II-lea . Declanşarea luptei împotriva
Imperiului Otoman a avut loc la 13 noiembrie 1594 prin uciderea creditorilor instalaţi în
Bucureşti în aşteptarea recuperării sumelor cu care îl împrumutaseră pe Mihai în vederea
cumpărării domniei. În 1594-1595 Mihai Viteazul luptă cu tătarii şi declanşeză o campanie la S
de Dunăre, atacând cetăţile Giurgiu, Hârşova şi Silistra. Participarea la Liga Sfântă şi nevoile
luptei antiotomane i-au impus lui Mihai Viteazul reglementarea raporturilor cu principele
Transilvaniei, Sigismund Bathory care fusese recunoscut ca suzeran de către domnii Moldovei
Petru Aron şi Ştefan Răzvan şi care se dorea conducător al luptei comune împotriva turcilor.
Negociat de marii boieri în propriul avantaj la Alba Iulia se încheie un tratat între
Transilvania şi Ţara Românească care îl transforma pe domn într-un simplu locţiitor al
principelui Transilvaniei. Boierii îşi sporeau influenţa asupra Ţării Româneşti şi preponderenţa
în faţa domnitorului. Acest tratat încheiat în condiţii dezavantajoase pentru Mihai Viteazul
prevedea sprijin militar în lupta antiotomană a Ţării Româneşti.
În august 1595 Marele Vizir Sinan-Paşa trece Dunărea cu o armată evaluată la circa 100
000 de oameni. Domnitorul muntean dispunea de 16 000 de oameni la care se mai adugă 7000
conduşi de către Albert Kiraly ca ajutor primit din Transilvania. Lupta prin care se încerca
oprirea invaziei otomane a avut loc la Călugăreni la 23 august 1595. Românii au cauzat mari
pierderi armatei otomane, dar nu au putut pri înaintarea acesteia. Bucureştiul a fost ocupat şi
fortificat de turci, urmează Târgoviştea şi începe organizarea ţării în paşalâc. În aceste condiţii,
în toamnă se declanşează ofensiva antiotomană, coaliţia de forţe din Ţara Românească,
Transilvania şi Moldova silindu-l pe Sinan–Paşa să se retragă spre Dunăre. După eliberarea
oraşelor, la Giurgiu între 15 -20 octombrie 1595 a avut loc bătălia cu turcii, finalizată cu o mare
victorie creştină. În primăvara anului 1596, Mihai Viteazul declanşeză campania peste Dunăre
ajungând până la Plevna şi Sofia.
Datorită schimbării raportului de forţe pe plan internaţional, are loc încheierea păcii cu
turcii în condiţii avantajoase pentru Ţara Românească. În 1597, Imperiul Otoman îi recunoştea
lui Mihai Viteazul domnia pe viaţă şi diminua semnificativ tributul.
În 1598, la Târgovişte se încheie tratatul de alianţă între Imperiul Habsburgic şi domnul
Ţării Româneşti, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi recunoştea lui Mihai Viteazul domnia
ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5 000 de lefegii (mercenari). În
schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti, iar Mihai Viteazul trebuia să-i oprească
pe otomani la Dunăre şi să-i ajute pe ardeleni împotriva acestora. Prin acest tratat se anulează
relaţia de vasalitate impusă lui Mihai Viteazul de principele Transilvaniei, Sigismund Bathorz,
prin tratatul de la Alba Iulia din 1595
UNIREA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE
Participarea celor trei ţări din spaţiul românesc la Liga Creştină (Liga Sfântă) şi la
războiul antiotoman (1593-1606) a reprezentat cadrul în care s-a afirmat Mihai Viteazul,
promotor al schimbării statutului Ţărilor Române, inclusiv prin unirea lor sub o singură
autoritate.
Frontul antiotoman al Ţărilor Române era serios ameniţat. Ieremia Movilă, ataşat
politicii poloneze a scos Moldova din coaliţia antiotomană. Alegerea lui Andrei Bathory, partizan
al politicii filo-polone şi filo-otomane ca principe al Transilvaniei a agravat poziţia Ţărilor
Române. Ieremia Movilă şi cancelarul polonez Zamoyski intenţionau să aşeze pe tronul Ţării
Româneşti, pe fratele domnului Moldovei, Simion Movilă. În aceste condiţii, Mihai Viteazul
încearcă să pună în practică „planul dacic”.
I. a) Mihai Viteazul a pătruns în Transilvania şi l-a învins pe Andrei Bathory la Şelimbăr 18/28
octombrie 1599 şi a intrat triumfător în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599.
b) În mai 1600 Mihai Viteazul a pătruns în Moldova, îl alungă pe Ieremia Movilă (având ca motiv
alianţa lui Ieremia Movilă cu turcii şi tătarii), realizând astfel unirea celor trei ţări române. La
17/27 mai 1600, Mihai Viteazul se intitula „domn al Ţării Româneşti, ardealului şi Moldovei”.
II. Creaţia politică a lui Mihai Viteazul nu a durat, prăbuşindu-se ca efect al opoziţiei Imperiului
Habsburgic, Imperiului Otoman, Poloniei şi al ostilităţii nobilimii ardelene.
a) La 18 septembrie 1600 nobilimea maghiară şi trupele imperiale conduse de generalul
Gheorghe Basta, l-au învins pe Miahi Viteazul la Miraslău.
b) În octombrie 1600, cu ajutorul polonezilor, Movileştii cuceresc Moldova şi apoi intervin în
Muntenia unde instalat domn Simion Movilă.
Între 1600 şi 1601, Mihai Viteazul se află în pribegie la Praga şi Viena, încercând să-l
convingă pe împăratul, Rudolf al II-lea să-l ajute să-şi recapete tronul. Deoarece nobilii maghiari
se răsculaseră şi împotriva lui Gheorghe Basta, alungându-l şi înlocuindu-l cu Sigismund
Bathory, conştient că a pierdut Transilvania îl ajută pe Mihai Viteazul.
Oştile reunite ale lui Mihai Viteazul şi Gheorghe Basta, revin în Transilvania şi obţin
victoria de la Guruslău (3/13 august 1601), împotriva principelui Sigismund Bathory. La 9/19
august 1601, Mihai Viteazul a fost ucis în tabăra de la Câmpia Turzii de mercenari plătiţi de
Gheorghe Basta.

IMPORTANŢA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL

- Unirea Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei a însemnat punctul culminant al rezistenţei în

lupta pentru independenţă şi un model pentru posteritate.
- Înfăptuirea Unirii în spaţiul românesc a contribuit la afirmarea conştiinţei etnice.
- Fapta lui Mihai Viteazul era prima unire politică realizată de un domn român cu forţe
româneşti şi în sprijinul românilor.
- Unirea Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei va deveni un reper în procesul constituirii
naţiunii române şi a statului unitar.
- Mihai Viteazul a fost apreciat şi în afara graniţelor pentru efortul depus în lupta antiotomană
şi a contribuit la stoparea pretenţiilor financiare ale Porţii şi la restabilirea autonomiei greu
afectată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Imperiul Otoman pare să fi înţeles
avertismentul oferit de lupta declanşată de Mihai Viteazul deoarece vreme de câteva decenii
tributul este menţinut în limite rezonabile şi nu mai au loc tentative de transformare a Ţărilor
Române în paşalâcuri.
- Ideea realizării unui regat al Daciei este preluată mai târziu în diverse proiecte politice.