Țările române în Evul Mediu și lupta antiotomană

Țările române între diplomație și conflict

Context :
În perioada medievală și la începutul modernității, Țările Române s-au aflat la intersecția
intereselor expansioniste ale puterilor vecine. Astfel, întemeierea Moldovei și a Țării
Românești în secolul al XIV-lea le-a adus aproape de Regatul Maghiar(la est) și de Regatul
Poloniei (la nord și nord-est). Lucrurile vor degenera la sfârșitul secolului pentru că Imperiul
Otoman va ajunge să-și extindă teritoriul până la Dunăre, mârginind astfel teritoriul românesc
la sud. Prin urmare, domnii români vor avea de dus lupte grele pentru a-și putea păstra
integritatea teritorială. Însă, odată cu integrarea Ungariei în stăpânirea Imperiului Otoman în
secolul al XVI-lea și cu împărțirea Poloniei între Austria, Prusia și Rusia, Imperiul Rus va
ajunge vecinul Țărilor Române în est. Cu alte cuvinte, pericolul devenea tot mai mare.
Pentru a-și menține ființa statală, Țările Române vor încheia alianțe cu unele dintre puteri
împotriva celorlalte. În momentul în care calea diplomatică devine insuficientă, se recurge la
un război asimetric, în care luptele se poartă de cele mai multe ori pe teritoriu românesc.
Pentru a putea câștiga aceste conflicte, voievozii români vor adopta tactica pământului
pârjolit (vor otrăvi fântânile, vor duce războiul într-un loc mlăștios).
De la sfârșitul secolului al XIV-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, Țările
Române au alterat politica de diplomație cu cea de conflict în relația cu Imperiul Otoman.
Chiar dacă în cea mai mare parte a timpului voievozii români au plătit tribut sultanului, alți
conducători ai spațiului românesc s-au impus marelui imperiu prin participarea la cruciadele
târzii = alianță a popoarelor creștine pentru a alunga prezența Otomanilor în Europa.

Acțiuni diplomatice și confruntări militare în Evul Mediu (secolele XIV-XV)

Între secolele al XIV-lea și XVI-lea, conducătorii Țărilor Române își păstrează capacitatea
de a conduce politica externă în ciuda faptului că se vor afla sub suzeranitatea puterilor
creștine sau plătesc tribut Imperiului Otoman. Astfel, vorbim despre Mircea cel Bătrân, Iancu
de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul care vor duce o politică de
independență, făcând parte din Cruciadele Târzii împotriva Imperiului Otoman.

Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Mircea cel Bătrân a fost domnul Țării Românești, iar la începutul domniei, în anul 1389, a
semnat un tratat de alianță, Tratatul de la Radom, cu regele Poloniei, Vladislav Iagello.
Tratatul diplomatic semnat de cei doi conducători prevedea ajutor reciproc în lupta cu
Ungaria, care dorea să-și extindă teritoriul. În același an, 1389, Mircea îi ajută pe creștini cu
armată în bătălia de la Câmpia Mierlei, pierdută de Serbia și Bulgaria în fața Imperiului
Otoman. Astfel, în urma acestui război, Imperiul Otoman își extinde teritoriul până la Dunăre
și intră în conflict cu Țara Românească pentru provincia Dobrogea (integrată în anul 1388).
Acest conflict și expediția militară din sudul Dunării, realizată de Mircea în anul 1394, au
declanșat nemulțumirea Imperiului Otoman. Astfel, are loc bătălia de la Rovine din anul
1394/1395 între Mircea cel Bătrân și sultanul Baiazid I. Cu toate că Mircea a iesit victorios
din această confruntare, el a pierdut o parte din Țara Românească în favoarea lui Vlad,
pretendentul susținut de otomani. Prin urmare, Mircea se retrage în nord, cerând ajutor
regatului maghiar și îl primește în anul 1395, când încheie un tratat de alianță la Brașov cu
Sigismund de Luxemburg, prin care cei doi își promiteau sprijin reciproc în luptele duse
contra Imperiului Otoman. Datorită ajutorului oferit de către regele maghiar, Mircea cel
Bătrân reușește să-și recupereze teritoriile în anul 1397. Însă, cu un an mai devreme, 1396,
domnul Țării Românești participa alături de Sigismund la cruciada antiotomană de la
Nicopele, sfârșită cu înfrângerea creștinilor.
De asemenea, Mircea cel Bătrân s-a implicat în luptele duse la Constantinopol, sprijinind
câțiva pretendenți la tronul Imperiului Otoman. Însă încercările sale au fost fără succes, iar în
anul 1417, Mircea va plăti tribut sultanului, pierzând și Dobrogea.

Alexandru cel Bun(1400-1432)

Alexandru cel Bun a fost domnul Moldovei, care a reușit să mențină integritatea teritorială a
Moldovei pe toata durata domniei sale, chiar dacă Regatul Maghiar sau cel Polonez
reprezentau o reală amenințare pentru statul de la est de Carpați. Însă, Alexandru cel Bun a
fost vasal Poloniei, ajutându-i cu armată în conflictele duse împotriva cavalerilor teutoni la
Grunwald(1410) și Marienburg(1422). De asemenea, între Polonia și Ungaria a fost semnat
un tratat la Lublin prin care au decis să-și împartă Moldova, în cazul în care Alexandru cel
Bun nu și-ar fi dus la bun final promisiunile față de Polonia. Tot în timpul domniei lui
Alexandru a avut loc o primă confruntare între Moldova și Imperiul Otoman, care a asediat în
1420, fără succes, cetatea Chilia.

Iancu de Hunedoara(1441-1456)
Iancu de Hunedoara a fost voievodul Transilvaniei și era urmașul unei familii de cneji
români din Țara Hațegului, care a avut un parcurs profesional destul de strălucit. Astfel,
Iancu a trecut de la poziția de ban de Severin (1438) la voievod al Transilvaniei (1441),
guvernator al Ungariei (1444-1453) și capital general al Ungariei (1453-1456). Iancu de
Hunedoara nu a putut fi rege din cauza originii sale românești, dar s-a căsătorit cu o nobilă
catolică din regatul maghiar, iar fiul său, Matei Corvin va ajunge regele Ungariei.
În ceea ce privește domnia sa, Iancu de Hunedoara a dus lupte grele împotriva Imperiului
Otoman. Astfel, o primă confruntare a avut loc în anul 1442, când a obținut victorie pe Valea
Ialomiței.
Iancu de Hunedoara este recunoscut pentru organizarea de succes a unei campanii
antiotomane în 1443ji-1444, cunoscută sub numele de Campania cea Lungă din Peninsula
Balcanică, încheiată printr-o pace favorabilă pentru Ungaria, la Seghedin. Din nefericire
pentru creștini, campania a fost înfrântă în anul 1444, în care regele Poloniei, Vladislav al III-
lea Iagello și-a pierdut viața în cruciada de la Varna. La doi ani dupa tragicul eveniment
pentru popoarele creștine, Iancu de Hunedoara a fost numit regent și guvernator general al
Ungariei pentru că urmașul său era minor. Astfel, în anul 1456, Iancu de Hunedoara participă
la apărarea cetății Belgrad, considerat „orașul cheie al Europei Centrale”și rezista eroic în
fața atacurilor sultanului Mehmed al II-lea, oprind expansiunea otomanilor în Europa pentru
aproximativ 70 de ani. Din păcate, Iancu va muri la scurt timp după această victorie de
ciumă.

Vlad Țepeș
Vlad Țepeș a fost domnul Țării Românești și s-a aflat la conducerea statului de trei ori, însă
cea mai importantă domnie a fost în 1456-1462. Din cauza refuzului de a mai plăti tribut
Imperiului Otoman și a uciderii trimișilor sultanului, între otomani și Vlad Țepeș izbucnește
un conflict. Astfel, Vlad organizează în iarna dintre 1461-1462 o expediție la sud de Dunăre,
determinând astfel campania otomană din Țara Românească, sub conducerea lui Mehmed al
II-lea, din vara anului 1462. Domnul statului român a evitat o luptă directă cu Imperiul
Otoman, adoptând tactica pământului pârjolit și acțiuni de hărțuire. Prin urmare, o acțiune
întreprinsă de Vlad a fost reprezentată de Atacul de Noapte de la Târgoviște din anul 1462,
când Vlad aproape îl ucisese pe sultan. Vlad eșuează în acest conflict și se retrage în
Transilvania unde spera la un sprijin din partea lui Matei Corvin deoarece în anul 1459, cei
doi au semnat un tratat de alianță împotriva otomanilor. Contrar așteptărilor sale, Vlad este
închis de regele Corvin, iar la tronul țării va fi adus fratele său, Radu cel Frumos. În anul
1476, Vlad Țepeș revine la tron cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, însă la scurt timp este
asasinat de boieri.

Ștefan cel Mare (1457-1504)

Ștefan cel Mare a fost domnul Moldovei și a avut cea mai lungă domnie din perioada
medievala. În timpul domniei lui Ștefan, Moldova a cunoscut o perioadă de apogeu din toate
punctele de vedere pentru că noul conducător a realizat multe campanii antiotomane și a
intrat în relații de diplomație cu marile puteri ale secolului al XV-lea. Astfel, Ștefan a semnat
în anul 1459 un tratat de diplomație la Overchelăuți cu Polonia prin care devine vasal regului
Cazimir al IV-lea în schimbul ajutorului militar reciproc împotriva Ungariei. Astfel, la 6 ani
după semnarea tratatului, în 1465, Ștefan cucerește cetatea Chilia, care în timpul lui Iancu,
aparținea maghiarilor. Ca răspuns pentru atacul lui Ștefan, în 1467 are loc campania regelui
Matei Corvin la Baia, încheindu-se cu victoria Moldovei. Cu timpul, relațiile dintre cei doi s-
au îmbunătățit astfel că în anul 1475 au semnat un tratat antiotoman prin care își promiteau
sprijin reciproc.
Ștefan cel Mare a reușit să obțină cea mai importantă victorie împotriva Imperiului Otoman
în anul 1475 la Vaslui. Folosind tactica pământului pârjolit, Ștefan a ținut lupta iarna, în
ianuarie pe ceață, reușind să-i atragă pe otomani în cursă și să obțină victorie.
Un an mai târziu, în 1476 a avut loc o noua campanie otomană în Moldova, ca răspuns
pentru înfrângerea suferită la Vaslui. Astfel, otomanii i-au doborât armata lui Ștefan cel Mare
la Războieni, însă, din fericire, n-au reușit să cucerească cetatea Sucevei. În 1484, otomanii
conduși de Baiazid al II-lea au reușit să cucerească Chilia și Cetatea Albă. Rămânând fără
spirijin și armată, Ștefan cel Mare depune din nou jurământ de vasalitate Poloniei. Datorită
ajutorului primit din partea polonezilor, Ștefan reușește să recupereze cele doua cetăți.
Relațiile dintre Moldova și Polonia se vor răci ulterior din cauza faptului că Ștefan cel Mare
a fost umilit de către regele Poloniei în momentul în care a depus jurământ de vasalitate la
Colomeea. Astfel, în 1497 are loc bătălia de la Codrii Cosminului în care Ștefan îi înfrânge pe
polonezi, iar în 1499, Polonia își retrage suzeranitatea asupra Moldovei.
În anul 1504, Ștefan cel Mare se stinge din viață la Suceava.

Secolul al XVI-lea și sfărșitul Evului Mediu

Secolul al XVI-lea a adus schimbări majore în ceea ce privește statutul Țărilor Române.
Astfel, Transilvania va trece sub suzeranitatea Imperiului Otoman în anul 1541, iar Țara
Românească și Moldova vor trece de la regimul de tributar la regimul vasalic. Prin urmare,
tributul va crește, iar sultanul se va implica tot mai mult în numirea domnilor români.
Mihai Viteazul (1593-1601)
Mihai Viteazul a fost domnitorul Țării Românești și a ajuns pe tronul statului românesc prin
cumpărarea domniei de la sultan. Pentru asta, Mihai s-a împrumutat și a promis un
„comision” creditorilor săi. Neputând să restituie suma de bani, Mihai i-a invitat pe creditorii
săi la București și le-a dat foc..
Mihai nu a stat foarte mult în loc și la un an distanță, în 1594 a aderat la Liga
Sfântă(organizație antiotomană condusă de împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg). Având
nevoie de aliați, Mihai Viteazul încheie un tratat de alianță la Alba Iulia cu Sigismund
Bathory, principele Transilvaniei, prin care recunoaște suzeranitate în schimbul ajutorului
împotriva Imperiului Otoman. Un tratat asemănător a fost încheiat și cu domnitorul
Moldovei, Ștefan Răzvan. Cu alte cuvinte, Mihai Viteazul avea nevoie de aliați puternici
împotriva Imperiului Otoman.
Lucrurile vor lua o altă turnură în august 1595 când începe campania otomană în Țara
Românească. În același an, are loc bătălia de la Călugăreni unde se precizează faptul că Mihai
obține victorie împotriva otomanilor, dar interesant este faptul că după acest conflict, domnul
Țării Românești se retrage în Transilvania pentru a cere ajutor lui Sigismund Bathory și lui
Ștefan Răzvan din cauza oastei sale inferioare numeric. Victoria propriu-zisă a fost posibilă
abia la Giurgiu în octombrie 1595. În urma acestui conflict, în anul 1597 Imperiul Otoman a
recunoscut domnia lui Mihai în schimbul unui tribut mult diminuat.
Chiar dacă domnia i-a fost recunoscută, pe Mihai îl preocupa campania antiotomană. Prin
urmare, în anul 1598 încheie un tratat de alianță la Mănăstirea Dealu (Târgoviște) cu
împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg prin care Mihai anula suzeranitatea față de principele
Transilvaniei și marca revenirea în coaliția antiotomană.
Însă, în anul 1599 Sigismund Bathory renunță la tron în favoarea vărului său, Andrei
Bathory, care încheie pace cu imperiul otoman. Din acest motiv, Mihai Viteazul cucerește
Transilvania prin obținerea victoriei de la Șelimbăr și a intrat triumfător în Alba Iulia, fiind
recunoscut principe de către nobilii din Transilvania și ulterior de către Imperiul Otoman.
Jocul domnitorului român nu se oprește aici și în 1600 cucerește și Moldova, îndepărtându-l
fără luptă pe Ieremia Movilă, domnul Moldovei, care era susținut de Polonia. Astfel, Mihai
Viteazul reușește să unească cele trei provincii românești sub conducerea sa.
Unirea a fost una scurtă deoarece în toamna lui 1600, trupele austriece conduse de generalul
Basta l-au învins pe Mihai la Mirăslău. În același timp, polonezii au intrat în Țara
Românească și Moldova și i-au instalat ca domni pe frații Ieremia și Simion Movilă. Rămas
fără tron, Mihai se refugiază la curtea împăratului Rudolf.
Deși situația lui Mihai părea pierdută, lucrurile au revenit în favoarea sa în anul 1601 când
Mihai obține victoria de la Guruslău împotriva principelui din Transilvania Sigismund
Bathory, care a fost readus pe tron datorită revoltei nobilimii din Transilvania. După ce
reușește să cucerească din nou Transilvania, Mihai primește și tronul Țării Românești în urma
unei revolte a boierilor împotriva lui Simion Movilă.
Din păcate, Mihai este asasinat în anul 1601 la Câmpia Turzii din ordinele generalului
Basta.

Ultimele domnii pământene

În secolele ce au urmat, schimbările politice au agravat situația statelor românești. Cu alte
cuvinte, secolele XVII și XVIII au pus la grele încercări păstrarea integrității statelor
românești din cauza instaurării regimului fanariot.
 Ultimii domni pământeni au fost Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu în Țara
Românească. Șerban Cantacuzino a participat militar de partea Imperiului Otoman la Asediul
Vienei din 1683, însă în secret a oferit informații austriecilor. Politica a fost continuată de
Constantin Brâncoveanu, care a fost înlăturat de la tron din cauza politicii sale și executat
alături de fiii săi la Constantinopol în 1714. Situația Moldovei a fost asemănătoare deoarece
în anul 1710 pe tron a fost adus de către sultan, Dimitrie Cantemir. Acesta a încercat să lupte
impotriva otomanilor, semnând un tratat de alianță la Luțk cu țarul Rusiei. Din păcate însă,
cei doi au fost învinși la Stănilești, iar Cantermir s-a refugiat în Rusia.
Așadar, după înfrângerea ultimilor domni pământeni, la tronul celor două state au fost aduși
domni fanarioți care au condus țările românești până în secolul XIX, când revoluția lui Tudor
Vladimirescu a pus capăt acestui regim.