Consolidare şi afirmare politico-militară

Urmaşii lui Basarab I Întemeietorul au continuat politica de organizare a statului, de centralizare a

puterii şi de afirmare externă. Ei au asigurat independenţa Ţării Româneşti printr-o politică chibzuită,
care a ţinut seama de expansionismul Ungariei la sud şi est de Carpaţi şi, totodată, de înaintarea
otomană în Balcani.
Reglementarea relaţiilor cu Ungaria, după războiul din 1330, a devenit posibilă o dată cu venirea lui
Ludovic I la tronul Ungariei, în 1342. Tânărul rege îşi făurise obiective politice de anvergură şi numai
o politică abilă, care să implice toţi factorii din zonă şi care să nu-i ignore nici vanitatea, putea să-i
tempereze exaltarea. Reconcilierea româno-maghiară a avut loc în 1355, când domnul Ţării
Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), l-a recunoscut ca suzeran pe Ludovic I.
Suveranul puternicului regat cu veleităţi imperiale dorea, de fapt, să-şi instaureze o stăpânire efectivă
asupra Ţării Româneşti. La începutul anului 1365, Ţara Românească, condusă atunci de Vladislav I
(1364-1377), a fost ameninţată cu o agresiune directă din partea Ungariei, dar expediţia a fost
redirijată, în ultimul moment, contra Vidinului, punct strategic pentru expansiunea în Balcani. La scurt
timp, în 1368, s-a produs şi o campanie împotriva Ţării Româneşti, oştirea Transilvaniei condusă de
voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi fiind învinsă de armata munteană condusă de pârcălabul
Dâmboviţei, Dragomir.
Ostilitatea Ungariei faţă de Ţara Românească a continuat şi în anii următori, sub domnia lui Radu I
(1377-1385), când domnului român i-au fost retrase feudele „de peste munţi”, Amlaşul şi Făgăraşul,
posesiuni muntene în Transilvania care, urmărite în timp, pot sugera evoluţia raporturilor politice
dintre suzeran (regele Ungariei) şi vasal (domnul Ţării Româneşti). Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi-a
ameliorat relaţiile cu Ungaria unde rege devenise, după o perioadă de criză politică, Sigismund de
Luxemburg (1387-1437). Ţara Românească şi Ungaria au avut direcţii comune în politica externă, cea
mai importantă fiind lupta antiotomană. Prima incursiune otomană la nord de Dunăre a avut loc în
1369, fiind respinsă de oştenii lui Vladislav I. Peste doi ani, oştenii munteni au participat, alături de
sârbi, la bătălia de la Cirmen (1371, în Bulgaria), unde au fost învinşi de turci. Foarte probabil Mircea
cel Bătrân s-a alăturat oştilor sârbilor, bosniecilor şi maghiarilor în lupta de la Kossovopolje (1389, în
Serbia), unde otomanii au obţinut victoria. Drept represiune, sultanul Baiazid I (1389-1402),
succesorul lui Murad I (asasinat la Kossovo), a organizat o expediţie în Ţara Românească (1391), iar
în replică Mircea cel Bătrân a iniţiat o incursiune la sud de Dunăre, până la Karânovasî. Succesele
turceşti în Balcani, căderea Bulgariei răsăritene (1393) au determinat consolidarea apropierii dintre
Ţara Românească şi Ungaria. La 7 martie 1395, Mircea şi Sigismund au încheiat, la Braşov, un tratat
de alianţă prin care îşi făgăduiau „sprijin şi ajutor împotriva turcilor”, ca şi „împotriva oricăror altora
ce ţin cu ei”. Curând, în primăvara anului 1395, Baiazid I a organizat o mare expediţie în Ţara
Românească.
Bătălia decisivă s-a dat undeva pe râul Argeş, „la rovine”, adică „la şanţuri”, în 17 mai 1395 şi „au
biruit Mircea Vodă pe turci care făr de număr au pierit”. Se crede că în acele împrejurări a avut loc o
„defecţiune boierească”. Politica autoritară a lui Mircea cel Bătrân, starea de război cu turcii care
însemna nesiguranţă, distrugeri de bunuri, i-a făcut pe unii boieri să dorească îndepărtarea voievodului
şi să susţină un pretendent, Vlad, zis „Uzurpatorul”. Acesta pare să se fi recunoscut vasal lui Baiazid I
şi să fi plătit primul tribut. Regele Ungariei a simţit pericolul pierderii poziţiei în Ţara Românească şi
a intervenit. Voievodul Transilvaniei, Ştibor, la cererea suveranului Ungariei, a sprijinit pe Mircea
pentru alungarea „Uzurpatorului” şi a otomanilor. Sigismund de Luxemburg a iniţiat, apoi, o mare
cruciadă antiotomană, la care au participat, alături de unguri, cavaleri italieni, francezi, burgunzi,
englezi, germani, transilvăneni şi oşteni munteni sub comanda marelui voievod. Prin Timişoara,
Orşova şi Vidin, cruciaţii au ajuns la Nicopole. O greşeală tactică făcută de Sigismund de Luxemburg,
rege tânăr şi vanitos, a costat scump oştirea cruciată. Turcii, militari renumiţi, echipaţi uşor şi foarte
mobili, au masacrat cavaleria cruciată, echipată excesiv, greoaie, imobilă. După victoria de la
1
Nicopole (15 sept. 1396), Baiazid I a ocupat Vidinul, apoi Turnu făcând o bază de atac contra Ţării
Româneşti. Starea de război româno-otomană a continuat şi s-a amplificat. Domnul Ţării Româneşti
şi-a consolidat relaţiile cu Transilvania şi Moldova. Regele Ungariei, recunoscându-i virtuţile, i-a
confirmat lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra Severinului, Amlaşului şi Făgăraşului. De asemenea,
prin intermediul lui Alexandru cel Bun şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Polonia. Criza din Imperiul Otoman
de după moartea lui Baiazid I (1403) i-a prilejuit lui Mircea cel Bătrân o politică abilă, de alimentare a
disputelor pentru tronul vacant. Rezolvarea succesiunii la tronul sultanilor în favoarea lui Mehmed I
(1413- 1421), l-a făcut pe Mircea cel Bătrân să se angajeze pe calea tratativelor, în final acceptând
statutul de „ahd” care, în schimbul plăţii tributului (3000 de galbeni), asigura continuitatea statală,
respectarea teritoriului, a instituţiilor, limbii şi religiei. A fost, în acele împrejurări, o poziţie realistă,
gândită ca o soluţie cu caracter temporar. La est de Carpaţi, succesorii lui Bogdan I Întemeietorul s-au
arătat vrednici gospodari, asigurând Ţării Moldovei o organizare instituţională şi o dezvoltare politică
în acord cu imperativele timpului. Politica externă a domnilor moldoveni a fost determinată de o
conjunctură foarte complicată: ocuparea Galiţiei de către regii poloni (1366) şi apropierea lor de
hotarele Moldovei, alegerea lui Ludovic I, regele Ungariei, şi ca rege al Poloniei (1370), realizarea
uniunii polono-lituaniene (1385), diferendele dintre Polonia şi Ungaria pentru spaţiul est-carpatic şi
evenimentele de la Dunărea de Jos, unde otomanii erau în plină ascensiune.
În vremea lui Petru I (1375-1391), Ţara Moldovei şi-a definit, pentru mai bine de un secol,
orientarea prioritară în politica externă. Interese economice şi politice au decis o colaborare strânsă cu
Polonia şi Lituania, care se constituiseră într-o puternică uniune (1385). La 26 septembrie 1387, Petru I
a depus omagiu de vasalitate în faţa regelui Vladislav Iagello la Liov. Prin acest gest politic, domnul
Ţării Moldovei îşi asigura un protector, un garant faţă de alţi factori de agresiune, cum era Ungaria.
Să amintim că şi Mircea cel Bătrân a încheiat, prin mijlocirea lui Petru I, un tratat cu Polonia (Radom,
1389) urmărind acelaşi scop politic, prevenirea expansionismului Ungariei. La adăpostul Poloniei,
Moldova a putut desfăşura un comerţ activ pe marele drum comercial care lega Liovul de Cetatea
Albă. Ţara a agonisit venituri însemnate, care explică disponibilităţile băneşti. În 1388, Petru I
împrumuta suzeranului său, regelui Poloniei, 3000 ruble argint (= aprox. 52 kg aur), pentru care
primea în gaj ţinutul Haliciului (cunoscut şi sub numele de Pocuţia). De asemenea, Petru I şi-a îngăduit
să cheltuiască însemnate sume de bani pentru construirea de biserici şi cetăţi de piatră, la Suceava (care
a devenit reşedinţă domnească) şi la Neamţ. În acord cu împăratul bizantin Ioan V Paleologul a creat
Mitropolia Moldovei, cu sediul la Suceava. Roman I (1391-1394) a continuat aceeaşi direcţie în
politica externă. El a înnoit, la 5 ianuarie 1393, vasalitatea faţă de regele Poloniei, introducând, însă,
unii termeni limitativi în ceea ce privea sprijinul militar oferit suzeranului în Ţara Prusiei, Lituania şi
în ţinuturile „de dincolo de Cracovia”. În schimb, Ştefan I (1394-1399), determinat de împrejurări, şi-a
asumat obligaţii mult mai mari faţă de Polonia. La 6 ianuarie 1395, el recunoştea suzeranitatea lui
Vladislav Iagello, obligându-se la sprijin militar chiar şi „împotriva voievodului Basarabiei”. De
asemenea, a fost silit să renunţe la Pocuţia. Voievodul Moldovei spera, prin toate acestea concesii, să
obţină sprijin în eventualitatea unui atac din partea Ungariei. Ajutorul scontat pare să nu fi venit,
voievodul Moldovei trebuind să întâmpine numai cu forţele ţării campania maghiară din ianuarie-
februarie 1395, când i-a învins pe agresori la Hindău, unde „au curs multe valuri de sânge creştin”.
Pe fondul unei situaţii externe complexe (moartea reginei Hedwiga, înrăutăţirea relaţiilor dintre
Polonia şi Ordinul Teutonic), tronul Moldovei a fost ocupat, în 1400, de Alexandru cel Bun (1400-
1432). A fost o domnie lungă şi calmă, care a desăvârşit formele instituţionale şi a arătat mult realism
în politica externă. Noul voievod a avut bune raporturi cu Ţara Românească (unde domn era Mircea
cel Bătrân), relaţii prefigurate de sprijinul primit la instaurarea în domnie şi a urmat traseul impus de
Petru I în raporturile cu Polonia. În 1402, el a recunoscut suzeranitatea regelui Vladislav Iagello, căruia
îi promitea ajutor „contra oricărui duşman al său, neexceptând niciodată pe nimeni”. La 1 august 1404,
în Cameniţa, a depus personal jurământ de vasalitate, omagiul fiind reînnoit la 6 octombrie 1407, la
Liov. Ca altădată Petru I, Alexandru cel Bun a mijlocit o alianţă între Mircea cel Bătrân şi Vladislav
2
Iagello.
Voievodul Ţării Moldovei şi-a respectat obligaţiile asumate colaborând cu polonii şi lituanienii
împotriva Rusiei moscovite, a Ungariei şi a Cavalerilor Teutoni. La 15 iulie 1410, contingente
moldoveneşti au participat, alături de polono-lituanieni, la bătălia de la Grünwald, contra Teutonilor,
unde aliaţii au obţinut o victorie strălucită. În anii următori situaţia s-a complicat. Polonia a intrat în
tratative cu Ungaria, iar Alexandru cel Bun a trebuit să recunoască şi suzeranitatea lui Sigismund de
Luxemburg. Mai mult, cei doi regi, ai Poloniei şi Ungariei, au încheiat un tratat secret la Lublau
(1412), prin care îşi precizau pretenţiile asupra Moldovei. Dacă în cazul unui război antiotoman
Moldova nu şi-ar fi onorat obligaţiile de vasal, ea urma să fie împărţită între cele două regate. În
realitate regatul Iagellomilor nu dorea să se angajeze atunci într-un război cu turcii şi nici să sacrifice
Moldova.
Moartea lui Mircea cel Bătrân, în 1418, şi frământările interne din Ţara Românească, armistiţiul
încheiat de regele Ungariei cu turcii (în 1419), au oferit Imperiului Otoman prilejul să atace, în 1420,
nu doar Transilvania şi Ţara Românească, ci şi sudul Moldovei, ajungând până la Cetatea Albă, pe
care n-a putut-o cuceri. Deşi în acele împrejurări ajutorul polon pare să nu fi venit, Alexandru cel Bun
şi-a trimis oştenii să lupte alături de poloni la Marienburg (1422), contra Cavalerilor Teutoni.
Vladislav Iagello, regele Poloniei, s-a dovedit un bun protector al Ţării Moldovei. Când, în 1423, la
Kiezmark şi în 1429, la Luck, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a cerut aplicarea tratatului
de la Lublau (1412) pentru împărţirea Moldovei, suveranul polon a refuzat încă o dată. Astfel, la
capătul unei domnii de peste trei decenii, Alexandru cel Bun reuşise să asigure Moldovei un statut care
s-ar putea defini prin conceptul modern de independenţă.
Urmaşii lui Mircea cel Bătrân (până la 1456) şi ai lui Alexandru cel Bun (până la 1457) n-au arătat
aceeaşi vrednicie. Ţara Românească şi Ţara Moldovei au cunoscut o perioadă de criză politică,
explicabilă în parte prin neexistenţa unui cod de reguli pentru succesiunea la tron, dar şi prin
intervenţiile externe (Polonia, Ungaria, Imperiul Otoman) în statutul dinastic al Ţării Româneşti şi
Ţării Moldovei. Ţara Românească a cunoscut, în 38 de ani (1418-1456), 9 domni şi 18 domnii, iar
Moldova, în 25 de ani (1432-1457), 7 domni şi 16 domnii. Puterile vecine, aflate în competiţie pentru
controlul liniei Dunării şi al bazinului Mării Negre, au influenţat decisiv viaţa politică în Ţările
Române.