Mircea cel Bătrîn

Politica internă
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată,
sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe
fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de
monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor
comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi
surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și
sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în
principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu
adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele
pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau
curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se
pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel,
înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp
centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură
religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul
de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

Politica externă
Intensitatea raporturilor dintre turci și români a crescut sensibil în timpul domniei lui Mircea cel
Bătrân, în condițiile în care domnul român s-a confruntat încă de la începutul domniei cu
presiunea politică a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Pentru a contracara pretențiile
de suzeranitate ale regelui maghiar, moștenite de la predecesorii săi, Mircea a continuat politica
de independență promovată de înaintașii săi și a încheiat un tratat de alianță defensivă cu
regele Poloniei în 1389. În condițiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello și regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenții asupra coroanei celuilalt, ca
moștenitori ai regelui Ludovic cel Mare, între cele două state era o situație conflictuală, care s-a
perpetuat pentru câteva decenii. Tratatul dintre regele polon și domnitorul român era încheiat de
pe poziții egale, ca între doi suverani. Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu
împotriva dușmanului comun – regele Ungariei – și sprijinul împotriva altor inamici ai uneia
dintre părți era lăsat la latitudinea celuilalt.Mircea s-a întâlnit cu otomanii în obiectivele sale de
a-și extinde autoritatea între Dunăre și Marea Neagră. Pe de altă parte, așezarea turcilor
la Dunăre a deschis drumul expedițiilor de jaf ale achingiilor turci, care încep deja în 1390.
Presiunea otomană l-a determinat pe țarul bulgar de la Târnovo să se supună regelui maghiar,
fără să poată schimba însă cursul istoriei. A dat însă un exemplu care va fi urmat în curând
de Mircea cel Bătrân. În toamna anului 1394 Baiazid I a invadat Țara Românească. Bătălia
decisivă s-a dat la Rovine și s-a soldat cu succesul militar al lui Mircea cel Bătrân. În ciuda
acestei victorii, Mircea a fost alungat de pe tron de către Vlad, numit de istorici Vlad
Uzurpatorul. Este primul caz în care domnul țării este schimbat datorită intervenției turcilor, un
precedent care va deveni un obicei permanent în deceniile următoare. Mircea a fost nevoit să își
schimbe radical opțiunile politice și în primăvara anului 1395, în martie, a depus omagiul față de
regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Omagiul a fost dublat de un tratat defensiv
împotriva turcilor. Sigismund de Luxemburg tocmai fusese înfrânt în iarnă în Moldova, unde
încercase să îl supună pe Ștefan I al Moldovei. În ciuda acestui eșec, regele maghiar a construit o
startegie antiotomană, în condițiile în care se pregătea o mare cruciadă. Inițial a trimis un corp
expediționar pentru a-l reânscăuna pe Mircea, dar din cauza subestimării adversarului, campania
s-a soldat cu un eșec. În iulie-august 1395 regele a venit personal în Țara Românească în fruntea
unei oști maghiare și l-a repus pe tron pe Mircea. Peste câteva luni Vlad a fost reînscăunat de
către turci. Vlad a refuzat propunerile suzerano-vasalice ale lui Sigismund, care era dispus să îl
sacrifice pe Mircea, și a depus omagiul prin delegați față de regele Poloniei. Actul încheiat între
Vald și regele polon diferă fundamental de cel încheiat cu câțiva ani în urmă de Mircea cu
același rege. Dacă în 1389 Mircea și Vladislav Jagello erau doi parteneri egali, Vlad era vasal al
regelui polon. Trebuie să remarcăm că Vlad s-a închinat lui Valdislav ca potențial rege al
Ungariei, în contextul în care regele polon revendica pentru el și soția sa, fiica lui Ludovic,
tronul Ungariei, după ce soția lui Sigismund, maria, cealalată fiică a lui Ludovic, a murit. Vlad i-
a recunoscut pe Valdislav și Hedviga drept regi ai Ungariei, moștenitori legali ai coroanei lui
Ludovic în Ungaria.Prima mare bătălie între forțele creștine și otomani, care deschide seria
cruciadelor târzii antiotomane, a fost cruciada de la Nicopole din 25 septembrie 1396. Eșecul
creștinilor a întărit poziția lui Vlad în Țara Românească. Mircea nu a putut să asigure întoarcerea
regelui Sigismund de Luxemburg prin Țara Românească. Din cauza nesiguranței drumului,
regele s-a întors în Ungaria pe un drum ocolit, cu corabia pe Dunăre, apoi pe mare până
la Constantinopol, a ocolit peninsula Balcanică și după câteva luni a ajuns pe coasta mării
Adriatice. Pe parcurs, pe Dunăre, l-a trimis acasă pe voievodul Transilvaniei cu un grup de
nobili, din regiunea Brăilei către Brașov, deci pe un drum mai scurt și folosit de negustorii
brașoveni. Este evident că poziția lui Mircea a fost nefavorabilă în această perioadă și probabil
că a stat în posesiunile ardelene, fie în Făgăraș, fie în cetatea Bologa de lângă Cluj. După
întoarcerea în Transilvania, voievodul Știbor a mobilizat o nouă oaste cu care a intrat în Țara
Românească în iarna 1396-1397, l-a capturat pe Vlad Uzurpatorul și l-a înscăunat pe Mircea cel
Bătrân.Este evident că în acest context politic și militar Mircea cel Bătrân a acceptat
suzeranitatea regelui maghiar. De altfel, după insuccesul de la Nicopole regele Sigismund de
Luxemburg și-a schimbat radical viziunea supra relațiilor cu otomanii. Pe plan intern a luat
măsuri de organizare a armatei, cu ocazia dietei de la Timișoara. Pe plan extern a constrtuit un
sistem de state tampon între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman, format din Țara
Românească, Serbia și Bosnia. În noua politică defensivă a regelui maghiar cele două state aveau
rolul de a stopa sau cel puțin de a încetini atacul turcilor asupra Ungariei, pentru a permite
mobilizarea oastei maghiare. Acest sistem defensiv bazat pe state tampon a stat la baza
raporturilor dintre Ungaria și Poartă în întreg secolul al XV-lea. Fidelitatea rincipilor din statele
tampon era garantată, teoretic cel puțin, de depunerea omagiului față de rege, care își asuma rolul
de protector și care le oferea feude importante în teritoriul Ungariei. Așa cum domnii români
fideli regelui stăpâneau Țara Făgărașului și Țara Amlașului, iar mai apoi și alte regiuni, despoții
sârbi aveau feude importante în diverse părți ale Ungariei. Aceste posesiuni erau stăpânite pro
honore, adică temporar și condiționat de credința față de rege.Regele Sigismund de
Luxemburg s-a implicat în probelemele politice europene și după 1400 s-a abătut de la scopul
cruciadei antiotomane. Interesul pentru alte coroane, ca cele ale Boemiei, ale Imperiului
Romano-German, sau pentru problemele Bisericii și lupta conrtra ereziilor, au captat atenția
regelui maghiar și doar momentele de criză în relațiile cu turcii l-au readus pe rege la granița
sudică a regatului. În 1401-1403 regele s-a confruntat cu o gravă criză internă, datorită rebeliunii
unei partide nobiliare care i-a contestat autoritatea. În aceste condiții, ale rebeliunii nobiliare din
Ungaria și a scăderii autorității regelui Sigismund de Luxemburg, Mircea cel Bătrân a încheiat în
secret un nou tratat defensiv cu regele polon împotriva regelui maghiar în 1403.
Duplicitatea diplomatică a lui Mircea a fost posibilă în condițiile în care pericolul otoman a fost
îndeppărtat pentru moment prin capturarea lui Baiazid la Ankara în 1402 de trupele mongole ale
lui Timur Lenk. Deceniul următor a însemnat epoca de glorie a lui Mircea și afirmarea lui pe
plan internațional, deoarece s-a implicat în luptele pretendenților pentru tronul otoman. Mircea
și-a extins autoritatea asupra Dobrogei (se pare că a avut chiar ajutorul trupelor maghiare trimise
de regele Sigismund). Deși în 1406 Mircea a confirmat omagiul cu ocazia întâlnirii cu regele
maghiar la Tismana, curând Mircea a declinat această relație de vasalitate, încurajat desigur de
evoluțiile internaționale favorabile. Înrăutățirea relațiilor dintre regele maghiar și domnul român
este dovedită de faptul că după 1407 banatul de Severin era dat spre administrare unui demnitar
maghiar, deci a fost luat de la Mircea. Voievodul român l-a sprijinit la tronul otoman pe Musa
Celebi. În timpul în care trupe românești erau în sudul Dunării pentru a-l ajuta pe acesta să ocupe
tronul, Mircea s-a confruntat cu presiunea militară și politică a lui Sigismund. În aceste condiții a
încheiat în 1410 un nou tratat cu regele Poloniei. Acordul era formulat împotriva inamicului
comun, regele maghiar, și marchează independența aboslută a lui Mircea cel Bătrân în anii
respectivi.Încheierea păcii și a unui tratat la Lublin în 1412 între regela maghiar și cel polon a
marcat sfârșitul epocii de independență a lui Mircea, care a fost trădat de aliatul polon. Acordul
maghiaro-polon prevedea, printre altele, delimitarea sferelor de influență. Țara Românească a
rămas în sfera de influență a lui Sigismund. Recunoașterea suzeranității de către Mircea este
dovedită de primirea cetății Bran la scurt timp după înțelegerile polono-maghiare și de
confirmarea privilegiilor comerciale ale brașovenilor. În cazul Moldovei, acordul dintre cei doi
regi a fost mult mai drastic. Practic s-a instaurat un condominium asupra Moldovei. Domnul
Moldovei era obligat să articipe la campaniile antiotomane, iar în caz de refuz țara urma să fie
împărțită în două între Ungaria și Polonia. Relațiile lui Mircea cu Sigismund au evoluat în
funcție de pericolul otoman. Dacă în anii 1415-1416, în paralel cu desfășurarea unor tratative de
armistițiu cu noul sultan, Mehmed I, regele și domnul român au sprijinit un contracandidat, pe
Mustafa. Trupe româno-maghiare au încercat să îl impună ca sultan. Eșecul acestei noi tentative
de a-și impune pe tronul otoman propriul favorit l-a costa pe Mircea un atac al
sultanului Mehmed I în primăvara anului 1417, când trupele turcești au reocupat Dobrogea și au
intrat în Țara Românească. Potrivit cronicilor turcești, în urma acestei intervenții Mircea a fost
nevoit să accepte plata unui tribut anual și a promis să își trimită fiul ca ostatic la Poartă și să îl
sprijine pe sultan în campaniile militare. La scurt timp o oaste din Transilvania a încercat să îl
readucă pe domnul român în sfera de influență a regelui maghiar. Moartea domnitorului în
ianuarie 1418 a lăsat țara sub presiunea celor două puteri cu pretenții suzerane – Regatul
Ungariei și Imperiul Otoman.

Alexandru cel Bun

Politica internă

Pe plan intern a consolidat şi sistematizat structurile bisericeşti şi administrative ale ţării.

A reuşit să pună capăt conflictului cu Patriarhia din Constantinopol, izbucnit ca urmare a
refuzului scaunului ecumenic de a-l recunoaşte pe Iosif, o rudă a lui Petru Muşat, ca
episcop. Patriarhia din Constantinopol a recunoscut în anul 1401 Mitropolia Moldovei,
aflată la Suceava. O consacrare a statului legal al mitropoliei moldovene a fost aducerea
de către Alexandru a moaştelor Sf. Ioan - un negustor din Trapezunt, martirizat de tătari
la Cetatea Albă (Crimeea) - la Suceava. Organizarea vieţii bisericeşti a fost continuată
prin înfiinţarea a două noi eparhii, Episcopia Romanului şi Episcopia
Rădăuţilor.Conform tradiţiei istorice, păstrată în cronica lui Grigore Ureche, Alexandru
este fondatorul mai multor dregătorii, printre care cea
de logofăt, vornic, spătar, vistiernic, etc. De altfel, el a stabilit şi atribuţiile dregătorilor în
condiţiile progresului social şi economic al ţării.Alexandru şi-a pus amprenta şi pe
dezvoltarea economică a ţării. El a reglementat legăturile comerciale cu Polonia,
acordând mari privilegii vamale negustorilor din Lvov, în 1408 şi cu Transilvania, deşi
nu se cunoaşte decât indirect privilegiul domnului Moldovei în favoarea negustorilor din
Braşov.

Politica externă
Abil politician, Alexandru a reuşit să menţină un echilibru între Polonia şi Ungaria. Pe 12
martie 1402 încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, care va fi
reînnoit în 1404, 1407 şi 1411. Prin acest tratat, Alexandru a căutat să se apere de
pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, care vroia să reinstaureze
suzeranitatea maghiară asupra Moldovei şi mai ales să controleze Chilia, punctul
terminus al drumului central-european spre gurile Dunării.Pe 15 martie 1412, Vladislav
Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează tratatul de la Lublau. Acesta prevedea ca
în cazul neparticipării lui Alexandru la campania antiotomană luată în considerare,
Moldova să fie împărţită între cei doi conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi
Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau nu a fost pus
niciodată în aplicare, pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin
recunoaşterea suzeranităţii polone şi datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au
dovedit întotdeauna mai puternice decât interesele comune. În calitate de vasal,
Alexandru a trimis corpuri de oaste la Grünwald în 1410, respectiv Marienburg în 1422,
care au luptat alături de armata poloneză, împotriva cavalerilor teutoni.În 1420 are loc
primul atac turcesc asupra Moldovei. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă, sunt
apărate cu forţe proprii de Alexandru.În ianuarie 1429, Alexandru este informat de
marele cneaz al Lituaniei, despre prevederile tratatului de la Lublau. În consecinţă,
Alexandru îi acordă sprijinul său, fratelui lui Vladislav Jagello, Swidrigaillo, care dorea
să fondeze un mare stat lituanian. În acelaşi timp el s-a apropiat de Sigismund de
Luxemburg, fiind dispus să renunţe temporar la Chilia.Adept al politicii blocului
românesc, Alexandru intervine în Ţara Românească, unde îl ajută pe Radu al II-lea
Prasnaglava în 1422, să ocupe tronul Ţării Româneşti în defavoarea lui Dan al II-lea, care
era sprijinit de regele Ungariei; iar în iunie 1431, îl instalează ca domn pe
boierul Alexandru Aldea.La sfârşitul domniei, Alexandru se întoarce împotriva Poloniei,
organizând o campanie, care a dus oastea Moldovei până la Cameniţa, pe teritoriul actual
al Ucrainei.
Ștefan cel Mare
Politica internă

 a atins domenii variate, tânărul domn încearcă de la început să centralizeze statul,

limitând posibilitatea de acumulare a pământului de către marea boierime şi reducând
autonomiile locale ale acesteia. El se va emancipa de sub controlul acestor boieri, în
mâna cărora domnii dinaintea sa ajunseseră simple marionete.
 atunci când marii boieri trădează sau se opun politicii domnului, acesta îi execută,
făcându-l pe Grigore Ureche, el însuşi boier, să scrie „că era degrabă vărsătoriu de
sânge”. Ştefan nu a fost însă duşmanul întregii boierimi, colaborând cu cei loiali şi
ridicându-i în funcţii, aşa precum portarii Sucevei, Şendrea şi Luca Arbore. El se va
sprijini mai ales pe mica boierime, pe orăşeni şi pe ţăranii liberi, cărora le întăreşte
drepturile de proprietate sau le acordă unele privilegii. Va întări Sfatul domnesc, în
care rolul principal îl jucau boierii cu dregătorii şi în care îi introduce şi pe pârcălabi,
care erau conducători ai cetăţilor şi oraşelor.
 pune accent pe activitatea comercială, care aduce fonduri visteriei domneşti,
acordând în acest sens privilegii negustorilor braşoveni (1458), lioveni (1460) şi
celor din Ungaria (1475). Acest lucru nu înseamnă că nu-i protejează pe negustorii
locali, cu ajutorul cărora târgurile Moldovei devin prospere şi înfloritoare. Pentru
a-şi întări şi mai mult situaţia se va preocupa şi de refacerea domeniului domnesc,
ruinat sub domniile anterioare. Având sprijinul unor pături largi ale populaţiei,
Ştefan se va impune în faţa marii boierimi. Pe linie bisericească are, de asemenea,
o intensă activitate, construind o mulţime de biserici, acordând danii şi întărind sau
ctitorind noi mănăstiri, precum Putna.

Politica externă:
 este foarte bogată în fapte şi va avea mai multe etape în funcţie de situaţia
internaţională, dar şi de forţele pe care Ştefan se bizuia. Mai întâi, el va întări armata
şi va consolida sistemul de cetăţi, ca nimeni altul. Oastea cea mică rămâne la un
efectiv de 10-15000 de oameni, dar este mai bine dotată cu arme de foc, iar garda
domnului şi cetele care depind direct de el sunt mai numeroase decât înainte. Clarifică
mai bine obligaţiile cetelor de răzeşi, care vor juca un rol important în luptele purtate
de domn.
 în cazuri excepţionale apelează la oastea cea mare, la care participă mari mare
ţărăneşti şi care ajunge să numere 40-50000 de oameni. Tot acum apare artileria ca
armă distinctă, fiind folosită de exemplu la asedierea Chiliei. Cetăţile sunt întărite
pentru a rezista armelor de foc ele fiind împânzite la graniţele ţării (Hotinul, Soroca,
Orheiul, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna), dar şi în interior (Neamţ şi
Suceava).
 Vlad Țepeș
Politica internă
s-a bazat pe acţiuni care să-i asigure stabilitatea tronului, pentru aceasta lovea în marea
boierime, care, de cele mai multe ori, îi trăda pe domnii autoritari. De aceea, el pune în Sfatul
domnesc numai oameni de încredere, unii fiind moldoveni sau ardeleni, fără nicio legătură
cu marile familii de boieri din ţară. De asemenea, ia măsuri radicale împotriva hoţilor,
leneşilor, trădătorilor, pentru toţi folosind ţeapa. În scurt timp flagelul hoţiei va dispărea,
încât s-a ajuns ca obiectele pierdute să fie găsite în acelaşi loc de păgubaş, chiar după mai
multe zile. După aceea, Vlad ia măsuri favorabile negustorilor locali, introducând un sistem
vamal protecţionist împotriva negustorilor saşi din Braşov şi Sibiu (aceştia nu mai aveau
voie să cumpere mărfuri direct de la producători, ci de la negustorii autohtoni). Din acel
moment (1459) în Braşov şi Sibiu saşii vor pregăti mulţi pretendenţi la tronul lui Vlad, iar
domnul muntean va arde în mai multe rânduri cele două oraşe.

Politica externă
 va fi dominată ca şi la predecesorii săi de luptele cu turcii. Deşi vine în ţară ca om al turcilor,
el îşi schimbă repede optica şi se va ridica împotriva lor. Mai întâi şi-a întărit armata cu o
gardă personală formată din mercenari (2000-3000 de oameni) şi ridică în rândul micilor
boieri chiar oameni simpli, care se remarcaseră pentru fapte de arme. „Oastea cea
mică” (gardă, curteni, steagurile boierilor) se pare că nu depăşea 10-12000 de oameni, iar
„oastea cea mare” ajungea cu contingentele ţăranilor liberi la 30000.

 în 1459, Vlad refuză să mai plătească tributul care era de 10000 de galbeni şi reprezenta o

povară pentru ţară. Răzvrătirea sa coincide cu intenţia Papei de a organiza o cruciadă
antiotomană condusă de regele Ungariei, Matei Corvin. Pentru aceasta regele maghiar
primeşte de la Roma o sumă destul de mare de bani pentru a porni la luptă. În acest context
politic, domnul muntean încheie o alianţă cu regele Ungariei, la 1460. Nemulţumit, sultanul
îl trimite pe Hamza bei la Giurgiu, unde este chemat şi Vlad pentru a fi prins. Fire extrem de
suspicioasă, domnul muntean nu are încredere în turci şi vine însoţit de soldaţi, îi prinde şi îi
execută pe trimişii sultanului. Peste puţin timp, în iarna anilor 1461-1462, face o campanie
de-a lungul Dunării, eliberând Giurgiu şi atacând cetăţile turceşti de la sud de fluviu, iar
teritoriul dintre Zimnicea şi gurile Dunării este complet pustiit. Vlad ucide totul în cale, bagă
groaza în turci şi face piramide din capetele lor. în faţa acestei situaţii periculoase, create de
domnul muntean la Dunăre, Mahomed al II-lea Cuceritorul trebuia să reacţioneze. În
primăvara anului 1462, în fruntea unei armate impresionante şi însoţit şi de flotă (pentru a
lua Chilia), sultanul se îndreaptă spre Ţara Românească. Vlad îşi adună toate forţele, care nu
depăşeau 30000 de oameni, şi încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, dar nu reuşeşte.
Sultanul aduce cu el şi un alt domn, pe fratele lui Vlad, Radu cel Frumos. Domnul muntean
solicită de la Matei Corvin ajutorul promis, fără să-l primească însă. În aceste condiţii el
începe să-i hărţuiască pe turci, evitând o luptă deschisă şi aplică şi el tactica pârjolirii în calea
duşmanului, care se îndrepta spre Târgovişte.
 în noaptea de 16-17 iunie 1462, Vlad organizează împreună cu 7000 de călăreţi acel atac de
noapte asupra taberei turceşti, provocând panică şi făcându-i pe turci să se ucidă între ei.
Trădat de marea boierime care se alătură lui Radu cel Frumos, Vlad trece munţii, sperând
în ajutorul regelui maghiar. Acesta însă influenţat de negustorii saşi, nedorind o confruntare
cu turcii, dar mai ales pentru a justifica lipsa ajutorului pe care trebuia să i-l dea lui Vlad, îl
arestează acuzându-l că a trecut de partea turcilor şi-l închide la Buda. De aici, el va fi
eliberat abia în 1476 la insistenţele lui Ştefan cel Mare şi este pus din nou domn în Ţara
Românească. Aceasta a treia domnie este extrem de scurtă, doar după două luni este ucis de
un grup de boieri, conduşi de Laiotă Basarab care era omul turcilor. Rămasă din 1462 pe
mâna lui Radu cel Frumos, ţara va fi închinată din nou turcilor, iar domnii următori vor fi
slabi, fiind controlaţi de turci şi de marea boierime.