Relațiile lui Mircea cel Bătrân cu Ungaria și Polonia

. Acesta s-a dovedit Mare, Puternic prin talentul militar, ca și prin tactul
diplomatic, prin spiritul de organizare și energia manifestată pentru a impune Țara
Românească ca importantă putere în geografia politcă a vremii. Contemporan al unor
însemnate momente ale istoriei europene și universale și al unor monarhi de seamă, cum
a fost Baiazid I , Sigismund de Luxemburg, Vladislav Jagello, domnul român și-a scris
numele alături de numele lor – în timp de pace prin alianțe de la egal la egal, în timp de
razboi prin forța pe care el a ridicat-o , influențând nu de puține ori mersul evenimentelor,
cu consecințe însemnate pentru soarta popoarelor din sud-estul și centrul Europei. În
vremea domniei lui Mircea cel Bătrân, statul feudal Țara Românească a atins cea mai
mare întindere din istoria sa, care se realizează „pe teritorii locuite de români”, fiind „o
adunare de pământ românesc în toate direcțiile”.

Consolidarea domniei lui Sigismund sporea pericolul unui atac din partea Ungariei
împotriva Țării Românești. În aceste împrejurări, domnul Țării Românești trebuia să-și
găsească un aliat cu ajutorul căruia să contrabalanseze pericolul otoman, agravat de o
iminentă intervenție ostilă a Ungariei. Dată fiind rivalitatea polono-magheară, alianța cu
regele Poloniei care, în plus, avea aceleași pretenții la tronul Ungariei ca și Sigismund de
Luxemburg, apărea ca singura posibilă și eficace. Bunele relații, stabilite încă din
perioadele anterioare, între domnii Țării Românești și Moldovei au înlesnit apropierea lui
Mircea de Vladislav Jagello, consfințită prin tratatul de alianță ofensivă și defensivă
împotriva Ungariei în anul 1390, întărită în anul 1391, alianță în care era cuprinsă și
Moldova.

În 1392 s-a desfăşurat o vastă acţiune europeano-anatoliană, iniţiată şi corelată în

baza legăturilor pe care domnul Ţării Româneşti le avea cu emirul de Sinop. Ea a
reprezentat prima reacţie „competitivă” faţă de politica de forţă dezvoltată de Bayezid I.
Intervenţia militară combinată româno-ungară în Balcani a relevat defecţiunea sistemului

1
politic otoman din sudul Dunării, reclamînd, în consecinţă, atenţia principală a sultanului
în această parte. Bayezid I a fost nevoit să renunţe, temporar, până după bătălia de la
Nicopole (25 septembrie 1396), la continuarea politicii sale de centralizare a Anatoliei şi
să amîne, pînă în 1395, asediul Constantinopolului. Altfel spus, ofensiva româno-ungară
la sud de Dunăre, din vara lui 1392, a îngreunat şi a întârziat desfăşurarea politicii
imperiale a lui Bayezid I.

La rândul lor, atât domnul Ţării Româneşti, cât şi regele Ungariei au intensificat
preparativele pentru o nouă confruntare, de această dată de proporţii, cu sultanul otoman.
Cum domnul român nu pierduse, însă, niciodată din vedere primejdia majoră ce o
reprezenta pentru ţara sa o apropiere prea mare de Ungaria, politica sa şi în aceste
împrejurări a fost marcată de aprecierea cu maximă atenţie a raportului de forţe dintre
cele două puteri agresive de la hotarele sale. Până la concretizarea largii coaliţii europene
promovată de Sigismund, domnul român a socotit necesar să evite invazia otomană şi să
ia distanţa de siguranţă faţă de Ungaria, ajungînd la o înţelegere cu sultanul, probabil în
1392 sau 1393. Tratatul de la Braşov, din 7 martie 1395, încheiat între Mircea şi
Sigismund a reprezentat un element de bază al programului de cruciadă iniţiat pe scară
largă de către regele Ungariei.

Mircea cel Bătrîn a promovat un adevărat program de surpare a puterii otomane.

Loviturile sale au vizat elementele de bază ale edificiului politic otoman. Procedînd în
acest mod, domnul român a dat dovada unei remarcabile pătrunderi în esenţa
fenomenului otoman, el fiind de fapt singurul principe european care a realizat la timp
adevăratele dimensiuni ale crizei otomane, contribuind consecvent şi substanţial la
agravarea acesteia.

2
3