Spațiul românesc în Evul Mediu

și începutul modernității

Intervalul de timp dintre Evul Mediu și începutul modernității reprezintă o perioadă

crucială în istoria spațiului românesc. În Evul Mediu și începutul modernității, spațiul românesc
a fost marcat de lupta pentru independență și identitate. Voievozi precum Mircea cel Bătrân,
Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au consolidat statele românești prin tactici militare adaptative
și diplomație. Bătăliile, ca și cele de la Rovine și Vaslui, și tratate ca cel de la Alba Iulia, au
subliniat abilitatea liderilor de a rezista influențelor otomane și maghiare. Aceste confruntări și
alianțe au pavat calea unității naționale.
Mircea cel Bătrân, domnitor al Țării Românești în 1386-1418, este cunoscut pentru
abilitățile sale diplomatice și militare. Un moment considerabil în domnia sa a fost Bătălia de la
Rovine, 1395, în care a înfruntat forțele otomane conduse de sultanul Bayezid I. Mircea a reușit
să iasă cuceritor în această luptă datorită explorării în prealabil a avantajelor terenului local și
mobilitatea trupelor sale pentru a compensa diferențelor de forță între armata sa și cea
inamică. Această abordare, adaptată la zona geografică și la condițiile de luptă, a fost esențială
în obținerea victoriei împotriva unui inamic superior numeric. În plan diplomatic, Mircea s-a
remarcat prin Tratatul de la Brașov din 1395, încheiat cu regele Sigismund de Luxemburg. Prin
această alianță, Mircea cel Bătrân nu numai că a asigurat un aliat puternic în lupta sa împotriva
otomanilor, dar a și consolidat statutul internațional al Țării Românești, demonstrând abilități
diplomatice și o viziune clară asupra repartiției puterii în Europa de Sud-Est.
Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei în 1457-1504, este un alt conducător care a
condus cu succes forța militară și diplomația. Bătălia de la Vaslui, 1475, în care armatele sale au
învins o forță otomană cu mult mai mare decât cea română, este reprezentativă pentru tactica
sa. Voievodul a utilizat terenul accidentat în avantajul său, organizând un atac surpriză care a
indus în eroare inamicul. Succesul său în această bătălie se datorează în mare parte abilității de
a creea oportunități din nimic, și a disciplinei militare stricte.Din punct de vedere diplomatic,
Ștefan cel Mare a fost semnatarul Tratatului de la Liov din 1497, încheiat cu Polonia. Acest
tratat a consolidat alianțele regionale și a recunoscut suveranitatea Moldovei, în același timp
stabilizând frontierele și încurajând comerțul.
În secolul XVI, Mihai Viteazul, domnitor al Țării Românești în 1593-1601, se remarcă prin
curajul dovedid în domeniul militar și prin diplomația sa. Un moment definitoriu în domnia sa a
fost Bătălia de la Călugăreni în 1595, unde a reușit să oprească înaintarea armatei otomane.
Tactica sa a constat în prealabila surprindere a inamicului în urma folosirii unei metode de
utilizare eficientă a terenului și a fortificațiilor, construcțiilor cu scop defensiv. Mihai Viteazul a
demonstrat o înțelegere profundă a războiului modern, integrând în strategia sa trupe de
soldați de sol și cavalerie, precum și unități de artilerie. Pe plan diplomatic, Mihai Viteazul a fost
implicat în Tratatul de la Alba Iulia, 1595, care a marcat o alianță între Țara Românească,
Transilvania și Ungaria împotriva Imperiului Otoman. Acest tratat a reprezentat un pas
important în ulterioara unire a teritoriilor românești și în stabilirea unei frontiere comune
împotriva Imperiului Otoman.

Prin analizarea tacticilor de luptă adoptată de voievozii români, se observă o

adaptabilitatea la caracteristicile fiecărei epoci și perioade. Domnitori enumerațo în cadrul
acestui eseu au demonstrat o înțelegere remarcabilă a importanței terenului, a surprinderii
rivalului și utilizării diferitelor tipuri de trupe. Abilitatea de a schimba și adapta modul de luptă
și capacitatea de a negocia cu alte țări, a ajutat la păstrarea libertății și a caracterului unic.
Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul nu doar că au apărat teritoriile pe
care le-au condus, dar au și extins influența acestora, demonstrând că micile principate
românești puteau juca un rol semnificativ pe scena politică europeană. Victoriile lor nu se
datorează doar superiorității militare, ci și capacității de a înțelege și exploata atât slăbiciunile
inamicilor, cât și complexitățile alianțelor politice.
Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, și Mihai Viteazul au fost conducători remarcabili ai
principatelor românești, care nu doar că au apărat cu succes teritoriile conduse, dar le-au și
extins, arătând astfel că aceste mici state puteau avea un impact semnificativ. Succesele lor nu
se bazează exclusiv pe forța militară, ci și pe abilitatea lor de a înțelege și utiliza punctele slabe
ale adversarilor lor și de a se orienta prin alianțe.
În concluzie, domnitorii români din Evul Mediu și începutul modernității au avut un rol
semnificativ în menținerea și întărirea prezenței românești într-o perioadă de conflict. Prin
strategiile lor militare și abilitățiile diplomatice, nu doar că au garantat existența statelor
românești în fața unor forțe majore (precum Imperiul Otoma), dar au și contribuit la formarea
unei identități naționale puternice, care a persistă până în prezent.