TEMA III

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

Constituirea statelor medievale a asigurat cadrul favorabil dezvoltării şi afirmării românilor. În Evul
Mediu şi la începuturile modernităţii Țările Române și Transilvania au avut de înfruntat amenințări externe. Ungaria,
Polonia, Imperiul Otoman, iar mai târziu Austria și Rusia și-au propus să obțină controlul/dominația asupra spațiului
românesc. Prin urmare, a fost nevoie de o reacție din partea conducătorilor politici de la nordul Dunării.
Obiectivul Ţărilor Române, o constantă a politicii externe, a fost menţinerea fiinţei statale proprii, ca şi a
identităţii religioase, scop în care acțiunile militare s-au conjugat cu tratativele diplomatice.

Otomanii au pătruns în Europa în 1346. După expansiunea rapidă în Peninsula Balcanică, ei au atins, în ultimul
deceniu al secolului al XIV-lea, linia Dunării şi au intrat în contact direct cu Ţările Române. Astfel, s-a deschis
îndelungata epocă a confruntării cu Poarta. Dunărea a constituit pentru Imperiul Otoman principalul front european,
unde Ţările Române, uneori în alianţă cu Polonia şi Ungaria, i-au opus rezistenţă.
Ţările Române, deși obiect al expansiunii otomane, nu s-au situat pe calea regală (Adrianopol, Belgrad şi Viena,
centrul Europei) și de aceea nu au fost cucerite. În aceste condiţii, deşi în anumite momente Poarta a încercat să
transforme Ţările Române în paşalâcuri, pentru otomani s-a dovedit mai profitabil din punct de vedere economic, dar
şi politic şi militar, să permită conservarea autonomiei spaţiului românesc. Această opţiune a devenit cea mai potrivită
pentru otomani şi în condiţiile rezistenţei îndelungate pe care au întâmpinat-o la nord de Dunăre. În secolele XIV XVI,
asupra Țărilor Române s-au succedat un număr de șapte campanii militare conduse de sultani: trei asupra Moldovei,
trei asupra Țării Românești și una împotriva Transilvaniei.
Pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Ţările Române cu otomanii ar putea fi caracterizat drept
„conflict asimetric”, întrucât inferioritatea armată îi obligă pe români să ducă un război de uzură, îndelungat. De aceea
strategia folosită este, de regulă, una defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjugată uneori şi cu ofensiva.
Disproporţia de forțe i-a determinat, de regulă, pe români să evite bătăliile decisive, preferând luptele de hărţuire, care îi
împiedicau pe adversari să îşi valorifice superioritatea în oameni. Se adăuga nimicirea detaşamentelor plecate după
hrană, ceea ce contribuia la slăbirea duşmanului şi mai ales la demoralizarea acestuia. Situaţia năvălitorilor putea fi şi
mai mult înrăutăţită prin atacuri de noapte, de tipul celui realizat de Vlad Ţepeş împotriva taberei sultanului Mehmed
al II-lea.
Succesul unei astfel de tactici nu depinde doar de forţa militară pusă în joc, ci şi de angajarea tuturor factorilor
interni precum şi de sprijinul extern. În ceea ce priveşte sprijinul extern, acesta trebuie plasat în contextul cruciadei
târzii, organizată de puterile creştine împotriva înaintării musulmane în Europa. Ţările Române s-au integrat ca un
factor important în cruciada târzie şi, prin acţiunile lor militare și diplomatice, au intrat în atenţia opiniei publice
europene, implicându-se în relațiile internaționale. Forţa lor militară a fost luată în calcul în mai toate proiectele de
cruciadă - Nicopole sau Varna. Trebuie înțeles că interesele puterilor creștine (Ungaria, Polonia, apoi Imperiul
Habsburgic, Rusia) asupra Țărilor Române nu au fost diferite de cele ale otomanilor. bertoni
Conform dreptului islamic practicat de otomani, țările tributare făceau parte din „Casa Păcii” (în care au fost incluse
Țările Române). În fața expansiunii otomane, Țările Române au acceptat statutul de vasalitate față de Poartă,
reflectat în așa-numitele capitulații. Conform acestora românii își păstrau autonomia, dreptul de a-și alege un
principe creștin (domnitor) alegere confirmată de Sultan care îl învestea cu însemnele puterii; păstrarea tuturor
„drepturilor și privilegiilor” țării, a „legilor și credinței”, conform „vechilor obiceiuri”; plata unui tribut și a unor
daruri oficiale către sultan și demnitarii acestuia; principele trebuia să fie prietenul prietenilor și dușmanul dușmanilor
padișahului; Poarta se angaja să „apere” și să „protejeze” principatele în fața oricărui agresor.
Rezultatul conflictului multisecular dintre Ţările Române şi Poarta Otomană a fost, cu toate concesiile făcute
acesteia, păstrarea fiinţei statale, în condiţiile în care state mai puternice (ale bulgarilor, sârbilor, bizantinilor,
ungurilor), dar care s-au găsit pe direcţiile principale de expansiune ale turcilor, au dispărut de pe harta politică
a Europei.

MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)

Mircea a încercat să contracareze relaţiile încordate cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, al cărui obiectiv era
Banatul de Severin. În aceste condiţii, Mircea cel Bătrân promovează politica „blocului românesc”, care viza o
colaborare cu domnii moldoveni. Prin intermediul domnului moldovean Petru Muşat, Mircea încheie în condiţii de
deplină egalitate, o alianţă cu Vladislav Jagello, regele Poloniei - Tratatul de la Radom, 1389.
Efectele în plan politic ale acestui tratat ca şi creşterea ameninţării otomane au avut menirea de a schimba atitudinea
regelui maghiar faţă de Ţara Românească. De aceea, pe 7 martie 1395, la Braşov, se încheie un tratat între Mircea cel
Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, ce se constituia în prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului european.
Acest tratat era încheiat de pe poziţii de egalitate, rod al înţelepciunii diplomatice de care a dat dovadă domnul
muntean.
Politica de alianţe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid să organizeze o expediţie la nord de
1
Dunăre pentru eliminarea principalului său adversar. De aceea o oaste otomană condusă chiar de Baiazid a trecut
Dunărea şi a înaintat către capitala Ţării Româneşti. Lupta decisivă s-a dat la un loc mlăştinos, după unii autori întărit cu
şanţuri, denumit Rovine, şi s-a soldat cu înfrângerea armatei otomane, la 1395.
 2
Succesul românesc de la Rovine a determinat alcătuirea primei mari coaliţii continentale antiotomane în anul
următor, spiritul cruciadei creştine fiind revigorat o dată cu expediţia organizată de Sigismund de Luxemburg, regele
Ungariei, cu sprijinul lui Mircea şi al cavalerilor apuseni (burgunzi, germani etc.). Atacul celor din urmă de la Nicopole
(septembrie 1396), desfăşurat după tipicul luptei cavalerilor feudali, s-a sfârşit cu un dezastru cumplit, în care creştinii
au fost masacraţi.
În 1404-1406, teritoriul Ţării Româneşti atinge maxima sa întindere, lucru care reiese explicit din titulatura pe care o
avea Mircea cel Bătrân. Se consemnează și apogeul politicii externe a voievodului care s-a amestecat direct în lupta
pentru moştenirea tronului imperial otoman după moartea lui Baiazid. În cele din urmă, candidaţii susţinuţi de Mircea
sunt înfrânţi, sultan devenind Mahomed I. Acesta a invadat Ţara Românească, a anexat Dobrogea şi a impus Ţării
Româneşti plata tributului, cel mai probabil după moartea lui Mircea cel Bătrân.

ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432)

Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a voievodului
moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia.
Alexandru a continuat legăturile cu Polonia și la 12 martie 1402 a depus jurământ de vasalitate regelui Vladislav
Jagello, la Suceava. Prin acest act se promitea regelui polon sprijin şi sfat împotriva oricărui duşman. Așadar, găsea în
primul rând un sprijin împotriva Ungariei ale cărei pretenții asupra Moldovei nu încetaseră. Pe baza acestor acte
Alexandru cel Bun l-a ajutat pe regele Poloniei în luptele pe care acesta le purta împotriva cavalerilor teutoni de la
Grünwald sau de la Marienburg. În 1420 a respins cu forțe proprii primele atacuri ale otomanilor asupra Moldovei,
la Chilia și Cetatea Albă.

IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456)

A fost unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai cruciadei târzii și s-a remarcat prin ofensivele sale la sud de
Dunăre.
Deoarece era interesat de înlăturarea pericolului otoman de la Dunăre, în 1443-1444, Iancu organizează „Campania
cea Lungă”, pe teritoriul Serbiei şi Bulgariei, la sud de Balcani. Înaintând până în inima Imperiului Otoman, Iancu îi
obligă pe turci să ceară pace. Regele Ungariei acceptă pacea de la Seghedin, prin care sultanul se angajează să înceteze
conflictele militare pe o perioadă de 10 ani. Pacea a fost de scurtă durată, regele Ungariei începând pregătirile de
cruciadă (Varna, regele Ungariei a murit, iar cruciaţii au fost înfrânţi).
Acţiunea militară cu cea mai mare rezonanţă europeană întreprinsă de Iancu de Hunedoara a fost apărarea cu succes
a Belgradului (iulie 1456), considerat o veritabilă ,,cheie” a Ungariei, de atacul desfășurat de sultanul Mahomed II, la
doar 3 ani de cucerirea Constantinopolului de către același sultan. Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de
ani Europa Centrală de primejdia cuceririi otomane şi a avut un răsunet imens în Europa, redresând moralul zguduit de
căderea Constantinopolului. Eroul de la Belgrad nu s-a putut bucura de succesul său, întrucât a căzut răpus de ciumă în
tabăra militară de la Zemun (august 1456).

VLAD ŢEPEŞ (1448; 1456-1462; 1476)

După moartea neaşteptată a lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş a preluat steagul lupte antiotomane. Acesta a rupt
legăturile cu Imperiul Otoman, refuzând să mai plătească tributul anual, drept pentru care în aprilie 1462, o importantă
armată otomană condusă de însuşi sultanul Mahomed al II-lea, a pătruns în Ţara Românească şi a început înaintarea
spre Târgovişte, urmărind transformarea ţării în paşalâc. Tactica tradiţională de retragere, pustiire şi hărţuire
folosită de domnul muntean şi vestitul atac de noapte în tabăra sultanului (16-17 iunie 1462) nu au fost suficiente,
totuşi, pentru a-l împiedica pe Mahomed al II-lea să-l instaleze domn pe Radu cel Frumos, cu acordul boierilor
munteni, şi să atragă decisiv Ţara Românească în sfera otomană de influenţă. bertoni
Prin acțiunea lui Vlad Ţepeş, Ţara Românească îşi menținea statutul de autonomie, era limitată politica otomanilor
de a interveni în viața internă a țării, iar Dunărea era menținută ca hotar al românilor cu Imperiul Otoman.

ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

Stabilitatea politică, prosperitatea ţării, înfăptuirile în plan cultural şi, mai ales, asigurarea liniştii la hotarele
Moldovei, fac din domnia lui Ştefan cel Mare un moment de referinţă în evoluţia instituţiei centrale în Ţările
Române. Moldova şi-a modelat politica externă în funcţie de poziţia Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman.
În primii ani de domnie, Ştefan s-a orientat în primul rând pentru normalizarea relațiilor cu Polonia. De aceea în
1459, în urma unor negocieri moldo-polone, se încheie tratatul de la Overchelăuți (pe Nistru), prin care regele polon îl
recunoaşte pe Ştefan ca suzeran unic şi interzice lui Petru Aron, rivalul său, apropierea de hotarele Moldovei. Tratatul
înscria şi obligația celor două părți la sprijin militar în caz de necesitate. Pentru a da mai multă autoritate actului, Ştefan
recunoaşte formal suzeranitatea polonă.
În această perioadă, relațiile cu Ungaria au tost încordate din mai multe cauze: pretențiile de suzeranitate ale lui
Matei Corvin asupra Moldovei şi stăpânirea asupra cetății Chilia, pe care Ştefan a anexat-o de la unguri. Ca urmare a
avut loc expediția maghiară în Moldova. Ştefan l-a învins pe Matei Corvin în decembrie 1467, la Baia. Victoria de la
Baia întărea poziția lui Ştefan în interior, față de boieri, şi ridica prestigiul său în relațiile cu vecinii. În anii care au
urmat, relațiile cu Ungaria s-au normalizat.
Cu o poziție internă întărită şi cu influență mare în relațiile cu statele vecine creştine, Ştefan cel Mare refuză plata
3
tributului către Poartă în 1473 și declanșează lupta antiotomană. Atitudinea ostilă faţă de Poartă manifestată de
Ştefan, l-a determinat pe sultan să pregătească expediţia de înlăturare a domnului moldovean. Cu o oaste de 120.000 de
oameni, la care se adăuga și un corp muntean al lui Radu cel Frumos, Suleiman-paşa pătrunde în Moldova. Bătălia s-a
dat la Podul Înalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475, şi s-a încheiat cu victoria lui Ştefan. Tactica pământului pârjolit şi
atragerea duşmanului într-un loc strâmt şi mocirlos a dat din nou roade.
Vestea marii izbânzi a făcut înconjurul Europei. Papa, principii şi monarhii vremii se întreceau în laude la adresa
principelui creştin, iar Ştefan li se adresează direct, prin scrisoarea din 25 ianuarie 1475, solicitându-le sprijinul,
deoarece se aştepta la o nouă campanie otomană împotriva sa. În grele împrejurări, Ștefan a încheiat o alianță cu Matei
Corvin. În iulie 1475, la Iaşi, cei doi monarhi îşi făgăduiau ajutor reciproc împotriva otomanilor, Moldova făgăduia
libertatea comerțului pentru negustorii unguri, neînțelegerile dintre cele două părți să fie rezolvate prin tratative.
Încheierea tratatului punea capăt vechilor duşmănii generate de războiul din 1467.
În vara anului 1476, sultanul Mahomed II a pornit în fruntea unei numeroase oştiri împotriva Moldovei, cerând şi
tătarilor să atace dinspre răsărit. Ştefan a încercat să-i oprească pe invadatori angajându-se în bătălia de la Valea Albă
(Războieni), în 25 iulie 1476. Mica oştire moldoveană a fost înfrântă. Victoria lui Mehmed al II-lea n-a putut fi
consolidată, deoarece cetăţile Moldovei, în frunte cu Suceava, au rezistat asalturilor otomane. Oastea turcească,
resimţind din greu efectele tacticii pământului pârjolit, a fost obligată să se retragă. Expediţia din 1476 s-a încheiat,
astfel, cu un eşec pentru sultan, dar a pricinuit mari distrugeri materiale şi însemnate pierderi umane Moldovei.
În anii care au urmat puterile creștine au încheiat pacea cu otomanii. În aceste condiții are loc, în 1484, campania
otomană, condusă de noul sultan, Baiazid II, în urma căreia sunt cucerite Chilia şi Cetatea Albă. Marea Neagră devenea
„lac turcesc”. Descurajat şi dezamăgit de vechii aliați, în 1486/1487 Ştefan se obligă să plătească tributul anual, în
schimbul recunoaşterii suzeranității sultanului.
Relațiile Moldovei cu Polonia s-au înrăutățit mai mult după moartea lui Cazimir IV, căruia îi succede la tron fiul său
mai mare, Ioan Albert (1492-1501), care urmărea îndepărtarea lui Ştefan de la tron şi readucerea Moldovei sub
suzeranitate polonă. În septembrie 1497, Ioan Albert asediază Suceava timp de 3 săptămâni, fără a o putea cuceri.
Polonezii au fost înfrânți la Codrii Cosminului . După alungarea polonilor din Moldova conflictul a continuat până în
1499, prin atacuri ale lui Ştefan în Polonia. În 1499 se încheie, între Ştefan şi Ioan Albert, tratatul de pace de la
Hârlău, o pace veșnică, prin care cei doi îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi „linişte şi pace veşnică între
cele două țări.

Ţările Române în secolul al XVI-lea

La începutul secolului, Imperiul Otoman reprezenta cea mai importantă forţă militară din Europa, atingând apogeul în
vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566).
Tot acum, teritoriul Principatelor este redus, prin crearea unor întinse raiale pentru supravegherea principilor români,
obligaţi să-şi mute capitalele la Bucureşti şi la Iaşi, în zone de câmpie greu de apărat. În vederea stăvilirii
expansionismului habsburgic spre răsărit, sultanul ocupă Ungaria centrală, pe care o transformă în paşalâc (1541). În
aceste condiţii, Transilvania devine, în acelaşi an, principat autonom sub suzeranitate otomană. Astfel, se instaurează
hegemonia otomană asupra celor trei state româneşti. În plan politic, amestecul Porţii este tot mai evident prin
numirea domnilor, creşterea tributului și încălcarea tot mai frecventă a autonomiei Țărilor Române. bertoni
Unii domnitori au încercat să reia lupta antiotomană. Spre exemplu, domnul Moldovei, Petru Rareș. În urma
acțiunilor sale, în 1538 otomanii au organizat o mare campanie otomană în Moldova, Suceava fiind ocupată , iar
Soliman a organizat raiaua Bender.

MIHAI VITEAZUL (1593-1601)

Situaţia Ţărilor Române a devenit, la sfârşitul secolului al XVI-lea, insuportabilă. Reacţia românilor a fost
reprezentată de revolta antiotomană a lui Mihai Viteazul.
Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu iniţiativa papei Clement al VIII-lea de înfiinţare a unei alianţe sub numele de
Liga Sfântă (1592). Un rol aparte în planurile antiotomane revenea Ţărilor Române. Acestea au constituit un organism
politico-militar ataşat Ligii Sfinte, capabil să lupte cu Poarta.
Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană, care izbucneşte în
noiembrie 1594 la Bucureşti şi care se soldează cu suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane.
Acţiuni similare întreprind şi Aron Vodă în Moldova şi Sigismund Bathory în Transilvania. Valorificând
conjunctura favorabilă creată de nimicirea turcilor din Bucureşti, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva
otomanilor, îndreptându-se spre Dunăre, unde atacă cetăţile turceşti de o parte şi alta a fluviului (decembrie 1594).
Pentru reglementarea raporturilor munteano-transilvănene și pentru concertarea eforturilor militare antiotomane,
o delegaţie de boieri a semnat la Alba-Iulia (mai 1595) un tratat dezavantajos pentru Mihai Viteazul, nerespectând
instrucţiunile acestuia. Domnul valah devenea locţiitor în propria sa ţară al principelui Sigismund Bathory, în timp ce
puterea revenea, în fapt, Sfatului Domnesc. Tratatul satisfăcea interesele boierimii muntene, care, asumându-şi
prerogativele domniei. Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai Viteazul nu-şi putea îngădui deteriorarea
raporturilor cu Transilvania şi a acceptat noua situaţie.
Încă din mai 1595, sultanul proclamase Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti şi numise la conducerea lor
paşale. Confruntarea cu trupele otomane era iminentă. Mihai Viteazul îi înfruntă pe turci la Călugăreni (13/23 august
4
1595), unde obţine victoria, dar nu suficientă pentru a face faţă invaziei otomane. El se retrage spre munţi, unde aşteaptă
ajutorul lui Sigismund. Cu ajutor transilvănean şi moldovean, Mihai Viteazul reia ofensiva şi reuşeşte să elibereze, pe
rând, oraşele Târgovişte şi Bucureşti, obţinând apoi la Giurgiu o strălucită victorie.
 În urma campaniei din 1594-1595 a fost înlăturată suzeranitatea otomană şi au fost curmate intenţiile Porţii de a
transforma Ţara Românească şi Moldova în provincii turceşti. În anii 1597-1598, în cadrul unor importante acţiuni
politice, Mihai se eliberează de sub tutela lui Sigismund Bathory. A încheiat pacea cu turcii, în condiţii foarte
avantajoase pentru Ţara Românească: în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi plăţii tributului, diminuat
semnificativ, Poarta recunoştea domnia pe viaţă pentru Mihai. bertoni
Paralel, Mihai Viteazul se orientează spre Habsburgi, încheind un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea la
Mănăstirea Dealu (30 mai/9 iunie 1598), orientat împotriva turcilor. Prin acest tratat, împăratul Austriei devenea
suzeranul Țării Româneștu, îi recunoştea domnia ereditară lui Mihai şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea
a 5.000 de lefegii (mercenari). Mihai se impunea ca un factor determinant al coaliţiei creştine în sud-estul Europei.
Unirea politică
Prin campaniile din anii 1599-1600, Ţările Române şi Transilvania s-au reunit într-un sistem politic coordonat de
voievodul de la Bucureşti. Lupta de la Şelimbăr (octombrie 1599), unde l-a înfrânt pe Andrei Bathory, a făcut din
domnitor stăpânul Transilvaniei. În mai 1600, politica ostilă a lui Ieremia Movilă, instigat de Polonia, l-a determinat pe
Mihai să întreprindă o expediţie în Moldova. După o campanie fulgerătoare, ţara i s-a supus. Într-un document din mai
1600, el se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.
Opera politică a lui Mihai Viteazul se realiza în împrejurări externe deosebit de complexe, interesele puterilor vecine
fiind în totală contradicţie cu schimbările petrecute în Ţările Române. Activitatea politică a voievodului a stârnit
ostilitatea Marilor Puteri. La acestea se adaugă ostilitatea manifestată de nobilimea maghiară, nemulţumită de măsurile
întreprinse de Mihai Viteazul în Transilvania, mai ales cele privind fiscalitatea şi creşterea rolului românilor în viaţa
politică şi religioasă. Tentativa de a înfrânge revolta nobililor maghiari, sprijiniţi de generalul imperial Gheorghe
Basta, eşuează în confruntarea care se dă la Mirăslău (septembrie 1600), ceea ce echivalează cu pierderea Ardealului.
Moldova este pierdută în octombrie, iar Țara Românească în noiembrie, în ambele fiind instalați domni favorabili
Poloniei.
În această situaţie extremă, lui Mihai Viteazul nu i-a rămas decât drumul pribegiei, el plecând la Viena și Praga, în
speranţa obţinerii sprijinului împăratului habsburgic Rudolf al II-lea. În condiţiile revenirii în Transilvania a lui
Sigismund Bathory, împăratul promite ajutorul mult aşteptat de voievodul valah. Oştile reunite ale lui Mihai Viteazul şi
ale generalului Basta obţin victoria de la Gurăslău (august 1601) asupra lui Sigismund Bathory. Se deschidea
perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Împăratul habsburg, neputând fi de acord cu această
perspectivă, pune la cale lichidarea domnitorului român. Generalul Basta ordonă uciderea lui Mihai, crima săvârşindu se
la 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii, de mercenarii valoni plătiţi de generalul Basta.
***
Cele ceva mai mult de două secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de revoluţia lui Tudor Vladimirescu
(1821) constituie, în istoria societăţii româneşti, perioada ei „premodernă”. În plan extern, statutul lor cunoaşte
fluxuri şi refluxuri, sub impactul factorilor politici din afară, pe fondul începutului „ Chestiunii orientale”, când
Principatele intră tot mai mult în câmpul tendinţelor expansioniste ale marilor puteri creştine.
Secolul al XVII-lea a cunoscut o ameliorare a asupririi otomane, exprimată prin scăderea obligațiilor materiale și
respectarea autonomiei. Acum se remarcă domniile lungi și bogate în realizări ale lui Matei Basarab (1632-1654) în
Țara Românească și Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova.
Urmează apoi domni care au încercat o schimbare politică prin apropierea de puterile apărute în zonă – Austria și
Rusia, pentru a ieși de sub dependența otomană: Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Țara Românească, pentru a nu
trezi suspiciuni, a întreținut relații foarte bune cu Poarta, dar s-a apropiat de Habsburgi. Constantin Brâncoveanu
(1688-1714) în Țara Românească, a continuat politica externă activă a predecesorului său. Pentru a nu trezi suspiciunea
Porții, a sporit sumele de bani plătite otomanilor. Domnitorul și-a creat un adevărat cabinet diplomatic și a stabilit
legături cu Franța, Veneția, Statul Papal, Rusia, Polonia etc. Deși recunoscut domnitor pe viață de către otomani a
continuat să se implice, în secret, în negocieri antiotomane. Descoperit, acesta a plătit cu viața. bertoni
Dimitrie Cantemir (1693 și 1710-1711) în Moldova, s-a alăturat țarului Petru cel Mare, deoarece dorea ănlăturarea
suzeranității otomane. A încheiat cu Rusia un tratat antiotoman la Luţk şi în 1711 s-a implicat în războiul ruso-turc, dar
fără a pune Moldova sub suzeranitate rusească. După ce creștinii au fost înfrânți de turci la Stănilești, Cantemir a fugit
în Rusia.
După cele două domnii, Imperiul otoman a instaurat regimul fanariot, decizia fiind determinată de poziţia
geopolitică ocupată de Principate, importanţa lor economică pentru otomani şi mai ales modificarea raportului
de forţe pe arena internaţională.

În încheiere, putem aprecia că pe parcursul Evului Mediu şi la începuturile modernităţii statutul politico
juridic și evoluția spațiului românesc a depins de raporturile dintre români și puterile vecine, iar voievozii
români au depus toate eforturile militare sau diplomatice pentru a asigura existența noastră statală.