1.

POLITICA EXTERNĂ A VOIEVOZILOR ROMÂNI ÎN SECOLELE XIV–XVI

A. REZISTENŢA ANTIOTOMANĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XV

După expansiunea vertiginoasă în Peninsula Balcanică, turcii au atins, în ultimul

deceniu al secolului al XIV-lea, linia Dunării şi au intrat în contact direct cu Ţările Române.
Astfel, s-a deschis îndelungata epocă a confruntării cu Poarta. Dunărea a constituit pentru
Imperiul Otoman principalul front european, unde Ţările Române, uneori în alianţă cu Polonia
şi Ungaria, i-au opus rezistenţă. Ţările Române s-au integrat ca un factor important în
cruciada târzie şi, prin acţiunile lor militare, au intrat în atenţia opiniei publice europene. Forţa
lor militară a fost luată în calcul în mai toate proiectele de cruciadă. La sfârşitul secolului al
XIV-lea, Imperiul Otoman ajunsese pe linia Dunării, după victoriile împotriva bizantinilor,
sârbilor şi bulgarilor, ale căror state sunt desfiinţate. Ţările Române deveneau, la rândul lor,
obiect al expansiunii otomane, care îşi propunea, de fapt, să ajungă, prin Belgrad şi Viena, în
inima Europei. În aceste condiţii, deşi în anumite momente Poarta a încercat să transforme
Ţările Române în paşalâcuri, pentru otomani s-a dovedit, în cele din urmă, mai profitabil din
punct de vedere economic, dar şi politic şi militar, să permită conservarea autonomiei
spaţiului românesc. Această opţiune a devenit cea mai potrivită pentru otomani şi în condiţiile
rezistenţei îndelungate pe care au întâmpinat-o la nord de Dunăre. Obiectivul Ţărilor Române
era menţinerea fiinţei statale proprii, ca şi a identităţii religioase, scop în care lupta armată s-a
conjugat cu tratativele diplomatice, la care s-a recurs atunci când disproporţia de mijloace
între ele şi inamic era evidentă.
De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Ţările Române cu
otomanii ar putea fi caracterizat drept „conflict asimetric”, întrucât inferioritatea armată îi
obligă pe români să ducă un război de uzură, îndelungat, al cărui rezultat final este silirea
adversarului să accepte o pace care le este relativ favorabilă.
Strategia folosită este, de regulă, una defensivă, de apărare a teritoriului propriu,
conjugată uneori şi cu ofensiva, prin care se încearcă pătrunderea în teritoriul inamicului
pentru a-i lovi acestuia unele puncte nevralgice. Disproporţia de forte i-a determinat, de
regulă, pe români să evite bătăliile decisive, preferând luptele de hărţuire, care u împiedicau
pe adversari să îşi valorifice superioritatea în oameni. De asemenea, tactica „pământului
pârjolit”, prin care se distrugeau recoltele, vegetaţia, locuinţele, iar populaţia se retrăgea în
locuri greu accesibile, avea drept scop crearea unui „gol demografico-economic”, prin care
armata invadatoare era lipsită de posibilităţi de aprovizionare şi de obţinere de informaţii. Se
adăuga nimicirea detaşamentelor plecate după hrană, ceea ce contribuia la slăbirea
duşmanului şi mai ales la demoralizarea acestuia. Situaţia năvălitorilor putea fi şi mai mult
înrăutăţită prin atacuri de noapte, de tipul celui realizat de Vlad Ţepeş împotriva taberei
sultanului Mehmed al II-lea.
Succesul unei astfel de tactici nu depinde doar de forţa militară pusă în joc, ci şi de angajarea
tuturor factorilor interni, social-politici în efortul de apărare, precum şi de sprijinul extern, din
partea marilor puteri. Tactica pământului pârjolit, ca şi înfruntările deschise presupuneau mari
sacrificii economice şi nu numai, de aceea, marea boierime, care îşi vedea dezorganizate
domeniile şi întregul mod de viaţă, conştientă şi de ce însemna războiul pentru ţărani, a
reacţionat diferit, în funcţie de context. Atunci când pericolul transformării ţării în paşalâc era
iminent, boierimea a sprijinit domnia în efortul militar. Când păreau posibile negocieri cu turcii
sau când pericolul continuării luptei părea mult prea mare, boierimea putea să prefere o soluţie
diplomatică. Totuşi, boierimea şi domnia au acelaşi obiectiv, de salvare a identităţii politice a
ţării, doar că mijloacele pe care le folosesc unii sau alţii pot fi uneori diferite. În toată această
perioadă, un rol decisiv l-a jucat lupta pentru controlul gurilor Dunării şi al principalelor
drumuri comerciale.
 În ceea ce priveşte sprijinul extern, acesta trebuie plasat în contextul cruciadei târzii,
organizată de puterile creştine împotriva înaintării musulmane în Europa. Disensiunile dintre
marile puteri ale epocii, incapacitatea practică a unora dintre ele de a acţiona militar au făcut
ca uneori ajutorul cerut de Ţările Române să nu fie la nivelul aşteptat, iar acestea să se
regăsească singure în faţa unor forţe otomane mult superioare numeric.
Rezultatul conflictului multisecular dintre Ţările Române şi Poarta Otomană a fost, cu
toate concesiile făcute acesteia, păstrarea fiinţei statale, în condiţiile în care state mai
puternice (ale bulgarilor, sârbilor, bizantinilor, ungurilor), dar care s-au găsit pe direcţiile
principale de expansiune ale turcilor, au dispărut de pe harta politică a Europei. În lupta
antiotomană din secolele XIV-XV, ţările româneşti au avut uneori tendinţa de a face front
comun, dincolo de hotarele politice de moment. Aceasta se explică prin raţiuni militare,
diplomatice, prin conştiinţa incipientă a unei unităţi de neam, limbă şi interese, dar mai ales
prin dorinţa de a-şi apăra prin orice mijloace religia, element de identificare mult mai puternic
în Evul Mediu decât cel etnic sau lingvistic.
Încă de la întemeiere, Ţările Române şi-au manifestat în mod deschis spiritul de
cruciadă şi voinţa de a fi un bastion avansat al creştinătăţii în faţa Porţii. Voievozii români au
fost conştienţi de acest fapt încă de la început şi au acţionat ca atare. Pe măsură ce poziţiile
Porţii s-au întărit în sud-estul Europei, iar epoca de glorie a voievozilor români care s-au
împotrivit Porţii cu mijloace militare a luat sfârşit, ostilitatea faţă de otomani s-a afirmat mai
puţin răspicat în Ţările Române, iar locul mijloacelor militare a fost luat de diplomaţie.
Capitalele creştine, Viena, Cracovia, au fost ţinta unui flux de informaţii purtate de mesagerii
care veneau din Ţările Române.

1. MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)

Ţara Românească a fost prima ameninţată de înaintarea otomană, care tindea să ajungă
la Dunăre. Unul dintre cei mai importanţi voievozi ai Ţării Româneşti la începuturile
expansiunii otomane în Peninsula Balcanică a fost Mircea cel Bătrân (1386-1418). Conflictul
dintre Mircea cel Bătrân şi Imperiul Otoman se configurează încă din 1388, ca urmare a
intervenţiei voievodului la sudul Dunării, în favoarea ţarului bulgar de Vidin. Cu acest prilej,
pentru a evita ocuparea ei de către turci, el a luat sub autoritatea sa Dobrogea. Conform părerii
unor istorici, el a trimis şi un corp de oaste care să lupte alături de sârbi, în 1389, la Câmpia
Mierlei (Kossovopolje). Totodată, Mircea a încercat să contracareze relaţiile încordate cu
Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, al căror obiect era Banatul de Severin. În atari
condiţii, Mircea cel Bătrân promovează politica „blocului românesc”, care viza o colaborare
cu domnii moldoveni Petru Muşat şi Alexandru cel Bun. Astfel, prin intermediul lui Petru
Muşat, domnul Ţării Româneşti încheie, în condiţii de deplină egalitate, o alianţă cu Vladislav
Jagello, regele Poloniei (Tratatul de la Radom, semnat în decembrie 1389 şi ratificat la
Lublin, în ianuarie 1390). Acest tratat era îndreptat împotriva regelui Ungariei, Sigismund de
Luxemburg. Efectele în plan politic ale acestui tratat ca şi creşterea ameninţării otomane au
avut menirea de a schimba atitudinea regelui maghiar faţă de Ţara Românească. Astfel, pe 7
martie 1395, la Braşov, se încheie un tratat între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de
Luxemburg, ce se constituia în prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului
european. Acest tratat era încheiat de pe poziţii de egalitate, rod al înţelepciunii diplomatice
de care a dat dovadă domnul muntean, din moment ce regele maghiar îi recunoaşte lui Mircea
titlurile de duce de Făgăraş şi ban de Severin, anterior contestate. Asigurându-şi spatele şi
flancurile prin înţelegerile încheiate cu Polonia şi, ulterior, cu Ungaria, Mircea lansează, în
1394, o expediţie împotriva bazelor achingiilor, situate la sud de Dunăre, pentru a-i împiedica
să mai organizeze raiduri de pradă.
Politica de alianţe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid (1389 -1402)
să organizeze o expediţie la nord de Dunăre pentru eliminarea principalului său adversar. O
oaste otomană condusă chiar de Baiazid (zis Ildîrîm = Fulgerul) a trecut Dunărea şi a înaintat
către capitala Ţării Româneşti. Lupta decisivă s-a dat la un loc mlăştinos, după unii autori întărit
cu şanţuri, denumit Rovine, şi s-a soldat cu înfrângerea armatei otomane. În legătură cu datarea
bătăliei de Ia Rovine există trei ipoteze – 10 octombrie 1394, 17 mai 1395 sau începutul
toamnei anului 1395. Deşi învins, Baiazid inaugurează politica de atragere a Ţării Româneşti în
sfera Imperiului Otoman, sprijinind un pretendent la domnie, Vlad Uzurpatorul, care acceptă să
plătească tribut turcilor (1395) şi îşi exercită autoritatea asupra părţii răsăritene a ţării. Acesta a
fost sprijinit şi de o parte a boierimii, care nu mai dorea să continue lupta antiotomană, în
condiţiile în care pericolul transformării ţării în paşalâc fusese înlăturat. Succesul românesc de la
Rovine a determinat alcătuirea primei mari coaliţii continentale antiotomane în anul următor,
spiritul cruciadei creştine fiind revigorat o dată cu expediţia organizată de Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei, la Dunăre, cu sprijinul lui Mircea şi al cavalerilor apuseni (burgunzi,
germani etc.). Atacul celor din urmă de la Nicopole (septembrie 1396), desfăşurat după tipicul
luptei cavalerilor feudali, s-a sfârşit cu un dezastru cumplit, în care creştinii au fost masacraţi. În
ciuda acestui fapt, Mircea reuşeşte, în cursul anului următor, să-şi restabilească autoritatea asupra
întregii ţări.
La moartea sultanului Baiazid, înfrânt la Câmpiile Ankarei în 1402 de hanul mongol
Timur Lenk, Imperiul Otoman a devenit scena luptelor pentru putere între fiii săi. Mircea cel
Bătrân a profitat de ocazie pentru a se amesteca aceste în lupte, sprijinind pe Musa şi Mustafa
împotriva lui Mahomed. Amestecul direct în lupta pentru moştenirea tronului imperial otoman
reprezintă apogeul politicii externe a lui Mircea cel Bătrân, el devenind acum principalul arbitru
al situaţiei din Balcani. Această situaţie asigură ţării o perioadă de stabilitate şi de maximă
expansiune teritorială. În cele din urmă, candidaţii susţinuţi de Mircea sunt înfrânţi, sultan
devenind Mahomed (1413-1421). Noul sultan invadează Ţara Românească, anexează Dobrogea
şi impune Ţării Româneşti plata tributului, care în acest moment are semnificaţia unei
răscumpărări a păcii şi nu de recunoaştere a dependenţei politice faţă de otomani. Există, încă,
divergenţe printre specialişti cu privire la data expediţiei prin care Mahomed I a ocupat cetăţile
Giurgiu şi Turnu şi a anexat Dobrogea. Unii se pronunţă pentru anul 1417, în timp ce alţii
preferă anul 1420, care pare mai plauzibil, deoarece titlul domnesc al lui Mihail I (1418-1420),
fiul lui Mircea, cuprindea toate stăpânirile acestuia, inclusiv Dobrogea. În ianuarie 1418, Mircea
cel Bătrân moare şi este înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa.

2. ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432)

Alexandru cel Bun (1400-1432) a întreprins o importantă operă de organizare politică şi
ecleziastică a Moldovei. Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace,
rezultat al politicii extrem de abile a voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între
Ungaria şi Polonia. Sunt de subliniat, de asemenea, strânsele legături cu Mircea cel Bătrân,
care l-a sprijinit să ocupe tronul Moldovei. Prin recunoaşterea suzeranităţii Poloniei (martie
1402), reînnoită în câteva rânduri, Alexandru cel Bun s-a pus la adăpost de intenţiile lui
Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea ungară asupra Moldovei şi, mai ales, de
a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile
Dunării, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Pericolul ce plana asupra Moldovei din
partea celor două regate şi-a găsit expresia în tratatul de la Lublau (martie 1412), care
prevedea, în cazul neparticipării domnului moldovean la lupta antiotomană, împărţirea
statului său între Polonia şi Ungaria. Tratatul de la Lublau reprezintă primul acord de
împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. El nu a fost aplicat datorită faptului
că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui
polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Oastea moldovenilor s-a remarcat în
bătăliile de la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422), când a luptat alături de cea poloneză
împotriva teutonilor, reuşind să obţină nu numai victoria, dar şi „o pradă uriaşă”. Cu ocazia
expediţiei turceşti din anii 1419-1420 are loc şi prima implicare a Moldovei în frontul
antiotoman. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă sunt apărate cu forţe proprii de
Alexandru cel Bun, care respinge forţele turceşti.

3. IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456) – „ATLETUL LUI CHRISTOS”

În lupta antiotomană, Transilvania s-a încadrat de partea Ungariei, dar cel mai adesea în
alianţă cu celelalte două ţări româneşti. Cel mai important efort antiotoman al Transilvaniei s-a
produs pe la mijlocul secolului al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Descendent
al unei familii de mici nobili români din Transilvania, Iancu s-a integrat, prin stilul de viaţă şi
religia catolică, nobilimii maghiare. În 1438 a fost numit ban de Severin, iar trei ani mai târziu,
voievod al Transilvaniei (până la moartea sa, în 1456). A fost unul dintre cei mai străluciţi
exponenţi ai cruciadei târzii, în acest scop acţionând pentru a reuni, în cadrul aceleiaşi alianţe,
Transilvania, Moldova şi Muntenia (politica blocului românesc = cooperarea celor trei ţări
româneşti în lupta antiotomană, sub conducere unică). A acţionat în contextul în care Imperiul
Otoman desfăşura asaltul final împotriva Constantinopolului, iar apoi, după căderea acestuia, îşi
propunea cucerirea Belgradului pentru a-şi deschide calea spre Europa.
Începutul acţiunilor antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara se leagă de incursiunea
efectuată de otomani în Transilvania în martie 1442, sub conducerea beiului Vidinului. Deşi
expediţia otomanilor începe sub auspicii favorabile acestora (ei obţinând victoria de la
Sântimbru), Iancu reuşeşte să întoarcă situaţia în favoarea sa, zdrobind armata turcească lângă
Sibiu (22 martie 1442). Apoi pătrunde în Ţara Românească, unde îl înfrânge pe Sehabbedin,
beilerbeiul Rumeliei, într-o luptă dată pe râul Ialomiţa (septembrie 1442), şi îl impune ca domn
pe Vad Dracul. În 1443-1444, Iancu organizează „Campania cea Lungă”, pe teritoriul Serbiei
şi Bulgariei, la sud de Balcani. Înaintând până în inima Imperiului Otoman, cucerind oraşe
precum Sofia şi Niş, Iancu îi obligă pe turci să ceară pace. După victoria strălucită dobândită de
Iancu de Hunedoara, la Buda sosesc soli din partea Papei, a ducelui de Burgundia, a
veneţienilor, genovezilor şi bizantinilor, care solicitau continuarea războiului împotriva turcilor.
Neîncrezător în proiectele de cruciadă ale Apusului, regele Ungariei, Vladislav, acceptă pacea
de la Seghedin (iulie 1444), prin care sultanul se angajează să înceteze conflictele militare pe o
perioadă de 10 ani. Încheierea păcii a grăbit trecerea la acţiune a veneţienilor, care îşi trimit flota
spre Constantinopol. La insistenţele legatului papal, lipsit de experienţă, regele Ungariei
denunţă tratatul de la Seghedin şi începe pregătirile de cruciadă. În septembrie 1444, oastea
regală, căreia i se alătură forţele militare ale lui Iancu şi ale lui Vlad Dracul, domnul Ţării
Româneşti, trece Dunărea, îndreptându-se spre Nicopole şi Varna. În bătălia care se dă în
noiembrie 1444 la Varna, regele moare, cruciaţii fiind înfrânţi. Eşecul cruciadei de la Varna l-a
convins pe Iancu de necesitatea unei alianţe militare antiotomane cu participarea Ungariei,
Ţărilor Române şi a despoţilor din Balcani. În 1445 reia ofensiva pe linia Dunării, cucerind
Giurgiul. Din 1446 devine guvernator al Ungariei, ceea ce reprezintă apogeul carierei sale
politice (până în 1453, când primeşte titlul de căpitan general al Ungariei). După ce
reface ,,blocul românesc”, în septembrie 1448 oastea creştină condusă de Iancu trece Dunărea,
dar suferă grele pierderi în bătălia de la Kossovopolje (octombrie 1448). Această înfrângere
însemna sfârşitul efortului creştinilor pentru alungarea turcilor din Europa.
Căderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitură dată creştinătăţii,
Mehmed al II-lea trecând la lichidarea centrelor de rezistenţă antiotomană din Balcani.
Acţiunea militară cu cea mai mare rezonanţă europeană întreprinsă de Iancu de Hunedoara a
fost apărarea cu succes a Belgradului (iulie 1456), considerat o veritabilă ,,cheie” a Ungariei.
Victoria de la Belgrad, obţinută în faţa cuceritorului Constantinopolului, a fost primită cu
mare bucurie de lumea creştină, însuşi Papa Calixt al III-lea considerând-o „evenimentul cel
mai fericit al vieţii sale”. Numai că eroul de la Belgrad nu s-a putut bucura de succesul său,
întrucât a căzut răpus de ciumă la Zemun (august 1456). Victoria de la Belgrad a salvat pentru
aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia cuceririi otomane şi a avut un răsunet imens
în Europa, redresând moralul zguduit de căderea Constantinopolului.

4. VLAD ŢEPEŞ (1448; 1456-1462; 1476)

Una dintre cele mai importante şi vestite figuri de voievozi medievali din Ţara
Românească a fost Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476). Fiu al lui Vlad Dracul, Vlad Ţepeş a
rămas vestit pentru duritatea pedepselor, cum era, de pildă, tragerea în ţeapă. Singurul tablou
care îl înfăţişează provine de la castelul Ambras din Tirol. Atitudinea dură a voievodului a
fost determinată de dorinţa de a întări puterea domnească şi de a intimida boierimea ostilă,
care manifesta vădite tendinţe anarhice, şi viza punerea la adăpost de pericolul transformării
ţării în paşalâc. După moartea neaşteptată a lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş a preluat
steagul luptei antiotomane. În raporturile internaţionale a căutat să aplice principiul modern al
reciprocităţii. Astfel, a pretins ca negustorii munteni să aibă în Transilvania acelaşi statut de
care se bucurau negustorii saşi care veneau în Ţara Românească. Saşii nu au respectat voinţa
domnului şi au fost aspru pedepsiţi. De aceea, prin povestirile lor răspândite în Apus, i-au
perpetuat renumele de tiran şi, se pare, i-au născocit numele de Dracula prin transformarea
numelui Dragul (de la Ordinul Dragonului, primit de tatăl său, Vlad Dracul) în Dracul, cuvânt
cu o anumită încărcătură semantică. Lupta sa antiotomană se încadrează în acelaşi efort al
cruciadei târzii, care acum ar fi trebuit să fie condusă de fiul lui Iancu de Hunedoara, Matia
Corvin, devenit rege al Ungariei, şi sprijinită financiar de papalitate.
În 1459 a rupt legăturile cu Imperiul Otoman, refuzând să mai plătească tributul anual.
Pentru asigurarea frontierei de nord a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin,
probabil la începutul anului 1460. A reuşit să dejoace planul funest pus la cale de Hamza,
beiul de Nicopole, de a-l atrage într-o cursă la Giurgiu (sfârşitul anului 1461). A înfrânt
armata turcească şi a operat numeroase trageri în ţeapă. Apoi, în iarna anilor 1461-1462, a
pătruns în sudul Dunării, distrugând de-a lungul frontierei întregul dispozitiv militar otoman
ce ar fi putut servi turcilor în campania împotriva Ţării Româneşti. În aprilie 1462, o
importantă armată otomană, condusă de însuşi sultanul Mahomed al II-lea, a pătruns în Ţara
Românească şi a început înaintarea spre Târgovişte, urmărind transformarea ţării în paşalâc.
Vlad Ţepeş, care strânsese circa 30.000 de oameni, nu avea posibilitatea să poarte o bătălie de
anvergură, în câmp deschis. Tactica tradiţională de retragere, pustiire şi hărţuire folosită de
domnul muntean şi vestitul atac de noapte în tabăra sultanului (16/17 iunie 1462) nu au fost
suficiente, totuşi, pentru a-l împiedica pe Mahomed al II-lea să-l instaleze domn pe Radu cel
Frumos, cu acordul boierilor munteni, şi să atragă decisiv Ţara Românească în sfera otomană
de influenţă. Se reia şi pata tributului. Deşi neînvins, Vlad Ţepeş a fost obligat să ia drumul
pribegiei, refugiindu-se în Transilvania, unde regele Ungariei, Matei Corvin, dând ascultare
uneltirilor saşilor, a poruncit întemniţarea voievodului muntean la Vişegrad, lângă Pesta, timp
de 13 ani. În întemniţarea incomodului domn muntean se pare că a jucat un rol şi faptul că
regele Ungariei, preocupat în acea vreme de alte conflicte, cheltuise banii trimişi de papă în
vederea organizării cruciadei antiotomane în alte scopuri. Vlad Ţepeş a revenit pe tron în
1476, cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, într-o perioadă în care Ungaria părea interesată să reia
lupta antiotomană. Ostilitatea boierimii faţă de stilului său de conducere autoritar a determinat
organizarea unui complot căruia i-a căzut victimă după doar o lună de domnie.

5. ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) a reprezentat, în Evul Mediu românesc, cea
mai glorioasă perioadă. Stabilitatea politică (cea mai lungă domnie), prosperitatea ţării,
înfăptuirile în plan cultural şi, mai ales, asigurarea liniştii la hotarele Moldovei, fac din
domnia lui Ştefan cel Mare un moment de referinţă în evoluţia instituţiei centrale în Ţările
Române. Printr-o politică externă fermă, canalizată spre menţinerea fiinţei statale şi prin
efortul realizării unor alianţe antiotomane cu principii creştini din Europa, Ştefan cel Mare a
reuşit să schimbe fundamental poziţia statului său, transformându-l din obiect de dispută
dintre puterile vremii în subiect al relaţiilor internaţionale. Moldova şi-a modelat politica
externă în funcţie de poziţia Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman. Printr-un abil joc
diplomatic, Ştefan a reuşit să estompeze orice formă de dependenţă faţă de puterile care
atentau la integritatea ţării sale. Ceea ce a conferit Moldovei statutul de factor principal al
relaţiilor internaţionale a fost confruntarea îndelungată cu Imperiul Otoman, aflat în plină
ascensiune sub conducerea lui Mehmed al II-lea.
5.1. RELAŢIILE CU STATELE CREŞTINE
Ca şi predecesorii săi, Ştefan cel Mare a căutat să contracareze tendinţele hegemonice
ale Ungariei prin apropierea de Polonia, care nu urmărea să transforme contractul feudalo-
vasalic într-o stăpânire efectivă asupra Moldovei. În acest scop încheie Tratatul de la
Overchelăuţi (aprilie 1459, reînnoit în 1462), recunoscându-l ca suzeran pe regele Cazimir al
IV-lea. La rândul său, regele polonez îl recunoaşte ca domn pe Ştefan cel Mare şi se
angajează să nu-i permită rivalului acestuia, Petru Aron, să se apropie de hotarele Moldovei.
Deteriorarea relaţiilor moldo-ungare se datorează pretenţiilor de suzeranitate manifestate de
Matei Corvin asupra Moldovei, protecţiei acordată de curtea regală lui Petru Aron şi mai ales
faptului că Ungaria stăpânea Chilia. Cucerirea, în 1465, a acestei cetăţi de către Ştefan a
declanşat conflictul cu Ungaria. Expediţia regelui Matei Corvin în Moldova s-a încheiat cu un
„uriaş dezastru”. Victoria repurtată de Ştefan la Baia (decembrie 1467) a însemnat
emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei. După această dată, Matei Corvin a
abandonat definitiv intenţia de a restabili controlul maghiar asupra Moldovei, înţelegând că
este mai bine să aibă un aliat în Ştefan cel Mare.
Conflictul cu Radu cel Frumos, început în 1470, a inaugurat o direcţie consecventă în
strategia politică a lui Ştefan: instalarea pe tronul Ţării Româneşti a unui domn fidel atitudinii
sale antiotomane. Deşi conflictul cu Radu cel Frumos se termină în favoarea lui Ştefan, care îl
alungă din scaun pe Radu, încercările de atragere a Ţării Româneşti în frontul antiotoman se
vor dovedi zadarnice, întrucât Laiotă Basarab, Basarab Ţepeluş şi Vlad Călugărul au trecut de
partea turcilor, iar Vlad Ţepeş a fost ucis în confruntarea cu acelaşi Laiotă Basarab.
5.2. RELAŢIILE CU OTOMANII
Moldova, aflată pe flancul drept al frontului otoman, a intrat mai târziu în atenţia
sultanilor. Abia în 1456, în timpul lui Petru Aron, Mahomed al II-lea îşi impune suzeranitatea
asupra principatului, obligat la un tribut de 2.000 de galbeni (Închinarea de la Vaslui). Ştefan
cel Mare îşi propune să înlăture primejdia turcească de la Dunăre şi să-şi consolideze
controlul asupra „drumului moldovenesc”, prin întărirea Chiliei şi Cetăţii Albe, „plămânii
Moldovei”, râvnite şi de Polonia şi Ungaria pentru importanţa lor economică şi strategică.
Astfel, în perioada 1473-1487, Moldova s-a manifestat ca bastion al lumii creştine împotriva
pericolului otoman. Politica antiotomană a lui Ştefan s-a integrat în războiul veneţiano-
otoman (1463-1479), domnul Moldovei alăturându-se unei coaliţii care reunea forţele
Veneţiei şi ale hanului turcoman Uzun Hassan. În 1473, Ştefan cel Mare declară ruperea
legăturilor cu Imperiul Otoman, încetând să mai plătească haraciul.
Atitudinea ostilă faţă de Poartă manifestată de Ştefan, l-a determinat pe sultan să
pregătească expediţia de înlăturare a domnului moldovean. Cu o oaste de 120.000 de oameni,
Suleiman-paşa, beilerbeiul Rumeliei, pătrunde în Moldova. Ştefan dispunea de circa 40.000
de oameni, la care s-au adăugat 5.000 de secui, 2.000 de polonezi şi 2.000 transilvăneni.
Bătălia s-a dat la Podul Înalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475, şi s-a încheiat cu victoria lui
Ştefan. Tactica pământului pârjolit şi atragerea duşmanului într-un loc strâmt şi mocirlos a dat
din nou roade. Vestea marii izbânzi a făcut înconjurul Europei. Papa, principii şi monarhii
vremii se întreceau în laude la adresa principelui creştin, dar Ştefan li se adresează direct, prin
scrisoarea din 25 ianuarie 1475, solicitându-le sprijinul, deoarece se aştepta la o nouă
campanie otomană împotriva sa. Pregătind noua fază a luptei antiotomane, Ştefan trimite solii
în Polonia, Ungaria, Veneţia, Roma, Hanatul Crimeii şi Caffa.
Politica pontică a Imperiului Otoman viza Chilia şi Cetatea Albă. În 1475, turcii
cuceresc Caffa şi Mangopul şi transformă Hanatul Crimeii în stat vasal Porţii, folosindu-l apoi
în lupta împotriva Moldovei. În aceste împrejurări critice, Ştefan încheie cu Matei Corvin un
tratat de alianţă (iulie 1475). Regele Ungariei promitea ajutor militar şi refuzul de a acorda
azil politic duşmanilor domnitorului. La rândul său, Moldova promitea libertatea comerţului
pentru negustorii unguri. În vara anului 1476, sultanul însuşi a pornit în fruntea unei
numeroase oştiri împotriva Moldovei, cerând şi tătarilor să atace dinspre răsărit. Ştefan a
încercat să-i oprească pe invadatori angajându-se în bătălia de la Valea Albă (Războieni), în
iulie 1476. Mica oştire moldoveană a fost înfrântă. Victoria lui Mehmed al II-lea n-a putut fi
consolidată, deoarece cetăţile Moldovei, în frunte cu Suceava, au rezistat asalturilor otomane.
Oastea turcească, resimţind din greu efectele tacticii pământului pârjolit, a fost obligată să se
retragă fără a-l putea înlocui pe domn şi fără a supune ţara. Expediţia din 1476 s-a încheiat,
astfel, cu un eşec pentru sultan, dar a pricinuit mari distrugeri materiale şi însemnate pierderi
umane Moldovei.
Dar între timp coaliţia antiotomană se destramă, Veneţia încheind pacea cu turcii în
1479. Ca atare, în 1480, Ştefan cel Mare este obligat, la rândul său, să încheie pace. Instalarea
noului sultan, Baiazid al II-lea, agravează din nou relaţiile moldo-otomane. Acesta considera
Chilia şi Cetatea Albă poziţii cheie pentru Imperiul Otoman şi, ca atare, în 1484 are loc o
nouă campanie împotriva Moldovei, determinată şi de intervenţia lui Ştefan în Ţara
Românească şi de refuzul plăţii tributului. Pierderea Chiliei (iulie 1484) şi Cetăţii Albe
(august 1484) reprezenta o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei şi constituia
o grea lovitură pentru comerţul acestei ţări. Moldova îşi pierdea ieşirea la Marea Neagră, care
devenea un lac turcesc. Domnul Moldovei nu se putea resemna cu pierderea acestor
importante cetăţi. În aceste condiţii, el a reînnoit jurământul de vasalitate faţă de regele polon
Cazimir al IV-lea, la Colomeea (septembrie 1485), sperând să obţină sprijinul acestuia în
recuperarea celor două cetăţi. În 1486/1487, descurajat şi dezamăgit de politica vecinilor săi
creştini (Ungaria şi Polonia), Ştefan cel Mare încheie pace cu turcii, obligându-se la plata
tributului în valoare de 3.000 florini veneţieni şi recunoscând suzeranitatea sultanului, în
schimbul conservării autonomiei ţării.
Spre sfârşitul domniei, relaţiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea
regelui Cazimir al IV-lea. Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza expediţiei
întreprinse de regele polon în Moldova, dar în bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie
1497), oastea polonă suferă o grea înfrângere. Seria conflictelor continuă până în anul 1499,
când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău (iulie 1499). Prin acest tratat, Ştefan cel
Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi „linişte şi pace veşnică”
între cele două state. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul
fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de
seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare, consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei
faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme
de dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii recunoaşterea autonomiei
Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului şi puterii sale. După o domnie de 47 de ani, la 2
iulie 1504, Ştefan a încetat din viaţă. A fost înmormântat la Mănăstirea Putna, ctitoria sa.

B. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL al XVI-lea

Pentru istoria europeană, secolul al XVI-lea este perioada în care se afirmă Umanismul
şi Renaşterea, dar au loc şi mari convulsii provocate de Reformă şi Contrareformă. Noua
dinamică continentală a cuprins în sfera sa şi Ţările Române, confruntate cu seismele
provocate de fenomenele civilizaţiei moderne. Ţările noastre au fost şi în acest secol
angrenate în disputele politico-militare dintre puterile competitoare: Imperiul Otoman,
Monarhia Habsburgică şi Polonia. La începutul secolului, Imperiul Otoman reprezenta cea
mai importantă forţă militară din Europa, atingând apogeul în vremea sultanului Soliman
Magnificul (1520-1566). În 1521, acesta cucereşte Belgradul, cheia defensivei creştine.
Urmează zdrobirea armatelor maghiare la Mohacs (1526), primul asediu al Vienei (1529) şi
instaurarea supremaţiei în Mediterana. Tot acum, teritoriul Principatelor este redus, prin
crearea unor întinse raiale pentru supravegherea principilor români, obligaţi să-şi mute
capitalele la Bucureşti şi la Iaşi, în zone de câmpie greu de apărat. Apar, astfel, raiaua
Tighinei sau Benderului ( 1538), care cuprindea sud-estul teritoriului dintre Nistru şi Prut,
raiaua Brăilei (1540 – ocuparea oraşului Brăila, 1542 – înfiinţarea raialei Brăila), care
acoperea o mare parte a Bărăganului, şi paşalâcul Timişoarei (1552), care îngloba cea mai
mare parte a Banatului. În vederea stăvilirii expansionismului habsburgic spre răsărit, sultanul
ocupă Ungaria centrală, pe care o transformă în paşalâc (1541). În aceste condiţii.
Transilvania devine, în acelaşi an, principat autonom sub suzeranitate otomană. Astfel, se
instaurează hegemonia otomană asupra celor trei state româneşti. Prezenţa austriecilor în
vecinătatea Ţărilor Române determină apropierea treptată a acestora de Monarhia
Habsburgică, cea mai importantă putere antiotomană din regiune. Pe de altă parte, Ţările
Române se menţin în continuare în sfera intereselor economice ale Porţii, suzeranitatea
otomană devenind tot mai evidentă. Conflictele turco-habsburgice vor aduce Ţările Române
în prim-planul politicii europene în amurgul cruciadei târzii. Ţările Române şi-au păstrat în
secolul al XVI-lea existenţa statală, dar cu o autonomie ştirbită. Sultanul se amestecă tot mai
mult în treburile lor interne, numind domnii şi încălcând astfel obiceiul de alegere a acestora
de către ţară. Această ingerinţă în viaţa internă provoacă o vizibilă instabilitate politică, durata
medie a unei domnii fiind de 2 ani şi jumătate în Moldova, 4 ani şi jumătate în Ţara
Românească şi de 6 ani în Transilvania. Din secolul al XVII-lea, sultanul recurge tot mai mult
la boierii greci pentru exercitarea unui control mai ferm asupra domnilor români. Ţările
Române îşi pierd în bună parte libertatea de acţiune pe plan extern, ele fiind reprezentate de
Poartă în relaţiile internaţionale (pe principiul „prieten prietenilor, duşman duşmanilor”).
A doua jumătate a secolului al XVI-lea a însemnat, totodată, şi afirmarea Poloniei, care
revine la politica pontică, direcţionată de cancelarul Jan Zamoisky. Criza Imperiului Otoman,
acutizată în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, s-a răsfrânt şi asupra Ţărilor Române,
conducând la agravarea dominaţiei otomane. Această situaţie a determinat o sporire fără
precedent a obligaţiilor tradiţionale ale Ţărilor Române faţă de Poartă, haraciul (tributul),
peşcheşurile şi mucarerul. În plan politic, amestecul Porţii este tot mai evident prin nesocotirea
tradiţiei dinastice şi introducerea arbitrarului în numirea domnilor. Desele schimbări de domnie,
cumpărarea tronului cu sume în continuă creştere şi-au pus amprenta asupra condiţiei
economice a ţărilor româneşti, prin destabilizarea gospodăriei libere ţărăneşti şi accentuarea
rumâniei, consecinţă a fiscalităţii excesive. Înrăutăţirea situaţiei Ţărilor Române s-a manifestat
în următoarele moduri:
1. Ştirbirea autonomiei. Domnul era ales din familia domnitoare de către boieri (în Ţara
Românească şi Moldova) şi de către dietă (în Transilvania). Treptat, domnii au început să fie
numiţi sau revocaţi de către sultan fără a se consulta ţara. Între diverşii pretendenţi la tron a
izbucnit o adevărată competiţie câştigată de cel care oferea cei mai mulţi bani. Cu toate acestea,
cele trei ţări româneşti şi-au păstrat instituţiile şi o politică internă proprie.
2. Creşterea dependenţei politice a însemnat integrarea treptată a politicii externe a
Ţărilor Române în cea otomană. Domnii Ţărilor Române aveau obligaţia de a nu avea
iniţiative de politică externă.
 3. Pierderile teritoriale. Otomanii au sporit presiunea asupra Ţărilor Române prin
anexarea unor teritorii: Tighina a devenit raia sub numele de Bender (1538), Brăila a fost
transformată, de asemenea în raia (1542), iar Banatul a devenit Paşalâcul de la Timişoara
(1552).
4. Creşterea obligaţiilor materiale. Tributul (numit haraci) a crescut până la sume
ameţitoare. În acelaşi timp, au fost introduse noi obligaţii materiale: daruri pentru sultan şi
dregătorii otomani (peşcheşuri), confirmările de domnie (mucarerul mic, o dată pe an şi
mucarerul mare, la trei ani). La acestea s-a adăugat instituirea monopolului otoman asupra
comerţului exterior al Ţării Româneşti şi Moldovei, care a adus mari pierderi economice
acestor state. Pentru otomani, păstrarea sub control a Ţărilor Române era de o importanţă
vitală, acestea fiind principalele furnizoare de alimente ale capitalei imperiului (cereale, oi,
vite etc). Cea mai mare pierdere materială era reprezentată de sumele imense provocate de
practica de cumpărare a tronului.
Obligaţiile Principatului Transilvaniei au fost mult mai uşoare decât ale celorlalte Ţări
Române, din cauza poziţiei lui mai puţin expuse şi a vecinătăţii altei mari puteri a epocii,
Imperiul Habsburgic.
Neagoe Basarab (1512-1521) a dus o politică externă prin care a căutat să mărească
prestigiul internaţional al Ţării Româneşti în lumea est-europeană. În cadrul acestei politici se
înserie ceremonia de sfinţire a bisericii de la Argeş, la care au fost prezente marile
personalităţi religioase ale Orientului ortodox, în frunte cu patriarhul ecumenic de la
Constantinopol. A întreţinut bune relaţii cu Ungaria, Veneţia, Polonia, Imperiul Romano-
German, dar şi cu celelalte ţări româneşti. A urmărit să participe la o cruciadă antiotomană. A
fost şi un teoretician al ştiinţei politice şi diplomaţiei în vestita lucrare „Învăţăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi) a păstrat independenţa Ţării
Româneşti, ameninţată cu ocuparea militară şi transformarea în paşalâc. În doar patru ani
(1522-1525), Radu de la Afumaţi a purtat circa 20 de lupte împotriva turcilor, conduşi de paşa
de la Vidin, Mehmed, cu sorţi schimbători de izbândă. În cele din urmă tenacele domn a
acceptat plata unui tribut ridicat, în schimbul respectării autonomiei. A căutat să aibă relaţii
bune cu Ungaria. După ce armata maghiară a suferit înfrângerea de la Mohacs (1526), s-a
amestecat în luptele pentru tronul Ungariei, sprijinind diverşi pretendenţi. Un complot
boieresc a pus capăt vieţii acestui viteaz domn (1529). Trupul lui odihneşte în vestita ctitorie a
lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş.
Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost un adevărat
predecesor al lui Mihai Viteazul. Astfel, a iniţiat o politică foarte activă în Transilvania, profitând
de luptele pentru tronul Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea la Mohacs. Prin victoria
de la Feldioara (1529) împotriva unuia dintre pretendenţii la tronul Ungariei, a ajuns practic
stăpânul ţării româneşti a Transilvaniei, unde stăpânea numeroase cetăţi şi oraşe: Bistriţa, Rodna,
Unguraşul, Ciceul şi Cetatea de Baltă. Spre deosebire de tatăl său, Petru Rareş era prea impulsiv.
A deschis un nou conflict cu Polonia, pentru teritoriul Pocuţiei şi a suferit o grea înfrângere la
Obertyn (1531). A dejucat acţiunea prin care turcii încercau să-şi impună influenţa în Ţările
Române prin intermediul aventurierului veneţian Aloisio Gritti şi a fiilor săi. S-a declarat vasalul
lui Ferdinand de Habsburg şi a aderat la o coaliţie împotriva otomanilor alcătuită din Imperiul
Romano-German, Ungaria, Veneţia. Acţiunile sale de politică externă au produs îngrijorarea lui
Soliman Magnificul, care chemat de boierii nemulţumiţi de politica sa internă autoritară, a invadat
Moldova în 1538. Suceava a fost ocupată, iar Petru Rareş s-a refugiat în Transilvania. În acel
moment dramatic, probabil că Moldova putea fi transformată în paşalâc, dar sultanul s-a mulţumit
să mai smulgă un teritoriu din sudul Basarabiei (Tighina care a fost transformată în raia sub
numele de Bender) şi să mărească obligaţiile materiale ale ţării. A revenit la tron în 1541,
acceptând mărirea tributului, dar nu a avut posibilitatea să participe la o nouă coaliţie
antiotomană. Domnia lui Petru Rareş s-a caracterizat printr-o mare înflorire culturală - realizarea
picturilor exterioare de la Humor, Moldoviţa, Arbore, capodopere ale artei medievale româneşti.
Între urmaşii lui Petru Rareş, cel care a reluat politica externă de rezistenţă împotriva
otomanilor a fost Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574). A fost numit de boieri „cel Cumplit”,
deoarece i-a eliminat fără milă pe membrii clasei boiereşti care i-au pus la îndoială autoritatea.
Motivul ridicării sale împotriva otomanilor l-a constituit cererea acestora de a dubla tributul.
Iniţial, campania sa antiotomană a înregistrat un succes (victoria de la Jilişte, arderea
Benderului, Brăilei şi Cetăţii Albe). A încercat, fără succes, să impună un domn aliat pe tronul
Ţării Româneşti. În bătălia decisivă de la Roşcani (10 iunie 1574) Ion Vodă a fost învins
datorită trădării boierimii condusă de pârcălabul Ieremia Movilă. Prins de turci, a fost omorât în
chinuri groaznice, fiind legat de două cămile care l-au rupt în bucăţi.
Situaţia Ţărilor Române a devenit, la sfârşitul secolului al XVI-lea, insuportabilă.
Reacţia românilor a fost reprezentată de revolta antiotomană a lui Mihai Viteazul. În preajma
ocupării tronului de către Mihai Viteazul se produc importante mutaţii şi în exercitarea puterii
politice. Boierimea este confruntată cu un fapt fără precedent: pătrunderea boierilor greci în
instituţiile reprezentative ale statului. Alături de boierimea de veche tradiţie se cristalizează o
boierime nouă, potrivnică elementului grecesc şi colaborării cu turcii. Aceasta va constitui
suportul domniei, mai ales prin atitudinea ostilă manifestată fată de Poartă. Ascensiunea lui
Mihai Viteazul s-a întemeiat pe boierimea nouă, pe legăturile cu boierii olteni, de care se simţea
ataşat prin relaţii de rudenie, cât şi prin interese.

1. EPOPEEA ROMÂNEASCĂ SUB MIHAI VITEAZUL

Mihai Viteazul (1593-1601), fost mare ban al Craiovei, este considerat primul unificator
al Ţărilor Române. El rămâne un personaj controversat, caracterizat de unii drept aventurier,
de alţii drept condotier. Mihai Viteazul s-a afirmat în condiţiile creşterii influenţei Porţii în
spaţiul românesc, mai ales după înfrângerea din anul 1574 a lui Ioan Vodă în Moldova. În
acelaşi timp, contextul internaţional era marcat, în răsăritul şi sud-estul Europei, de adâncirea
contradicţiilor dintre Poartă şi Habsburgi ori Polonia, fiecare cu interesele sale politice şi
strategice. Domnia lui s-a desfăşurat în condiţiile unor importante transformări politice şi
economice, urmărind limitarea creşterii puterii boierimii şi revigorarea puterii domneşti, pe
fondul sporirii obligaţiilor faţă de Poartă. Însuşi Mihai Viteazul se număra printre cei mai
mari proprietari funciari din Ţara Românească. Acţiunea politică şi militară a lui Mihai a
constat în unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti şi în crearea unui edificiu politic
capabil să se opună turcilor şi intereselor marilor puteri. Astfel, voievodul muntean devine un
reprezentant al cruciadei târzii, fiind mândru că: „Principatul însuşi a fost readus la vechea
libertate”.
1.1. LUPTA ANTIOTOMANĂ
Într-o conjunctură internaţională extrem de complexă, când presiuni externe şi
dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului
român, Mihai Viteazul, urcat pe tron în 1593, cu ajutorul unor negustori greci de la Istanbul, a
manifestat un extraordinar spirit de inventivitate în strategia alianţelor apte să conducă la
întărirea puterii domneşti în interior şi pe plan internaţional. În funcţie de forţa potenţială de
ameninţare, a fost pus în aplicare un minuţios plan, care îmbina calculul diplomatic cu acţiunea
militară, iar rezultatul a fost ridicarea Ţării Româneşti de pe panta prăbuşirii şi strângerea la un
loc, pentru prima oară, a Ţărilor Române.
Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu iniţiativa papei Clement al VIII-lea de înfiinţare
a unei alianţe sub numele de Liga Sfântă (1592), la care au aderat Statul Papal, Spania,
Austria, Toscana, Mantova şi Ferrara. Anglia şi Polonia şi-au manifestat rezerva faţă de
politica de cruciadă iniţiată de Papă. Un rol aparte în planurile antiotomane revenea Ţărilor
Române, care, prin poziţia lor, erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. La această alianţă aderă şi
Transilvania (februarie 1594), considerată un factor primordial în atragerea Ţării Româneşti şi
Moldovei. Acţiunea concertată a Sfântului Scaun şi Habsburgilor reuşeşte să-l atragă pe Aron
Vodă, domnul Moldovei, care încheie un tratat cu împăratul în august 1594. Adeziunea Ţării
Româneşti se realizează din iniţiativa lui Mihai Viteazul (septembrie - octombrie 1594), care are
acordul boierimii. Se constituie astfel un organism politico-militar ataşat Ligii Sfinte, capabil să
lupte cu Poarta.
Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala
antiotomană, care izbucneşte în noiembrie 1594 la Bucureşti şi care se soldează cu suprimarea
creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane. Acţiuni similare întreprind şi Aron Vodă în
Moldova şi Sigismund Bathory în Transilvania. Valorificând conjunctura favorabilă creată de
nimicirea turcilor din Bucureşti, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva otomanilor,
îndreptându-se spre Dunăre, unde atacă cetăţile turceşti de o parte şi alta a fluviului (Giurgiu,
Hârşova, Silistra etc.), în luna decembrie 1594. După victoriile asupra tătarilor şi turcilor
(Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti - ianuarie 1595), Mihai Viteazul a trecut Dunărea şi a ars
Rusciukul, provocând mari pierderi otomanilor. Exemplul domnului muntean este urmat şi de
Moldova. În martie, cu sprijinul ardelenilor, este cucerită Brăila, în timp ce moldovenii
cuceresc Ismailul. Această unitate de acţiune a fost primejduită de ambiţiile hegemonice ale
principelui transilvănean Sigismund Bathory, pe care Aron Vodă şi apoi Ştefan Răzvan l-au
recunoscut ca suzeran. Pentru reglementarea raporturilor munteano-transilvănene, o delegaţie
de boieri condusă de mitropolitul Eftimie a semnat la Alba-Iulia (20 mai 1595) un tratat
dezavantajos pentru Mihai Viteazul, nerespectând instrucţiunile acestuia. Domnul valah
devenea locţiitor în propria sa ţară al principelui Transilvaniei, în timp ce puterea revenea, în
fapt, Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri. Aceştia se aflau la adăpost de primejdia de a-şi
pierde capetele sau averile, întrucât condamnarea lor la moarte şi confiscarea bunurilor nu
puteau fi pronunţate de domn decât cu aprobarea principelui Transilvaniei. Tratatul satisfăcea
interesele boierimii muntene, care, asumându-şi prerogativele domniei, îşi manifesta intenţia
de a se integra stărilor sociale privilegiate din Transilvania reprezentate în Dietă. Singurul
aspect cu care domnul muntean era de acord se referea la dependenţa Bisericii române din
Transilvania de Mitropolia din Târgovişte. Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane,
Mihai Viteazul nu-şi putea îngădui deteriorarea raporturilor cu Transilvania şi a acceptat noua
situaţie.
În vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai a determinat reacţia Porţii. Încă din mai,
sultanul proclamase Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti şi numise la conducerea lor
paşale. Confruntarea cu trupele otomane era iminentă. Cu o armată de circa 16.000 de oameni,
la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul îi
înfruntă pe turci la Călugăreni (13 / 23 august 1595), unde obţine victoria, dar nu suficientă
pentru a face faţă invaziei otomane. El se retrage spre munţi (la Stoeneşti), unde aşteaptă
ajutorul lui Sigismund. Între timp, Sinan Paşa ocupă Bucureştiul şi Târgoviştea, vechea capitală,
şi îşi numeşte reprezentanţi în administraţie. Polonezii intervin în Moldova şi-l înlătură pe
Ştefan Răzvan, înlocuindu-l cu Ieremia Movilă. Cu ajutor transilvănean şi moldovean, Mihai
Viteazul reia ofensiva şi reuşeşte să elibereze, pe rând, oraşele Târgovişte şi Bucureşti
(octombrie 1595), obţinând apoi la Giurgiu o strălucită victorie (15-20 octombrie 1595). În
urma campaniei din 1594-1595 a fost înlăturată suzeranitatea otomană şi au fost curmate
intenţiile Porţii de a transforma Ţara Românească şi Moldova în provincii turceşti. Pierderile
suferite în această campanie şi distrugerile provocate de ocupaţia otomană au adus Ţara
Românească în pragul prăbuşirii. În aceste condiţii, visteria ţării era golită şi, pentru evitarea
unei crize de proporţii, domnul pune în aplicare aşezământul sau legătura lui Mihai (1596),
prin care rumânii rămân pe moşia pe care se aflau, nemaiavând dreptul de a se strămuta
(legarea ţăranilor de glie); măsura a avut mai mult un caracter fiscal decât unul social. Această
măsură, deşi nepopulară, asigura resursele militare şi fiscale ale ţării, absolut necesare după o
campanie militară.
În primăvara anului 1596, domnitorul muntean declanşează o campanie peste Dunăre,
ajungând până la Plevna şi Sofia. În anii 1597-1598, în cadrul unor importante acţiuni politice,
Mihai se eliberează de sub tutela lui Sigismund Bathory. Datorită schimbării raportului de forţe pe
plan internaţional, era nevoie de o redefinire a raporturilor internaţionale ale ţării, prin încheierea
păcii cu turcii, în condiţii foarte avantajoase pentru Ţara Românească: în schimbul acceptării
suzeranităţii otomane şi plăţii tributului, diminuat semnificativ, Poarta recunoştea domnia pe viaţă
pentru Mihai. Paralel, Mihai Viteazul se orientează spre Habsburgi, încheind un tratat cu
împăratul Rudolf al II-lea la Mănăstirea Dealu (iunie 1598), orientat împotriva turcilor. Prin acest
tratat, împăratul Austriei îi recunoştea domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru
întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). Această dublă suzeranitate, otomană şi imperială,
semnifica, practic, emanciparea lui Mihai de consecinţele tratatului din 20 mai 1595, reaşezând
raporturile dintre Mihai şi Sigismund Bathory pe picior de egalitate. Totodată, Mihai se impunea
ca un factor determinant al coaliţiei creştine în sud-estul Europei.
1.2. UNIREA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE
Frontul antiotoman al Ţărilor Române era serios ameninţat. Instalarea lui Ieremia
Movilă, ataşat politicii poloneze, scosese practic Moldova din coaliţie. Pe de altă parte,
ezitările lui Sigismund Bathory, care s-au concretizat în renunţarea la tron în favoarea lui
Andrei Bathory (şi el un interpus polonez), au agravat situaţia. Intenţia lui Ieremia Movilă şi a
cancelarului Zamoisky de a-l instala pe Simion Movilă pe tronul Ţării Româneşti l-a făcut pe
Mihai Viteazul să sesizeze pericolul destrămării coaliţiei antiotomane şi să adopte „planul
dacic”, foarte îndrăzneţ, dar nu lipsit de riscuri, de a uni cele trei ţări româneşti într-un singur
stat. Prin campaniile din anii 1599-1600, Ţările Române şi Transilvania s-au reunit într-un
sistem politic coordonat de voievodul de la Bucureşti. Nici o sursă documentară nu confirmă
existenţa unui plan prestabilit de unificare politică. De aceea, unii istorici pun sub semnul
întrebării unirea înfăptuită de Mihai. Mihai Viteazul a încercat astfel să înlăture primejdiile
apărute la Alba-Iulia şi Iaşi, datorită înscăunării lui Andrei Bathory şi Ieremia Movilă,
susţinătorii politicii Poloniei. Desigur, un rol important l-au jucat legăturile economice,
culturale şi dinastice între Ţările Române, care deţineau cetăţi în Transilvania. Într-un atare
context, Mihai Viteazul poate fi considerat, pe bună dreptate, un reprezentant de seamă al
„planului dacic”. Prin cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei, cu sprijinul marii boierimi, s-a
născut în istoria Ţărilor Române o nouă opţiune politică, în sensul orientării câtre Transilvania,
în contradicţie cu planul de uniune politică privit din perspectivă balcanică. Niciodată până
atunci un domnitor român nu întreprinsese o acţiune de cucerire a Transilvaniei, cu toate
consecinţele ce decurgeau din acest fapt.
În iulie 1599, o solie trimisă de Mihai Viteazul la Praga îi solicita împăratului Rudolf al
II-lea permisiunea unei campanii în Transilvania. Lupta de la Şelimbăr (18 octombrie 1599),
unde l-a înfrânt pe Andrei Bathory, a făcut din domnitor stăpânul Transilvaniei (Mihai îşi face
intrarea triumfală în Alba-Iulia la 1 noiembrie 1599). Poarta l-a recunoscut ca atare, împăratul l-
a socotit doar guvernator, iar Dieta principatului l-a acceptat ca „locţiitor” al împăratului. În
Transilvania, voievodul a urmărit, în principal, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor români şi
statutul de religie receptă pentru biserica ortodoxă. Au fost reconfirmate privilegiile secuilor, iar
mica nobilime românească din Transilvania şi-a văzut, la rândul ei, privilegiile reconfirmate. În
mai 1600, politica ostilă a lui Ieremia Movilă, instigat de Polonia, l-a determinat pe Mihai să
întreprindă o expediţie în Moldova. După o campanie fulgerătoare, ţara i s-a supus. Într-un
document din 27 mai 1600, el se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara
Moldovei”.
Opera politică a lui Mihai Viteazul se realiza în împrejurări externe deosebit de
complexe, interesele puterilor vecine fiind în totală contradicţie cu schimbările petrecute în
Ţările Române. Activitatea politică a voievodului a stârnit ostilitatea Marilor Puteri.
Habsburgii îşi vedeau serios ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera lor de
influenţă. Polonia nu accepta ideea pierderii controlului asupra Moldovei, iar Imperiul
Otoman nu se împăca cu gândul renunţării la Ţările Române în favoarea rivalilor săi. La
acestea se adaugă ostilitatea manifestată de nobilimea maghiară, nemulţumită de măsurile
întreprinse de Mihai Viteazul în Transilvania, mai ales cele privind fiscalitatea şi creşterea
rolului românilor în viaţa politică şi religioasă. Tentativa de a înfrânge revolta nobililor
maghiari, sprijiniţi de generalul imperial Gheorghe Basta, eşuează în confruntarea care se dă
la Mirăslău (septembrie 1600), ceea ce echivalează cu pierderea Ardealului. Şi Moldova este
pierdută şi va fi redată Movileştilor de către polonezi (septembrie 1600).
În faţa pericolului extern, Mihai va încerca să salveze Ţara Românească, ameninţată de
oştile polone. Rezistenţa opusă de trupele muntene este anihilată, iar Simion Movilă este
instalat pe tronul Ţării Româneşti (noiembrie 1600). În această situaţie extremă, lui Mihai
Viteazul nu i-a rămas decât drumul pribegiei, el plecând, în decembrie 1600, la Praga, în
speranţa obţinerii sprijinului împăratului habsburgic Rudolf al II-lea (în virtutea acordului
încheiat în 1598). În condiţiile revenirii în Transilvania a lui Sigismund Bathory (în februarie
1601), împăratul promite ajutorul mult aşteptat de voievodul valah. Oştile reunite ale lui
Mihai Viteazul şi ale generalului Basta obţin victoria de la Gorăslău (3/13 august 1601)
asupra lui Sigismund Bathory . Prin alungarea lui Simion Movilă din Ţara Românească de
către boierii Buzeşti şi înfrângerea principelui transilvan la Gorăslău, se deschidea perspectiva
refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Împăratul habsburg, neputând fi de acord cu
această perspectivă, pune la cale lichidarea domnitorului român. Generalul Basta ordonă
uciderea lui Mihai, crima săvârşindu-se la 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, de mercenarii
valoni plătiţi de generalul Basta. Faptele lui Mihai Viteazul, transmise prin scris, dar şi prin
tradiţia orală, au căpătat cu timpul valoarea mesajului de continuitate. Chiar dacă, la vremea
respectivă, semnificaţia actului unirii Ţărilor Române nu a fost înţeleasă de contemporani,
Mihai a devenit un simbol pentru generaţiile care au urmat şi, în mod special, pentru generaţia
paşoptistă. Politica de cruciadă a voievozilor români din secolele XV-XVI a constituit o
pagină glorioasă în istoria Evului Mediu românesc. În acelaşi timp, ea a permis
menţinerea individualităţii politice a Ţărilor Române în spaţiul sud-est european dominat
de otomani.

1.3. SEMNIFICAŢIA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL

Unirea Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei avea să fie valorizată ca un reper în procesul
constituirii naţiunii române şi a statului unitar de-abia în epoca modernă, prin opera lui
Bălcescu, Românii supt Mihai voievod Viteazul.
În vremea lui Mihai, ceea ce a fost apreciat, cel mai adesea în afara graniţelor, a fost
efortul luptei antiotomane. Acesta a fost mai puternic în sudul Dunării, unde voievodul român a
intrat in tradiţia folclorică drept un eliberator, decât în Occident, unde victoriile lui erau
prezentate ca fiind ale lui Sigismund Bathory sau ale lui Rudolf al II-lea (în calitatea lor de
suzerani). Pentru Ţările Române, efectul pozitiv a fost salvarea de la falimentul economic la
care le-ar fi dus creşterea continuă a pretenţiilor financiare ale Porţii, şi restabilirea autonomiei,
grav afectată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Imperiul Otoman pare să fi înţeles
avertismentul oferit de lupta declanşată de Mihai; vreme de câteva decenii, tributul este
menţinut în limite rezonabile şi nu mai au loc tentative de transformare a Ţărilor Române în
paşalâcuri.
În secolul al XVII-lea, acţiunile lui Mihai sunt luate uneori drept model de către domni
din Muntenia (ca Radu Şerban, Mihnea al III-lea) sau principi ai Transilvaniei (Gabriel
Bethlen, familia Rakoczi), care încearcă apropieri între Ţările Române, în vederea unei
posibile lupte antiotomane comune. Principii transilvani au fost cei care au preluat cel mai dar
ideea unui regat al Daciei, aşa cum a fost proiectul lui Gabriel Bethlen de a uni Transilvania,
Moldova şi Ţara Românească într-un regat de confesiune protestantă, pentru care a cerut
sprijinul patriarhului din Constantinopol. Acesta i-a scris despre legătura de sânge şi de simţiri
care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din Ţara Transilvaniei
şi între locuitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.

achingii = ostaşi turci destinaţi incursiunilor în teritoriul inamic înainte de atacul decisiv.
Alcătuiau trupe neregulate de cavalerie din secolele XVI-XVII.
cruciada târzie = lupta statelor creştine împotriva armatelor otomane în secolele XIV-XVI.
paşalâc sau eylat = numele provinciilor turceşti mari, aflate sub guvernarea unui paşă.
beglerbeg = guvernator general al părţii europene (Rumelia) sau asiatice (Anatolia) a
Imperiului Otoman.