Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la începuturile modernității

Ţările Române în relaţiile internaţionale în secolele XIV-XV

a.) Situatia internationala în Europa de sud-est (secolele XIV-XV)
Secolul al XIV-lea a însemnat formarea statelor medievale românești extracarpatice și
implicarea lor în relațiile internaționale. Țara Românească și Moldova s-au confruntat cu tendințele de
dominație ale puterilor vecine. Dinspre vest, graniţele lor erau ameninţate de regatul maghiar, care
urmărea să-şi reimpuna dominaţia atat asupra Tării Românesti cât si asupra Moldovei. O altă mare
putere catolică, Polonia (din 1385-1386 Uniunea dinastică Polono-Lituaniană), vecină cu Moldova la
Nord, și-a manifestat expansiunea în estul Europei, aceleași tendințe de expansiune manifestând și
Lituania, în condițiile declinului Hoardei de Aur. Declinul Hoardei de Aur, în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, nu a favorizat doar ascensiunea Poloniei și Lituaniei ci și ascensiunea cnezatului
Moscovei.
La sud de Dunăre, în Balcani, situația politică din a doua jumătatea a secolului al XIV-lea a
favorizat însă expansiunea turcilor otomani. Astfel, deși au manifestat veleități imperiale, Serbia și
Bulgaria (Al doilea Țarat Bulgar) cunoșteau o perioadă de fărămițare statală. Într-adevăr, Al doilea
Țara Bulgar, cuprins de criză, s-a dezmembrat în două state: Țaratul de Târnovo și Țaratul de Vidin.
În timpul regelui Ștefan Dușan (1331-1355), statul sârb a cunoscut apogeul extinderii și puterii sale.
Moartea lui Ștefan Dușan a provocat disoluția rapidă și spectaculoasă a statului sârb. Tot în această
perioadă, Bizanțul era umbra imperiului de altădată. Cauza decăderii ireversibile a Imperiului Bizantin
a fost provocată de cruciații occidentali, care în anul 1204 au cucerit Constantinpolul, în timpul
cruciadei a IV-a, și au format Imperiul Latin de Constantinopol. Restaurarea statului bizantin la
Constantinopol (1261) nu a însemnat și refacerea puterii de odinioară, dar capitala Constantinopol își
menținea și în secolul al XIV-lea importanța strategică deosebită (controlul Strâmtorilor).
Raporturile internaționale ale Țărilor Române, în primele două secole ale existenței statale, sunt
încadrate și într-o anumită ierarhie feudală, specifică lumii medievale. Lumea era gândită ca un întreg
în centrul căreia se aflau puterile imperiale, urmașe ale Romei, regatele și pe a treia treaptă
voievodatele. De reținut totuși că, deși mitropoliile ortodoxe din Țara Românească și Moldova se aflau
sub autoritatea patriarhiei de la Constantinopol, cele două state românești nu au cunoscut
dependența politică față de Bizanț. În schimb, regatele catolice Ungaria și Polonia și-au impus (în
diferite situații) suzeranitatea asupra Țărilor Române.Țara Românească s-a aflat în relații de vasalitate
față de coroana Ungariei până aproape de mijlocul secolului al XVI-lea, în timp ce Moldova a
recunoscut din 1387 suzeranitatea Poloniei.
Pericolul cel mare asupra Tărilor Române venea dinspre sud, din partea Imperiului Otoman.
Turcii otomani sau turcii osmanlâi (originari din Asia Centrală și numiți așa după conducătorul Osman)
au trecut in Peninsula Balcanica în 1352 (există și opinia pătrunderii otomanilor în anul 1346), în
1354 cucerind prima cetate europeană Gallipoli. Purtând razboiul sfânt (djihad), turcii i-au învins
pe bizantini-cărora le-a impus plata unui tribut, pe sârbi şi bosniaci, în 1389 în bătălia de la
Kossovopolje, în care au fost ucişi sultanul Murad I şi cneazul Lazăr şi au zdrobit ţaratele bulgare
(1393- țaratul de Târnovo și în 1396 țaratul de Vidin). In 1393 otomanii atingeau linia Dunarii
intrând in conflict cu Tara Românească condusă de Mircea cel Batrân care, după moartea lui Ivanco, în
luptele cu turcii, a încorporat la statul muntean Dobrogea (în 1388 sau 1391).
b.) Politica externă a Țărilor Române: obiective, miloace etc
1. Obiective:
 Țara Românească și Moldova au îmbinat mijloacele diplomației cu cele ale rezistenței
militare pentru a-și apăra independența, integritatea teritorială și pentru a-și salva
existența statală, identitatea religioasă sau continuitatea vieții politice românești
autohtone (sub forma menținerii autonomiei).
2. Mijloacele folosite de domnii români pentru apărarea Țărilor Române:

1
  îmbinarea mijloacelor diplomatice cu cele militare pentru salvagardarea existenței statale și
menținerea integrității teritoriale;
 un mijloc s-a regăsit și în politica abilă a unor domni români care au valorificat disputele și
rivalitățile dintre puterile vecine (precum cele dintre Ungaria și Polonia);
 valorificarea importanței poziției strategice a spațiului carpato-dunărean, mai ales că toate
planurile de cruciadă ale puterilor creștine aveau în vedere Țările Române și derularea
operațiunilor în zona Dunării de Jos, ca frontieră a confruntărilor între creștini și
otamani (ex. Luptele de la Nicopole, Varna, Belgrad, acțiunile Ligii Sfinte etc);
c.) Conflictul asimetric cu otomanii; cauzele luptelor dintre turci și români; tactică și
strategie militară
1. Cauzele luptei antiotomane ale Țărilor Române
- politico-militare: expansiunea continuă a turcilor otomani în Europa de sud-est și centrală;
turcii urmăreau să cucerască și să controleze zona Dunării de Jos și implicit Țările Române;
- religioase-ideologice: turcii otomani erau de credință musulmană și de accea purtau „războiul
sfânt” numit „djihad” împotriva creștinilor numiți „necredincioși”; de altfel, ideologia musulmană plasa
lumea creștină în „Casa Războiului”, care trebuia cucerită și inclusă în „Casa Islamului”; la rândul lor,
voievozii români purtau un „război sfânt”, de apărare a creștinătății prin participarea la politica de
cruciadă târzie (pentru români această politică avea precumpănitor cun caracter defensiv).
2. Tactici și strategie
Tipul de război purtat de Țările Române cu otomanii ar putea fi caracterizat drept „conflict
asimetric”, întrucât inferioritatea armată îi obligă pe români să ducă un război de uzură, îndelungat, al
cărui rezultat final este silirea adversarului să accepte o pace care le este relativ favorabilă. Țările
Române dețineau resurse umane, militare și materiale inferioare față de cele ale statelor vecine.
Disproporția de forțe cea mai mare era între români și Imperiul Otoman. De aceea, în confruntările
militare cu armatele otomane, domnii români au recurs la o strategie defensivă (fără a exclude însă
acțiuni ofensive, mai ales pe linia Dunării) și au adoptat „tactica pământului pârjolit”. Astfel, de
regulă, domnii români au evitat angajarea în bătăliile decisive și au preferat acțiunile de hărțuire a
invadatorilor, organizarea de atacuri prin suprindere a forțelor răzlețe, distrugerea detașamentelor
inamice plecate în căutare de provizii. Privarea inamicului de resurse avea ca urmare scăderea
moralului, fiind astfel folosit și factorul psihologic de voievozii români. Cel mai renumit din acest
punct de vedere a fost Vlad Țepeș. Distrugerea resurselor economice și retragerea populației din calea
armatelor invadatoare implicau însă costuri economice însemnate pentru români și au favorizat mărirea
decalajului de dezvoltare dintre Țările Române și statele din Occidentul Europei.
Rezistența armată însemna totodată și mobilizarea generală a bărbaților capabili să poarte arme.
Pe lângă armata permanentă (cetele boierești, trupele de curteni, slujitori etc), grosul forțelor îl
reprezenta ”oastea cea mare”, adică toți bărbații apți de luptă, cei mai mulți fiind de faptă țărani liberi.
Românii utilizau în bătălie forțe importante din punct de vedere numeric, prin mobilizarea generală a
populației. Din a doua jumătatea a secolului al XVI-lea, pe măsura introducerii armelor de forc, locul
țăranilor liberi a fost luat de mercenari (spre exemplu, Mihai Viteazul a avut peste 10 000 de mercenari
cazaci). De reținut că bătălia decisivă era dată de români în locuri alese cu grijă (locuri mlăștinoase,
locuri strâmte), care să componseze inferioritatea numerică a forțelor române. Istoricul Florin
Constantiniu susținea că ”o rezistență îndelungată și tenace” permitea domnilor români ”să obțină o
victorie politică”, adică otomanii erau nevoiți să accepte o formulă de pace favorabilă și Țărilor
Române. O strategie diplomatică s-a manifestat prin colaborarea dintre Transilvania, Țara Românească
și Moldova (fără a exclude confruntările dintre ele), care urmăreau să formeze așa numitul ”bloc
românesc”, precum în vremea lui Iancu de Hunedoara (de exemplu, la Varna, în 1444, a participat și
domnul Țării Românești, Vlad Dracul, iar în lupta de la Kossovopolje, din 1448, alături de Iancu au
fost forțe din Țara Românească și Moldova);

2
 Lupta Ţărilor Române pentru apărarea independenţei, în condițiile în care exista şi pericolul
transformării în paşalâcuri, s-a încadrat în efortul pentru apărarea creştinătăţii prin participarea la
“cruciada târzie”. Țările Române au fost adevărate ”avanposturi” ale creștinătății în confruntarea cu
Imperiul Otoman, sau după cum scria Ștefan cel Mare despre Moldova, o adevărată ”poartă a
Creștinătății”; de aceea papa Calixt al III-lea l-a numit pe Iancu de Hunedoara ”atlet al lui Christos”,
iar papa Sixt al IV-lea l-a numit pe Ștefan cel Mare ”atlet al creștinilor” Poziţia lor de avanpost al
creştinătăţii, precum şi succesele militare obţinute contra turcilor au făcut ca Ţările Române să fie
incluse în toate proiectele Marilor Puteri de cruciadă antiotomană. Principalul stat cu care Țările
Române au colaborat împotriva Imperiului Otoman a fost Ungaria, până în 1526, apoi Imperiul
Habsburgic (Imperiul Romano-German, Austria).

d. Mircea cel Bătrân (1386-1418)-ctitorul mănăstirii Cozia (1388)

1. Primele acțiuni de politică externă: colaborarea cu Moldova și Polonia împotriva
Ungariei; politica „blocului românesc”
În primii ani ai domniei Mircea cel Bătrân s-a aflat în conflict cu noul rege al Ungariei
Sigismund de Luxemburg, miza fiind Banatul de Severin, Amlaşul şi Ţara Făgăraşului. Faţă de
tendinţele de dominaţie manifestate de regele maghiar, Mircea a strâns legăturile cu domnul Moldovei,
Petru I Muşat, şi prin intermediul acestuia a încheiat un tratat de alianţă cu regele Poloniei Vladislav II
Iagiello (1386-1434), la Radom, în 10 decembrie 1389, ratificat la Lublin în 20 ianuarie 1390.
Acest tratat avea un caracter explicit antimaghiar și a fost reînnoit în anul 1391, unde citim despre
colaborarea celor doi împotriva regelui Sigismund de Luxemburg în cazul unul conflict militar.
De altfel, Mircea cel Bătrân a promovat politica ”blocului românesc”, colaborând cu domnii
Moldovei, Petru I Mușat și Alexandru cel Bun, pe cel din urmă chiar impunându-l pe tronul statului
moldav, în anul 1400.
Sursa I- Tratatul lui Mircea cel Bătrân cu Vladislav Iagello:
„Mircea, din grația lui Dumnezeu, voievodul Țării Românești, duce al Făgărașului și Amlașului,
comite al Severinului, domn al Dârstorului și despot al Dobrogei. Facem cunoscut tuturor celor ce se
cuvine că, dorind să facem legăminte de prietenie nevătămată cu prealuminatul domn Vladislav, regele
Poloniei, am făcut cu sfatul unanim al boierilor noștri o astfel de orânduire, deosebit de cea făcută mai
înainte, care să ție de amândouă părțile și să se păzească neînfrântă pentru totdeauna, că voim a ajuta pe
pomenitul domn Vladislav, regele Poloniei, cu toată puterea și cu putința noastră, și pe el și pe oamenii
supuși lui, când va cere ajutorul nostru în contra atacului și incursiunii vrăjmășești a regelui Ungariei și
vasalilor lui. Iar în contra altor rivali sau orice dușmani ai prezisului domn Vladislav, regelui, făgăduim
că-i vom ajuta după buna plăcere a voinței noastre, precum se cuvine unui prieten. Asemeni, și domnul
rege Vladislav, la cererea noastră, în contra regelui Ungariei și a supușilor lui, trebuie să ne ajute cu toată
puterea și putința lui, iar în contra altor rivali ai noștri, ne va ajuta după buna plăcere a voinței sale, ca
prieten.”
1. Identificați caracterul tratatului încheiat între cei doi suverani.

2. Lupta antiotomană
Amenintarea otomană a determinat însă apropierea Țării Românesti de Ungaria precum si
participarea voievozilor romani la cruciada tarzie. Pericolul otoman viza în aceeaşi măsură cele două
state, de aici colaborarea lor în lupta antiotomană. De reținut că prima ciocnire armată între români și
otomani a avut loc în anul 1369 (sunt și alți ani propuși), în vremea domnului Vladislav Vlaicu
(1364-1377).
Cauzele confruntării lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) cu Baiazid (1389-1402)
Conflictul dintre Mircea cel Batran si sultanul Baiazid I a fost provocat de expansiunea
otomană, turcii urmărind sa cucereasca Dobrogea si sa controleze Dunarea de Jos (axa comercială și

3
strategica). Mircea cel Bătrân: a ocupat Dobrogea în anii 1388-1389 și a încercat să preîntâmpine
pericolul reprezentat de musulmani, prin ajutorul dat creştinilor de la sud de Dunăre:
 domnul român l-a sprijinit pe Stratimir, țar de Vidin
 după unii istorici, ar fi ajutat Serbia condusă de cneazul Lazăr în bătălia de la
Kossovopolje, din 1389;
De asemenea, domnul muntean a organizat expediţii militare la sud de Dunăre în Balcani: în
1392 a fost un asemenea atac, apoi în 1393-1394, în sudul Munţilor Balcani (Karinovasi), împotriva
bazelor achingiilor (sau akângii- erau trupe neregulate, folosite mai ales pentru a prăda teritoriile
dușmane), pentru a-i împiedica să mai organizeze raiduri de pradă în Țara Românească.
În acest context, în toamna anului 1394 (sau în primăvara anului 1395) sultanul Baiazid a
organizat o mare campanie la N de Dunare împotriva Țării Românesti. În faţa ameninţării otomane,
Mircea s-a bazat doar pe forţele sale, inferioare celor duşmane. De aceea, domnul român a aplicat
tactica “pământului pârjolit”, care ilustra realitatea “conflictului asimetric”, în care sunt folosite toate
avantajele terenului în faţă inamicului superior. Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil prezintă în
„Expuneri istorice” tactica de luptă al lui Mircea împotriva lui Baiazid: „cu multă grijă și-a pus la
adăpost în muntele Brașovului femeile și copiii...se ține și el cu armata pe urma lui Baiazid prin
pădurile de stejar ale țăriii...săvârșea isprăvi vrednice de amintit...se lupta într-una cu el în chip
strălucit.” Observăm astfel strategia defensivă și tactica hărțurii permanente a adversarului de către
munteni.
Pe 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395 (unii istorici vorbesc chiar de două bătălii, iar a
treia ipoteză plasează o bătălie la Rovine în toamna anului 1395) Mircea cel Bătrân obţine o
mare victorie la Rovine. Pe de altă parte, victoria de la Rovine îndepărta pericolul transformării țării
în pașalâc și de aceea o parte a boierimii, care nu mai dorea să continue lupta, l-a sprijinit pe un
pretendent la tronul Țării Românești, Vlad Uzurpatatorul. Acest pretendent era susținut și de Poartă
(Imperiul Otoman) și a stăpânit o parte din Țara Românească (partea răsăriteană) în anii 1395-1396
(sau ipotezele 1396, 1395-1397), plătind tribut otomanilor (1395) în schimbul recunoașterii autonomiei
interne.
Mircea cel Bătrân a rămas însă fidel cauzei luptei antiotomane. Pentru a consolida frontul
antiotoman, încă din 7 martie 1395, la Brașov, Mircea cel Bătrân a încheiat un tratat de alianță cu
regele Ungariei Sigismund de Luxemburg (1387-1437). Acesta a fost primul tratat de alianță
antiotomană din Europa de sud-est și Mircea se angaja să meargă personal cu oastea alături de Sigismunda
de Luxemburg, în caz că acesta avea să conducă personal o campanie împotriva turcilor. Tratatul conținea
o formă de vasalitate, fără prestarea efectivă a omagiului. Alianța s-a încheiat și pe baza recunoașterii
stăpânirii domnului Țării Românești în Amlaș și Făgăraș, în sudul Transilvaniei, cu titlul de feud, și în
Banatul de Severin.
Sursa II: Tratatul de la Brașov- 7 martie 1395
„Noi, Mircea, voievodul Țării Românești, duce de Făgăraș și ban al Severinului, facem cunoscut
tuturor celor care vor vedea scrisoarea de față sau vor avea știință de dânsa în alt chip că, deoarece
prealuminatul principe și domn, domnul Sigismund1, din mila lui Dumnezeu, ilustrul rege al Ungariei,
Dalmației, Croației etc. și margraf de Brandenburg etc., a arătat față de noi osebita bunăvoință a maiestății
sale, de când ne-a cunoscut, precum și prielnicul și prietenescul său sprijin, și ne-a dat nouă, de la sine și cu
toată milostivirea, dragostea sa, și ne-a ajutat mai ales împotriva acelor cumpliți și vicleni fii ai strâmbătății,
vrăjmași ai numelui lui Hristos și neîmpăcați dușmani ai noștri, turcii, purtându-se cu noi totdeauna și în toate
șmprejurările cu bunăvoință și cu bunătate, de aceea noi, din îndemnul numai al nostru și din toată a noastră
dărnicie, fără a fi siliți și nici împresurați de nimeni, sub credința și jurământul nostru și al boierilor noștri,
făcut de noi mai înainte, așa cum se cuvine, am făgăduit și făgăduim zisului domn și rege, prin rândurile
acestea, a păzi și a băga în seamă neschimbate cele mai jos scrise. Anume, mai întâi, că noi, când și de câte
ori, de-acum înainte, domnul rege va merge cu oștirea sa, el însuși, împotriva zișilor turci sau împotriva
oricăror altor părtași de-ai lor, atunci, tot cu oștirea, cu oamenii și cu toată puterea noastră, să fim ținuți și

4
datori a merge cu dânsul, de asemenea, noi înșine, împotriva acelora. Și dacă domnul rege n-ar merge el
însuși, ci ar trimite numai oștirea sa, atunci și noi să fim ținuți și datori de asemenea, a trimite numai oștirea
și pe oamenii noștri, împotriva acelora, dimpreună cu oștirea domnului rege. Și totodată, să fim datori a da
pomenitului domn și rege și oștirii lui și oamenilor pe care-i va duce cu sine la război, dacă va merge el însuși
acolo, iar dacă nu va merge, atunci oștirii și oamenilor pe care-i va trimite, cum se spune mai sus, împotriva
acelora, în părțile lui Dobrotici sau în orice alte pământuri, cetăți, ținuturi, trecători, porturi și în orice alte
locuri supuse stăpânirii și ascultării noastre, slobodă, pașnică și sigură trecere, precum și hrana totdeauna
potrivită pentru banii lor, atât când vor merge într-acolo și cât vor sta acolo și se vor retrage de acolo, cât și
la întorsul lor acasă.. Dat la Brașov, în anul Domnului o mie trei sute nouăzeci și cinci.”
I. Identificați titlurile domnului Țării Românești din sursa dată
În fața succeselor otomane a fost reînviat idealul cruciadelor, sub forma așanumitelor cruciade
târzii. În acest context, în 1396, Mircea a participat la cruciada antiotomană organizată de Sigismund de
Luxemburg. Moralul creştinilor era ridicat de participarea unui mare număr de cavaleri occidentali, cei
mai importanţi fiind cei burgunzi (erau și cavaleri germani, englezi tec), conduşi de viitorul duce Ioan
Fără Frică. Se spera chiar alungarea turcilor din Europa, mai ales că nave creştine erau prezente la
Strâmtori şi pe Dunăre. Un participant la cruciadă, Iohann Scheltberger relatează că Mircea i-a cerut lui
Sigismund să „dea primul atac...dar ducele Burgundiei s-a împotrivit, spunând că nu avenit de la mare
depărtare cu oaste mare care era prețuită la 6000 de oameni și...a trimis la rege să-l lase să dea primul
atac”. Sigismund a aprobat cererea ducelui burgund, fapt cu urmări grave căci cruciatii au suferit însă o
grea înfrangere la Nicopole (25-26 septembrie 1396), în fata turcilor, condusi de Baiazid I (1389-
1402). Astfel, această gravă înfrângere a fost cauzată de tactica militară defectuoasă adoptată de cavalerii
occidentali și punea în evidență superioritatea artei militare medeivale românești în confruntările cu turcii.
Dezastrul de la Nicopole anticipa un pericol real al transformării Țării Românești în pașalâc, mai
ales că turcii tocmai desființase statul bulgar de la Vidin. De aceea, boierimea munteană l-a părăsit pe
Vlad și s-a alăturat lui Mircea cel Bătrân, care era sprijinit și de voievodul Transilvaniei. La sfârșitul lui
decembrie 1396 Vlad era luat prizonier de o oaste transilvană și dus în Transilvania, Mircea redevenind
singurul stăpânitor al Țării Românești (un manual scrie că eliminarea lui Vlad din Țara Românească a
fost în anul 1397).
În primul deceniu al secolului al XV-lea, Mircea cel Bătrân a ajuns la apogeul puterii sale. Titlul
domnesc din 1406 afirma această putere, stăpânirea sa intinzându-se de la Banatul de Severin, din Amlaş
şi Făgăraş până la Marea Neagră şi cetatea Dârstor (Silistra): ”Eu,...IO Mircea mare voievod și domn a
toată Țara Ungravlahiei și a părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg (duce) al
Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului de Severin, încă până la Marea cea Mare și singur
stăpânitor al cetății Dârstor”. Astfel, Țara Românească cunoștea maxima întindere teritorială.
Afirmarea lui Mircea cel Bătrân ca unul dintre cei mai importanți conducători din Sud-Estul
Europei a avut loc în condițiile în care în anul 1402 Baiazid a fost învins în bătălia de la Ankara, și luat
prizonier de Timur Lenk, conducător ce crease un puternic stat mongol în Asia centrală. Statul otoman a
intrat într-o perioada de criză, din cauza luptelor pentru tron dintre fiii lui Baiazid. În acest context, Mircea
cel Bătrân s-a implicat în aceste lupte, sustinând doi pretendenti la tron: Musa și Mustafa. De asemenea,
Mircea cel Bătrân a sprijinit o răscoală condusă de un agitator social Bedreddin. Țelul principal al
inițiativelor politice și militare ale domnului român a fost să împiedice creștere puterii otomane. Pe Musa,
Mircea cel Bătrân l-a sprijint din 1409, atunci când Soliman, și el fiu al lui Biazid, își consolida puterea
(o informație care nu e în manuale: Mircea îl însurase cu Musa cu fiica sa, Arina, deci fiul lui Baiazid îi
era ginere). Cu sprijinul lui Mircea și al despotului sârb Ștefan Lazarevici, Musa a preluat stăpânirea părții
europene a Imperiului Otoman între anii 1411-1413, fapt care ilustrează apogeul politic și diplomatic al lui
Mircea cel Bătrân în Europa de Sud-Est. Musa a fost însă înfrânt de fratele său mai mic, Mahomed I.
După Musa, Mircea cel Bătrân l-a sprijinit cu forțe militare și pe Mustafa, însă și acesta a fost înfrânt
de noul sultan Mehmed I, în 1416. Există și opinia că Mircea cel Bătrân a plătit pentru prima dată

5
tribut turcilor în anul 1415, pentru ca în anul 1416 să înceteze plata tributului și să-l sprijine pe
Mustafa împotriva lui Mehmed I, așa cum citim într-un manual.
Oricum, sultanul Mahomed sau Mehmed I (1413-1421) a reuşit să-şi învingă adversarii la tron (și
Bedreddin a fost prins și ucis) şi a refacut puterea otomană. Pentru a pedepsi intervenţiile lui Mircea în
statul otoman, Mehmed I a organizat o mare campanie împotriva Ţării Româneşti, către sfârşitul domniei
voievodului român, în 1417, turcii cucerind Dobrogea (fără gurile Dunării) precum şi cetăţile Turnu
şi Giurgiu. După aceste evenimente, Mircea a încheiat pace cu Mehmed I. Mircea a acceptat să plătească
tribut otomanilor ca o răscumpărare a păcii. De reținut că pentru acel moment tributul nu era o
recunoaștere a dependenței politice față de turci și se garantau menținerea atunomiei țării a
credinței locuitorilor. În ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân a murit, fiind îngropat în ctitoria sa,
mănăstirea Cozia. Diplomația domnului român a făcut din Țara Românească un factor politic
important în sud-estul Europei, vecinii căutându-i alianța împotriva Imperiului Otoman.
După moartea lui Mircea, lupta antiotomană a continuat. În anul 1419 turcii organizeaza atacuri în
zona Dunării, pentru ca în anul 1420 sultanul Mehmed I să conducă o mare campanie, în urma luptelor
fiind ucis chiar fiul şi urmaşul lui Mircea la tronul Ţării Româneşti, Mihail I (1418-1420). Unii istorici
consideră că abia în urma acestei campanii turceşti (care a lovit şi Moldova şi Transilvania) au
cucerit otomanii Dobrogea. Un argument al acestor istorici este titlul domnesc al lui Mihail I care
cuprindea toate teritoriile tatălui său.
e. Politica externă desfășurată de Alexandru cel Bun (1400-1432)
1. Moldova până la Alexandru cel Bun
Urmașul lui Bogdan, Lațcu I (cca 1367-1375/1377), s-a confruntat cu pericolul expansiunii
Ungariei, mai ales că din anul 1370 regele Ludovic I a devenit și rege al Poloniei. Din inițativă proprie
și pentru a contracara politica lui Ludovic I, cel care îmbrăca expansionismul Coroanei Ungariei sub
haina prozelitismului catolic, Lațcu I a solicitat papei Urban al V-lea înființarea unei episcopii
catolice, cu sediul la Siret. Politica lui Lațcu I o înțelegem mai bine dacă ne găndim că Ludovic I
urmărea să-și impună dominația în Rusia Haliciană (se învecina cu Moldova) prin înființarea episcopiei
catolice de Halici, în 1375, spre nemulțumirea populației ortodoxe majoritare.
După moartea lui Ludovic I de Anjou, s-a destrămat și dominația maghiară în Europa
răsăriteană. Din 1386 s-a creat Uniunea Polono-Lituaniană (Uniune personală, dinastică) prin
căsătoria reginei Hedviga a Poloniei (fiica lui Ludovic I), cu cneazul (numit și duce) lituanian
Vladislav Iagiello, creștinat cu acel prilej la ritul catolic. În acest context, domnitorul Petru I Mușat
(mai multe variante de domnie 1375-1391; 1375-1392; 1376-1391; 1377-1392) a recunoscut
suzeranitatea regelui Vladislav Iagiello (1386-1434), la Lvov, în 26 septembrie 1387. Legătura a fost
consolidată prin împrumutul de 3000 de ruble argint (52 kg Aur) pe care Petru I Mușat i l-a acordat
lui Vladislav Iagiello, care a pus drept gaj (drept garanție) Pocuția. Spre deosebire de Ungaria, Polonia
nu urmărea o dominaţie directă asupra Moldovei, ci doar asigurarea intereselor sale economice și
strategice la Marea Neagră.
Roman I (1391/1392-1394/1395), urmașul lui Petru I, s-a apropiat însă de regele Ungariei
Sigismund de Luxemburg și s-a implicat în acțiuni antipolone. Drept urmare, Roman I a fost înlăturat de
Ștefan I (1394/1395-1399), instalat domn cu ajutor polon. În ianuarie 1395, Ștefan I i-a depus omagiu de
vasalitate regelui polon spre nemulțumirea lui Sigismund de Luxemburg, care a organizat o expediție
militară pentru a readuce Moldova în sfera de influență a Coroanei Ungariei. În bătălia de la Hindău (azi
Ghindăoani, aproape de Târgu Neamț), din februarie 1395, oastea maghiară a fost însă înfrântă de
Ștefan I, Moldova reafirmându-și independența față de Ungaria.
2. Politica externă desfășurată de Alexandru cel Bun (1400-1432)
Domn al Moldovei din 1400, Alexandru cel Bun a continuat în politica externă direcţia
trasată de Petru I Muşat. Recunoscut pentru rolul său în organizarea statului medieval Moldova (vechile
cronici îi atribuiau înființarea dregătoriilor și organizarea instituțiilor bisericești), Alexandru cel Bun a fost
și un foarte bun diplomat. Astfel, domnul moldav a menţinut relaţii bune cu Mircea cel Bătrân și a
6
manevrat abil între cele două regate catolice vecine, Ungaria și Polonia, profitând de contradicțiile dintre
ele. Totodată, Alexandru cel Bun a continuat să recunoască suzeranitatea regelui polon Vladislav Iagiello
pentru a contracara expansiunea regatului maghiar (Ungaria dorea să controleze importantul oraș
comercial Chilia, punctul final al vestitului ”drum moldovenesc”, ce unea Europa centrală și apuseană de
Marea Neagră), căruia i-a recunoscut suzeranitatea în 12 martie 1402 (la Camenița, gest reînnoit în
1407, la Liov, ocazie cu care domnul moldav a acordat privilegii comerciale negustorilor lioveni).
Expresie fidelă a acestor relaţii, în anul 1410 moldovenii luptă alături de polonezi în bătalia de la
Grunwald contra cavalerilor teutoni, iar apoi în 1422 la Marienburg. Fidelitatea lui Alexandru cel
Bun faţă de regele polon a salvat independenţa Moldovei căci regele maghiar Sigismund de Luxemburg
făcea presiuni asupra lui Vladislav Iagiello pentru împărţirea Moldovei între cele două regate catolice,
fapt reflectat în tratatul de la Lublau din 15 martie 1412. Sigismund de Luxemburg urmărea cu
precădere să controleze cetatea Chilia de la gurile Dunării. Conform acestui tratat, Moldova era
ameninţată cu împărţirea între cele două regate în cazul în care Alexandru cel Bun nu participa
alături de Ungaria la lupta antiotomană.
În timpul lui Alexandru cel Bun, Moldova a cunoscut pentru prima dată consecinţele atacurilor
otomane. Astfel, cu ocazia expediției otomane din anii 1418-1420, a avut loc prima implicare a Moldovei
în frontul antiotoman, în anul 1420 fortele otomane au atacat Cetatea Albă (cetatea a fost asediată de
flota otomană), după ce anterior cuceriseră temporar Chilia. Alexandru cel Bun a cerut ajutorul
suzeranului său, regele polon Vladislav Iagiello,dar ajutorul nu a venit şi moldovenii au respins singuri
asaltul otoman. Astfel, în 1420 a avut loc prima ciocnire între Moldova și Imperiul Otoman, acesta din
urmă încercând, fără succes, să ocupe Chilia și Cetatea Albă. Aspre sfârșitul domniei, Alexandru cel Bun
s-a apropiat de Ungaria și a sprijinit încercarea de constituire a unui stat lituanian care să slăbească puterea
Poloniei.
După moartea lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, Țara Românească și Moldova au
cunosct o perioadă de frământare internă și de lupte pentru tron care le-au slăbit și le-au diminuat influența
în Europa de Sud-Est. Și Transilvania a fost cuprinsă de frământări, cel mai însemnat eveniment fiind
răscoala de Bobâlna din 1437. Răscoala a fost provocată de situația foarte grea a țărănimii iar pentru a o
înfrânge stările privilegiate, adică nobilii maghiari, fruntașii secuilor și patriciatul săsesc, au încheiat o
înțelegere numită Unio Trium Nationum (1437).
Iancu de Hunedoara (1441-1456)-voievod al Transilvaniei
Iancu fost și ban de Severin (1438), comite la Timișoarei, comite al secuilor si guvernator al
Ungariei (1446)
Iancu de Hunedoara, de origine etnică românească (după unii autori provenea dintr-o familie
originară din Țara Românească), dar integrat nobilii maghiare prin religie, orientare politică, a fost
numit voievod al Transilvaniei de noul rege al Ungariei şi Poloniei, Vladislav (1440-1444), într-un
moment în care ofensiva otomană, sub conducerea sultanului Murad al II-lea, în Balcani şi zona
Dunării sporea tot mai mult. Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea) scria că Iancu de Hunedoara
„născut valah, nu era de origine nobilă...El a arătat cel dintâi ungurilor că fronturile turcești pot fi
sparte și învinse...Numele lui umbrește și pe al altora: a mărit mult gloria nu numai a ungurilor, ci și
pe cea a valahilor...” La fel scria și Laonic Chalcocondil aprecia că Iancu „a fost un bărbat foarte
destoinic întru toate și de jos s-a ridicat la mare putere...”
Iancu de Hunedoara a acționat în mai multe direcții pentru a desfășura cu succes lupta
antiotomană:
 l-a sprijnit pe regele Vladislav III Iagiello al Poloniei să ajungă și rege al
Ungariei (cunoscut și sub numele de Ladislau ), ca Vladislav I (1440-1444)
 a inițiat formarea unui bloc românesc, alcătuit, alături de Transilvania, din Țara
Românească și Moldova, prin impunerea în statele românești extracarpatice a
unor domni favorabili luptei antiotomane, precum Vlad Dracul și Vladislav al
II-lea în Țara Românească ori Petru al II-lea și Bogdan al II-lea în Moldova
7
  a susținut organizarea cruciadei antiotomane și a fost un mare comandant de oști,
capabil să comande oșteni de diferite naționalități (români, unguri, sârbi, poloni)
și a aplicat cele mai moderne tactici de luptă ale timpului său, spre exemplu, de
la husiți (după numele lui Jan Hus) a preluat utilizarea taberelor întărite de care;
Iancu de Hunedoara îşi începe seria marilor victorii antiotomane chiar în anul 1441. După ce a
suferit un eșec la Sântimbru (18 martie 1442), Iancu a obținut o nouă victorie lângă Sibiu, pe 22
martie 1442, pentru ca apoi să treacă în Carpaţii şi să impună în Ţara Românească un domn favorabil
luptei antiotomane. O nouă confruntare cu turcii are loc în 5 septembrie 1442, dar Iancu obţine o nouă
victorie, de această dată pe râul Ialomiţa asupra beilerbeiului (sau beglerbeg-mare comandant
militar) Rumeliei, Sehabedin.
Victoriile obţinute de Iancu au dat speranţe mari creştinilor. Se dorea eliberarea popoarelor
balcanice(sârbi, bulgari,greci) de sub stăpânirea musulmanilor, şi chiar alungarea turcilor din Europa.
În aceste condiţii a avut loc apelul la cruciadă al papei Eugeniu al IV-lea. În toamna lui 1443 forţele
creştine sub conducerea lui Iancu şi a regelui Vladislav au trecut Dunărea. Începea “Campania
cea Lungă” (1443-1444) la care au luat parte forţe creştine din Ungaria, Transilvania, Serbia şi Ţara
Românească şi care s-a desfăşurat pe teritoriul stăpânit de otomani. Cruciaţii obţin succese deosebite,
eliberând Sofia, Niș şi oprindu-se la Zlatiţa. Iarna puternica a împedicat continuarea campaniei,
creştinii retrăgându-se victorioşi.
Succesele obţinute de Iancu l-au determinat pe sultanul Murad II să încheie o pace avantajoasă
pentru creştini, în vara lui 1444 (iunie-iulie Adrianopol-Seghedin). Deşi semnase tratatul de pace în
iulie la Seghedin, Vladislav l-a încălcat la presiunile papalităţii. Creștinii urmăreau să profite și de
urma faptului că după semnarea păcii sultanul Murad II a trecut în Asia Mică pentru a înăbuși o
răscoală. Astfel, în toamna anulului 1444 cruciada antiotomană la sud de Dunăre era reluată. La Varna,
în 10 noiembrie 1444, cruciaţii au suferit o grea înfrângere, însuşi tânărul regele Vladislav al Poloniei
și Ungariei fiind ucis de otomani.
Dezastrul de la Varna nu l-a descurajat pe Iancu, care în 1445 a reluat lupta antiotomană. În
colaborare cu domnul Țării Românești, Vlad Dracul, și cu o flotă burgundă, Iancu de Hunedoara a
organizat o expediție pe Dunăre care a avut drept rezultate reluarea cetății Giurgiu. În anul 1446
Iancu a fost numit guvernator al Ungariei, funcție ce răsplătea lupta antiotomană. Din această
postură, Iancu de Hunedoara l-a ucis însă pe Vlad Dracul (în 1447, când a fost ucis și un fiu al lui
Vlad), pentru că acesta recunoscuse suzeranitatea Imperiului Otoman, și l-a impus domn în Țara
Românească pe Vladislav al II-lea, în 1447. Iancu l-a impus domn al Moldovei și pe Petru al II-lea
(1447-1448), care a cedat Ungariei importanta cetate a Chiliei. În această cetate a staționat timp de
aproape două decenii o garnizoană maghiară. Astfel era format ”blocul românesc”. În anul 1448 Iancu
organizează o nouă campanie ofensivă la sud de Dunăre, la care participă forţe din Ţara Românească şi
Moldova, dar încă odată creştinii sunt învinşi de turci la Kossovopolje, acolo unde mai suferiseră un
dezastru și sârbii conduși de cneazul Lazăr, în 1389.
Urcarea pe tronul Imperiului Otoman a lui Mehmed al II-lea Fatih (sau Mahomed al II-lea
„Cuceritorul”) a deschis o nouă fază în confruntările dintre turci şi creştini. În 1453 Mehmed al II-
lea cucerea Constantinopolul şi punea capăt istoriei Imperiul Bizantin, lovitura grea dată creștinătății
după cum prezenta și cronicarul bizantin Ducas în „Istoria turco-bizantină”. Totuși, Iancu a reusit sa
opreasca înaintarea turcilor spre Europa Centrala pentru mai bine de o jumătate de secol (chiar
pentru 70 de ani) prin victoria obținută la Belgrad (cetatea Belgradului, prin importanţă sa
strategică, era “cheie a Ungariei şi a Europei Centrale”), în 4-21 iulie 1456 asupra sultanului
Mehmed al-II-lea Fatih(Cuceritorul), care a fost rănit.
Sursa III, Camil Mureșan, Iancu de Hunedoara: „De trei ori atacară cu fuire turcii, dar
focul nimicitor cu care erau întâmpinați îi îngenuche...Armata turcească începu să dea semne de
descurajare. Sultanul mai rezistă în tabără până spre seară. În cursul nopții de 23 spre 24 iulie turcii
îngropară după ritul lor morții câți îi găsiră, înărcară răniții pe un lung șir de căruțe și evacuară
8
tabăra, îndreptându-se în grabă, aproape de fugă, către sud-est. În tabăra turcească pătrunse oastea
învingătoare. O aștepta o pradă imensă părăsită de armata otomană în retragere. ...Europa
sărbătoarea ca niciodată izbânda. Procesiuni avură loc la curtea imperială germană, la Veneția și
până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt al III-lea înălța în laude „până deasupra stelelor”
numele ilustrului voievod român ca pe al unuia dintre cei mai slăviți oameni care trăiseră până atunci
în lume”.
La câteva zile după marea izbândă Iancu de Hunedoara se stingea din viaţă răpus de ciumă în
tabăra de la Zemun, de unde a fost dus și înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia. Moartea sa
a fost o mare pierdere pentru creştini: papa Calixt al III-lea l-a numit “atletul cel mai puternic-
singurul- al Hristos” iar despre victoria de la Belgrad același papă o considera ”evenimentul cel mai
fericit al vieții sale”.
Fiul lui Iancu, Matei Corvin (1458-1490), a devenit rege al Ungariei și este considerat unul
dintre cei mai străluciți suverani ai Ungariei medievale.
Sursa IV, Laonic Chalcocondil, Expuneri Istorice: „După izgonirea împăratului (Mehmed al
II-lea), Iancu n-a mai trăit mult și după aceea s-a săvârșit din viață; și a fost un bărbat foarte destoinic
întru toate și de jos s-a ridicat la mare putere....și ajungând la conducerea treburilor obștești la peoni
(unguri) și-a câștigat un mare renume. Dar încă și față de turci a săvârșit nu puține isprăvi mari, deși
se credea că din cauza mulțimii și vitejiei lor nu o să biruiască niciodată armata împăratului; și însuși
de timpuriu a luat în mâini armatele peonilor. Ceilalți magnați ai Peoniei (Ungariei) aveau necaz pe el
și nu voiau să fie conduși de el, totuși s-a făcut stăpân pe putere...”
f. Vlad Tepes (1448, 1456-1462, 1476)
1. Faima lui Vlad Țepeș
Dintre urmasii lui Mircea cel Bătrân, în lupta antiotomana s-au remarcat Mihail I(1418-1420)-
care a şi pierit în confruntările cu otomanii, Dan al-II-lea (domn cu întreruperi între 1421-1431), Vlad
Dracul (1436/1437-1442; 1443/1444-1447), participant la cruciada de la Varna. Totusi, în această
perioadă, Ţara Românească se afla tot mai mult sub influenţa otomană, fiind și teritoriu de dispută între
regatul Ungariei și Imperiul Otoman.
După moartea lui Iancu de Hunedoara participarea Ţărilor Române la lupta antiotomană
continuă prin Vlad Ţepeş (fiul lui Vlad Dracul, nepot al lui Mircea cel Bătrân), domn al Ţării
Româneşti în trei rânduri( 1448, 1456-1462 şi 1476). După unii istorici, Vlad Țepeș a fost
înscăunat de Iancu de Hunedoara, care urmăreă să-și asigure în acest fel spatele în vederea
apărării Belgradului.
Vlad Țepeș a aplicat măsuri dure, extreme, împotriva boierimii care contesta puterea domnului
dar și împotriva celor necinstiți, corupților sau a turcilor, cea mai cunoscută fiind tragerea în țeapă.
Cronicile slavo-române relatează faima pe care o câștigase Țepeș pentru că îi pedepsea pe trădători,
hoți și răufăcători. Metodele sure folosite de domnul Țării Românești nu erau mai crude decât cele ale
altor monarhi ai vremii (Ludovic al XI-lea al Franței, țarul Rusiei Ivan cel Groaznic). Faima de
conducător sângeros a lui Vlad Țepeș a fost pusă în circulație de negustorii sași, care au fost pedepsiți
cu cruzime pentru faptul că nu au respectat poruncile domnului în legătură cu locurile în care aveau
permisiune să facă negoț în Țara Românescă.
De fapt, urmărind să aplice principiul modern al reciprocităţii, Vlad Țepeș a pretins ca
negustorii munteni să aibă în Transilvania acelaşi statut de care se bucurau negustorii saşi care veneau
în Ţara Românească. Saşii nu au respectat voinţa domnului şi au fost aspru pedepsiţi. De aceea, prin
povestirile lor răspândite în Apus, i-au perpetuat renumele de tiran şi, se pare, i-au născocit numele de
Dracula prin transformarea numelui Dragul (de la Ordinul Dragonului, primit de tatăl său, Vlad Dracul)
în Dracul, cuvânt cu o anumită încărcătură semantică.
2. Lupta antiotomană: cauze și desfășurare
În 1459, într-un moment in care papalitatea relansa apelul la cruciada antiotomană (papa Pius al
II-lea adică S.P.), în cadrul Conciliului de la Mantova, Vlad Țepes înceta plata tributului către
9
Imperiul Otoman. Domnul român, bazându-se pe sprijinul suzeranului sau Matei Corvin (rege al
Ungariei, cel care era sprijinit financiar de papă pentru a lupta cu turcii), declanşa astfel conflictul cu
Imperiul Otoman, aflat în plină putere sub Mehmed al II-lea (1451-1481). Vlad Țepeș a încheiat o
alianță cu Matei Corvin probabil în 1460, pentru asigurarea frontierei de nord.
După ce domnul valah dejoacă tentativele de capturare organizate turci, prin Hamza Pașa, în
iarna anilor 1461-1462 forţele muntene conduse de Vlad Tepes devasteaza teritoriile otomane de pe
linia Dunarii. Într-o scrisoare adresată regelui Matei Corvin Vlad Ţepeş prezenta rezultatele campaniei
sale (în jur de 20000 de inamici ucişi) şi solicita ajutor, arătând rolul Ţării Româneşti în apărarea
Transilvaniei şi a Ungariei.
Sultanul Mehmed al II-lea Fatih a organizat în vara lui 1462 o mare campanie împotriva lui
Vlad Ţepeş, pentru a readuce Ţara Românească sub ascultare şi a a-şi reimpune controlul asupra
frontierei dunărene.
În faţa pericolului otoman, Vlad Tepes recurge la tactica “pământului pârjolit” şi după cum
scrie acelaşi cronicar bizantin Laonic Chalcocondil, în „Expuneri Istorice” (l-am întâlnit și la
Romanitatea Românilor) obține succese militare asupra turcilor, celebru fiind atacul de noapte de
lângă Târgoviste (16-17 iunie 1462) asupra taberei otomane, când însuşi sultanul Mehemed al II-lea a
fost în pericol de moarte (după un manual ”victoria repurtată de Vlad Țepeș confirma statutul de
independență pentru Țara Românească”, după altul, ”domnul a reușit să apere autonomia țării sale”).
Din relatarea episcopului Nicolae de Modrussa aflăm despre efectele atacului de noapte:
„Dracul=Vlad Țepeș a părăsit tabăra dușmană înainte de zorii zilei și s-a reîntors în aceiași munți de
unde venise fără ca cineva să îndrăznească a-l urmări, într-atât dăduse de furcă și vârâse groază în
toți.”. Sultanul a fost impresionat și de priveliștea pădurii de țepe purtând în vârful lor ostașii otomani
luați prizonieri (Chalcocondil: „împăratul=sultanul, cuprins de uimire spunea că nu poate lua țara
unui bărbat care face lucruri atât de mari...”) și a dat ordinul retragerii armatei otomane la sud de
Dunăre, după ce l-a lăsat la Brăila (sau în Dobrogea) pe Radu cel Frumos, frate al lui Vlad Țepeș, dar
pretendent la tronul Țării Românești. La data de 11 iulie 1462, Mehmed al II-lea era deja la
Adrianopol.
Sursa V Ducas, Istoria turco-bizantină (1341–1462): „Dar vlachul (Vlad Țepeș) și el i-a mutat
pe toți supușii lui în locuri strâmte de munte și în locuri acoperite de păduri; și câmpurile le-a lăsat
pustii și vitele de tot felul le-a mânat mai înăuntrul hotarelor. Tiranul (Mehmet al II-lea), trecând
Danubiul, a străbătut loc mai bine de 7 zile și n-a găsit nimic, nici om, nici cel mai neînsemnat animal
și nici ceva de mâncare sau de băut. Și ajungând într-un loc frumos așezat ca o livadă vede mii și mii
de pari sădiți în pământ încărcați în loc de fruct cu oameni morți și în mijloc pe Chamza (...) tras în
țeapă. La vederea acestei amenințări, tiranul s-a înspăimântat și noaptea, când a tras corturile, fiindu-
i frică, a tras șanțuri și a ridicat valuri și sta în mijlocul lor. Vlachul însă, sculându-se dis-de-
dimineață și rânduindu-și bine oamenii de sub el, a năvălit, când era încă întuneric, și nimerind, în
partea dreaptă a taberei, a intrat deodată înăuntru și până în ziuă a tăiat turci fără de număr; și până
ce s-a luminat de ziuă, mulți turci s-au ucis între ei. Când însă s-a făcut dimineață, vlachii au intrat în
țarcurile lor și s-au culcat; iar tiranul sculându-se, plin de rușine, a trecut Danubiul și a ajuns la
Adrianopol.”
1. Identificați tactica de luptă adoptată de domnul muntean.
3. Consecințe
Trădat de o parte dintre boieri, care au preferat să-l susțină pe Radu cel Frumos, Vlad Ţepeş s-a
retras în Transilvania, în octombrie 1462, de unde spera sa obţină ajutor de la suzeranul său. Numai
că Matei Corvin nu avea drept prioritate lupta antiotomană în vara anului 1462. Mai mult, folosindu-se
de unele scrisori false, regele maghiar il arestează pe Vlad Ţepeş, fiind închis la Visegrad, apoi la
Buda, până în 1476. În acest context, Radu cel Frumos (1462-1473/1474/1475), cu sprijin turcesc, a
reușit să devină domnul Țării Românești. Acest domn acceptă atât dominaţia otomană, din ce în ce

10
mai apăsătoare, cât şi suzeranitatea Ungariei. Prinsă între cele două puteri, Ţara Românească îşi agrava
continuu statutul internaţional.
În perioada în care Vlad Țepeș a fost ținut închis la Buda, au început să se răspândească
povestirile germane, izvorâte din orașele săsești, cu care fusese domnul muntean fusese în conflict
(mai ales cu Brașovul) și care îl prezintă pe domnul român drept un tiran sadic, un despot însetat de
sânge. Oricum, în anul 1476, la cererea lui Ștefan cel Mare, Matei Corvin, implicat în această perioadă
în lupta antiotomană, l-a eliberat pe Vlad Țepeș, dar domnia a fost scurtă. Neacceptat de boieri, Vlad
Țepeș a fost ucis într-o luptă cu turcii (fie de otomani, fie de cei din tabăra sa). Un sfârșit tragic
pentru un domn cu o imagine atât de nedreaptă proiectată în posteritate.

g. Stefan cel Mare (1457-1504)

1)Raporturile Moldovei cu Poarta Otomană pana la 1457.
Aşezarea geografică a determinat ca Moldova să fie afectată mai târziu decât Ţara Românească
de expansiunea otomană. De altfel, primul atac turcesc asupra Moldovei are loc in 1420, dar Alexandru
cel Bun respinge asediul asupra Cetatii Albe. Pericolul otoman a crescut abia din 1453, cand turcii
cuceresc Constantinopolul. După ce flota otomană organizează un raid în Marea Neagră, sultanul
Mehmed al-II-lea îl someaza pe Petru Aron sa plateasca tribut (1455-1456), ceea ce Adunarea Ţării
accepta, Moldova plătind primul tribut în 1456. De reținut că Petru Aron a ajuns domn al
Moldovei în 1451, atunci când, cu sprijin polonez, l-a detronat și ucis chiar pe fratele său, Bogdan
al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare.
2)Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504): considerații
Domnia lui Ștefan cel Mare a reprezentat, în Evul Mediu românesc, cea mai glorioasă
perioadă. Stabilitatea politică (cea mai lungă domnie), prosperitatea ţării, înfăptuirile în plan cultural şi,
mai ales, asigurarea liniştii la hotarele Moldovei, fac din domnia lui Ştefan cel Mare un moment de
referinţă în evoluţia instituţiei centrale în Ţările Române. Printr-o politică externă fermă, canalizată
spre menţinerea fiinţei statale şi prin efortul realizării unor alianţe antiotomane cu principii creştini din
Europa, Ştefan cel Mare a reuşit să schimbe fundamental poziţia statului său, transformându-l din
obiect de dispută dintre puterile vremii în subiect al relaţiilor internaţionale. Moldova şi-a modelat
politica externă în funcţie de poziţia Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman. Printr-un abil joc
diplomatic, Ştefan a reuşit să estompeze orice formă de dependenţă faţă de puterile care atentau la
integritatea ţării sale. Ceea ce a conferit Moldovei statutul de factor principal al relaţiilor internaţionale
a fost confruntarea îndelungată cu Imperiul Otoman, aflat în plină ascensiune sub conducerea lui
Mehmed al II-lea.
Stefan ajunge domn al Moldovei cu sprijinul vărului său Vlad Ţepeş şi dupa victoria de la
Doljesti (12 aprilie 1457) obținută asupra lui Petru Aron, ucigasul tatălui său. De fapt, Ştefan a fost
proclamat domn pe câmpia de la Direptate de Adunarea Ţării, fiind uns de mitopolitul Teoctist. În
prima parte a domniei, Stefan cel Mare a fost preocupat sa refacă resursele țării (și-a bazat puterea mai
ales pe mica boierime și pe răzeși, țăranii liberi) și sa recupereze teritoriile pierdute de predecesorii
săi (Chilia fusese cedată de Petru al II-lea lui Iancu, iar Hotinul de Petru Aron Poloniei ), politica
externă fiind marcată de raporturile cu Ungaria și Polonia.
3. Consolidarea domniei și afirmarea independenței față de Ungaria
De fapt, politica externă a lui Ştefan cel Mare a avut mai multe etape, în funcţie de interesele
Moldovei. Principala preocupare a domnului Moldovei a fost aceea de a nu înfrunta doi dușmani
deodoată. În prima fază, Ştefan cel Mare s-a apropiat de Polonia, cu care a încheiat un tratat (numit și
convenție într-un manual), la Overchelăuți, în 4 aprilie 1459, prin care recunoştea suzeranitatea
regelui Cazimir al IV-lea (1447-1492) ca suzeran unic, îndepărtându-se de Ungaria și anulând
angajamentele anterioare. Tratatul de la Overchelăuți a fost înnoit în 1462. Astfel, Ștefan cel Mare
urma linia tradițională în politica externă a Moldovei, care însemna contracararea tendințelor
hegemonice ale Ungariei prin apropierea de Polonia.
11
 Astfel se explica de ce Ştefan nu s-a implicat în 1462 in lupta antiotomană. Totuşi, domnul
modav a încercat să cucerească Chilia, pentru a nu fi ocupată de turci. Dacă în 1462 a eşuat, în 1465,
folosind artileria Stefan cucereste Chilia, apărată de o garnizoană maghiară. Cucerirea Chiliei a
nemulţumit mai ales Ungaria, dar şi Imperiul Otoman.
De aceea în 1467 Matei Corvin organizează o importanta campanie împotriva lui Stefan cel
Mare cu scopul de a-și impune dominația (suzeranitatea) asupra Moldovei şi de a recupera Chilia.
Bătălia de la Baia (15 decembrie 1467) a fost însă pentru Matei Corvin un grav eșec, sau după cum
scria cronicarul polonez Jan Dlugosz, ”un uriaș dezastru”, iar regele maghiar „să nu cadă viu în mâna
moldovenilor, fu scos în focul luptei pe targe, rănit în trei locuri, dar nu de moarte”. Prin victoria de la
Baia, Moldova își reafirma independența față Ungaria și implicit emanciparea de sub
suzeranitatea sa. În condiţiile declanşării luptei antiotomane domnul Moldovei și-a reconsiderat
raporturile cu Ungaria, vizată la fel de mult de expansiunea turcilor, ajungându-se la colaborarea lui
Ștfean cel Mare cu Mathias (Matei) Corvin.
4)Lupta antiotomană (1473-1486): cauze, desfășurare
Lupta antiotomană declanşată de Ştefan cel Mare are cauze complexe. Cea mai importantă era
însă expansiunea otomană. Sultanul Mehmed al-II-lea urmarea sa cucereasca Chilia si Cetatea Alba, în
politică sa pontică ce viza transformarea Mării Negre în “lac turcesc”. Domnul moldav a înţeles
pericolul otoman şi de aceea a căutat să se pregătească cât mai bine. De asemenea, între 1470-1473
Ştefan s-a aflat în conflict cu Radu cel Frumos pentru că urmărea să scoată Ţara Românească de sub
influenţa otomană, fiind de fapt o reluare a politicii ”blocului românesc”.
Stefan cel Mare a încetat plata tributului in 1473, într-un moment în care Imperiul Otoman avea
de înfruntat o coaliţie puternică din care făceau parte Veneţia şi Hanul turcmen Uzun Hassan (din
Persia), în care creştinii sperau să vadă un nou Timur Lenk.
O nouă intervenţie a lui Ştefan în Ţara Românească (1474), ce ameninţa frontiera otomană de
la Dunărea de Jos, l-a înfuriat pe sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul, care i-a ordonat la sfârşitul
anului 1474 lui Suleiman Paşa, beilerbeiul (beglerbegul) Rumeliei sa organizeze o mare campanie
(120.000 soldati şi trupe de ieniceri) contra Moldovei. Armata otomană era sprijinită și de un corp de
oaste al lui Radu cel Frumos.
În faţa campaniei otomane, Stefan cel Mare a convocat oastea cea mare. După cronicarul polon
Ian Dlugosz Ştefan a mobilizat o armată de 40000 de oşteni, la care s-a adăugat un corp de secui (de
fapt 5000 de secui și 2000 de polonezi). În bătălia de la Podul Înalt (Vaslui) din 10 ianuarie 1475,
Ştefan cel Mare obtine o victorie categorică asupra turcilor, de mare rasunet in Europa. Chiar
cronicarul turc Kemal-Pașa scria despre desfășurarea luptei astfe: „Oastea ghiaurilor cei răi din
fire s-a pus în mișcare ca un uragan, și ca un vânt puternic aducător de nenorociri”. Mult mai târziu,
cronicarul Grigore Ureche scria în „Letopisețul Țării Molovei”: „Iară dindărat Ștefan-vodă cu oastea
tocmită l-au lovit gioi, ghenarie 10 dzile, unde nu era loc de a-și tocmi oastea, nici a se îndrepta, ci așa
ei în de sine tăindu-să, mulți pieriră, mulți prinși de pedestrime au fost”.
Reîntors la Suceava, la 25 ianuarie 1475, domnul Moldovei redacta scrisoarea prin care
făcea cunoscută victoria principilor creştini: solii lui Ştefan ajungeau la Veneţia şi Roma, în
Hanatul Crimeei şi la Caffa, dar înainte de toate în Polonia şi Ungaria, anunţând victoria şi
solicitând sprijinul în lupta antiotoman, căci „împăratul cel păgân voiește să se răzbune și voiește să
vină în luna mai, cu capul său și cu toată puterea sa, împotriva noastră, ca să supuie această țară
aceasta, poartă a creștinătății...”.
Sursa VI, Scrisoarea din 25 ianuarie 1475 adresată principilor creștini de Ștefan cel Mare
după lupta de la Vaslui: „Noi pentru apărare am luat spada în mână și, cu ajutorul domnului
Dumnezeu, am mers asupra lor și i-am călcat în picioare și i-am trecut prin spadele noastre. Și pentru
asemenea lucru lăudat să fie domnul Dumnezeu; și după ce a auzit de această înfrângere, păgânul
împărat al turcilor și-a pus în plan să se răzbune și el însuși în persoană, cu toată puterea sa, să vie în
luna mai asupra noastră și să supună țara noastră, care e poarta tuturor creștinilor, și pe care poartă,
12
care e țara noastră, Dumnezeu ne-a ferit-o până acum, dar dacă această poartă va fi pierdută,
Dumnezeu să ne ferească de așa ceva, toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea noi ne
rugăm la amabilitatea voastră să ne trimiteți în ajutorul nostru pe căpitanii voștri contra dușmanilor
creștinătății – și cât mai este timp. (…) Și noi, din partea noastră, promitem cu jurământul nostru
domnesc, cu viața noastră, că până la moarte ne vom apăra și vom lupta pentru credința creștină.”
1. Cum este numită Moldova de către Ștefan cel Mare?
Iniţiativele lui Ştefan au avut drept rezultat mai mult laude decât alianţe. Doar cu Matei Corvin
încheie domnul moldav un tratat de alianţă antiotomană, în 12 iulie 1475 (subscris de Ștefan cel Mare
la Iași, iar de Matei Corvin la Buda, în 15 august 1475). Conform tratatului, (considerat de unii
autori și ”un tratat în deplină egalitate”), regele Ungariei promitea ajutor militar (împotriva
”păgânilor” adică împotriva turcilor și tătarilor) și refuzul de a acorda azil politic dușmanilor
domnului Moldovei. La rândul său, Ștefan cel Mare (care îi recunoștea în mod formal suzeranitatea
regelui Ungariei) acorda libertatea comerțului pentru negustorii din Ungaria.
Totuși, în vara anului 1475 sultanul Mehmed al II-lea nu a organizat o campanie militară
împotriva Moldovei, ci forțele otomane au acționat în nordul Mării Negre, cucerind Caffa (colonie
genoveză în Crimeea) și Mangop (principat bizantino-genovez pe litoralul nord-pontic). De asemenea,
sultanul otoman și-a impus suzeranitatea asupra Hanatului Crimeea (care apăruse în urma destrămării
Hoardei de Aur).
În vara anului 1476 sultanul Mehmed II a declanşat campania împotriva Moldovei. Armata
otomană, în care se remarcau ienicerii şi spahii, depăşea 100 000 de soldaţi. La aceştia se adăuga
oastea Ţării Româneşti. Sultanul a ordonat tătarilor să atace Moldova dinspre nord-est, care au fost însă
învinși de Ștefan cel Mare. Armata sultanului a început să treacă Dunărea în iunie 1476. Domnul
Moldovei a urmat tactica tradiţională a “pământului pârjolit”, căci forţele otomane erau mult mai mari
(“conflictul asimetric”). Ştefan şi-a instalat tabăra pe valea Pârâului Alb. În acest loc botezat Războieni
(Valea Albă), Ştefan cel Mare a fost învins de turci, în data de 25-26 iulie 1476.
Forțele otomane nu au reușit să cucerească cetățile Moldovei (Suceava, Neamț, Hotin), iar în
condiţiile în care otomanii sufereau de pe urma epidemiilor şi aveau probleme cu proviziile și
voievodul Transilvaniei, la ordinul lui Matei Corvin, venea în ajutorul domnului Moldovei, sultanul
Mehmed al II-lea a dat ordinul de retragere (august 1476), fără a-și atinge scopurile.
În urma retragerii, domnul Moldovei i-a hărţuit cât mai mult pe turci şi în toamna lui 1476 a
pătruns în Ţara Românească unde, împreună cu voievodul Transilvaniei, l-a instalat domn pe Vlad
Ţepeş. Astfel, până la urmă campania otomană din 1476 a fost un mare eşec.
Conștient de persistența pericolului otoman, Ștefan cel Mare l-a trimis ca sol la Veneția pe
Ioan (Grigore) Țamblac, în 1477-1478, cel care era rudă cu Maria de Mangop, a doua soție a lui
Ștefan cel Mare (Ioan Țamblac, de origine genovez, era numit ”unchiul” domnului moldav). În
scrisoare expusă senatului venețian prin solul său, Ștefan cel Mare continua ideea din scrisoarea trimisă
anterior, în 25 ianuarie 1475, prin care sublinia importanța strategică a Moldovei drept ”Poartă a
Creștinătății”, accentând ideea că Moldova este ”cetatea de apărare a Țării Ungurești și a Poloniei și
straja celor două țări”.
Sursa VII Documentele lui Ștefan cel Mare, Solia lui Ioan (Grigore) Țamblac la Veneția,
1478: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru treburile creștine această țară a mea;
socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e foarte evident, pentru căe seraiul (poarta) Ungariei și
Poloniei și straja acestor două regate. Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, de patru
ani mulți creștini au rămas în liniște. Așadar, ca domni creștini și cunoscuți ca creștini, eu recurg la
ilustra domnia voastră implorând ajutorul vostru creștinesc, spre a-mi păstra această țară a mea,
folositoare pentru treburile creștine, promițând că orice dar și subsidii îmi veți da eu îl voi folosi pe
multe căi de câte ori veți porunci și veți avea trebuință, dar numai contra necredincioșilor, și unde veți
porunci, fără nicio amânare.”

13
 Din 1479 Stefan cel Mare a ramas tot mai izolat in lupta antiotomană, Veneția încheind pace
cu Poarta. Unii istorici susțin că în 1480 Ștefan cel Mare a încheiat o pace cu Imperiul Otoman.
Oricum, în 1483 Matei Corvin încheia un armistiţiu cu noul sultan Baiazid al II-lea(1481-
1512), destrămânndu-se coaliția antiotomană. În aceste conditii, urmașul lui Mehmed II, sultanul
Baiazid al-II-lea (1481-1512) a cucerit in 1484 cele doua cetăți importante, Chilia (14 iulie 1484) și
Cetatea Albă (5 august 1484). Din 1484 Moldova nu doar că pierdea teritorii în favoarea
musulmanilor, dar era direct expusă loviturilor otomane. Totodată, Imperiul Otoman controla comerțul
în Marea Neagră, transformată în ”lac turcesc”. De aceea, pentru a obţine sprijinul Poloniei, în
septembrie 1485, Ştefan depune omagiu de vasalitate regelui polon Cazimir al IV-lea, la Colomeea
(un manual scrie eronat Vladislav Iagello, însă și Cazimir IV este tot din dinastia Iagiello). Ajutorul
polon (4000 de cavaleri) a fost prea mic şi insuficient pentru a-i învinge pe otomani şi pentru a recupera
Chilia şi Cetatea Albă.
Chiar daca mai obține unele victorii, la Cătlăbuga(1485) şi Şcheia (1486), unde Ştefan a fost
la un pas de moarte) domnul Moldovei a fost nevoit sa încheie pacea cu turcii (dup negocieri, în 1486
sau 1489), să accepte plata tributului (1486-1487) și să renunte la cele doua cetăți -porturi. Deși a
rămas până la sfârșitul domniei consecvent politicii antiotomane, Ștefan cel Mare a reînnoit înțelegerile
cu Poarta, Moldova fiind cuprinsă, ca și Țara Românească, în tratatul ungaro-turc din anul 1503.
5. Afirmarea independenței față de Polonia
În ultima parte a domniei (1489-1504), Ştefan cel Mare s-a îndepărtat de Polonia şi s-a
apropiat mai mult de Ungaria, primind de la Matei Corvin două cetăţi în Transilvania (Ciceul şi
Cetatea de Baltă) ca locuri de retragere în faţa primejdiei otomane şi pentru a suplini pierderea Chiliei
şi a Cetăţii Albe.
De fapt, după moartea regelui Cazimir al IV-lea, relațiile lui Ştefan cel Mare cu Polonia s-au
deteriorat, ajungându-se chiar la conflict militar cu Polonia, motivul fiind mai ales Pocuţia, ocupată de
Ștefan cel Mare încă din 1490. Ștefan cel Mare a intrat în contacte și cu adversari ai Poloniei, precum
cneazul Moscovei Ivan al III-lea. Conflictul a fost sporit şi de regele polon Ioan Albert (1492-1501)
care urmărea să cucerească Moldova. În lupta de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) polonezii
sufereau o grea înfrângere în faţa moldovenilor. Cronicarul polon Matei Mieclowski relatează despre
înfrângerea suferită și soarta prizonierilor: „Și mulți poloni legați unii de alții de păr erau bătuți în fața
lui Ștefan voievodul, iar restul țării au fost vânduți ca sclavi în Turcia sa în alte țări. O parte din prada
luată de la poloni a fost trimisă de Ștefan cel Mare sultanului Baiazid al II-lea.” În data de 12 iulie
1499, prin intermediul Ungariei, s-a încheiat pacea (numită ”veșnică”) cu polonii, la Hârlău, care
consacra independenţa Moldovei faţă de Polonia. Prin acest tratat, Ștefan cel Mare și Ioan Albert
își făgăduiau sprijin reciproc în caz de război. Era eliminată orice pretenție de suzeranitate din partea
Poloniei. Fiind încheiat în condiții de deplină egalitate, tratatul mai prevedea și sprijinul reciproc al
celor doi suverani împotriva tuturor dușmanilor.
6. Semnificații
Imaginea lui Ștefan cel Mare a fost glorificată chiar de cronicarii străini: polonezul Ian Dlugosz
scria „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât toți comandanții eroici de care atât ne mirăm! În
zilele noastre el, cel dintâi dintre principii lumii, câștigă o strălucită birunță asupra turcilor...”, iar
cronicarul polon Mlechovski (sau Matei Mieclowski), nota „Bărbat glorios și victorios care a biruit
pe toți regii vecini...”.
Așadar, Țările Române au constituit în secolele XIV-XV un factor însemnat în istoria politică a
Europei centrale și de sud-est. Prin acțiunile militare ale voievozilor români, intrați în conștiința
europeană ca apărători curajoși ai lumii creștine, Țările Române au constituit cel mai puternic bastion
al rezistenței europene în calea cuceririi otomane, învățatul umanist Filippo Buonaccorsi scriind că
românii „s-au închinat (Porții Otomane ) prin tratate....nu ca învinși, ci ca învingători”.

14
 Anexe:
1. Tratatul dintre regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, și Mircea cel Bătrân,
domnul Țării Românești (Brașov, 7 martie 1395): „Noi, Mircea, voievodul Țării Românești, duce de
Făgăraș și ban al Severinului, facem cunoscut (…) că, deoarece prealuminatul principe și domn,
domnul Sigismund, din mila lui Dumnezeu, ilustrul rege al Ungariei, (…) ne-a ajutat mai ales
împotriva acelor (…) vrăjmași ai numelui lui Hristos și neîmpăcați dușmani ai noștri, turcii, de aceea
noi, din îndemnul numai al nostru (...), făgăduim zisului domn șșiț rege, a păzi și a băga în seamă
neschimbate cele de mai jos scrise. Și anume, mai întâi că noi, când și de câte ori de acum înainte
domnul nostru regele va merge cu oștirea sa, el însuși, împotriva turcilor pomeniți sau împotriva
oricăror altora ce țin cu ei, atunci să fim ținuți și datori a merge cu dânsul, de asemenea, noi înșine
împotriva acelora, cu toată oștirea, cu oamenii și cu toată puterea noastră.”
2. M. Maxim, în Marele Mircea Voievod: „Rămas practic singur și forțat de atacurile
Angevinilor (1416), dar mai ales decisiv de expediția sultanală din prima parte a anului 1417, când
totuși sultanul nu a îndrăznit (…) să înainteze pe pământul Țării Românești, oprindu-se la Giurgiu,
Mircea a recurs la soluția negociată, inaugurând o politică ce va face carieră în istoria românească.
Așadar, la începutul secolului al XV-lea, Mircea a trebuit să accepte «alianța inegală» cu Poarta –
acceptând plata regulată a tributului, interpretat de el doar ca un preț al păcii. Soluția negociată,
urmând unor lupte îndelungate și redutabile, aducea Țării Românești statutul de aliat. Țara își
conserva instituțiile, pământurile, clasa dominantă, credința, limba și legile în schimbul unui tribut și
al alianței politico-militare.”
3. Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice: „Iancu de Hunedoara (...) {i a fost acest bărbat
foarte destoinic întru toate și de jos s-a ridicat la mare putere și a săvârșit isprăvi în contra germanilor
și a boemilor și, ajungând la conducerea treburilor obștești la peoni (unguri), și-a câștigat mare
renume. Dar încă și față de turci a săvârșit nu puține isprăvi mari, deși se credea că din cauza mulțimii
și vitejiei lor nu o să biruiască niciodată armata împăratului; și însuși de timpuriu a luat în mâini
armatele peonilor.
4. Cronicarul bizantin Mihail Ducas, despre lupta antiotomană a lui Vlad Țepeș (1462):
„În anul 1462, trimite Mahomed al II-lea la voievodul Valahiei un sol anunțându-l să vină repede la
închinăciune și să aducă cu sine, neapărat, 500 de băieți și tributul ce-l dă în fiecare an, adică 10 000
de galbeni aur. Voievodul însă i-a răspuns că galbenii îi are pregătiți să-i dea, dar băieții nu poate, iar
despre sine să vină la închinăciune, aceasta e cu neputință. (...) Când tiranul sultanul a auzit acestea,
(...) și-a strâns armată de pretutindeni, peste 150 000 șde oșteni și s-a dus în Țara Românească. Vlahul
însă a năvălit în tabăra otomană și până la ziuă a tăiat turci fără număr.”
5. Ducas, Istoria turco-bizantină (1341–1462): „Dar vlachul (Vlad Țepeș) și el i-a mutat pe
toți supușii lui în locuri strâmte de munte și în locuri acoperite de păduri; și câmpurile le-a lăsat pustii
și vitele de tot felul le-a mânat mai înăuntrul hotarelor. Tiranul (Mehmet al II-lea), trecând Danubiul,
a străbătut loc mai bine de 7 zile și n-a găsit nimic, nici om, nici cel mai neînsemnat animal și nici ceva
de mâncare sau de băut. Și ajungând într-un loc frumos așezat ca o livadă vede mii și mii de pari sădiți
în pământ încărcați în loc de fruct cu oameni morți și în mijloc pe Chamza (...) tras în țeapă. La
vederea acestei amenințări, tiranul s-a înspăimântat și noaptea, când a tras corturile, fiindu-i frică, a
tras șanțuri și a ridicat valuri și sta în mijlocul lor. Vlachul însă, sculându-se dis-de-dimineață și
rânduindu-și bine oamenii de sub el, a năvălit, când era încă întuneric, și nimerind, în partea dreaptă
a taberei, a intrat deodată înăuntru și până în ziuă a tăiat turci fără de număr; și până ce s-a luminat
de ziuă, mulți turci s-au ucis între ei. Când însă s-a făcut dimineață, vlachii au intrat în țarcurile lor și
s-au culcat; iar tiranul sculându-se, plin de rușine, a trecut Danubiul și a ajuns la Adrianopol.
6. Tratatul încheiat de voievodul Ștefan cel Mare cu regele Matei Corvin (12 iulie 1475)
„Noi, Ștefan, voievod al Moldovei, (...) în caz că majestatea regală va merge contra turcilor prin Țara
Românească, noi, Ștefan Voievod, vom merge, în același timp, în persoană și cu toată puterea
împreună cu majestatea regească. De asemenea, în caz că majestatea regală ar trimite contra
15
acelorași turci pe un căpitan al său prin aceeași Valahie, noi, Ștefan Voievod, vom merge, de
asemenea, în persoană și cu toată puterea cu zisul căpitan.”
7. Scrisoarea din 25 ianuarie 1475 adresată principilor creștini de Ștefan cel Mare după
lupta de la Vaslui: „Noi pentru apărare am luat spada în mână și, cu ajutorul domnului Dumnezeu,
am mers asupra lor și i-am călcat în picioare și i-am trecut prin spadele noastre. Și pentru asemenea
lucru lăudat să fie domnul Dumnezeu; și după ce a auzit de această înfrângere, păgânul împărat al
turcilor și-a pus în plan să se răzbune și el însuși în persoană, cu toată puterea sa, să vie în luna mai
asupra noastră și să supună țara noastră, care e poarta tuturor creștinilor, și pe care poartă, care e
țara noastră, Dumnezeu ne-a ferit-o până acum, dar dacă această poartă va fi pierdută, Dumnezeu să
ne ferească de așa ceva, toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea noi ne rugăm la
amabilitatea voastră să ne trimiteți în ajutorul nostru pe căpitanii voștri contra dușmanilor
creștinătății – și cât mai este timp. (…) Și noi, din partea noastră, promitem cu jurământul nostru
domnesc, cu viața noastră, că până la moarte ne vom apăra și vom lupta pentru credința creștină.”
8. Solia lui Ioan (Grigore) Țamblac la Veneția, din partea voievodului Ștefan cel Mare:
„Pe alți domni creștini, vecini cu mine, n-am vrut, într-adevăr, să-i mai încerc, ca să nu mă văd iar
înșelat. Luminăția Voastră știe ce neînțelegeri sunt între dânșii. (...) De aceea, adăpostul și nădejdea
mea sunt la prea luminata Domnia Voastră, pe care o rog să binevoiască a mă ajuta. Nu vreau să mai
spun cât de folositoare este pentru treburile creștine această țărișoară a mea. Așadar, fiindcă sunteți
domni creștini și sunteți cunoscuți ca creștini, eu vin la prea luminata Domnia voastră, cerând ajutorul
vostru creștinesc.”
9. Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, Ștefan cel Mare despre importanța luptei
antiotomane a Moldovei – Solia lui Ioan (Grigore) Țamblac la Veneția, 1478: „Nu vreau să mai spun
cât de folositoare este pentru treburile creștine această țară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă
lucrul e foarte evident, pentru căe seraiul (poarta) Ungariei și Poloniei și straja acestor două regate.
Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, de patru ani mulți creștini au rămas în liniște.
Așadar, ca domni creștini și cunoscuți ca creștini, eu recurg la ilustra domnia voastră implorând
ajutorul vostru creștinesc, spre a-mi păstra această țară a mea, folositoare pentru treburile creștine,
promițând că orice dar și subsidii îmi veți da eu îl voi folosi pe multe căi de câte ori veți porunci și veți
avea trebuință, dar numai contra necredincioșilor, și unde veți porunci, fără nicio amânare.”
10. Nicolae Grigoraș, Moldova lui Ștefan cel Mare: „Potrivit altui cronicar polon, Cromer,
când s-a auzit că Ștefan cel Mare va depune omagiu, toată floarea nobilimii polone s-a deplasat la
Colomeea ca să vadă pe „palatinul Ștefan, principe și războinicul cel mai vestit de pe vremea aceea”.
La cererea domnului, ceremonia urma să se desfășoare în cortul regal. Cu „sufletul frânt”, cum s-a
exprimat chiar cronicarul polon Waposki, viteazul domn al Moldovei a apelcat mândrul steag al țării
sale, purtat triumfător pe atâtea câmpuri de luptă și și-a înclinat capul înainte incapacității încoronate
a lui Cazimir al IV-lea, așezat pe tron, pânzele cortului au fost coborâte și întreaga asistență a văzut
cum este „preamărit” regele ei de un erou recunoscut și elogiat de întreaga Europă.”
11. O. Cristea, Pacea din 1486: „Aprecierea păcii moldo-otomane din 1486 trebuie să țină
cont de interpretarea dată acestui acord de cele două tabere și de clauzele stipulate. (…) Otomanii le
considerau unilaterale, revocabile și provizorii. Nu era vorba de un act bilateral, negociat de pe poziții
de egalitate de către cei doi parteneri, ci doar de un privilegiu pe care sultanul îl acorda, temporar,
unui suveran creștin.”
12. Bogdan Murgescu, Istorie românească – istorie universală, „Războiul cu otomanii
antrena distrugeri considerabile și mari costuri umane și materiale și nu putea fi susținut pe termen
mai lung fără asigurarea coeziunii social-politice interne. Dacă această confruntare era lipsită de
rezultate decisive erau generate inevitabil tensiuni interne. Una dintre căile prin care asemenea
tensiuni puteau fi diminuate sau măcar împiedicate să se manifeste cu toată puterea a fost
ideologizarea creștină a războiului antiotoman. Există astfel clare indicii de exaltare a sensului creștin
al luptei antiotomane.”
16