PREISTORIE - Preistoria este bine reprezentata in descoperiri arheologice pe tot cuprinsul tarii.

Se cuvine mentionata ceramica din aria culturii neolitice Cucuteni, care a constituit apogeul
civilizatiei inainte de venirea triburilor indo-europene.

Herodot 440 ÎHr

Lucrarea Istorii a lui Herodot este prima care ii mentioneaza pe geti si daci ca locuind regiunea
care corespunde teritoriului Romaniei de azi.
82-44 î Hr Burebista- Conform spuselor lui Strabon, Burebista a fost un lider politic si militar
impresionant, al tinuturilor locuite de geto-daci: Ajuns in fruntea neamului sau care era istovit de
razboaie dese, getul Burebista l-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare
fata de porunci, incat in cativa ani a faurit un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din
populatiile vecine, ajungand sa fie temut chiar si de romani.
Istoricul roman Dio Cassius facea regelui dac urmatorul portret elogios: Era foarte priceput in ale
razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la
timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa
cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.
Decebal

Potrivit istoricilor, Decebal s-a născut între anii ‘50 şi ‘ 60 d. Hr. şi a ajuns la conducerea
dacilor în anul 87, într-o perioadă în care Dacia se afla sub ameninţarea armatelor romane.
101-102 Imparatul roman Traian declara Primul Razboi Daco-Roman impotriva Daciei, care se
termina cu un tratat de pace nefavorabil dacilor semnat de catre regele Decebal.

105- 106 Pacea este rupta, regele dac Decebal pierde Al Doilea Razboi Daco-Roman, iar partea de
sud-vest a Daciei devine provincie romana.

Pacea este rupta, regele dac Decebal pierde Al Doilea Razboi Daco-Roman, iar partea de sud-vest
a Daciei devine provincie romana.
Romania in Evul Mediu, sec. XII – XVII
Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al soţiei sale Oltea, s-a născut cel mai
probabil în anul 1438. După moartea tatălui său, Ştefan s-a refugiat în Transilvania stăpânită de
către Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care
îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei.
Ştefan cel Mare a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de puterea
centrală, a favorizat consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii), a încurajat clasa
negustorească şi legăturile comerciale externe. În plus, a acordat o atenţie aparte structurilor
militare tradiţionale ale ţării („oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi „oastea cea
mare” – chemată numai în caz de atac extern), susţinând introducerea unei discipline mai riguroase
şi ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin
consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava,
Neamţ, Crăciuna.
Prosperitatea economică a ţării i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în aplicare a unei politici de
construire a unor edificii religioase, cu important rol cultural-artistic, dar şi militar. Acest fapt este
considerat realizarea cea mai perenă a domniei voievodului moldovean. Epoca lui Ştefan cel Mare
rămâne una de referinţă în istoria artei moldoveneşti, deoarece atunci se pun bazele aşa-numitului
„stil moldovenesc” în arhitectura şi pictura religioasă. Arta iconografică din perioada ştefaniană
este ilustrată de frescele din biserica de la Lujeni (astăzi Ucraina), Dolheşti, Bălineşti, Sf. Nicolae
din Rădăuţi, Pătrăuţi, Voroneţ şi Sf. Ilie. Primele ansambluri complete ce s-au păstrat din vechea
pictură ştefaniană sunt cele de la Pătrăuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488), la care mai poate
fi adăugat cu titlu de inventar şi cel de la Milişăuţi, distrus odată cu biserica în primul război
mondial. Este interesant de menţionat faptul că reprezentările evangheliştilor de la Voroneţ sunt
reproduceri fidele ale prototipurilor fixate de Gavril Uric în tetraevanghelul său din 1429, fapt ce
sugerează o anumită continuitate de tradiţie a picturii moldoveneşti din veacul al XV-lea.
Zugrăveala din altarul şi naosul bisericii mănăstirii Nemţ (1497) constituie ultimul ansamblu de
pictură ce ne-a mai rămas din epoca lui Ştefan cel Mare.
Victoriile militare spectaculoase ale lui Ştefan cel Mare, repurtate practic împotriva tuturor
vecinilor săi (turci, tătari, maghiari, poloni) au fost pregătite întotdeauna de o politică externă
foarte abilă, ce a permis voievodului ca, înconjurat de trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia
şi Imperiul Otoman), să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două fronturi. Din punct de
vedere diplomatic, Ştefan cel Mare a purtat negocieri şi a încheiat alianţe, în funcţie de împrejurări,
cu o serie de state puternice din estul, centrul şi vestul Europei (Hanatul de Crimeea, Imperiul
Otoman, cnezatul de Moscova, Polonia, Ungaria, Veneţia, Statul Papal). La acestea se adaugă şi
tratativele iniţiate în vederea organizării unei alianţe antiotomane cu Uzun Hassan, şahul statului
turcoman din Anatolia orientală şi Iranul Occidental.

Vlad Țepeș (1431, Sighișoara, Transilvania, România –1476, București, Țara Românească),
denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii
1448, 1456-1462 și 1476.

În timpul domniei sale, Țara Românească și-a obținut temporar independența față de Imperiul
Otoman. Vlad Țepeș a devenit vestit prin severitatea sa și pentru că obișnuia să își tragă inamicii
în țeapă. Din cauza conflictelor cu negustorii brașoveni, aceștia l-au caracterizat, propagandistic,
ca pe un principe cu metode de o cruzime demonică.

În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obțineau astfel controlul
asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) și amenințau Europa. Imperiul Otoman ajunge să
stăpânească mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parțial Ungaria, parțial
România, Bulgaria, Albania și Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porțile Vienei, al
cărei asediu eșuează. În acest context istoric, Vlad Țepeș a luptat pentru a-și apăra domnia și țara,
folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte și
execuțiile și supliciile cu caracter exemplar și de intimidare.
1600- 1601

Mihai Viteazul (1558, Țara Românească –1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost
domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto
al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și
Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic
domnesc și ban al Craiovei.
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile
petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la
1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat
ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu
desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la
Școala Ardeleană".
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai
Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât
în Țara Românească):

1593-1599 este Domn al Țării Românești;

Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;

În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și
Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează
de fapt pe fiul său;
Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;

Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este
dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte -
Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și
procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.

Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul
în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.

În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai
Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai
Viteazul” sau „Mihai Bravul”.
Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții
militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”
(unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație
pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei
Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.
Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o
unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și
onoruri militare la cel mai înalt nivel.
În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate
și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București,
operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai
impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași,
Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde
a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu,
este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.
Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de
arme în timp de război.

1859 – Unirea Mică - Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn si in Tara Romaneasca, realizandu-
se unirea principatelor, punand bazele statului national modern roman - 24 ianuarie 1859.
1859-1866 – Alexandru Ioan Cuza
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare
a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al
României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești,
reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia
lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

1866 - Prima Coonstituţie

Constituția de la 1866 este primul document de acest tip elaborat într-o formă coerenta, unitară.
Făuritorii și-au propus să creeze un spațiu juridic contextului de modernizare. În primul articol se
vorbea despre România care era la 1866 o realitate inexistentă. Din punct de vedere al dreptului
internațional, denumirea de România nu exista, statul se numea”Principatele Unite ale Moldovei
și Tării Românești”, titlu stabilit în 1858 la Convenția de la Paris. Denumirea se va schimba atunci
când devine țara regat, în 1881. Menționarea statului Romania făcea referire la proiectul politic
despre care nimeni nu putea să estimeze când se va realiza, sau dacă se va concretiza.
Miniștrii, pe baza acestui principiu, dau socoteală pentru deciziile lor în fața națiunii, prin
interpelările parlamentare. Parlamentarii sunt aleși în condiții bine stabilite de lege, pentru un
interval limitat de timp și sunt de asemenea responsabili în fața națiunii. Chiar și regele se va
supune acestui principiu, în ideea în care este împuternicit de constituție, iar puterea lui vine de la
națiune prin constituție. Regele este unul de tip constituțional, iar puterea de a conduce vine de la
națiune.
1866-1914 – Carol I
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut
independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat
România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii.

A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate
atracții turistice ale țării.

După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul
Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să
lege noua provincie de restul țării.
1877-1878 – Războiul de Independenţă

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru

participarea Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877–1878. În urma acestui
război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și Muntenegru.
Pe 4/16 aprilie 1877, România și Imperiul Rus au semnat la București un tratat care permitea
trupelor ruse să traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității
teritoriale a României.
După cucerirea centurii de fortificații exterioare, armata română s-a pregătit pentru asaltul final al
Vidinului. Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile otomane până pe 22 ianuarie, când s-a
comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. Pe 12 februarie 1878, trupele române au pătruns în
Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik. Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă
a armatei române la Războiul de Independență. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală
în București pe 8 octombrie 1878. Independența României a fost recunoscută de marile puteri pe
13 iulie 1878.

1914-1924 Ferdinand I a devenit rege al Regatului Romaniei la 10 octombrie 1914, sub

denumirea de Ferdinand I, in urma mortii unchiului sau, regele Carol I. A condus Romania in
timpul Primului Razboi Mondial, alegand sa lupte de partea Antantei impotriva Puterilor Centrale,
fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa Regala de Hohenzollern de catre imparatul Wilhelm
al II-lea al Germaniei.
1914-1918- Primul Război Mondial

Participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial cuprinde totalitatea masurilor si actiunilor de

ordin politic, diplomatic si militar desfasurate de statul roman, singur sau impreuna cu aliatii, intre
iulie 1914 si noiembrie 1918, in vederea atingerii scopului politic principal al participarii la razboi
- realizarea statului national unitar roman.
Din punct de vedere al statutului de beligeranță, România a fost pe rând: țară neutră în perioada
13/28 iulie 1914 - 14/27 august 1916, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 14/27 august
1916 - 26 noiembrie/9 decembrie 1917, în stare de armistițiu în perioada 27 noiembrie/10
decembrie 1917 - 24 aprilie/7 mai 1918, țară necombatantă în perioada 24 aprilie/7 mai 1918 - 26
octombrie/9 noiembrie 1918, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 26 octombrie/9
noiembrie 1918 - 28 octombrie/11 noiembrie 1918.
La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în care chiar dacă
instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea organismului statal era departe de
standardele occidentale.

În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei
„acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război
de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.
În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii
Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial al Misiunii
Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și
instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului.
Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea
trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Planificatorii militari
români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea
teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor planuri
și trecerea din nou la defensiva strategică.

Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a încheiat pacea
de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie
nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui
1918. Refuzul regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat,
a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest
mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.
La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar a fost desființat; astfel a fost posibilă
formarea României Mari prin Unirea Banatului, Bucovinei și Transilvaniei cu România
1 Decembrie 1918 – Marea Unire
Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de
români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiași stat național, România. Etape preliminare au
fost Unirea Principatelor Române din 1859 și dobândirea independenței în urma războiului din
1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea.
Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României (așa-zisul
Vechi Regat) a dus la constituirea României Mari. Ea a fost scopul intrării României în Primul
Război Mondial de partea Antantei și a fost favorizată de mai mulți factori istorici:

• acțiunea politică decisivă a elitelor din Regatul României și din Austro-Ungaria în

conjunctura favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial
• prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus
• afirmarea principiului autodeterminării și al celui al naționalităților pe plan internațional,
în contextul prezenței pe scară largă a sentimentului național în rândul populației
românești.

Printre personalitățile care au avut contribuții importante la participarea României la război și la

realizarea Marii Uniri a fost regele Ferdinand, care a achiesat la împroprietărirea țăranilor români
și la introducerea votului universal. Regele a refuzat să promulge Pacea de la Buftea, ceea ce a
făcut posibilă participarea României pe picior de egalitate cu statele victorioase la tratativele de
pace de după Primul Război Mondial. Regina Maria a animat munca de ajutorare a răniților, fiind
nelipsită din focarele de epidemie și din tranșee. După război a călătorit la Paris, unde a intervenit
pe lângă personalitățile politice occidentale pentru recunoașterea unirii. Chiar și în momentele în
care nu a fost la guvernare, liderul liberal Ionel Brătianu a influențat decisiv desfășurările politice.
Încheiată de facto la 1 decembrie 1918, odată cu unirea Transilvaniei, recunoașterea diplomatică
a Marii Uniri a solicitat eforturi pe parcursul următorilor ani. În ciuda constituirii ei într-un scop
esențial al politicii externe în următoarele două decenii, recunoașterea din partea Uniunii Sovietice
nu a venit niciodată, iar dinspre ea avea să vină în iunie 1940 ultimatumul declarat, în conivență
cu Germania nazistă, care a pus în acțiune dezmembrarea României Mari în profitul Uniunii
Sovietice, Ungariei, precum și Bulgariei.
În continuare, hotărârea formula un șir de prevederi destinate să asigure individualitatea acestor
teritorii în faza de tranziție spre desăvârșirea instituțională, precum și alte cerințe, absolut
indispensabile funcționării unui stat cu adevărat democratic: votul obștesc, egal, direct și secret
pentru toți cetățenii indiferent de sex, de peste 21 de ani, reforma agrară, drepturi pentru muncitori
etc. Nu fără ezitări, hotărârea a fost adoptată în unanimitate.

1923 – A doua Constituţie

Constituțiunea României din 29 martie 1923 (cunoscută și sub numele, incomplet și incorect,
de „Constituția din 1923” - deoarece, constituțiilor li se precizează întotdeauna ziua, luna și anul
intrării în vigoare) este Constituția României adoptată după Marea Unire. A fost în vigoare până
la adoptarea Constituției din 1938 și apoi (cu restricții) în perioada 1944-1947.
Elaborat în 1923, proiectul Constituției a fost supus dezbaterii parlamentare. După ce a fost
adoptată de Parlament, a fost sancționată și promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie
1923 și publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923, dată la care a intrat în vigoare.
Potrivit Constituției din 1923, România era o monarhie constituțională, stat național, unitar,
indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituția unificării, cum mai e numită, consfințește
realizarea României Mari și are la bază constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138
de articole, 78 s-au păstrat din cea de la 1866. Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezinta elementul
cheie al vieții politice. El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și
promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea
drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind
valabile după ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul
regimului democratic. El era bicameral (Senatul și Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota
legile, de a le abroga și avea drept de control asupra activității guvernului.
Această constituție legifera principiul separării puterilor statului:

• puterea legislativă - exercitată colectiv de Adunările legislative (Senat și Adunarea

Deputaților) și Rege;
• puterea executivă - încredințată Regelui, care o exercita „în modul regulat prin
Constituțiune” (prin intermediul Guvernului format de partidul sau alianța care câștigă
alegerile parlamentare). Formula sintetică care exprima acest principiu, larg cunoscut de
public, era Regele domnește, nu guvernează.
• puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor de
judecată.

Această constituție a contribuit la consolidarea Marii Uniri și a creat cadrul democratic al vieții
politice din România până în anul 1938, când s-a adoptat prin plebiscit Constituția României din
1938.
Întrucât Constituția din 1938 avea un caracter autoritar (fiind elaborată sub presiunea politică a
creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după evenimentele de la 23 august
1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923. Din punct de vedere juridic, ea a fost
în vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de
creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la lovitura de stat de la 30 decembrie
1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanți, a obținut, prin șantaj și amenințare cu
forța, semnătura Regelui pe un act nelegal de abdicare. În aceeași seară, printr-o ședință măsluită
a Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, aleșii nefiind nici măcar prezenți, ci
plecați în circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat,
„desființând” (sic!) nu doar instituția Monarhiei, ci și Constituția în vigoare. A urmat o perioadă
de vid constituțional, până la adoptarea Constituției a Republicii Populare Române, survenită la
13 aprilie 1948.
1939-1947 Al Doilea Război Mondial
Participarea Romaniei la cel de-al Doilea Razboi Mondial s-a caracterizat, prin doua campanii: cea
din est pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei, pierduta, si cea din vest pentru eliberarea
Transilvaniei, castigata. La incheierea razboiului, pe planul diplomatic, doar participarea de partea
Axei a fost luata la socoteala si Romania a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat
dusman invins.

Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-Molotov,

al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri totalitare.
În România, URSS revendica Bucovina de Nord și Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată
și împărțită conform pactului. România a rămas, oficial, o țară neutră, dar a adăpostit refugiații
polonezi și, mai ales, a transportat armata, guvernul și tezaurul băncii poloneze de la frontiera din
Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt), prin căile ferate, șoselele și porturile
românești de la Marea Neagră, mulțumită mobilizării CFR, SMR și LARES.
Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forțat România să cedeze
Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept
„Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub
guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea
sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.
Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars”;
în ebraică: Hașoa ‫השואה‬, în idiș: Hurben ‫)חורבן‬, este un termen utilizat pentru a descrie uciderea
a aproximativ șase milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-
al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de
exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania, condus
de Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia.

Între victime, s-au numărat 1.5 milioane de copii⁠, iar totalul lor a reprezentat circa două treimi din
cei nouă milioane de evrei care trăiau anterior în Europa continentală. O definiție mai largă a
Holocaustului cuprinde și victimele care nu erau evrei, cum ar fi romii, polonezii⁠, alte grupuri
etnice slave, și pacienți ai Action T4⁠ uciși deoarece erau bolnavi mintal sau aveau handicap fizic
și persoane cu altă orientare sexuală non-heteronormativă. O definiție și mai largă include cetățeni
sovietici⁠, prizonieri de război⁠, homosexuali⁠(d), martori ai lui Iehova, negri⁠, adversari politici ai
naziștilor, și membri ai altor grupuri mai mici.
1947 Abdicarea Regelui Mihai
Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 (numită in istoriografia comunistă și Proclamarea
Republicii Populare Române, Ziua Republicii) reprezintă acțiunea ilegală, de forță, petrecută în
perioada 30 decembrie 1947 - 3 ianuarie 1948 prin care comuniștii români, sprijiniți de ocupanții
militari sovietici, au impus Regelui Mihai, prin șantaj și amenințare, semnarea unui act
de abdicare, au proclamat Republica Populară Română (prin încălcarea constituției în vigoare la
acea dată) și au silit Familia Regală să părăsească țara într-un exil forțat care a durat până în
anul 1997.
1947 – 1989 Perioada comunismului

Nicolae Ceauşescu - comunism – 1965-1989

Revolutia din 1989

Revoluţia română din decembrie 1989 a înlocuit totalitarismul cu libertatea. În urmă cu 30 de ani,
o revoltă a românilor începută la Timişoara a cuprins ca o flamă toată ţara. A fost atât de puternică,
încât a spulberat în câteva zile aproape patru decenii de dictatură comunistă. Au fost cele mai
curajoase proteste ale sfârșitului de secol XX în Europa și s-au soldat, din păcate, cu victime.

Regimul lui Nicolae Ceaușescu a căzut în ultimele zile ale anului 1989, încununând o transformare
mai amplă care deja se petrecuse în fostul bloc comunist: Zidul Berlinului căzuse, Războiul Rece
se sfârșea, iar Europa de Est își regăsea libertatea și democrația.

Foşti oficiali ai regimului totalitar nu au dispărut, însă, complet de pe scena publică din România,
dimpotrivă. Dar hotărârea românilor de a avea pluralism politic, libertate de exprimare, libertatea
de a călători şi de a-şi conduce propriile afaceri a câştigat.
16 decembrie – 22 decembrie

Constituţia din 1991

Art. 1 – Statul Roman

(1) Romania este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.

(2) Forma de guvernamant a statului roman este republica.

(3) Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile omului , libera dezvoltare a personalitatii
umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate.

Art. 2 – Suveranitatea

(1) Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum.

(2) Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in numele poporului.

Art. 4 – Unitatea poporului si egalitatea intre cetateni

(1) Statul are ca fundament unitatea poporului roman.

(2) Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica,de limba, de religie,
de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala.

2004 ADERAREA României la NATO

România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la Summit-ul NATO de la Praga din 2002. La acel moment, aliaţii au lansat invitaţii de

aderare pentru 7 state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.

La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat

depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia arborării
oficiale a drapelului român la sediul NATO. Pe baza unei propuneri legislative, începând cu anul 2005, “Ziua NATO în România” se celebrează în

prima duminică a lunii aprilie.

Aderarea României la Uniunea Europeană 2007

1 ianuarie 2007