Mihai Viteazul (n. 1558,[4][5][6][7] Târgu de Floci, Țara Românească – d.

19 august
1601,[8] Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești
între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor
trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania
și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de
bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost
recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important
jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel
voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se
realizeze în secolul al XX-lea.

Originea și primii ani ai vieții

Mihai Viteazu
(portret de Mișu Popp)
În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul
Egidius Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în
al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.
[9]

Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui
Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale
în anul morții sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit
în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.[10]
Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre
Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de
epocă.[11]

Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din
vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de
rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.[12] Cronica
lui Radu Popescu menționează că „Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a
numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un
istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia,
fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela
Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și
bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme...”[13]

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din

Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la
Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași
surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică
ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită citare]

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la
Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit,
probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului,
document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația
lui Stephanus Zamosius.[14]

Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593
ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o
sumă mare de bani (400.000 de florini[15]) și având și sprijinul patriarhului
Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12
septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25
octombrie, în același an.[16]

Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-
lea, din care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal,
Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat
rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și
Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două
state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează
un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în
plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța
antiotomană.

Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595

Târgoviște 1595
Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie
1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a
întregii garnizoane otomane staționată în București.

Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă

generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale
Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii
împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[17]
Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în
care cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea
pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul,
fost Domn al Moldovei).[18]

Sigismund Báthory folosind titlul de Principe al Transilvaniei, Valahiei și

Moldovei într-o gravură din 1595.
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și
succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia
pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă
din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte
episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul
Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor,
clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[19] a negociat aderarea la această
alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care
Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale,
probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu
toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat
vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[20]

Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile

românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște.
Această prevedere implică și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie
a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității
Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox,
hirotonisit în Țara Românească.[21]

În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez,

înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei
armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert
Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.[22][23] Bătălia,
evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea
de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți,
insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras
temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în
frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să
numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o
întăritură improvizată[24] - „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd
pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la
București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în
moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).

Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul
a luat comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani
din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după
care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la
Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan
Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit
cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.

Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă,
domn fidel polonezilor.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul

Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de
Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire
a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării,
situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze
așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai
din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu
(Turnus) fără pagubă[…]”[25]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla
sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[26], călăreții lui Mihai
Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a
fost coroborată cu atacurile voievodului moldovean Aron Tiranul împotriva turcilor
din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul
Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail.[27][28]

Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan

Cernovodeanu după stemă, colorată ulterior.
Negocierile de pace cu Înalta Poartă
Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate
de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de
vedere financiar. Cu vistieria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe
cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: "așezământul" sau
"legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia)
erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de
Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în
decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman.[29] În schimbul acceptării suzeranității
otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe
întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu
împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru
întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul
recunoașterii suzeranității împăratului.

Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze

de consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse
suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Unirea de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric
mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să
stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri
mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre
mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în
istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800,
la Școala Ardeleană".[30]

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe
scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu
a purtat titlul de „Domn” decât în Țara Românească):

Între 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al
Ardealului;
În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al
Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în
cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului
Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept
„Unire”, termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își
păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile
boierești în țările extracarpatice - își păstrează legile, cutumele și procedurile
fiecăreia în vigoare. Mihai nu unifică nici armatele celor trei Principate Române.

Transilvania

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat
de vasalitate cu Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta
Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său,
cardinalul Andrei Báthory (un aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).

Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării

Românești pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența
Alianței. În aceste circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la
Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția
în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de adversități ce-l împresura.
Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin
pasul Buzău cu o armată formată din români și mercenari de diferite etnii: unguri
și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[31] După victoria asupra lui Andrei
Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea
triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la
episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost ucis la scurt timp după bătălia
de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani.[32]Mihai a primit cu durere vestea
morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei, în
mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul,
ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști

se poartă încă discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre
recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.[33]

Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost
conducătorul de facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens
al Transilvaniei, așa cum se specifică în diplomele latine. În actele slavone însă,
el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a.,
2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a
intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și
secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea
Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi
români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta
Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii
(sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare. Protestele
Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a
structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi
bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră
răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile
, manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în
favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a
obținut scutirea lor de robotă.

Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele

sale, respectarea legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera
ca principatul transilvănean să nu fie administrat după obiceiurile valahe -
valachico more - ci numai după obiceiurile respectate până atunci de principii
ardeleni.

Moldova

Sigiliul cu stema lui Mihai Viteazul din 1600.

Sigiliul lui Mihai Viteazul din 1600, fotografie a exponatului de la Muzeul

Național al Unirii.
În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta
influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga
Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică
externă era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl
înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei
(scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory
în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui,
în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat
însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au
fost pregătirile făcute către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600
la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al
lui Ieremia Movilă.[34]

Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba
Iulia, lăsând în locul său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind
delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se îndreaptă spre Miercurea
Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30 aprilie), Codlea (21
aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).
[35]

La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi
că vor trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La
6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde
știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai grei. În acea vreme
armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa proviziilor care nu se
găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia
Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce foi din
copaci.[36]

La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei
sau chiar patru puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz -
valea Trotușului, coloana centrală (avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de
vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8
mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și,
posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele
moldo-polone care se retrăgeau spre nord.[37]

Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a

țărilor române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la
Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să
jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat
de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul
Sava[38] și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992, op.
cit. ref.9).

Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și
tătarii. El a cerut împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra
Ardealului, Moldovei și Țării Românești.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al
Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii
boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova, subordonat sieși[39]

Sfârșitul domniei
Destrămarea Unirii

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Nicolae Grigorescu

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în
ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță.
Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera
lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar
Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar,
uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe
raportul de forțe din regiune.

Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din

Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au
rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele
și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic
etc.).

Mihai nu reușește să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți

de generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie
1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia
Movileștilor aserviți intereselor polone. Polonii au pătruns în Moldova cu
cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în bătălia de la Bucov (20
octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia
Movilă.

Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest
tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.
Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai
s-a prăbușit ca efect al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și
Imperiului Otoman.

Moartea lui Mihai Viteazul

Gurăslău (1601)

Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden -
Olanda în anul 1703)
Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru a solicita
ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă
(voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în
Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena.
[40] A ajuns la Viena, împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la
2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia
I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga.[41] Mihai Viteazul
a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14
martie.[42]

Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării

lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul
român.

Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor

românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl
îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara
Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se
întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea
împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a
domnitorului român, și la 9/19 august 1601[1][2], la 3 km sud de Turda[43], Mihai
Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob
(Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta.[44] Uciderea lui Mihai este
astfel relatată de Dionisie Fotino[38]: „Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie
care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri
secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la
consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare
cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel
surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul
străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul.
Această ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea
împăratului Rodolf”. Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului,
pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor.[45] Pe mormântul lui Mihai
Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.

Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului,[46]
adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă
osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și

răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării
Românești și Ardealului și Moldovei”.

Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea

lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.
[47] Abia generația pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului național
român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.[47]
Portrete

Mihai Viteazul - frescă de la Mănăstirea Căluiu

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane,
altele postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul,
apoi și la Biserica Domnească din Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în
întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la
Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm, îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o
blană mițoasă. În mâna dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă și-o
ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede
bătălia și stema cetății Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda
della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno
1598”[48].

Franz Franken: Mihai Viteazul și Maria Christierna, detaliu din tabloul Croesus
arătându-și comorile lui Solon
În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului
Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se
realizează un portret în aramă de către gravorul curții, Egidius Sadeler. Acesta
este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase
copii. Inscripția circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque
fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație:
„Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et
Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe
Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă” [49]. Aproape două
secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și Alexandru G. Golescu
redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiași, la cabinetul de
stampe al bibliotecii regale din Paris[50]. „Cându vezurămu pe cellu de allu
siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde
întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu
extraordinariu. [...] Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre pungi...”
pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor”
adevărata înfățișare a voievodului[51].

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia,
printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub
care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum
și altele inspirate după cel al lui Sadeler. Odată, Mihai Viteazul este prezentat
ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.

Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul

Marcă poștală cu Mihai Viteazul

De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către
Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca
Irod, având căciula transformată în turban și lanțul și medalia dăruite de
împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum
Vienna (Muzeul de Istorie a Artei din Viena), apare alături de Maria Christierna,
[52] într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea).[53]

Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul
uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.

Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de

artiști precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.

In memoriam
Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată
de Mihai Viteazul în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor
ca un simbol al unității naționale.

În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre
ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din
țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.

Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o

serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia
Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a
Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă
„Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai
Viteazul”, poartă numele voievodului.

Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”)
este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de
protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.

În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai
vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din
Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest
Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale
voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași,
Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București.
Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul
său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură
realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.

Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română
pentru faptele de arme în timp de război.